Sunteți pe pagina 1din 11

Istoricii, despre romanitatea românilor

Românii în sursele medievale timpurii.

o Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creştine,


care îi menţionează pe români, sunt relativ puţine, dar sunt
suplinite de numeroasele descoperiri arheologice efectuate pe
teritoriul actual al României.

o Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor al


VII-lea – al XI-lea, din cadrul culturilor arheologice Ipoteşti-
Cândeşti şi Dridu, diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte
obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite în
aşezări precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul Covasna),
Alba Iulia sau Izvoru (judeţul Giurgiu). Acestea dovedesc
continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au
format.

o Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie


menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un popor
romanic distinct constituit.

o Printre acestea s-au numărat tratatul militar Strategikon, scris de


împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea, lucrarea Despre
administrarea imperiului, a împăratului bizantin Constantin al VII-
lea Porfirogenetul (secolul al X-lea), corespondenţa împăratului
bizantinVasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-
lea). Alţi autori bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris
despre prezenţa românilor pe acest teritoriu.

o Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise despre


strămoşii noştri sunt din ce în ce mai numeroase, ei fiind numiţi în
documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români .
Preocupări ale cronicarilor şi învăţaţilor din secolele al XV-lea – al
XVIII-lea privind originea românilor.

o Din secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa,


călători străini sau cronicari români, au manifestat un interes
deosebit faţă de trecutul poporului român. Nicolaus Olahus sau
Grigore Ureche, în secolul al XVI-lea, Miron Costin, un secol mai
târziu, au afirmat originea latină a românilor şi unitatea lor de
neam.

o În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea,


cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii Ardelene
(Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai
Deleanu), au pus în evidenţă originea latină a limbii române şi
continuitatea românilor în spaţiul nord-dunărean.
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din secolele al XVIII-lea
– al XX-lea.

o La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea au


fost formulate o serie de teorii istoriografice referitoare la procesul
etnogenezei româneşti, care porneau de la contestarea continuităţii
de locuire a populaţiei autohtone la nordul Dunării.

o Disputa în jurul continuităţii românilor s-a desfăşurat din


motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-au
intensificat lupta pentru obţinerea de drepturi naţionale, atât în
epoca stăpânirii habsburgice, cât şi în timpul regimului dualist
austro-ungar (după 1867).

o Teoria imigraţionistă, care îi prezenta pe români ca fiind un


popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la nord de
fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost susţinută, spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea, de Franz Josef Sulzer, Christian Engel sau
de I. C. Eder.

o Aceasta a fost combătută de fruntaşii Şcolii Ardelene, care, în


dorinţa lor de a demonstra vechimea şi continuitatea de locuire a
românilor, au pus accent pe caracterul exclusiv latin al românilor.

o În secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria


imigraţionistă, în lucrarea intitulată Studii româneşti (Viena,
1871).De aceea, teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teorie
roesleriană.

o Faţă de teoria roesleriană au luat poziţie, între alţii, istoricii B.


P. Hasdeu şi A. D. Xenopol, în secolul al XIX-lea, conturându-se,
pe baze ştiinţifice, teoria continuităţii românilor în spaţiul
carpato-danubiano-pontic.
o În secolul al XX-lea, ca şi în cele precedente, au fost elaborate
lucrări ştiinţifice, care au demonstrat vechimea şi continuitatea
românilor pe teritoriul de la nord şi de la sud de Dunăre. Dintre
acestea, se remarcă lucrarea istoricului Gheorghe I. Brătianu, O
enigmă şi un miracol istoric: poporul român.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR


STRĂINI

1. Context

Romanitatea românilor cuprinde în ansamblul ei:


• ideea despre descendenţa romană a românilor,
• stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană,
• unitatea de neam a românilor,
• latinitatea limbii române,
• esenţa romană a .unor obiceiuri şi datini populare, .
• conştiinţa românilor despre originea lor romană.

În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării - romanitatea


orientală se identifică cu poporul român;

2. Românii văzuţi de către istoricii orientali


Cronicile bizantine din acea epocă acordă atenţie teritoriilor locuite de
români datorită:
politicii imperiului la Dunărea de Jos;
repetatelor incursiuni ale populaţiilor migratoare peste Dunăre.
Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul(976-1025) - aminteşte
de poporul român folosind termenul „vlahi.”
• La originea denumirii de vlah se află:
♦ numele unui trib celt {volcae) amintit de Caesar în De bello
Gallico;
♦ în germana veche erau desemnaţi vecinii din sud şi apus
(yalh - roman şi gal romanizat);
♦ în germană, termenul a suferit o restrângere, referindu-se
numai la locuitorii din Peninsula Italică (wălcher);
♦ biograful apostolului slavilor - Metodie a aplicat denumirea
de wlach italienilor - deci, vlah - străin, un neslav de limbă
romanică.
Termenul de vlah a
cunoscut diferite
variante: vlah - la
bizantini şi la slavii
sudici; voloh - la slavii
răsăriteni; valachus - la
latino-catolicii apuseni;
blach - la unguri, unde s-
a transformat în olâh etc.
• Apariţia acestui nume dat de către străini românilor în evul mediu:
♦ marchează sfârşitul etnogenezei române,
♦ exprimă caracterul său romanic, cu conţinut etnic.

 Sec. VII= “Strategicon”, mentioneaza cu termenul de “romani”


populatia de la N. de Dunare;

 Sec.IX= “Geografia armeana” a lui Moise Chorenati aminteste


o tara necunoscuta “Balak”[Valahia].

 Sec. IX=“Oguzname” aminteste tara valahilor”Ulak-ili”.

 Sec.X= Constantin al VIII-lea Porfirogenetul scrie “Despre


administrarea imperiului” in care mentioneaza” acestia se mai
numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume
pina in ziua de azi”.

 Sec.XI= “Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos” amintesc


romanii care traiau in apropierea Dunarii si pe Sava.

 Sec. XI= Gardizi in “Podoaba Istoriilor ” ii consemneaza pe


romani intre Dunare si un munte mare[probabil Carpati].
 Sec XII= Ioan Kynamos, referindu-se la romanii nord-dunareni
scria” se zice ca sunt veniti demult din Italia”.

Sec. XIII= romanii sunt amintiti in corespondenta dintre Ionita cel


Frumos( Kaloianul) si Papa

F. Imp Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfîrogenetul (912-959) -


afirmă originea romană a poporului şi limbii române (denumeşte populaţia
românească străveche - romani, iar pe bizantini - romei).

3. Românii văzuţi de istoricii occidentali


Despre romanitatea românilor se afirmă în:
• corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă Caloianes (Cel
Frumos);
• cronicile maghiarilor Anonymus şi Simon de Keza (anterioare
întemeierii Ţărilor Române) – sunt lipsite de ostilitate faţă de
români, când românii din Transilvania nu erau excluşi de la
drepturi de statul ungar;
• umaniştii secolului al XV-lea, când românii aveau deja un cadru
politic propriu (Ţara Românească şi Moldova - începând cu
secolul al XlV-lea). Preocuparea lor faţă de români exista din
două motive:
♦ preocuparea occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană;
♦ preocuparea pentru antichitatea clasică, pentru vestigii
materiale sau populaţii şi limbi de origine antică.
Primul umanist italian - Poggio Bracciolini - afirmă continuitatea
elementului român în Ţările Române locuite de o populaţie romană de la
Traian încoace şi latinitatea limbii române (pentru prima dată argumentat
cu probe culese direct din spaţiul românesc).

Flavio Biondo. secretar apostolic şi erudit umanist italian - afirmă


originea limbii române.

Enea Silvio Piccolomini. care între 1458-1464 a fost papă sub numele
de Pius al II-lea a răspândit teoria despre originea romană a poporului
român.
Antonio Bonfini - „românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor
romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care
românii s-au luptat, ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă".

4. Politizarea ideilor romanităţii românilor


În secolul al XVI-lea ideea de romanitate s-a îmbogăţit cu două
elemente:
• începutul scrisului în limba română;
• începutul politizării ideii originii latine a poporului român.
Domnia lui Mihai Viteazul:
• a marcat o epocă în istoria românilor şi în cea a ideii romanităţii;
• i-a făcut cunoscuţi pe români în întreaga Europă datorită victoriilor
sale asupra turcilor şi tătarilor;
• a atras ostilitatea nobilimii maghiare; cronicarii maghiari, după
moartea lui au contestat originea romană a românilor şi l-au judecat
aspru pe domnitor („Nero verus").
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea rivalitatea austro-
otomană se reflectă şi în mărturiile despre români:
• Ioan Lucius (Lucie) în cronica sa din 1666, umărind istoria Croaţiei şi
Dalmaţiei, face consideraţii şi asupra vecinilor - un capitol despre
originea romană a poporului român: nu a negat continuitatea
elementului roman în Dacia traiană dar a susţinut că el a fost sporit
printr-o imigrare provocată de către bulgari:de la sud, la nord de
Dunăre.

• Istoricul austriac I. Ghr. Engel


♦ elimină din teoria lui Lucius afirmarea continuităţii elementului
roman în Dacia;
♦ adaugă la teoria sa nuanţa peiorativă din „teoria exilaţilor-şi
răufăcătorilor" lansată de istoriografia umanistă poloneză

F.I. Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece: .


♦ susţinea că românii nu se trăgeau din coloniştii romani;
♦ poporul român s-ar fi format la S. Dunării, de unde au imigrat în
secolul al XII-lea- aşa a apărut teoria imigraţionistâ - sistematizată
în secolul al XIX-lea de Robert Roesler – teoria roesleriană.

• Teoria lui R.Roesler a apărut după realizarea dualismului austro-


ungar; a avut un caracter interesat şi neştiinţific; a încercat să
demonstreze că stăpânirea austro-ungară în Transilvania se baza pe
argumentele dreptului istoric.
Teoria roesleriană aducea argumente ca:
♦ dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu
romanii;.

♦ romanizarea nu ar fi fost posibilă în numai 165 de ani;


♦ toţi locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;

♦ poporul român s-ar fi format la S. Dunării unde-au primit influenţa


slavă şi au devenit ortodocşi;

♦ n-ar exista izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la N


Dunării înainte de secolul al XlII-lea, deci românii ar fi venit după
maghiari în Transilvania.

• Teoria imigraţionistâ a fost combătută de:


♦ istoricii români, începând cu Şcoala Ardeleană şi până astăzi;
.
♦ istoricii străini ca: E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jungeţc.

Lucrarea lui Robert Roesler - Studii româneştii Cercetări cu


privire la istoria veche a .României (1871, Leipzig) a fost
combătută de istoricul român - A.D.Xenopol în Studii asupra
stăruinţei românilor în Dacia Traiană( 1884,.Iaşi).a apărut într-o
epocă de intense dispute politice şi naţionale în legătură cu.drepturile
românilor din.Transilvania.
• Lucrarea lui A.I). Xenopol:
♦a sistematizat dovezile continuităţii românilor la nordul
Dunării folosind argumente:

- istorice, lingvistice şi logice

♦Ideile esenţiale referitoare la etnogeneza. românilor în concepţia lui


A.D.Xenopol:

- Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român;


1
- Peste această bază se suprapune elementul roman;

- Migraţiile barbarilor au împins populaţia daco-romană spre


munţi.1
- Prezenţa termenilor creştini de origine latină se explică prin
permanentele legături între populaţia romanizată din dreapta
Dunării cu ceea din stânga ei.

- Arheologia, toponimia, hidrdnimia aduc dovezi incontestabile


ale continuităţii dacilor şi daco-romanilor.

- Dintre.migratori, -slavii -au avut .o influenţă mai puternică


asupra poporului român şi a limbii române.

- Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic roman şi


slav din care cel roman este predominant şi fundamental şi „dă
poporului nostru caracterul unei naţionalităţi, romanice'' (A.D:
Xenopol).

• Istoricul Lucian Boia:


„negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la sud de
Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro- ungare în secolele al
XVIII- lea şi al XIX-lea continuând să fie un p u n c t de dogmă în
istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor
primatul cronologic în Transilvania" (Istorie şi
mit în conştiinţa româneasca”
D. ROMANITATEA ROMANILOR ÎN VIZIUNEA
ISTORICILOR DIN SPAŢIUL ROMÂNESC
1. Cronicarii medievali
Cronicarii români - misionari naţionali ai romanităţii românilor - au
realizat nuanţat şi gradat o sinteză referitoare la
elucidarea acestei probleme, acţionând în două direcţii:
♦ în sânul propriului neam, urmărind, informarea conaţionalilor şi
♦ în afara cadrului politico-geografic românesc, urmărind
combaterea teoriilor greşite apărute în străinătate.
Nicolaus Olahus (1493 -1568) a fost primul român care a susţinut
unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a romanilor.Una din cele mai
importante lucrări scrise este lucrarea Hungaria. '
Grigore Ureche (c 1590-1647) a fost primul cronicar umanist
moldovean din secolul XVII care în Letopiseţul Ţării Moldovei a afirmat
şi demonstrat romanitatea românilor, latinitatea limbii române.

Miron Costin (1633-1691) - cronicar moldovean acordat o atenţie


deosebită originii românilor, a scris primul tratat savant consacrat originii
neamului – „De neamul moldovenilor” în care afirma că:
• istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi de
romanii lui Traian considerat descălecătorul cel dintâi.
• după retragerea romanilor din Dacia a rămas pe loc multă
populaţie care a rezistat năvălirilor barbare şi din aceste elemente
s-a format poporul român;
• originea poporului român era atestată de:
♦ numele pe care ei şi străinii l-au dat populaţiei care locuia în toate
ţinuturile române;
♦ latinitatea limbii române;
♦ urmele lăsate de romani în Dacia.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (c 1640-1716) - din Ţara
Românească în lucrarea Istoria Ţării Româneşti:
• susţine că românii au credinţa că sunt urmaşii romanilor şi se
mândresc cu descendenţa lor.

Dimitrie Cantemir (1673-1723) - scrie Hronicul romano-moldo-


vlahilor,cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor, care
inaugurează efortul istoriografiei române de a determina şi fixa locul
românilor în istoria universală:
♦ descendenţa pur romană din Traian {„săditorul şi
răsăditorul nostru");
♦ stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în
spaţiul carpato-dunărean;
♦ dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea
aureliană

2. Cronicarii saşi din Transilvania


În a doua jumătate a secolului al XVII-lea cronicarii saşi au adoptat o teorie
umanistă germană:
- cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă;
- confuzia lor a provenit de la identificarea dacilor cu goţii;

Teoria lor a fost desfiinţată de comiele saşilor, Valentin Frank von


Frankenstein. în secolul al XVII-lea şi a dispărut definitiv în secolul al
XVIII-lea.
Ei au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor:
- istoricul braşovean Martin Schmeitzel - a contribuit la
răspândirea teoriei originii romane a românilor în străinătate.

În lucrări secuieşti de la începutul secolului al XVIII-lea se afirmă că


toţi românii din cele trei ţări române sunt urmaşii romanilor.

3. Ideea romanităţii românilor în epoca modernă şi contemporană


Ideea romanităţii în epoca modernă a devenit oarmă politică în
revendicări naţionale.
• În a doua jumătate a secolului al XVIII-leaea este prezentă în
Transilvania - la urmaşii lui Ioan Inochentie Micu;
 În Ţara Românească şi Moldova - în memoriile unor boieri.

• În secolul al XlX-lea - Şcoala Ardeleană are o contribuţie


deosebită în afirmarea ideii romanităţii românilor:
♦ luptă pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi în
inferioritate de elita conducătoare maghiară, luptă la care s-
au angajat urmaşii lui Ioan Inochentie Micu (care invocau
exterminarea şi alungarea dacilor din noua provincie,
inexistenţa căsătoriilor mixate etc);
♦ militează pentru drepturi politice şi culturale;
• în Principate, istoricii greci stabiliţi aici (Daniel Philiphide,
Dionisie Fotino), şi români (Ienăchiţâ Văcârescu. Naum
Râmniceanu) - abordează ca pe un fenomen natural fuziunea daco-
romană.
• în secolul al XlX-lea, în Principate, Şcoala Latinistă avea ca
reprezentant pe August Treboniu Laurian:
♦ considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei;
♦ urmărea „purificarea" limbii române pentru a o apropia
cât mai mult de limba latină originară (între 1871-1876
scoate Dicţionarul limbii române, în care sunt eliminate
elementele nelatine) - tentativă de a crea o limbă artificială,
care a discreditat şcoala latinistă.
• Reprezentanţii romantismului au evidenţiat curajul şi spiritul de
sacrificiu al dacilor.
• Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea
independenţei teza originii pur latine a poporului român a început
să fie considerată o eroare:
♦ B.P. Hasdeu a scris o serie de lucrări:
Pierit-au dacii ? (1860) - în care demonstra că Şcoala
Ardeleană şi urmaşii ei au făcut o interpretare forţată
a izvoarelor antice referitoare la exterminarea
neamului dac şi la colonizarea Daciei cu romani puri.
Dacii nu au pierit, iar colonizarea s-a făcut cu romani
de diverse origini. Deci poporul român s-a format
din câteva elemente din care nici unul nu a fost
predominant.
demonstrează că substratul dacic al poporului român
nu poate fi contestat;
a formulat teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că
structura unei limbi este dată de circulaţia
cuvintelor, nu de numărul lor.
• Istorici care susţineau că dacii au avut o pondere limitată în sinteza
românească: Grigore Tocilescu. Dimitrie Onciul şi chiar A.D.
Xenopol şi N. Iorga.
Arheologul Vasile Pârvan a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un
echilibru perfect - românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani.

C.C. Giurescu (în 1935) susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane


au constituit-o dacii şi că „românismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat
pe autohtoni".

Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate:

♦ Nicolae Densusianu - în Dacia preistorică (1913) - Dacia înainte de


cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizaţii, care s-a revărsat
asupra întregii lumi.
În etapa prosovietică a comunismului în România - a fost exagerată
influenţa slavă, nefiind negată romanitatea românilor (Mihai Roller).
Istoriografia după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii
(istoricul Lucian Boia în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească):
♦ singura raportare incontestabilă la origini este oferită de limbă;
♦ esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă şi numele de
român înclină balanţa spre romani.