Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială,

de fiinţă grupală. În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative
tragice: să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă
socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a inter-existenţei
oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume, acela de
socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii
şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează „capacitatea
(abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.
G. Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai
manifestările pozitive ale socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul,
întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă, un
tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce sociabilitatea
este o dimensiune cantitativă a societăţii („a formelor de inter-existenţă
umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. De
aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaşte societatea trebuie
să analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea. Se observă că anumite
forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale, dominatoare sau
participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a
sociabilităţii.
Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina: „Societatea este
imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea
sociabilităţii şi cea a disciplinei există o strânsă legătură.” El analizează
sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe urmă
constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează
asocierea dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară
mărimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai
importante sunt: sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila şi
cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei şi ascetismul.
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul
nu se naşte ci devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate,
prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care
organismul biologic „Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă socială, într-
un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de
transmitere - asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor,
modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării,
adaptării şi integrării sociale.
B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni
siguri şi previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul
devine conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să
le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”. În
opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o
anumită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne
inert, pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieţii
sociale, de asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de
asigurare a stabilităţii şi funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child
defineşte socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-şi
dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului
din care face parte”.
 Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A.
Kardiner şi E. Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de
“raporturi culturale” precum şi cea de “socializare ⼯ span>?? cu cea de
“enculturaţie”. Ca proces de enculturaţie (de învăţare), socializarea
este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei culturi
date ce facilitează conformitatea şi consensul (pentru că permite
adecvarea comportamentelor la valorile şi normele sociale).
“Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează
contribuţiei a cel puţin trei factori:
a) procesul de internalizare a normelor;
b) faptul că, adeseori, individul nu este “conştient” de
posibilitatea alegerii unor moduri alternative de
comportament;
c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine
sancţiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un
comportament socialmente normal.”
Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul
producerii conformităţii prin socializare, există şi puncte de
vedere care susţin caracterul activ, dinamic al acestui proces
în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul
social.
Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al
personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor,
regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează
şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea
creatoare.
Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un
proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care
“permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai
societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele
primite şi capacitatea de personalizare, adică afirmarea
individului ca persoană unică”.
În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea
presupune un proces de învăţare socială, are deci o latură
conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare
perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.
Socializarea are o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală
şi sociologică şi, în acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu
adaptarea, nici cu integrarea. Conţinutul intrinsec al
conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului
prin interiorizarea cerinţelor şi motivelor sociale (semnificaţia
psihologică), la învăţarea unor noi roluri sociale, a drepturilor
şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică),
precum şi la internalizarea valorilor şi a normelor unei culturi
(semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre
aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare
nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea
trăsăturilor personalităţii şi a conduitei într-o situaţie de
interacţiune socială) şi nici cu cel al integrării sociale sau
culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăţi,
culturi, organizaţii etc.)”
Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.
A. Importanţa experienţei sociale
Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi
comportamentul nostru sunt determinate de moştenirea
biologică sau de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură
versus educaţie”. Instinctiviştii au crezut că natura,
comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor. McDougall
(1908) afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune
înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei
specii şi nu sunt dependente de experienţele individului”.
Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000
instincte ca fiind cauze ale comportamentului social: de la
instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea
societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o
explicaţie nepotrivită din două motive: pentru fiecare formă de
comportament identificată trebuia să se “descopere” un
instinct pentru a o explica ; în unele societăţi,
comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite,
fie erau reversul la ceea ce se aşteptase.
B. Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul
social determină comportamentele umane. Mediul, educaţia
stau la baza dezvoltării comportamentale.
Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria
determinării comportamentale extreme de către mediul social.
Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate
în orice fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii
sănătoşi şi control total asupra mediului în care aceştia trăiesc,
i-ar putea creşte şi educa astfel încât să devină persoanele
dorite de el.