Sunteți pe pagina 1din 13

1.1 Obiectivul situaţiilor financiare.....................................................................

2
1.2 Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare......................................2
1.3 Principiile contabile generale........................................................................3
1.4 Structura situaţiilor financiare......................................................................4
1.5 Situaţiile financiare.........................................................................................4
1.6 Bilanţul.............................................................................................................6
1.7 Contul de profit şi pierdere............................................................................7
1.8 Situaţia variaţiei capitalurilor proprii............................................................9
1.9 Tabloul fluxurilor de trezorerie......................................................................9
1.10 Notele explicative ......................................................................................11
1.11 Anexe...........................................................................................................12
Bibliografie..........................................................................................................13

1
1.1 Obiectivul situaţiilor financiare
Normalizarea situaţiilor financiare într-un cadru conceptual porneşte de la obiectivul urmărit de
acest cadru, acela de a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările
poziţiei financiare ale unei întreprinderi, rezultatele gestiunii realizate de conducerea
întreprinderii, inclusiv asupra modului în care aceasta a utilizat resursele care i-au fost
încredinţate astfel încât să raspundă nevoii de informare a unei sfere largi de utilizatori.
Reglementările româneşti precizează faptul că “documentele oficiale de prezentare a situaţiei
economico-financiare sunt situaţiile financiare anuale, care trebuie să ofere o imagine fidela a
poziţiei financiare, performanţei financiare, fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte informaţii
referitoare la activitatea desfasurată”1
Informaţiile privind poziţia financiară a întreprinderii vizează resursele economice pe care le
controlează şi care sunt utile pentru anticiparea capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri
monetare în viitor, structura de finanţare, care este utilă pentru anticiparea nevoilor viitoare de
credite şi posibilitatea obţinerii acestora, precum şi modul de repartizare a profiturilor şi fluxurilor
viitoare de trezorerie, lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii şi capacitatea sa de a se adapta
schimbărilor mediului în care işi desfăşoară activitatea.

1.2 Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare


Mulţi autori tratează diferit valoarea informativă a unei situaţii financiare, însă, în general,
principalele caracteristici calitative ale informaţiilor prezentate în situaţiile financiare sunt
următoarele:
Inteligibilitatea “ consideră că informaţiile trebuie să fie înţelese uşor de un utilizator care
dispune de cunoştinţe suficiente privind desfăşurarea afacerilor şi bineînţeles de noţiuni de
contabilitate”.Însă, informaţiile care relevă situaţii complexe, prezentate în documentele de
sinteză, din motive de pertinenţă, nu trebuie excluse, în cazurile în care ele sunt prea puţin
inteligibile pentru anumiţi utilizatori.
Pertinenţa (relevanţa) exprimă însuşirea informaţiei de a influenţa esenţial procesul de
elaborare a deciziilor, facilitând evaluarea evenimentelor istorice, prezentate sau prognozate de
către utilizatori confirmând sau corectând evaluările anterioare. Relevanţa informaţiei este
influenţată de natura sa şi de pragul de semnificaţie. O informaţie devine semnificativă dacă
omisiunea sau declararea ei eronată influenţează nemijlocit deciziile economice ale
utilizatorului.Pragul de semnificaţie reprezintă mai curand o limită decât o însuşire primară a
informaţiei pentru a fi utilă si relevantă.
Fiabilitatea (credibilitatea) unei informaţii asigură utilizatorii că nu se expun riscurilor apelând
la informaţii care conţin erori sau elemente semnificative şi care sunt părtinitoare, oferindu-le
acestora siguranţă în folosirea lor.Pentru a fi credibilă, orice informaţie trebuie să aibă în vedere:
• o reprezentare fidelă a tranzacţiilor şi operaţiunilor descrise.
• Prevalenţa economicului asupra juridicului (primordialitatea realităţii asupra
formei) care presupune prezentarea trazacţiilor şi operaţiunilor în concordanţă cu
substanţa şi realitatea lor economică şi nu în exclusivitate cu forma lor juridică.
Neutralitatea, aceasta presupunând eliminarea oricăror forme de influenţă care ar determina un
rezultat sau obiectiv predeterminat.
Prudenţa presupune luarea în cont a unui grad de precauţie în exercitarea judecăţilor necesare
cu ocazia estimărilor unor evenimente în condiţii de incertitudine, pentru ca elementele de activ şi
pasiv să nu fie supraevaluate sau subevaluate, după caz.
Integralitatea(exhaustivitatea) presupune o informaţie completă, în limitele rezonabile ale
pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii ei.
Comparabilitatea presupune posibilitatea de analiză pe baza informaţiilor furnizate de situaţiile
financiare în raport de evoluţia în timp a activităţii (rol determinant avându-l principiul permanenţei
metodelor) precum şi compararea cu situaţiile financiare ale diverselor entităţi de acelaşi tip (în
subramură sau ramură de activitate)pentru a evalua corect poziţia financiară, performanţele şi
modificările acestora.

1
Vezi art. 10 din Legea contabilităţii nr 82/1991 republicată în M.O. nr. 689 din 10.10.2007
2
1.3 Principiile contabile generale
Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează în conformitate cu principiile
contabile generale având în vedere constrângerile contabilităţii de angajamente astfel:
1. Principiul continuităţii activităţii constă în aceea că se presupune că entitatea îşi continuă
în mod normal funcţionarea, fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a
activităţii.
Dacă se cunoaşte existenţa unor elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente ce
conduc la incapacitatea entităţii de a-şi continua activitatea, administratorii au obligaţia de a
prezenta aceste elemente în notele explicative.
De asemenea, se impun explicaţii în cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite pe
baza principiului analizat, prezentându-se motivele care au determinat adoptarea deciziei că
entitatea nu-şi mai poate continua activitatea.
2. Principiul permanenţei metodelor presupune menţinerea în mod consecvent de la un
exerciţiu financiar la altul a metodelor de evaluare, înregistrare şi prezentare a elementelor
patrimoniale şi a rezultatelor financiare, în scopul creării premiselor pentru compararea în timp a
informaţiilor contabile. Metodele care se folosesc trebuie să aibă caracter de permanenţă, în
sensul utilizării lor în cadrul mai multor exerciţii financiare consecutive, ceea ce permite
compararea situaţiilor financiare, iar analiza indicatorilor economico-financiari conduce la
obţinerea unor informaţii utile pentru utilizatori.Însa există şi excepţii cum ar fi:
- o schimbare semnificativă în natura operaţiilor întreprinderii2;
- o schimbare în prezentare este solicitată de o normă contabilă internaţională sau de o
interpretare a SIC;
3. Principiul prudenţei se referă la determinarea valorii oricărui element patrimonial, în sensul
că se impune acordarea unei atenţii deosebite cel puţin a aspectelor ce privesc:
- includerea în situaţiile financiare numai a profiturilor recunoscute până la data bilanţului;
- obligaţiile previzibile şi pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului
financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă ele apar între data încheierii
exerciţiului şi data întocmirii situaţiilor financiare, precum şi ajustarea valorilor corespunzătoare
deprecierilor constatate, indiferent că rezultatul exerciţiului este profit sau pierdere.
De reţinut că , prin aplicarea în mod voit, incorectă,a acestui principiu se poate ascunde sau
denatura realitatea, creându-se rezerve nejustificate prin exagerarea riscurilor viitoare.
4. Principiul independenţei exerciţiului presupune delimitarea riguroasă în timp a veniturilor şi
cheltuielilor aferente exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, indiferent de dată a
încasării sumelor sau a efectuării plăţilor, cerinţă de bază a contabilităţii de angajament. Acest
lucru impune utilizarea unor conturi de regularizare, atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor.
5 .Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii. În baza acestui principiu,
componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate separat.
6 .Principiul intangibilităţii presupune existenţa unei concordanţe depline între bilanţul de
deschidere al unui exerciţiu şi cel de închidere al exerciţiului precedent.
7. Principiul necompensării interzice efectuarea de operaţiuni compensatorii între elementele
de activ şi de datorii. Există posibilitatea unor eventuale compensări între creanţe şi datorii ale
entităţii faţă de ea însăşi, cu respectarea prevederilor legale numai după înregistrarea în
contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor la valoarea integrală.
8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului se referă la faptul că prezentarea
valorilor din cadrul elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere se face având în vedere
fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate şi nu numai forma juridică a acestora.
Principiul se aplică atât entităţilor care îndeplinesc criteriul de mărime, pentru situaţiile financiare
individuale şi consolidate,cât şi pentu entităţile care nu îndeplinesc criteriile de mărime , dar
întocmesc situaţii financiare consolidate.
9. Principiul pragului de semnificaţie are influenţă asupra relevanţei informaţiei, motiv pentru
care situaţiile financiare trebuie să conţină, în mod distinct, numai acele elemente ce au o valoare
semnificativă. Restul elementelor, în măsura în care au aceeaşi natură, precum şi funcţii similare
se reflectă în sume cumulate.
Pragul de semnificaţie depinde în mod direct de mărimea şi natura elementului analizat în
circumstanţele particulare ale omisiunii sale. La aprecierea unui element sau cumul de elemente,

22
De exemplu, o schimbare de prezentare poate să fie motivată de o achiziţie sau de o cesiune importantă
de activitate.
3
dacă este semnificativ, se ţine seama de evaluarea împreună a naturii şi mărimii elementului
respectiv. În anumite cazuri, ar putea fi determinant fie natura, fie mărimea elementului.
Acest principiu poate fi aplicat numai de entităţile care îndeplinesc criteriile de mărime.
Abaterile de la principiile contabile generale prezentate pot fi efectuate numai în cazuri
excepţionale, cu condiţia de a se prezenta în notele explicative împreună cu motivele care au
determinat acest lucru, precum şi evaluarea efectului produs de aceste abateri asupra activelor,
datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii.

1.4 Structura situaţiilor financiare


Orice situaţie financiară trebuie să cuprindă câteva elemente esenţiale pentru informarea
utilizatorului. După părerea mea, facând o sinteză din lucrările studiate acestea sunt:
-activele controlate de întreprindere, adică resursele generatoare de fluxuri de trezorerie
viitoare;
-datoriile întreprinderii, adică pasivele externe ce trebuie să se gasească la originea plăţilor;
-capitalurile proprii, ca interes rezidual al proprietarilor în activele controlate de întreprindere;
-rezultatul net al întreprinderii şi , într-o accepţiune mai largă, performanţa sa economică,
redată prin reflectarea evoluţiei capitalurilor proprii (activul net), evoluţie din care sunt excluse
efectele operaţiilor efectuate de întreprindere direct cu proprietarii săi;
-fluxurile de trezorerie trecute, ce se pot constitui în baza pentru determinarea fluxurilor de
trezorerie viitoare;
În “Cadrul general pentru pregătirea şi prezentarea situaţiilor financiare” pe langă active, datorii
si capitaluri proprii sunt precizate ca fiind informaţii de o importanţă deosebită pentru utilizatori
veniturile si cheltuielile.
Astfel, veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile sub formă de intrari sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor, care
se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuţii ale
acţionarilor.
Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei
contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care se
concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decat cele rezultate din distribuirea
acestora către acţionari.
Aceste informaţii, împreuna cu alte informaţii din notele la situaţiile financiare, ajută utilizatorii
la estimarea viitoarelor fluxuri de numerar ale întreprinderii şi,în special, a momentului şi gradului
de certitudine a generării numerarului şi echivalentelor de numerar, adică aceste informaţii permit
utilizatorilor de conturi să aprecieze capacitatea întreprinderii în cauză de a plati dividente,
dobânzi şi, la modul general, de a-şi achita datoriile la scadenţele prevăzute.

1.5 Situaţiile financiare


În cadrul sistemului de contabilitate românesc, aspectele legate de întocmirea situaţiilor
financiare sunt reglementate de Legea Contabilităţii şi OMF nr. 1752/2005, precum şi de Normele
metodologice privind întocmirea acestor documente de sinteză. Acestea din urmă prevăd reguli
privind întocmirea situaţiilor financiare, corelaţiile ce trebuie asigurate între indicatorii prevazuţi în
conţinutul acestora, verificarea şi depunerea la organele de drept şi modul de centralizare pe
ramuri de activitate, în profil teritorial, departamental, precum şi pe ansamblul economiei
naţionale.Cu privire la forma situaţiilor financiare, problema este soluţionată diferit in IAS-uri si
Directivele contabile europene.
IAS-urile adoptă concepţia de “situaţii financiare dereglementate”, bazate pe concepţia
minimului de informaţii, fară a reglementa o formă standard pentru elementele situaţiilor
financiare. De exemplu, IAS 1 “Prezentarea situatiilor financiare” nu prescrie ordinea sau formatul
în care trebuie prezentate elementele situaţiilor financiare3
Directivele contabile, in special Directiva a IV-a a CEE adoptă sistemul “Situaţiilor financiare
reglementate” bazate pe concepţia maximului de informaţii. În consecinţă, prevede scheme şi
modele standard care definesc forma şi formatul de prezentare a situaţiilor financiare.
Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASC) stipulează că în structura situaţiilor financiare
sunt incluse: bilanţul, contul de profit şi pierdere, notele (anexele) acestora şi situaţia fluxurilor de
trezorerie.

33
Ristea, M., Dumitru, Contabilitate aprofundată, Editura Universitară, Bucureşti, 2003
4
Directiva a IV-a a CEE stabileşte că în strutura conturilor anuale sunt cuprinse: bilanţul, contul
de rezultate şi anexele acestora.
Legea contabilităţii nr 82/1991 precizează că situaţiile financiare sunt compuse din: bilanţ,
contul de profit şi pierdere, anexele acestora şi raportul de gestiune.
Dacă ne referim la prevederile Ordinului MF nr. 1752/2005 agenţii financiari(persoanele juridice
care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre urmatoarele 3 criterii, denumite în
continuare criterii de mărime: total active: 3.650.000 euro, cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro,
număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50) vor întocmi Situaţii financiare anuale
alcătuite din:bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia
fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note explicative.
Dacă în anumite cazuri nu există un Standard de Contabilitate specific şi nici interpretari ale
Comitetului Permanent, întreprinderile pot dezvolta propriile politici contabile, în acord cu
cerinţele Standardelor de Contabilitate şi ale Cadrului general de întocmire şi prezentare a
situaţiilor financiare.
Dincolo de aceste situaţii financiare, întreprinderile sunt încurajate să furnizeze punctele de
vedere critice ale conducerii, prin descrierea şi explicarea trăsăturilor principale ale
performanţelor financiare şi poziţiei financiare , precum şi incertitudinile cu care aceasta se
confruntă.După părerea mea acest lucru este benefic pentru întreprindere deoarece îi conferă o
anumită libertate în a-şi exprima părerile şi eventual unele probleme cu care se confruntă. Un
atare raport trebuie să includă o trecere in revistă a:
-factorilor principali şi influenţelor ce determină performanţele, inclusiv a schimbărilor de
mediu în care operează întreprinderea, a răspunsului acesteia la schimbări şi efecte, a
politicii ei în materie de investiţii pentru a menţine performanţele din care, în mod distinct, se
cuvine să se prezinte ploitica referitoare la dividente;
-sursele de finanţare a întreprinderii, a politicii sale referitoare la rata îndatorării, a politicilor
conducerii în materie de risc;
-solidităţii întreprinderii şi resurselor acesteia, elemente a căror expresie valorică este
reflectată în bilanţ, în conformitate cu referenţialul contabil internaţional;
De asemenea,întreprinderile pot să prezinte situaţii adiţionale precum şi rapoarte referitoare la
mediu şi situaţii privind valoarea adaugată, mai ales în cazul în care acestea reprezintă industriile
unde factorii de mediu sunt semnificativi , iar salariaţii sunt consideraţi un grup important de
utilizatori.Întreprinderile sunt încurajate să prezinte astfel de situaţii adiţionale în masura în care
factorii de conducere consideră că ele ajută utilizatorii în luarea deciziilor economice.
Referitor la structura şi conţinutul situaţiilor financiare propriu-zise, în norma IAS 1 e prevazută
lista minimală de rubrici. Informaţiile complementare situaţiilor financiare propriu-zise fac obiectul
notelor explicative. În anexa la normă, sunt furnizate modele obligatorii de prezentare a bilanţului,
contului de profit şi pierdere şi a celor două variante referitoare la tabloul variaţiilor capitalurilor
proprii.
În ceea ce priveşte componentele situaţiilor financiare se pun in evidenţă următoarele
identificari: numele întreprinderii sau orice altă indicaţie echivalentă, dacă este vorba despre
conturi individuale sau despre conturi consolidate, în privinţa bilanţului, data la care a fost
întocmit, iar în cazul contului de profit şi pierdere, tabloului variaţiilor capitalurilor proprii şi
tabloului fluxurilor de trezorerie, perioada acoperită de aceste situaţii, moneda în care sunt
prezentate situaţiile financiare, exprimarea în mii, milioane sau într-o altă unitate de masură dacă
această opţiune a fost adoptată;
Referitor la perioada de raportare, regula de bază cere ca situaţiile financiare să fie întocmite
cel puţin o dată pe an.Atunci când în mod excepţional, data bilanţului unei întreprinderi este
modificată şi când perioada “acoperită” este mai mare sau mai mică de un an, întreprinderea
trebuie să indice în situaţiile financiare:
-motivul pentru care a fost aleasă o perioadă diferită de un an;
-faptul ca fluxurile exerciţiului precedent(relevate prin contul de profit şi pierdere, tabloul
variaţiilor capitalurilor proprii, tabloul fluxurilor de trezorerie şi notele explicative) nu sunt
comparabile;
Una dintre ipotezele ce pot să motiveze schimbarea datei de închidere este achiziţia unei
întreprinderi care îşi întocmeşte situaţiile financiare la o dată diferită de cea a cumpărătorului.
Într-o atare situaţie, este important ca utilizatorii să fie înştiinţaţi asupra necomparabilităţii valorilor
şi asupra motivului schimbării datei bilanţului.În mod normal, situaţiile financiare sunt întocmite pe
o perioadă de un an.Totuşi din motive practice, unele întreprinderi preferă să raporteze pentru o
perioadă de 52 de saptămâni.Nu se interzice această practică, dar situaţiile financiare ce rezultă

5
dintr-o astfel de uzanţă nu trebuie să fie semnificativ diferite de cele prezentate pentru o perioadă
de un an.
Referitor la termenul de întocmire a situaţiilor financiare, trebuie precizat că utilitatea acestora
este deteriorată dacă ele nu sunt disponibile utilizatorilor în limita unei perioade rezonabile, după
data bilanţului. Cu cât sunt întocmite şi publicate mai târziu, cu atât utilitatea lor se reduce. Un
termen maxim de 6 luni constituie o limită normală. Complexitatea activităţii unei întreprinderi nu
justifică o întarziere prea mare în întocmirea şi publicarea situaţiilor financiare.

1.6 Bilanţul
“Documentul oficial de gestiune al persoanelor prevăzute la articolul 1 din Legea contabilităţii îl
constituie bilanţul contabil care trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului,
situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute”4 Bilanţul se întocmeşte pe baza balanţei de verificare
sintetice.
În cadrul celor două etape ale reformei contabilităţii româneşti se poate constata opţiunea de
armonizare a structurii şi conţinutului bilanţului cu cerinţele Directivei a IV-a a Uniunii Europene.
În contextul primei etape a reformei (1991-1994), s-a ales prima schemă de bilanţ prevazută
de Directiva a IV-a , adică bilanţul sub formă bilaterală. Acest model se regăseşte în practicile
franceze, orientate multă vreme spre o analiză de tip financiar-funcţional, bazată pe echilibrul
general între trei agregate fundamentale : fondul de rulment, necesarul în fond de rulment şi
trezoreria netă.
În contextul celei de a doua etape ale reformei contabilităţii româneşti, regizată de
reglementările Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 94, din februarie 2001, s-a ales ca
schema de bilanţ, bilanţul sub formă de listă. Fară ca textele reglementare româneşti să
precizeze acest lucru, cea de a doua schemă este orientată, cu predilecţie, spre analizele de tip
“lichiditate-solvabilitate”.Ea se apropie, ca structură şi concepţie, de prevederile referenţialului
contabil internaţional, atestând totuşi câteva incompatibilităţi cu IAS1.Forma bilanţului prevăzut în
reglementările Ordinului IAS 1 respectă marea majoritate a structurilor şi judecăţilor Directivei a
IV-a a Uniunii Europene.
Structura si conţinutul bilanţului trebuie să realizeze distincţia dintre elementele curente şi cele
necurente.Fiecare întreprindere ce aplică normele contabile internaţionale trebuie să decidă, în
funcţie de natura activităţii sale, dacă este util să efectueze distincţia între elementele curente şi
necurente ale bilanţului său, atât pentru pasiv, cât şi pentru activ. Atunci când o astfel de
distincţie nu este efectuată , activele şi pasivele sunt clasificate, în principiu, în funcţie de
lichiditatea lor.
Indiferent care este prezentarea reţinută, o întreprindere menţionează, în situaţiile financiare,
partea sub un an a activelor şi pasivelor , pentru toate rubricile susceptibile să contină atât
elemente pe termen scurt cât şi elemente pe termen lung.
Activele curente şi necurente
Activele curente ale bilanţului cuprind elemente destinate să fie utilizate,realizate sau detinute
pentru a fi vândute sau consumate, în cadrul ciclului normal de exploatare al întreprinderii;
activele destinate să fie negociate pe diferite pieţe, deţinute într-o perspectivă de termen scurt şi
care trebuie să fie realizate în maximum un an; lichidităţile sau cvasilichidităţile, dacă utilizarea
acestora nu este supusă restricţiilor;
Celelalte active sunt considerate elemente necurente.Ele includ imobilizările corporale şi
necorporale, cât şi activele de exploatare sau financiare pe termen lung.
Ciclul de exploatare al unei întreprinderi este timpul scurs între achiziţia materialelor, ce intră
într-un proces şi realizarea lor sub formă de lichidităţi sau de instrumente ce pot să fie uşor
convertibile în lichidităţi.
Activele legate de ciclul normal de producţie se referă în special la stocuri şi creanţe-clienţi,
inclusiv la partea acelor rubrici care nu trebuie să fie realizate decât după un termen de un an.
Titlurile de plasament sunt active curente, dacă este prevăzut ca operaţia de cesiune a acestor
titluri să aibă loc în mai puţin de un an; în caz contrar, ele sunt considerate active necurente.
Pasivele curente si necurente
O datorie constituie un element curent al pasivului, când se aşteaptă să fie achitată in cursul
normal al ciclului de exploatare al întreprinderii sau este exigibilă în termen de 12 luni de la data
bilanţului. Toate celelalte datorii sunt datorii necurente.

44
Ministerul Finantelor, Sistemul contabil al agentilor economici Editura Economica, 1994, p.52
6
Unele datorii curente precum datoriile comerciale, cele legate de relaţiile cu salariaţii şi de alte
costuri din exploatare formează părţi ale fondului de rulment utilizat în ciclul normal de exploatare
al întreprinderii. Astfel de elemente curente, ca şi în cazul activelor, sunt clasificate în categoria
“curente”, chiar dacă părţi din ele sunt scadente peste o perioadă mai mare de un an.
Elementele curente de pasiv, nelegate de ciclul de producţie sunt şi următoarele: partea pe
termen scurt a împrumuturilor purtătoare de dobânzi, creditele bancare pe termen scurt,
dividentele de plătit, impozitele asupra beneficiilor de plătit şi datoriile pe termen scurt nelegate
de exploatare. Datoriile purtătoare de dobânzi şi care generează o finanţare pe termen lung a
fondului de rulment sunt elemente necurente ale pasivului pentru partea lor scadentă la o dată
superioară unui an.
Datoriile pe termen scurt, nelegate de ciclul normal de exploatare, trebuie să facă parte din
elementele necurente ale pasivului, dacă sunt îndeplinite concomitent următoarele condiţii: este
vorba despre datorii care, în momentul contractării lor, erau datorii pe termen lung,
întreprinderea în cauză intentionează să refinanţeze aceste datorii, prin intermediul unei datorii
pe termen lung, această intenţie este confirmată de existenţa unui contract de refinanţare sau de
reeşalonare a scadenţelor, încheiat înainte ca situaţiile financiare să fi fost aprobate;
Mărimea datoriilor pe termen scurt clasificate în categoria pasivului necurent, este indicată în
notele explicative, concomitent cu explicaţiile necesare prezentării lor.
Un împrumut poate să fie supus unor condiţii prin care nerespectarea lor de către debitor
autorizează creditorul să solicite plata integrală a datoriei în orice moment. În acest caz, datoria
este considerată necuvenită atunci când sunt satisfacute următoarele două condiţii: creditorul a
acceptat să nu recurgă la utilizarea clauzei de exigibilitate imediată sau este puţin probabil ca
debitorul să fie din nou în imposibilitatea de a face faţă condiţiilor împrumutului, în cursul unei
perioade următoare de 12 luni.
În ceea ce priveste informaţiile de furnizat in bilanţul propriu-zis, acesta trebuie să conţină
minim următoarele rubrici :(a)imobilizările corporale; (b)imobilizările necorporale; (c)activele
financiare, cu excepţia celor înscrise la rubricile (d), (f), si (g); (d)participaţiile puse în echivalenţă;
(e)stocurile; (f)creanţele-clienţi şi alte creanţe din exploatare; (g)lichidităţile si echivalenţele de
lichidităţi; (h)datoriile faţă de furnizori şi alte datorii din exploatare; (i)datoriile şi activele din
impozitare; (j)provizioane pentru riscuri, cu excepţia rubricii (i); (k)datorii necurente purtătoare de
dobânzi; (l)interese minoritare; (m)capital şi rezerve;
În bilanţul propriu-zis, pot să fie adăugate posturi complementare, rubrici de regrupare şi de
subtotaluri, dacă o normă le cere sau în scopul asigurării unei prezentări adecvate a structurii
financiare a întreprinderii. Nu se prescrie ordinea sau formatul în care elementele trebuie să fie
prezentate şi lasă întreprinderilor posibilitatea de a alege.

1.7 Contul de profit şi pierdere


Contul de profit şi pierdere reprezintă a doua componentă a situaţiilor financiare. El descrie
activitatea agentului economic într-un trecut recent, şi nu dă informaţii despre ce s-a întâmplat
anterior. El reflectă cu multă claritate situaţia rezultatului financiar sau comercial al acestuia, dar
nu indică soliditatea financiară a unitaţii prezentate.
Contul de profit şi pierdere trebuie să menţioneze cel puţin următoarele posturi: veniturile,
rezultatul exploatări, dobânzile plătite, partea în rezultatele participaţiilor puse în echivalenţă,
cheltuielile privind impozitul pe profit, profitul sau pierderea din activităţi ordinare, elementele
extraordinare, interesele minoritare,profitul sau pierderea netă a exerciţiului;
Ca şi în cazul bilanţului, dacă o normă solicită sau în scopul asigurării unei informări adecvate
privind rezultatele întreprinderii, pot să fie adăugate posturi reglementare, rubrici de regrupare şi
de subtotaluri.
Efectele diferitelor activităţi, tranzacţii şi evenimente realizate de întreprindere diferă în privinţa
stabilităţii, riscului şi posibilităţii de a fi prevăzute. Comunicarea acestor elemente ale
performanţei ajută utilizatorii în evaluarea rezultatelor viitoare. Atunci când este necesar să se
explice elementele performanţei, în contul de profit şi pierdere sunt incluse elemente
complementare. De asemenea, în aceste cazuri, ordinea elementelor poate să fie modificată.
Factorii care trebuie să fie luaţi în considerare includ semnificaţia, natura şi funcţia diferitelor
componente de venituri şi cheltuieli.Un venit, respectiv o cheltuială sunt recunoscute dacă au fost
realizate în perioada curentă şi au generat creşteri, respectiv descreşteri ale beneficiilor
economice viitoare şi au fost rezonabil exprimate, chiar dacă nu există documente recunoscute

7
fiscal.Cu privire la clasificarea veniturilor şi cheltuielilor în contul de profit şi pierdere, nici Cadrul
general şi nici IAS 1 nu prevăd un format prestabilit.
Cheltuielile nedeductibile sunt cele care se referă în principal la: amenzi, penalităţi, sume care
depăşesc limitele legale ale cheltuielilor considerate deductibile conform Legii bugetare anuale
sau unor reglementări specifice, valoarea bunurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate si
neimputabile, precum şi valoarea activelor corporale neasigurate; TVA aferentă cheltuielilor
enunţate şi considerate nedeductibile, diferenţa dintre dobânzile aferente împrumuturilor
contractate de la persoanele fizice sau juridice, altele decât cele autorizate şi dobânzile active
ale băncilor, comunicate de BNR.
În ceea ce priveşte deducerile fiscale sau veniturile neimpozabile acestea se referă în
principal la :sumele utilizate pentru crearea rezervelor legale în limita de 5 % din profitul contabil
anual, pană când acesta atinge a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat; dividentele
primite de la alte persoane juridice; veniturile ce provin din rambursarea, stornarea sau
recuperarea unor cheltuieli nedeductibile, precum şi veniturile ce provin din anularea
provizioanelor pentru care nu s-a acordat reducere.
O întreprindere trebuie să prezinte în contul sau de profit şi pierdere sau în notele explicative o
clasificare a cheltuielilor după funcţie sau după natură. În conformitate cu norma IAS 1 se preferă
totuşi ca o atare analiză să figureze direct în contul de profit şi pierdere.
Întreprinderile care aleg clasificarea după funcţie trebuie să furnizeze valorile unor cheltuieli
după natură precum materiile prime şi furniturile consumate, amortizările şi cheltuielile de
personal.
Analiza după natură a cheltuielilor contului de profit şi piedere este mai simpla decât analiza
după funcţie, deoarece ea nu necesită o realocare a cheltuielilor după natura diferitelor funcţii ale
întreprinderii. O astfel de analiză convine mai ales întreprinderilor mici, deoarece nu este
necesară o alocare a cheltuielilor de exploatare pe funcţii.
Analiza pe funcţii repartizează cheltuielile pe trei funcţii : producţia (costul vanzărilor),
comercializarea şi administrarea.
Această clasificare poate să prezinte pentru destinatarii conturilor mai mult interes decât
analiza după natură, dar ea implică, uneori, alegeri arbitrare în repartizarea cheltuielilor.
Întreprinderile ce prezintă cheltuielile după funcţie trebuie să comunice informaţii adiţionale
privind natura cheltuielilor, inclusiv cheltuielile cu amortizarea si cele de personal.
Alegerea modelului de analiză, între metoda costului vanzărilor şi metoda cheltuielilor după
natură, depinde atât de factorii istorici şi industriali cât şi de natura organizaţiei. Ambele metode
permit furnizarea de informaţii despre costurile ce pot varia, direct sau indirect, cu nivelul
vanzărilor sau producţia exerciţiului.
Cum fiecare metodă de prezentare este avantajoasă în contextul diferitelor tipuri de
întreprinderi, norma IAS 1 solicită o alegere bazată pe criteriul varianţei care prezintă cel mai
sincer elementele performanţei întreprinderii. Totuşi, deoarece informaţiile referitoare la natura
cheltuielilor sunt utile în previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie, atunci cand este folosită
clasificarea bazată pe metoda costului vânzărilor, se impune o informare adiţională privind
structura după natură.
În ceea ce priveşte rezultatul exerciţiului acesta este constituit din:
-operaţii provenind din activitatea normală a agentului economic;
-operaţii excepţionale care nu intră direct în cadrul activităţii normale;
Separarea operaţiunilor, respectiv a cheltuielilor şi veniturilor exceptionale-extraordinare de
cele curente este necesară pentru ca utilizatorii conturilor să poată cunoaşte incidentele regulilor
fiscale derogatorii de regulile contabile sau a unor operaţii de natură economică neobişnuită, cu
grad mare de anormalitate fată de activităţile ordinare.
În ceea ce priveşte dividentele pe acţiune, declarate sau propuse pentru perioada vizată de
situaţiile financiare marimea acestora trebuie comunicată de către o întreprindere, fie în contul de
profit şi pierdere propriu-zis, fie în anexă. Norma IAS 1 prevede că dividentul propus în numele
exerciţiului trebuie să figureze în contul de profit şi pierdere sau în anexă.
Aşadar, Contul de profit şi pierdere este un tablou al veniturilor şi cheltuielilor unei perioade
având ca şi sold rezultatul net. Acesta este determinat in cascadă, pe următoarele niveluri:
rezultatul curent (alcătuit din rezultatul de exploatare şi rezultatul financiar), rezultatul excepţional
sau extraordinar şi impozitul pe profit.

8
1.8 Situaţia variaţiei capitalurilor proprii
O întreprindere trebuie să prezinte ca o componentă distinctă a situaţiilor financiare, o situaţie
care să arate:
(a) beneficiul net sau pierderea netă al/a exerciţiului;
(b) pierderile si câştigurile, cheltuielile şi veniturile, care au fost direct afectate asupra capitalurilor
proprii, în virtutea unei norme speciale, cât si totalul acestor elemente;
(c) efectul cumulat al schimbărilor de metodă contabilă si corectarea de erori fundamentale,
conform metodei normale prevazute prin norma IAS 8;
Alte trei categorii de informaţii pot să fie prezentate în această situaţie financiară sau în notele
explicative:
(d) operaţiile ce afectează capitalul, efectuate cu proprietarii întreprinderii, cât şi distribuţiile în
favoarea acestora;
(e) rezultatele nedistribuite, la deschiderea şi la închiderea exerciţiului, cât şi explicarea fluxurilor
reprezentând variaţiile;
(f) o reconciliere între soldurile iniţiale şi finale ale fiecărui post de capitaluri proprii, precum
capitalul, primele de emisiune, diferenţele din reevaluare etc., cu precizarea separată a fiecărei
mişcări ;
Situaţia variaţiei capitalurilor proprii are ca funcţie principală furnizarea elementelor de
cheltuieli şi de venituri afectate direct asupra capitalurilor proprii. Ea poate să fie structurata în
coloane, soldurile iniţiale constituind prima valoare a fiecărei coloane, iar soldurile finale formând
totalul lor;informaţiile (a) – (f) figurează pe linii intermediare şi sunt repartizate fiecărei coloane.
Aceste modalităţi de prezentare implică indicarea sub forma unui subtotal a totalului prevăzut la
elementul (b) analizat anterior. Pe baza celei de a doua metode, situaţia variaţiei capitalurilor
proprii ar putea să se limiteze la menţionarea informaţiilor (a) – (c), informaţiile (d) – (f) fiind
indicate în anexă.
Conform primei prezentări, situaţia financiară în cauză este intitulată “Tabloul variaţiei
capitalurilor proprii”, iar conform celei de a doua prezentări, “Situaţia câştigurilor şi pierderilor
înregistrate în numele exerciţiului N”.

1.9 Tabloul fluxurilor de trezorerie


Opţional se poate întocmi şi tabloul fluxurilor de trezorerie. Acesta este un tablou care oferă o
prezentare dinamică a situaţiei financiare a unităţii patrimoniale şi dă posibilitatea aprecierii
influenţei operaţiilor patrimoniale asupra trezoreriei.
Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă fluxuri de încasări şi plăţi în cursul perioadei. El arată de
unde au venit lichidităţile şi cum au fost ele cheltuite, explicând astfel cauzele variaţiei lor.
Aceste situaţii financiare au ca scop furnizarea de informaţii folositoare diferiţilor utilizatori,
deoarece astfel de informaţii le oferă o bază de evaluare a capacităţii întreprinderii de a genera
lichidităţi şi echivalente de lichidităţi.Deciziile economice pe care le iau utilizatorii impun evaluarea
acestei capacităţi, cât şi cunoasterea scadenţelor şi asigurarea concretizării elementelor de
trezorerie.
Întreprinderile au nevoie de elemente de trezorerie, în mod esenţial, pentru aceleaşi motive,
indiferent care le este activitatea principală generatoare de venituri. Ele au nevoie de trezorerie
pentru a-şi conduce activităţile, a-şi achita obligaţiile şi pentru a asigura o rentabilitate pentru
investitorii lor.
Atunci cand este utilizat împreuna cu celelalte situaţii financiare, un tablou al fluxurilor de
trezorerie furnizează informaţii ce permit utilizatorilor să evalueze schimbările activului net al unei
întreprinderi, structura sa financiară şi capacitatea sa de a modifica valorile şi scadentarul
fluxurilor de trezorerie, pentru a se adapta schimbărilor de circumstanţe şi oportunităţi.
În ceea ce priveşte conceptul de trezorerie se consideră că este vorba despre ansamblul
lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi. Expresia fluxuri de trezorerie desemnează ansamblul
intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi şi de echivalente de lichidităţi.
Lichidităţile se referă la fondurile disponibile şi la depozitele la vedere. Echivalentele de
lichidităţi sunt plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime
determinată de lichidităţi şi care sunt supuse la un risc neglijabil de schimbare a valorii.
Scopul deţinerii echivalentelor de lichidităţi este de a face fată angajamentelor de trezorerie pe
termen scurt. Scadenţa lor este de regulă sub trei luni.
Titlurile care reprezintă participaţii sunt excluse din echivalentele de lichidităţi, cu excepţia
acţiunilor privilegiate achiziţionate cu puţin timp înaintea scadenţei lor şi care au o dată de
rambursare determinată.Fluxurile de trezorerie nu cuprind mişcările între elementele care
9
constituie lichidităti sau echivalente de lichidităţi, pentru că ele fac parte din gestiunea trezoreriei
întreprinderii. Un tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările şi iesirile de fonduri,
generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.
Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de exploatare sunt, în mod esenţial consecinţa
principalelor activităţi generatoare de venituri ale întreprinderii, şi ca urmare ele rezultă din
tranzacţiile şi alte elemente care concură la formarea rezultatului net.Marimea fluxurilor de
trezorerie implicate de activităţile de exploatare este un indicator cheie al măsurii în care
întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a rambursa
împrumuturile sale, a menţine capacitatea sa operatională, a vărsa dividente şi a face investiţii,
fară să recurgă la alte surse externe de finanţare. De asemenea, utilizate o dată cu alte informaţii,
valorile fluxurilor istorice de trezorerie legate de exploatare pot să fie utile pentru previziunea
fluxurilor viitoare de trezorerie aferente exploatării.
Ca exemple putem enumera: încasările care decurg din vanzarea de bunuri şi prestarea de
servicii, încasările care provin din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri, plăţile privind
datoriile faţă de furnizorii de bunuri şi de servicii, plăţile în favoarea salariaţilor şi în contul
acestora;etc..
Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de investiţii oferă informaţii privind maniera în
care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi cresterea.Ele se referă la: plăţi efectuate pentru
achiziţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi a altor active pe termen lung, inclusiv
cheltuielile de dezvoltare capitalizate şi plăţile implicate de imobilizările produse de întreprindere
pentru sine, încasări care decurg din vanzarea de imobilizări corporale si necorporale, precum şi
a altor active pe termen lung, avansurile de trezorerie şi împrumuturile acordate terţilor(altele
decât avansurile şi împrumuturile acordate de o instituţie financiară), încasări care decurg din
rambursarea avansurilor de trezorerie şi împrumuturilor acordate terţilor(altele decât avansurile şi
împrumuturile acordate de o instituţie financiară);
Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimburi în marimea şi structura
capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii.
Prezentarea separată a acestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea
utilizării lor în previziunea sumelor pe care aportorii de capitaluri le vor retrage din fondurile
viitoare.
Mişcările de trezorerie generate de activitaţile de finanţare se referă la încasările din
emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capitaluri proprii, vărsămintele efectuate acţionarilor
pentru achiziţia sau răscumpararea acţiunilor întreprinderii, încasările din emisiunea de
împrumuturi obligatare, bancare, de bilete de trezorerie, de împrumuturi ipotecare şi de alte
împrumuturi pe termen lung sau scurt, rambursările sub formă de lichidităţi a sumelor
împrumutate, vărsămintele efectuate de locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la
un contract de locaţie-finanţare;
În ceea ce priveşte prezentarea fluxurilor de trezorerie aceasta trebuie facută la nivelul mărimii
lor, adică nu este posibilă compensarea încasărilor şi plăţilor din aceeaşi categorie şi chiar din
categorii diferite.Se admit totuşi două exceptii de la acestă regulă, unele fluxuri de trezorerie
putând fi prezentate în marime netă.
Referitor la fluxurile de trezorerie în monedă străină, acestea sunt convertite la cursul zilei platii
sau cel al incasarii.Există totuşi şi posibilitatea utilizării unui curs mediu ponderat pentru
ansamblul fluxurilor aferente unei perioade.
Lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi în monede străine, existente la sfârşitul exerciţiului,
sunt convertite la cursul de închidere.Câştigurile şi pierderile nerealizate ce rezultă din variaţia
cursului între data fluxurilor şi data închiderii exerciţiului, nu constituie fluxuri monetare. Totuşi,
efectul variaţiilor cursurilor lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi deţinute sau datorate este
prezentat în tabloul fluxurilor de trezorerie, pentru a permite comparaţia între lichidităţile şi
echivalentele de lichidităţi aferente deschiderii şi închiderii exerciţiului.Fluxurile de trezorerie care
provin din dobânzi şi dividente încasate,trebuie să fie prezentate separat de cele care sunt
generate de dobânzile şi dividentele plătite.Totodata, ele trebuie să fie delimitate pe cele trei
categorii de activităţi, iar apartenenţa lor la una sau alta dintre categorii trebuie sa fie mentinută
de la un exerciţiu la altul.În ceea ce priveste plăţile privind impozitul asupra rezultatelor, acestea
trebuie să fie clasificate în categoria fluxurilor de trezorerie din exploatare.Totuşi, atunci când
este posibil să se conecteze fluxul generat de impozit la o operaţie ce dă naştere unui flux de
trezorerie clasificabil în categoria activităţilor de investiţii sau de finanţare, acest flux va fi
prezentat după caz, în rubricile activităţilor de investiţii, respectiv de finanţare.Chiar dacă fluxurile
de trezorerie care rezultă din impozitarea rezultatului sunt delimitate şi prezentate pe mai multe

10
activităţi, tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte şi mărimea totală a impozitelor
plătite.Fluxurile implicate de elementele extraordinare nu reprezintă o rubrică distinctă de cele trei
categorii de fluxuri ale tabloului de trezorerie. Ele trebuie să fi prezentate separat, în cadrul
fluxurilor din exploatare, din investiţii şi din finantare, pentru a permite utitlizatorilor să înteleagă
natura şi incidenţa lor asupra fluxurilor de trezorerie actuale şi viitoare ale întreprinderii.
O întreprindere trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie, aferente activităţilor de exploatare
prin două metode:metoda directă, conform căreia informaţiile furnizate se referă la încasări şi
plăţi în mărimile lor brute şi metoda indirectă, conform căreia rezultatul este corectat pentru a ţine
cont de influenţa operaţiilor care nu au un caracter monetar, de elementele de venituri şi cheltuieli
asociate fluxurilor de trezorerie care vizează activităţile de investiţii sau de finanţare, sau de
influenţa variaţiilor elementelor necesarului în fond de rulment asupra trezoreriei.
Cu toate că se recomandă utilizarea metodei directe, mai ales pentru satisfacerea necesităţilor
informaţionale ale investitorilor,multe întreprinderi preferă folosirea metodei indirecte, datorită
concordanţei ei cu o contabilitate de angajamente şi a caracterului ei mai “discret” (mai ales
atunci când publicarea de fluxuri de trezorerie cerute de aplicarea metodei directe nu ar fi în
avantajul imaginii entităţii în cauză).

1.10 Notele explicative


Notele explicative completează şi explică datele prezentate în cadrul celorlalte componente
ale situaţiilor financiare.
Notele explicative îndeplinesc funcţiile de prezentarea principalelor metode alese pentru
întocmirea situaţiilor financiare, indicarea informaţiilor prescrise de normele internaţionale,
nefurnizate în alte structuri ale situaţiilor financiare, completarea raportării financiare cu
informaţiile necesare pentru a asigura o prezentare sinceră a situaţiei şi performanţelor
întreprinderii;
Notele explicative trebuie să fie prezentate în o manieră ordonată şi să conţină referiri la
posturile bilanţiere, ale contului de profit şi pierdere şi ale tabloului fluxurilor de trezorerie.Notele
explicative includ descrieri amănunţite sau analize mai detaliate ale valorilor prezentate în bilanţ,
contul de profit şi pierdere, situaţia variaţiei capitalurilor proprii, tabloul fluxurilor de trezorerie,
precum şi informaţii adiţionale ca, de exemplu datorii eventuale şi angajamente.Ordinea notelor
nu este rigidă, ea putând varia în funcţie de conţinutul lor, mai ales daca acest conţinut este o
combinaţie de informaţii ce vizează mai multe posturi.Informaţiile referitoare la principiile si
metodele contabile pot să fie prezentate într-o notă distinctă, care să facă parte integrantă din
situaţiile financiare.
Dacă o normă a fost aplicată de o întreprindere înainte de data intrarii ei in vigoare, aceasta
trebuie să menţioneze faptul în cauză într-o nota explicativă.
În ceea ce priveşte descrierea principiilor şi metodelor contabile aceasta comportă două parţi:
pe de o parte, principiile de bază:costul istoric, costul actual, valoarea netă de realizare, valoarea
justă, valoarea actuală, fiind precizat că mai multe principii pot să fie aplicate, în cadrul aceloraşi
situaţii financiare, diferitelor categorii de posturi, pe de altă parte, metodele contabile alese pentru
întocmirea conturilor;
Ca probleme contabile şi posturi pentru care pot să fie prezentate metodele şi principiile
contabile se pot enumera următoarele:modalităţile de constatare a veniturilor, metodele şi
tehnicile de consolidare, cât şi modalităţile de contabilizare a participanţilor, regulile aplicate în
caz de grupare de întreprinderi, metodele relative la întreprinderile de tip joint ventures,
contabilizarea şi deprecierea imobilizărilor corporale şi necorporale, înscrierea în activ a
cheltuielilor financiare, contractele de construcţii, plasamentele în imobile, instrumentele
financiare şi participaţiile, contarctele de locaţie, cheltuielile de cercetare şi de dezvoltare,
stocurile,impozitul asupra beneficiilor, provizioanele pentru riscuri, prestaţiile special consimţite
(în favoarea) salariaţilor, modalităţile de conversiune a elementelor exprimate în monede străine
şi garanţiile, definirea sectoarelor de activitate şi a zonelor geografice şi modalităţile de afectare a
cheltuielilor, definirea lichidităţilor si cvasilichidităţilor, contabilizarea inflaţiei, subvenţiile publice;
În ipoteza în care nu ar fi furnizate de documentele ce însoţesc situaţiile financiare, în cadrul
acstora din urmă trebuie să figureze şi următoarele informaţii (nefinanciare): adresa sediului şi
forma juridică a societăţii, adresa oficială pentru registrul comerţului, naţionalitatea, descrierea
activităţilor întreprinderii, numele societăţii-mamă şi al ultimului holding ce controlează societatea-
mamă, numărul de salariaţi la sfârşitul exerciţiului sau numărul mediu al acestora pentru perioada
în cauză.

11
1.11 Anexe

1. Utilizatorii informaţiilor din situaţiile financiare şi obiectivele realizate

În tabelul următor sunt prezentaţi principalii utilizatori ai informaţiilor din situaţiile financiare şi
implicit obiectivele realizate.

UTILIZATORI OBIECTIVE REALIZATE


Investitori actuali sau potenţiali Evaluarea corelaţiei cost-beneficiu va genera:
-cumpararea, vânzarea, păstrarea de acţiuni;
-determinarea capacitaţii de a plăti dividende
Salariaţii Stabilitatea si profitabilitatea întreprinderii va determina:
-cerinţa de marire a salariilor, etc
-schimbarea locului de muncă
Creditorii Capacitatea de rambursare generează:
-majorarea, reducerea nivelului creditelor si împrumuturilor acordate
Furnizorii si alţi creditori comerciali Evaluarea solvabilitaţii întreprinderii pentru
-creşterea sau micşorarea volumului vânzărilor
-acordarea/anularea facilitaţilor comerciale
Clienţii Evaluarea continuitaţii activitaţii pentru:
-cumpararea produselor firmei
-colaborarea pe termen lung
Guvernul si instituţiile sale Evaluarea întreprinderii în ansamblu pentru:
-majorarea/micşorarea taxelor şi impozitelor
-determinarea indicatorilor macroeconomici
Publicul Evaluarea impactului social şi economic al firmei ;
Managerii Determinarea nivelului pana/de la care strategiile şi operaţiunile pot fi
întreprinse

12
Bibliografie

• Horomnea, E., Fundamentele ştiinţifice ale contabilităţii Doctrină. Concepte. Lexicon. Editura
TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2008
• Ionaşcu, M., Ionaşcu I., Raportarea financiară conform normelor contabile internaţionale, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti 2007
• Standardul Internaţional de Contabilitate 1 „Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor
financiare”, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006
• Ristea, M., Dumitru C.G., Contabilitate aprofundată, Editura Universitară, Bucureşti, 2005
• Rus, I., Bazele contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti 2005
• Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752/2005
• Horomnea, E., Tratat de contabilitate, Editura SedcomLibris, Iaşi, 2003
• Feleagă, N., Malciu, L., Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002
• Feleagă, N., Sisteme contabile comparate Ediţia a II-a, vol II, Normele Contabile Inernaţionale,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
• Ministerul Finantelor, Sistemul contabil al agentilor economici Editura Economica, 1994
• Legea contabilităţii nr. 82/1991

13