SISTEMUL ENDOCRIN

Dezvoltarea organismelor pluricelulare a determinat formarea unor sisteme de

comunicare intercelulară mai perfecţionate, în vederea intergării şi coordonării funcţionalităţii
întregului organism. Astfel au apărut pe scara filogenetică: sistemul nervos şi apoi sistemul
endocrin, care funcţionează în strânsă interdependenţă şi complementaritate.
În mod tradiţional, în cadrul sistemului endocrin se înscriu glandele endocrine ca
organe constituite, la care se adaugă celule endocrine grupate sau dispersate în structura altor
organe.
Progrese mai recente în studierea şi identificarea altor molecule care funcţionează
ca mesageri chimici (citochine), lărgesc conceptul de sistem endocrin.
Spre deosebire de secreţia exocrină reglată în principal prin sistemul nervos
vegetativ, secreţia endocrină stă sub dependenţa unei reglări umorale (molecule hormonale
sau din mediul intern) prin mecanisme de feet-back negativ sau pozitiv.
Caracterele generale citologice şi de funcţionalitate ale celulelor endocrine, au
fost prezentate în cap. Ţesutul epitelial.

HIPOFIZA (GLANDA PITUITARĂ)

Este o glandă endocrină complexă, care sintetizează mai mulţi hormoni cu acţiune
la distanţă, pe diferite ţinte (glande endocrine sau alte celule, organe). Complexitatea
funcţională a glandei rezultă şi din interrelaţiile strânse cu sistemul nervos, în principal cu
hipotalamusul. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre un sistem hipotalamo-
hipofizar.
Hipofiza este o glandă relativ mică (0,5-1,0g mai grea la femeie, în special
multipară), situată într-o depresiune a osului sfenoid, numită şa turcească. Ea este conectată
printr-o prelungire de pe faţa superioară, tija pituitară, cu eminenţa mediană a
hipotalamusului.

Histogeneză
Hipofiza are o origine dublă, formându-se prin alipirea a doi muguri diferiţi, unul
epitelial şi unul nervos.
Componenta epitelială formează adeno-hipofiza şi se dezvoltă din ectodermul
plafonului posterior al cavităţii orale primitive sub forma unei mici vezicule goale, punga lui
Rathke. Prin dezvoltarea acesteia, peretele anterior creşte mult în grosime, formează o masă
celulară care va fi lobul anterior (pars distalis) . Peretele posterior dă lobul intermediar (pars
intermedia), evident la unele specii; la om, celulele peretelui posterior migrează spre lobul
anterior şi posterior, astfel încât lobul intermediar îşi pierde individualitatea. Cavitatea pungii
se micşorează progresiv, astfel că la om devine fanta hipofizară, formată din câteva cavităţi
chistice tapetate cu un epiteliu cubic. Din zona superioară a pungii, o porţiune epitelială se va
extinde sub forma unui strat subţire, care se va mula ca un jgheab pe o parte din tija
hipofizară şi va forma lobul tuberal (pars tuberalis sau infundibularis).
Concomitent cu formarea pungii Rathke, din peretele inferior al ventriculului III
se dezvoltă o expansiune nervoasă care creşte în sens caudal. Ea se va ataşa şi alipi pe
peretele posterior al pungii, de care se va suda. Ia naştere astfel neurohipofiza, care de fapt
reprezintă o expansiune a diencefalului. Ea este formată din eminenţa mediană (expansiunea
planşeului ventriculului alIII-lea), tija pituitară (infundibulară) şi lobul posterior (pars
nervosa). Toate cele trei componente sunt în continuitate morfologică şi în continuitate cu
hipotalamusul.

1
 În cursul dezvoltării hipofizei, componenta epitelială îşi pierde contactul cu
ectodermul de origine, în timp ce componenta nervoasă rămâne ataşată la diencefal.
În şeaua turcească hipofiza va fi învelită în dura mater, care devine capsula
glandei. O reflectare a durei mater la pătrunderea în şeaua turcească formează diafragmul,
care este perforat central în zona prin care trece tija pituitară.
Conceptul de sistem hipotalamo-hipofizar este justificat de:
- modalitatea particulară de vascularizaţie a hipofizei;
- conexiunile dintre neuronii neurosecretori ai hipotalamusului şi celulele
secretorii ale adenohipofizei;
- raporturile de strânsă vecinătate anatomică între adeno şi neurohipofiză.

Vascularizaţia
Din carotida internă se desprind artere hipofizare superioare, care după ce se
anastomozează, se vor capilariza abundent în eminenţa mediană, formînd prima reţea de
capilare. Aceste capilare vor da venule (venule porte lungi), care capătă un traect şerpuitor în
tija pituitară, pentru a pătrunde în adenohipofiză. Aici se vor recapilariza, generând o a 2-a
reţea de capilare, printre celulele secretoare. În final, se formează vene de drenaj care se vor
îndrepta spre capsula hipofizei şi vor părăsi şaua turcească. Se realizează astfel, un sistem
port hipofizar.
Tot din carotida internă se desprind artere hipofizare inferioare, care se vor
capilariza în lobul posterior. Există conexiuni vasculare nesemnificative între capilarele
lobului posterior şi cele ale lobului anterior.
În hipotalamus există grupe de neuroni producători de neurosecreţie, care pot fi
grupaţi în nuclei hipotalamici. După dimensiunile corpului neuronilor se pot distinge:
- nuclei magnocelulari (supraoptici şi paraventriculari), producători de oxitocină
şi ADH;
- nuclei parvicelulari producători de neurohormoni peptidici, cu efecte stimulante
(liberine sau RF=releasing factors) sau inhibitorii (statine sau IF=inhibiting factors) asupra
celulelor secretoare din adenohipofiză.
Neurohormonii sunt transportaţi prin flux axonal de-a lungul axonilor, până în
imediata vecinătate a capilarelor , unde sunt eliberaţi.
Secreţia neuronilor magnocelulari va fi condusă în lobul posterior al hipofizei şi
preluată de capilarele acestuia.
Neurosecreţia neuronilor parvicelulari va fi condusă în eminenţa mediană în
vecinătatea capilarelor din prima reţea a sistemului port hipofizar. Prin sistemul port,
neurosecreţia ajunge în a 2-a reţea de capilare, din care va fi predată celulelor secretorii ale
adenohipofizei.
Rezultă de aici că sistemul hipotalamo hipofizar este alcătuit din: neurini secretori
hipotalamici şi celule epiteliale secretorii hipofizare, conectate între ele prin sistemul
porthipofizar.
Din datele existente nu rezultă control nervos direct asupra adenohipofizei.

Adenohipofiza

Este alcătuită din cele trei componente derivate din ectodermul care generează
punga lui Rathke. Ea reprezintă partea secretorie endocrină propriu zise, a glandei endicrine.

Lobul anterior (pars distalis)

2
 Este alcătuit din cordoane celulare anastozomate, separate între ele printr-o mică
cantitate de stromă conjunctivă, bogat vascularizată. Stroma conţine câteva fibroblaste-
fibrocite, fibre reticulare care consolidează cordoanele celulare, precum şi o abundenţă de
capilare de tip fenestrat cu un traect mai sinuos şi lumen ceva mai larg; pericapilar se găsesc
şi rare macrofage.
În cadrul cordoanelor celulare care formează parenchimul glandei, se găsesc
celule secretorii denumite şi hormonogene şi celule nesecretorii, numite foliculo-stelate sau
celule satelit.
Celulele secretorii (hormonogene) au fost denumite diferit de-a lungul timpului,
în raport cu evidenţierea unei anumite tinctorialităţi (afinitatea faţă de diverşi coloranţi), cu
natura hormonului secretat (proteine sau glicoproteine demonstrabile histochimic), cu
caracteristicile ultrastructurale ale granulelor de secreţie şi tipul de hormon secretat
(demonstrabil prin imunocitochimie).
După tinctorialitate, s-au evidenţiat:
- celule cromofile cu afinitate faţă de coloranţi, datorită prezenţei granulelor de
secreţiecare leagă anumite substanţe colorante;
- celule cromofobe fără afinitate faţă de coloranţi, datorită lipsei din citoplasmă a
granulelor de secreţie.

Celule cromofile

În cadrul celulelor cromofile au fost diferenţiate:

- celule acidofile, dintre care unele oranjofile (afinitate pentru colorantul OrangeG),
altele carminofile (afinitate faţă de carmin). Celulele acidofile s-au dovedit a fi şi PAS-
(secretante de proteine);
- celule bazofile (afinitate faţă de coloranţi bazici); aceste celule sunt PAS+
(secretante de glicoproteine).
În prezent, cunoscându-se pentru fiecare tip de celulă, hormonul (sau hormonii)
secretat, terminologia utilizată este pe această bază.

Celule acidofile
Sunt cele mai numeroase (cam 40% din totalitatea celulelor lobului anterior) şi
sunt situate în porţiunile laterale şi posterioare. În citoplasmă prezintă granulaţii evidente.

Celule somatotrop sau STH sau GH sunt celulele acidofile oranjofile; sunt cele mai
numeroase celule ale hipofizei anterioare (50% între cromofile). Au dimensiuni medii, formă
rotunjită sau poliedrică şi conţin numeroase granulaţii de 300-350nm. Hormonul de creşter
(somatotrop) este o proteină de 22.000D. Acest hormon are un efect metabolic general
anabolizant (creşterea sintezei proteice), astfel încât determină creşterea organismului în
general, o ţintă particulară fiind creşterea scheletului (prin stimularea în special a osificării
encontrale). Acest efect se datoreşte unor proteine numite generic somatomedine, care se
sintetizează în special în ficat sub stimularea STH.
Funcţia STH este sub control hipotalamic. Există un factor de stimulare (GHRF,
somatocrinina, somatoliberina) şi un factor de inhibiţie somatostatin.
Hormonul somatotrop hipofizar eliberat sub stimul hipotalamic, va fi transportat
prin sânge, legat de o proteină transportoare spre celulele ţintă care posedă receptori specifici
(ficat, rinichi şi alte ţesuturi). Aici se vor produce somatomedine care, la rândul lor vor
acţiona asupra ţintelor (ex. cartilagiul de creştere), cu efect anabolic. Creşterea nivelului
somatomedinelor va avea efect de stimulare asupra producerii de somatostatin la nivelul
hipotalamusului.
Deficitul în sinteza de hormon de creştere la copil, determină nanismul hipofizar;
talie mică, proporţionalitate păstrată între segmente, neafectarea capacităţii intelectuale.

3
 Excesul de hormon somatotrop ( de regulă prin tumoră hipofizară) determină la
copilul prepuber, gigantismul, iar la adult acromegalia (extremităţi mari, mandibulă
proeminentă prin osificare periostală exagerată.
Celule mamotrop sau lactotrop sunt celule acidofile, carminofile; reprezintă 25%
dintre cromofile şi sunt aranjate mai ales ca celule solitare, distribuite în interiorul
cordoanelor, în mod difuz. De formă rotunjită sau poligonală, frecvent comprimate de
celulele vecine, ele prezintă în citoplasmă granulaţii de secreţie mari (500-900nm), rezultate
prin fuziunea unor granulaţii mai mici; caracteristic celulei este un complex Golgi bine
dezvoltat. Hormonul secretat este prolactina (hormon lactogenic de natură proteică, 23.000D
greutate moleculară).
Funcţia celulei se manifestă în timpul sarcinii, când are loc o creştere a sintezei
hormonului în paralel cu hipertrofia şi hiperplazia celulară. Efectul este dezvoltarea glandei
mamare, dar secreţia acesteia este blocată de nivelul ridicat de hormoni ovarieni. După
naştere (şi expulzarea placentei) scăderea bruscă a hormonilor ovarieni induce activitatea
secretorie a glandei mamare. Menţinerea lactaţiei se datorează în mare măsură efectului
suptului asupra mamelonului, care generează în mod reflex secreţia de oxitocină în
hipotalamus (prin aceasta stimularea celulelor mioepiteliale şi evacuarea secreţiei lactate din
glandele mamare).
În afara perioadelor de sarcină, activitatea celulelor mamotrop este inhibată de
către PIF (prolactin inhibiting factor, prolactostatin), substanţă similară dopaminei. În
perioada de lactaţie, efectul inhibitor dispare, iar efectul stimulator este întărit şi de către VIP
(peptid vasoactiv intestinal) şi un factor stimulator hipotalamic, foarte asemănător TRF
(tireoliberină).
Odată cu încheierea lactaţiei, numărul celulelor mamotrop şi dimensiunile lor
diminuă destul de repede, datorită unui proces de crinofagie (formarea de vacuole autofagice,
prin fuzionarea granulelor de secreţie cu lizozomii celulari, urmată de digestie).

Celule bazofile
Se colorează în albastru cu derivaţi ai anilinei, prin tehnici policrome (col. Herlan,
Mallory, Hurduc). Aceste celule sunt în proporţie mai redusă şi sunt localizate mai frecvent în
zona mijlocie a hipofizei anterioare.

Celulele tireotrop se găsesc situate anterior în zona mediană, cam în mijlocul

cordoanelor celulare. Dau o reacţie pozitivă la tehnica PAS şi sunt colorabile cu aldehidă-
tionină. Nu depăşesc 10-15% dintre cromofile, iar din punct de vedere ultrastructural,
prezintă cele mai mici granulaţii de secreţie (aprox.150nm) dispuse mai ales la periferia
celulei. Controlul secreţiei se realizează printr-o tireoliberină hipotalamică. Hormonul
tireotrop sau TSH, este o glico-proteină (28000D) care are drept ţintă, celula secretorie a
glandei tiroide. Creşterea nivelului hormonilor tiroidieni, reglează prin feed-back negativ
producerea de tireoliberină, în consecinţă producerea de TSH. Extirparea glandei tiroide
determină hipertrofia celulelor tireotrop.

Celulele gonadotrop sunt tot celule bazofile şi PAS +, situate în general în

vecinătatea capilarelor, uneori în mici grupe. Ultrastructural, celula prezintă reticul
endoplasmatic rugos şi complex Golgi bine dezvoltate precum şi numeroase granule de
secreţie, 150-400nm.
Celula gonadotrop este bihormonală; ea produce hormonul foliculo-stimulator
(FSH) şi hormonul de luteinizare (LH), ambii glicoproteine (30000D).
Demonstrarea prin imunocitochimie a prezenţei ambilor hormoni în aceeaşi
celulă, susţin bihormonalitatea acesteia.
La sexul feminin secreţia FSH este ciclică, lunară în prima parte, ea creşte
progresiv stimulând creşterea foliculilor ovarieni, în vederea ovulaţiei care are loc la

4
jumătatea ciclului. După ovulaţie secreţia FSH devine scăzută, pentru ca să reînceapă să
crească la începutul unui nou ciclu.
La mijlocul ciclului are loc o creştere bruscă a eliminării de LH (cascadă), care
induce ovulaţia. După aceasta, secreţia LH menţine activitatea corpului galben.
Reglarea ambilor hormoni se face prin feed-back negativ, generat de hormonii
ovarieni (estrogeni, progesteron). Aceştia acţionează la nivelul hipotalamusului, inhibând
producerea de gonadoliberine (GnRH).
La sexul masculin FSH iniţiază şi menţine spermatogeneza (începând de la
pubertate), iar LH stimulează producerea de androgeni, de către celulele Leydig (care
formează glanda interstiţială a testicolului), de unde denumirea şi de ICSH (interstitial cell-
stimulating hormone).
După castrare, prin dispariţia feed-back-ului se produce o hipertrofie a celulelor
gonadotrop, care apar vacuolizate prin acumularea produşilor de secreţie; ele se numesc
celule de castrare.

Celulele corticotrop reprezintă în jur de 15% şi sunt localizate în zona mediană a

lobului anterior, aproape de lobul posterior, astfel încât unele pot migra în acesta. Au o formă
care variază între specii (rotunjită la om, stelate la rozătoare). Prezintă în citoplasmă
granulaţii, care variază între 250-700nm şi prezintă perinuclear fascicule de filamente
intermediare, ce pot deveni vizibile în microscopia optică ca incluzii eozinofile (substanţa
hialină a lui Crooke).
Iniţial, celulele au fost considerate ca şi cromofobe, datorită unei scăzute afinităţi
tinctoriale a granulaţiilor. Microscopia electronică şi apoi imunocitochimia, au demonstrat
prezenţa granulelor de secreţie şi natura hormonului sintetizat, care este ACTH sau
corticotrofina, un polipeptid de 4500D. Cercetări ulterioare au arătat că celula sintetizează
iniţial un polipeptid mai mare numit pro-opiomelanocortina care reprezintă pro-hormonul din
care va deriva ACTH şi β-lipotropina; din această ultimă fracţiune rezultă apoi şi β-endorfina.
Reglarea activităţii acestor celule se face prin hipotalamus, unde se produce corticoliberina
(CRH, corticotrophin-releasing hormone).
Principala ţintă a ACTH este zona fasciculată şi mai puţin reticulată din cortico-
suprarenală, unde determină sinteza de glico-corticoizi. Aceştia la rândul lor acţionează prin
feed-back− asupra hipotalamusului.
Datorită unor studii pe animale de laborator, s-a constatat că şi celulele din lobul
intermediar produc POMC, care va genera apoi αMSH şi βMSH (hormoni melano-
stimulatori), polipeptide cu o secvenţă de aminoacizi asemănătoare cu ACTH. S-a tras
concluzia de aici că acest lucru este cel puţin în parte valabil şi la specia umană.
Pigmentaţia care apare la femeie în timpul sarcinii se datoreşte unei creşteri
generale a activităţii hipofizei, inclusiv a celulelor POMC (hipofiza îşi dublează volumul şi
greutatea).
În cazuri de hipofuncţie a cortico-suprarenalei, cum este boala Addison (distrucţie
adesea prin tuberculoză), apare de asemenea o hiperpigmentaţie caracteristică prin exces de
ACTH şi MSH, ca rezultat al dispariţiei feed-beck-ului negativ.

Celule cromofobe

Pe coloraţiile uzuale în microscopia optică, au fost observate grupe de celule ceva

mai mici în grosimea cordoanelor, fără o afinitate evidentă faţă de coloranţii utilizaţi.
Aprecierile cantitaive au stabilit că aceste celule reprezintă 50% din populaţia celulară a
lobului anterior. Lipsa granulelor de secreţie coroborată cu absenţa figurilor mitotice în
populaţia celulară cromofilă, a condus la ideea că aceste celule ar reprezenta celule de
rezervă, nediferenţiate capabile să regenereze celule hormonogene.

5
 Microscopia electronică a evidenţiat însă că celulele total lipsite de granule de
secreţie, sunt foarte puţine. După o analiză a ciclului secretor s-a putut stabili că parte din
celulele cromofile, secretorii sunt degranulate la un moment dat şi îmbracă aspect de celule
cromofobe.
Se acceptă în consecinţă în prezent că, celulele cromofobe observate în
microscopia optică, reprezintă în majoritatea lor celule cromofile degranulate şi celule POMC
(aparent cromofobe); o mică parte sunt cromofobe adevărate şi sunt acceptate ca celule de
regenerare.

Lobul intermediar (pars intermedia)

Se formează pe seama peretelui posterior al pungii lui Rathke, dar are o evoluţie
diferită la diversele specii, astfel că la indivizi adulţi aspectul microscopic variază.
La specia umană, în stadiul embrionar lobul intermediar este evident iar la naştere
este separat de lobul anterior printr-o fantă şi alipit de lobul posterior. Ulterior, pe măsura
evoluţiei individului fanta tinde să se închidă, locul ei fiind luat de câteva cavităţi chistice,
tapetate cu un epiteliu cubico-prismatic (chisturi Kathke). De asemenea, parte din celulele
lobului intermediar pătrund în lobul posterior ca celule izolate sau mici grupe care pot să
apară slab bazofile sau cromofobe, dar apar pozitive pentru ACTH .
Electrono-microscopic, la rozătoare de laborator apar şi granule de secreţie de
aprox. 200-300nm.
Au fost evidenţiate şi fibre nervoase amielinice, dopaminice. Se admite în prezent
că celulele sintetizează POMC, care datorită prelucrării post-translaţionale produc în principal
αMSH şi βMSH, ca şi βendorfină.
MSH este un hormon activ în general la amfibieni, la care induce răspândirea
melanozomilor (granule încărcate cu pigment melanic) în masa citoplasmei, determinând
astfel colorarea intensă a pielii. La mamifere şi la om acest efect este foarte scăzut.

Lobul tuberal (pars tuberalis)

Are forma unui jgheab care înveleşte aproape complet (cu excepţia porţiunii
posterioare) tija pituitară. Între cele două structuri există o fină lamă, rezultată din prelungirea
meningelui moale.
Celulele acestei structuri sunt cubico-prismatice, aranjate în cordoane celulare
orientate de-a lungul tijei, printre care se găsesc numeroase vase sanguine, componente ale
sistemului port hipofizar. În unele situaţii se pot observa micro-chisturi sau insule de celule
pavimentoase. Ultrastructural s-au observat incluzii de glicogen şi de lipide şi câteva mici
granule. La unele specii s-au putut evidenţia prin imunocitochimie, hormoni gonadotropi; nu
şi la specia umană, până în prezent.

Celule foliculo-stelate

Sunt celule nesecretorii, considerate ca celule de susţinere asociate celulelor

secretorii.
Unele dintre acestea tapetează mici cavităţi având un aspect de tip epitelial; ele au
fost numite celule foliculare. Altele, sunt celule de aspect stelat cu prelungiri citoplasmatice,
care se invaginează printre celulele secretorii formând o adevărată reţea de susţinere. Între
prelungiri s-au evidenţiat joncţiuni distanţate. Celulele prezintă unele caractere care le apropie
de celulele gliale. Astfel conţin: filamente formate din proteina acidă glio-fibrilară, particule
β de glicogen, precum şi mici incluzii lipidice şi o proteină denumită S100.

6
 Din punct de vedere funcţional se acceptă activitatea de eliminare a excesului de
hormoni, prin fagocitoză şi de menţinere a homeostaziei hidroelectrolitice a lichidului
interstiţial.

Neurohipofiza (pars nervosa)

Reprezintă o expansiune a diencefalului care este formată din eminenţa mediană,

tija hipofizară (pituitară) şi lobul posterior al hipofizei.
Deşi reprezintă ţesut nervos, componentele neurohipofizei conţin capilare fără
barieră hemato-encefalică (injectarea unei soluţii de albastri tripan, colorează toate
componentele neuro-hipofizei). Bogăţia vascularizaţiei şi prezenţa capilarelor fenestrate a
determinat denumirea neurohipofizei şi de organ neuro-vascular.

Lobul posterior

Este alcătuit din mănunchiuri de axoni amielinici (cam 100.000) a căror corpi
neuronali se găsesc în hipotalamus, în principal neuronii supraoptici şi paraventriculari. De-a
lungul acestor axoni, prin coloraţii cu hemalaun s-au evidenţiat mici structuri rotunde intens
colorate, numite corpi Herring. Microscopia electronică a constatat de-a lungul axonilor
dilataţii mici sacciforme, laterale care conţin granulaţii; unele cu un conţinut electrono-dens
de 250-350nm, altele mai mici cu un conţinut electrono-transparent. Axonii prezintă de
asemenea o dilataţie terminală care conţine acelaşi tip de vezicule.
Granulele dense conţin hormonii neuro-hipofizari, sintetizaţi de neuronii
hipotalamici; arginina-vasopresina numită şi hormon antidiuretic hipofizar ADH) produsă în
principal de neuronii nucleilor supraoptici şi oxitocina, produsă de neuronii nucleilor para-
ventriculari. Mai recent s-a constatat că aceşti doi hormoni sunt prezenţi de fapt în ambele
tipuri de neuroni şi chiar şi în alţi neuroni hipotalamici. În ambele tipuri de neuroni s-a pus în
evidenţă şi somatostatin.
Cei doi hormoni neuro-hipofizari sunt peptide mici, alcătuite din 9 aminoacizi cu
o secvenţă similară (diferă prin doi aminoacizi). Ei se sintetizează ca pre-hormoni cu
molecule mai mari şi sunt asociaţi cu proteine specifice de aprox. 10.000D; neurofizina I
pentru ADH, neurofizina II pentru oxitocină şi neurofizina III pentru somatostatin. Hormonii
cu proteinele transportoare sunt împachetaţi în vacuole şi transportaţi prin flux axonal cu o
viteză de 4-8mm/minut. Butonii terminali şi corpii Herring se găsesc în imediata vecinătate a
capilarelor fenestrate, provenite din arterele hipofizare inferioare.
În lobul posterior se găsesc de asemenea celule numite pituicite, care sunt de fapt
corespondentul celulelor gliale. Din punct de vedere morfologic unele sunt similare
astrocitelor fibroase cu corp celular şi prelungiri lungi şi subţiri, altele sunt mai globuloase,
cu prelungiri mai scurte, asemănătoare astrocitelor protoplasmatice. În aceste celule se găsesc
gliofibrile, lizozomi şi incluzii lipofuscinice iar prelungirile citoplasmatice realizează
joncţiuni distanţate. Rolul acestor celule este similar celor gliale; s-a observat că prelungirile
citoplasmatice se etalează şi învelesc dilataţiile care conţin vacuole cu hormoni.

Histofiziologie
Oxitocina are efecte contractile asupra fibrelor musculare netede din uter, la
termen în perioada expulziei. Prin dezvoltarea fătului se exercită compresiuni asupra peretelui
uterin, care în mod reflex vor induce la nivelul hipotalamusului, sinteza de oxitocină. De
altfel în timpul expulziei, nivelul oxitocinei sanguine creşte.
O a doua ţintă pentru oxitocină o reprezintă glanda mamară în lactaţie. Stimularea
mamelonului prin actul suptului, generează reflex hipotalamic, sinteza de oxitocină. Aceasta
la rândul ei acţionează asupra celulelor mioepiteliale care determină eliminarea secreţiei

7
lactate. Eliminarea suptului şi în consecinţă suprimarea reflexului conduce la încetarea
secreţiei lactate (ablactaţie).
Arginina-vasopresina acţionează asupra tubilor renali, distali şi colectori,
stimulând AMP ciclic, care prin activarea unei protein chinaze , care face permeabil pentru
apă, polul apical al celulelor tubilor distali şi colectori. Deoarece mediul tubular interstiţial
este hipertonic, apa din urină va trece în interstiţiu pe baza gradientului de concentraţie,
determinând astfel formarea urinei hipertone. Astfel, în cazuri de deficit al ADH se instalează
diabetul insipid, caracterizat în primul rând prin polidixie (sete) şi poliurie, cu eliminare de
urină hipotonă.
Orice creştere a tonicităţii serului, generează secreţie de ADH, sete, creşterea
rezorbţiei tubulare şi reducerea (diluţia) tonicităţii serului.
Arginina-vasopresina are şi efecte vaso-constrictoare, în special la nivelul
arteriolelor, determinând creşterea presiunii arteriale (ex. după hemoragii). Acest efect însă,
nu este deosebit de puternic.

EPIFIZA (GLANDA PINEALĂ)

Este o glandă mică, de formă alungită, coniformă de circa 8/5mm, cu o greutate

de 100-200gr. Ea reprezintă de fapt o expansiune diencefalică în zona plafonului din partea
posterioară a ventricolului III. Se ştie în prezent că posedă o funcţie endocrină, cu activitate
ciclică de zi/noapte.
Histogenetic, glanda apare ca o îngroşare a ependimului în zona posterioară a
diencefalului. În această îngroşare migrează grupe celulare, care se vor aranja în cordoane
celulare şi se vor diferenţia în celule interstiţiale şi pinealocite. Glanda se dezvoltă lent până
în jurul vârstei de 7 ani, după care stagnează iar la pubertate, începe o discretă involuţie.

Structura microscopică
La periferie glanda este învelită într-o fină capsulă conjunctivă, care de fapt
reprezintă pia mater; aceasta emite în interior, travee fine conjunctive care compartimentează
glanda, fără a forma lobuli constituiţi, la specia umană.
Parenchimul glandei prezintă: celule de tip epiteloid, numite pinealocite, celule
interstiţiale puţine, uneori rari neuroni şi numeroase fibre nervoase amielinice.
Pinealocitele sunt celule globuloase, rotunde sau elipsoidale cu o citoplasmă mai
palidă, cu tentă bazofilă şi câteva incluzii lipidice. Prin coloraţii speciale şi mocroscopie
electronică, s-a constatat că celulele prezintă prelungiri citoplasmatice (asemănătoare
dendritelor neuronale). Citoplasma conţine organitele celulare, microtubuli şi microfilamente
şi vezicule cu miez electrono-dens, în special în prelungirile citoplasmatice. Ca o
caracteristică ultrastructurală a acestor celule, este prezenţa de panglici sinaptice, structuri de
tip lamelar sau bastoniform, aranjate perpendicular pe membrana plasmatică, înconjurate de
vezicule clare. Aceste structuri nu au rol post-sinaptic, iar numărul lor creşte în condiţii de
întuneric. Uneori pinealocitele sunt organizate în rozete, cu prelungirile citoplasmatice în
imediata vecinătate a unui capilar. Pinealocitele produc şi secretă melatonină. Celula captează
triptofanul care este convertit în serotonină sub acţiunea 5-hidroxitriptofan; N-acetil-
transferaza generează N-acetil-serotonina, care la rândul ei sub acţiunea 5-hidroxi-indol-O-
metil-transferazei, este transformată în melatonină. Sinteza melatoninei creşte la întuneric şi
scade la lumină.
Celulele interstiţiale reprezintă cam 5% din parenchimul glandei şi sunt
corespondentul celulelor gliale din ţesutul nervos; seamănă cu astrocitele datorită
prelungirilor citoplasmatice şi gliofibrilelor. Prelungirile celulelor interstiţiale, formează
manşoane pericapilare; endoteliul acestora este de tip continuu, determinând existenţa barierei
de tip hemato-encefalic.

8
 O caracteristică a epifizei umane, este prezenţa de nisip cerebral sau corpora
arenacea, structurice conţin carbonat şi fosfat de calciu într-un material organic. Nu sunt
considerate structuri patologice; ele ar putea fi legate de activitatea glandei deoarece
experimental s-a constatat că apar în număr mai mare în perioadă de hiperactivitate (întuneric
prelungit).
Epifiza este bogat inervată prin fibre simpatice provenite de la ganglionul cervical
superior. Fibrele pătrund paralel cu vasele, îşi pierd mielina şi se termină prin structuri
similare butonilor terminali cu vezicule în imediata vecinătate a pinealocitelor.

Histofiziologie
Pe baza datelor experimentale acumulate şi a unor observaţii clinice, s-a putut
demonstra că activitatea epifizei este în principal de modulare a funcţiilor gonadale. Ea se
desfăşoară cu o ritmicitate diurnă şi este sub control neurovegetativ.
Veziculele cu miez dens prezente în pinealocite şi în special în terminaţiile
butonale pericapilare, conţin în special melatonină, legată de o proteină de transport numită
neuroepifizină. Sinteza acestei indolamine are loc în condiţii de întuneric. Statusul de
întuneric/lumină este transmis de la receptorii vizuali la nivelul hipotalamusului (nucleii
suprachiasmatici).De aici, pe calea fasciculului intermedio-lateral din măduva spinării se
desprind fibrele preganglionare, care ajung la ganglionul cervical superior. Fibrele
postganglionare pătrund apoi abundent prin baza craniului în epifiză, până în vecinătatea
pinealocitelor. Prin această prismă, epifiza poate fi considerată ca un traductor neuroendocrin
care induce modificâri ciclice la nivelul gonadelor, al hipotalamusului şi al hipofizei.
Astfel, experimental s-a putut dovedi că menţinerea în întuneric prelungit a
animalelor, duce la hipotrofia testiculelor, până la de 10x; extirparea epifizei sau a
ganglionului cervical superior, previna această hipotrofie.
La om, s-a putut demonstra o concentraţie mai mare de melatonină în sânge, până
la pubertate. Scăderea nivelulei melatoninei prin distrucţii ale epifizei la copil (ex. tumori),
determină pubertate precoce. Rezultă de aici că melatonina are un efect antigonadal; se
consideră că scăderea activităţii epifizei la vârsta pubertăţii contribuie la instalarea activităţii
gonadelor.
Pe lângă melatononă, epifiza mai produce antigonadotrofină, gonadotrop-
liberină (GnRH) deosebit de cel hipotalamic şi arginină-vasotocină; ultimul cu maximă
activitate antigonadotropică.
În ultima vreme, epifiza a fost implicată şi în modificările afective de sezon, ca de
ex. stări de indispoziţie sau chiar depresie în perioada de iarnă, ameliorarea acestora
primăvara şi vara.
La unele specii (reptile, batracieni), melatonina induce decolorarea pielii prin
efect de conglomerare a melanozomilor în celulele pigmentare (efect invers faţă de MSH
hipofizar). Aceste efecte explică mimetismul la speciile menţionate (ex. cameleonul).
Prin aceste funcţii, epifiza nu mai poate fi considerată ca un organ vestigial.

GLANDA TIROIDĂ

Tiroida este cea mai voluminoasă glandă endocrină constituită, din organism; este
situată pe faţa anterioară a gâtului, sub laringe. În condiţii fiziologice, cântăreşte 25-40gr. şi
este constituită anato,ic din doi lobi uniţi printr-un istm; în unele cazuri, din istm se poate
desprinde un mic lob piramidal.
Este alcătuită dintr-o stromă conjunctivo-vasculară şi un parenchim, format din
componenta funcţională secretorie. Periferia glandei conţine un înveliş conjunctiv, în
continuitate cu stroma; peste acest înveliş se află un ţesut conjunctiv mai dens, reprezentat de
fascia cervicală. Cele două componente ale capsulei tiroidiene pot fi clivate una de cealaltă.

9
 Histogeneza
Tiroida se dezvoltă pe seama endodermului planşeului intestinului primitiv, de
care iniţial este conectată prin tractul tireoglos. Ulterior acesta dispare, în timp ce masa
epitelială se dezvoltă înspre marginile gâtului, până în vecinătatea ultimelor pungi branhiale.
Sub influenţa TSH are loc o proliferare a celulelor secretorii şi o aranjare caracteristică a
acestora, sub formă de foliculi.
În cursul dezvoltării tiroidei, din crestele neurale are loc migrarea unor celule în
ultima pungă branhială, numită şi corp ultimobranhial. Aceste celule sunt captate apoi într-o a
doua etapă de către tiroidă şi integrate în cadrul parenchimului.
Rezultă că parenchimul glandei tiroide conţine două tipuri de celule: tireocitele
(celule tiroidiene) secretoare de hormoni tiroidieni şi celule C (parafoliculare sau
ultimobranhiale), secretante de calcitonină.

Histoarhitectonie
Stroma glandei este alcătuită din ţesut conjunctiv lax care compartimentează
glanda, fără a delimita însă, lobuli individualizaţi. Ea conţine mici arteriole, ramuri ale
arterelor tiroidiene superioare şi inferioare, care vor genera o foarte bogată reţea de capilare
de tip fenestrat. Stroma conţine de asemenea, o reţea de vase limfatice bine reprezentate. Se
remarcă de asemenea, fibre nervoase vegetative postganglionare, provenite din ganglionii
cervicali simpatici: superior, mijlociu şi inferior; ele au rol vasomotor.
Parenchimul glandei prezintă o organizare microscopică particulară, reprezentată
prin foliculii tiroidieni. Aceştia sunt structuri cavitare cu diametru de până la 1mm, de formă
sferică, elipsoidală sau uşor neregulată prin compresiuni reciproce. Peretele foliculului este
format dintr-un epiteliu simplu cubic, situat pe o membrană bazală evidentă. Cavitatea
foliculară conţine o masă gelatinoasă denumită coloid tiroidian, care conţine o glicoproteină,
tireoglobulina (660kD), ce apare cu o tinctorialitate uneori acidofilă, alteori bazofilă, dar
întotdeauna PAS+. În organizarea epiteliului folicular se întâlnesc două tipuri celulare:
- tireocite (celule principale, celule foliculare), care reprezintă populaţia
majoritară în structurarea peretelui foliculului;
- celule C (parafoliculare, ultimobranhiale), prezente în număr redus printre
tireocite sau uneori ca mici grupe, în afara membranei bazale a foliculului (de unde şi
denumirea parafoliculare).
Tireocitele apar în general ca celule cubice situate pe o membrană bazală, cu un
nucleu rotund, central; în condiţii de hipoactivitate ele tind să se aplatizeze, iar în
hiperactivitate tind să devină prismatic înalte. La polul apical se pot observa mici granule,
dintre care unele sunt lizozomi (demonstrabili prin reacţii histochimice); altele , vacuole de
endocitoză a coloidului.
Electrono-microscopic, tireocitele sunt evident polarizate având evidente
microvilozităţi apicale şi câteva falduri la polul bazal; Feţele laterale, în vecinătatea polului
apical, prezintă complexe joncţionale. Mitocondriile sunt mai numeroase înspre polul apical;
rer este bine reprezentat în zona mijlocie a celulei; complexul Golgi evident, situat supra-
nuclear cu numeroase vacuole golgiene, reprezentate de lizozomi şi vacuole cu conţinut
coloidal. Această ultrastructură corespunde unei intense activităţi de sinteză de glicoproteine.
De fapt, ea este în raport cu activitatea celulară. Polul apical conţine de asemenea fagozomi şi
fagolizozomi, atestând o activitate de endocitoză de coloid şi de hidroliză a acestuia.
Celulele C sunt mai greu de recunoscut în secţiunile tratate prin tehnici de rutină.
Ele apar în aceste cazuri ca celule palid colorate, “clare”, mai mari cu nuclei centrali, situate
printre tireocite, pe membrana bazală, fără să ajungă la lumenul foliculului, porţiunea apicală
fiind de regulă acoperită de tireocitele vecine. În unele cazuri, pot să apară 2-3 celule C în
grosimea epiteliului folicular. Aspectul de poziţie extrafoliculară observabil în microscopia

10
optică, este considerat în prezent ca aparent, deoarece microscopia electronică a demonstrat
prezenţa întotdeauna a celulelor C intrafolicular.
Ultrastructural, celulele C sunt mai sărace în organite celulare, în schimb ele
prezintă granule de secreţie cu un conţinut electrono-opac, învelite în membrană. Aceste
granule sunt mai frecvente la polul bazal şi au diametre variabile între 0,2-0,4µm. Prezenţa
granulelor este responsabilă pentru evidenţierea celulelor C prin tehnici de impregnare
argentică.

Histofiziologie
Glanda tiroidă realizează două funcţii distincte, datorită existenţei în parenchimul
său a celor două tipuri celulare.
Celulele foliculare secretă hormonii tiroidieni: triiod-tironina (T3) şi tetraiod-
tironina sau tiroxina (T4).
În această activitate, celulele foliculare funcţionează concomitent, după modelul
atât a unei celule secretorii exocrine cât şi a unei celule endocrine, fără a desfăşura însă, un
ciclu secretor.
Celula foliculară realizează sinteza coloidului tiroidian, reprezentat de
tireoglobulina care înglobează şi hormonii tiroidieni; coloidul este stocat extracelular, în
cavitatea foliculară, unde reprezintă o rezervă de hormoni, suficientă pentru câteva săptămâni.
Pentru realizarea acestei activităţi, celula preia din mediul extracelular aminoacizii necesari
(tirozină, treonină, sertină, etc.) pe baza cărora, după tiparul sintezei proteice se produc
polipeptide.
În complexul Golgi, sub acţiunea unei glicozil-transferaze, se ataşează acid sialic
serinei şi treoninei (aminoacizi hidroxilaţi în prealabil), generându-se astfel, tireo-globulina.
Concomitent, celula sintetizează şi o tireo-peroxidază.
Prin mecanisme active de transport cu consum energetic, tireocitele captează prin
polul bazal, o mare cantitate de ioduri anorganice; acestea sunt transportate şi eliminate la
polul apical. După o prealabilă oxidare, la nivelul feţei externe a membranei polului apical,
iodul este ataşat moleculei de tireo-globulină, producându-se monoiod-tirozina (MITşi diiod-
tirozina (DIT); prin cuplaj ulterior, rezultă tironine: T3 (MIT+DIT) şi T4 (DIT+DIT).
Această activitate de sinteză a coloidului este stimulată de TSH (hormon
tireotrop), faţă de care tireocitele posedă receptori specifici la nivelul domeniului bazo-lateral.
Mecanismele prezentate conduc la producerea unei substanţe complexe care este eliminată şi
stocată extracelular, după modelul activităţii unei celule secretorii exocrine.
Acelaşi hormon hipofizar stimulează şi eliminarea în mediul intern, a hormonilor
tiroidieni.
Prin polul apical, uneori chiar cu emitere de mici pseudopode, tireocitul preia prin
endocitoză, cantităţi de coloid tiroidian realizând adevăraţi fagozomi şi apoi fagolizozomi.
Sub influenţa enzimelor lizozomale are loc o hidroliză acidă cu eliberare de T3 şi T4 în
celulă; apoi eliberare în mediul intern. Iodo-tirozinele rezultate sunt în continuare lizate iar
aminoacizii şi iodul rezultate, vor fi reutilizate fie direct în celulă fie de către organism, după
eliminare în mediul intern.
Hormonii tiroidieni sunt transportaţi în organism după o prealabilă cuplare cu
albumine şi globuline de transport, pe calea capilarelor sanguine şi a vaselor limfatice.
În condiţii fiziologice, tiroida elimină de 10-20x mai mult T4, faţă de T3; T3 este
însă forma mai activă. În organism se produce o conversie a T4 în T3 printr-o deiodare, în
special la nivelul ficatului şi rinichiului.
Hormonii tiroidieni fiind aminoacizi iodaţi,acţionează asupra ţintelor, similar
hormonilor hidrofobi, prin receptori nucleari. Efectul este de stimulare a metabolismului
general al organismului; cu un consum crescut de oxigen şi intensificare a metabolismelor

11
lipidic, proteic şi glucidic. Hormonii tiroidieni influenţează dezvoltarea ţesutului nervos, prin
stimularea creşterii numărului şi dimensiunii neuronilor ca şi prin stimularea mielinizării.
Practic, toate celulele din organism sunt ţinte pentru hormonii tiroidieni; ei
reglează fincţionarea pompelor ionice (ATP-aza, Na+, K+) şi activitatea enzimelor de pe
membrana internă a mitocondriilor.
Controlul activităţii tiroidei se realizează prin feed-back negativ , prin intermediul
hipotalamusului şi a adenohipofizei. Celulele tireotrop hipofizare sunt stimulate de
tireoliberina hipotalamică şi inhibate de către somatostatin.
În activitatea glandei tiroide pot să apară unele perturbaţii funcţionale.
Guşa este o creştere în volum a glandei tiroide. Ea se datoreşte mai frecvent,
carenţei de produşi iodaţi în alimentaţie. În aceste condiţii, nivelul hormonilor tiroidieni fiind
redus, hipotalamusul şi hipofiza stimulează activitatea tiroidei; rezultatul este, ptoducerea
unei mari cantităţi de tireoglobulină care se acumulează progresiv în interiorul foliculilor; în
lipsa iodului însă, ea nu poate fi iodată. Se produce astfel, creşterea volumului tiroidei în
paralel cu scăderea funcţiei; situaţie numită guşe coloidă.
Hipotiroidismul se însoţeşte de scăderea metabolismului general a
organismului. La copil se însoţeşte de hipodezvoltare somatică şi hipodezvoltare mintală.
Această situaţie se poate manifesta prin: nanism tiroidian (statură redusă, însoţită de retard
intelectual); cretinismul (retard intelectual accentuat).
Hipotiroidismul la adult, generează mixedemul, caracterizat prin temperatură
corporală mai scăzută, aspect păstos, piele uscată, lentoare psihică, bradicardie.
Hipertiroidismul apare asociat cu o creştere volumetrică mai mult sau mai
puţin pronunţată a tiroidei, difuză sau localizată (nodul). Se manifestă prin creşterea nivelului
metabolismului general, tahicadrie, ochi sticloşi, uneori cu exoftalmie, piele umedă, tremor al
mâinii, pierdere în greutatea corporală.
S-a constatat că cele mai frecvente cazuri de hiper şi hipo-tiroidism, sunt
consecinţa apariţiei unei stări de autoimunitate, cu producere de autoanticorpo (IgG), fie
stimulanţi fie inhibitori ai activităţii tiroidiene; autoanticorpii recunosc receptorii pentru TSH
ai tireocitelor, prin intermediul cărora stimulează sau inhibă funcţionalitatea acestora.
Celulele C parafoliculare sintetizează calcitonina, hormon polipeptidic (32
aminoacizi). Sinteza de calcitonină este controlată de nivelul calcemiei sanguine. Ţinta
hormonului este osteoclastul, care posedă receptori. Efectul calcitoninei este de inhibare a
resorbţiei osoase şi astfel, scăderea calcemiei. Rolul fiziologic al calcitoninei este de mai mică
importanţă; astfel, tiroidectomia nu dereglează nivelul calcemiei.
La unele specii, s-a evidenţiat în granulele de secreţie, şi serotonina.
La toate speciile cercetate prin imuno-citochimie, s-a evidenţiat producerea şi
secreţia de somatostatin, similar celui produs de către hipotalamus. Având un efect inhibitor
şi asupra TSH, s-a considerat posibil şi un efect local al somatostatinului la nivelul tiroidei.

GLANDELE PARATIROIDE

În mod obişnuit sunt în număr de 4, situate în contact cu lobii tiroidieni la nivelul

marginilor exterioare ale acestora, două superioare şi două inferioare. În unele cazuri există şi
mici glande supranumerare situate de obicei în mediastin. La unele specii, poziţia lor variază;
ex. la rozătoare, apar în plină masă tiroidiană.
La specia umană, au formă elipsoidală, uşor aplatizată de 5/ 3,5/1,3mm. şi o
greutate de 30-40mg, puţin mai mari la sexul feminin.

Histogenetic au origine comună cu timusul, în a treia şi a patra pungă

branhială. De la acest nivel migrarea se face spre regiunea anterioară a gâtului, până la

12
întâlnirea cu lobii tiroidieni. Dacă grupe celulare migrează împreună cu primordiile timice
înspre mediastin, apar paratiroidele supranumerare, ectopice.
Glanda are o dezvoltare progresivă, până în jurul vârstei de 21 ani.

Histoarhitectonic glanda prezintă la periferie o capsulă conjunctivă, în

continuitate morfologică cu capsula tiroidiană proprie, în zona de întâlnire. În interiorul
capsulei se găseşte o cantitate relativ mică de stromă conjunctivă, sub formă de fine trabecule,
care conţin vase sanguine, puţine limfatice şi câteva terminaţii nervoase vegetative. În cursul
evoluţiei glandei, apar adipocite la început izolate, apoi pe măsura avansării în vârstă se
observă o creştere cantitativă a adipocitelor şi frecventa lor grupare.
Parenchimul glandei are o organizare cordonală, reticulară (cordoane celulare
aranjate în reţea, cu ochiuri mici ce conţin stromă; grosimea cordoanelor este variabilă,
celulele având în jur, o fină reţea de fibre reticulare. În constituţia cordoanelor se găsesc două
tipuri de celule epiteliale: celule principale şi celule oxifile.
Celulele principale reprezintă celulele secretorii endocrine, producătoare de
hormon paratiroidian. Măsoară 8-10µm în diametru (cele mai mici celule endocrine dând
aspectul de mare densitate nucleară), de formă poliedrică, prin compresiune reciprocă.
Nucleii sunt mici, cromatici, situaţi central, iar citoplasma - eozinofilă. Pe preparatele
histologice, unele dintre celule prezintă o citoplasmă foarte palidă, şi au fost numite “celule
clare”; prin tehnici adecvate, aceste celule s-au dovedit bogate în glicogen şi mici incluzii
lipidice. Se pot observa de asemenea, celule cu pigment lipofuscinic.
Electrono-microscopic, celulele principale prezintă oarecare heterogenitate
ultrastructurală.
Unele prezintă rer şi ribozomi liberi, complex Golgi evident paranuclear şi
mitocondrii dispersate, corespunzător unei activităţi de sinteză proteică.
O altă categorie de celule principale, prezintă organite în număr mai redus, dar
conţin granule de secreţie, mai ales la periferia celulei, sub formă de mici vacuole delimitate
de membrană, cu un conţinut electrono-opac; aspect corespunzător stocării produsului de
secreţie.
A treia categorie, sunt celule cu organite reduse alături de numeroase incluzii de
glicogen şi mici incluzii lipidice. Aceste celule reprezintă celulele clare din microscopia
optică şi trădează o stare de repaus celular.
În fapt, aspectele optice şi electrono-microscopice heterogene, se datoresc
stadiului diferit de activitate secretorie în care se găsesc celulele principale.
Celulele oxifile sunt celule mai mari 10-12µm diametru, cu o citoplasmă intens
eozinofilă şi un aspect fin pulverulent (pe preparate foarte bine executate); nucleul este
central, mic, intens colorat. Histoenzimologic, citoplasma dă reacţii intens pozitice pentru
monoaminooxidază şi alte enzime mitocondriale.
Electrono-microscopic, elementul caracteristic constă în prezenţa în număr mare a
mitocondriilor de spect filamentos, cu creste evidente. Complexul Golgi şi rer, sunt mai slab
reprezentate. Şi în aceste celule, pot apare mici incluzii de glicogen. Până la vârsta de 7 ani,
celulele oxifile lipsesc, sunt puţine până la pubertate, cresc progresiv ca număr, pentru ca la
vârstnici să formeze grupe celulare de aspect nodular.
Prin tehnici histologice particulare (col. fuxină acidă-anilină) ca şi prin
microscopie electronică, unele lucrări descriu şi celule cu aspect intermediar, care au fost
denumite “celule de tranziţie”. Aceste lucrări consideră, că cele 3 forme reprezintă etape în
cadrul ciclului celular al unui singur tip de celule.

Histofiziologie
Glandele paratiroide secretă parathormonul, de natură proteică, format din 84
aminoacizi. Acest hormon este responsabil pentru menţinerea constantă a calcemiei (8,5-

13
10,5mg / 100ml). Activitatea este reglată de nivelul sanguin al Ca++ şi mai puţin Mg++.
Scăderea acestor ioni determină în interval de minute, activitatea de sinteză şi secreţie a
glandei.
Iniţial, se sintetizează preproparathormonul (115aminoacizi), care pierde 25
aminoacizi (sub acţiunea unei peptidaze) în timpul pătrunderii în rer, formând
proparathormonul; în complexul Golgi se mai clivează 6 aminoacizi, formându-se
parathormonul, de 9500D.
Efectul parathormonului se traduce prin creşterea calcemiei, care se realizează
prin 3 mecanisme:
- osteoliza în caz de hipocalcemie redusă, se stimulează osteocitele care
mobilizează Ca din pereţii osteoplastelor, realizând osteoliza osteocitică.
În caz de hipocalcemie marcată, parathormonul stimulează osteoblastele; acestea
vor sintetiza colagenază latentă şi activator al plasminogenului; prin producerea de plasmină
se activează colagenaza latentă, care degradează stratul de matrice osoasă nemineralizată, de
pe suprafeţele osoase. Concomitent hormonul stimulează afluxul de precursori ai
osteoclastelor, sinciţializarea acestora şi ataşarea lor prin integrine (αvβ3) pe suprafeţele
osoase denudate. Se realizează astfel, osteoliza osteoclastică.
- resorbţia renală a Ca la nivelul tubului contort distal al nefronului, în paralel cu
eliminarea fosfatului;
- creşterea intesinală a absorbţiei Ca ; aceasta se face datorită acţiunii
parathormonului asupra producerii de 1,25- (OH)2D3 la nivelul rinichiului; acest metabolit al
vitaminei D, favorizează absorbţia Ca de către enterocite.
În raport cu necesităţile organismului în parathormon, determinate de variaţiile
calcemiei, numărul de celule active în glandele paratiroide este diferit, explicându-se astfel,
heterogenitatea microscopică şi ultrastructurală a celulelor principale, care a fost descrisă.
Nu s-a putut stabili până în prezent, rolul celulelor oxifile.
Tulburările în activitatea glandelor paratiroide se pot manifesta prin:
- hiperparatiroidismul primar rezultat al unei tumori benigne (adenom al
paratiroidelor. În aceste cazuri se observă hipercalcemie, hipofosfatemie, zone de
hipomineralizare osoasă (fracturi), mineralizări ectopice (vase sanguine, calculi renali), sete,
slăbiciune musculară, vertij;
- hiperparatiroidism secundar, ca rezultat al unei boli renale cu eliminare excesivă
a Ca şi retenţie de fosfat; rezultă o hiperplazie difuză a paratiroidelor, ca reacţie de adaptare la
o hipocalcemie susţinută (hiperparatiroidism renal). În mod asemănător, în rahitism apare o
hipocalcemie prin deficit de absorbţie intestinală a Ca.
Spasmofilia se traduce prin hiperexcitabilitate neuromusculară şi este rezultatul
unei hipocalcemii moderate; ea se manifestă de regulă prin crampe musculare.
Lipsa glandelor paratiroide determină contracţii musculare scheletale, spastice
(tetanie), care poate determina moartea. Ea poate să apară prin îndepărtare chirurgicală
accidentală a paratiroidelor (în cursul tiroidectomiilor).

GLANDELE SUPRARENALE

Sunt glande pereche la unele specii, inclusiv la om, situate la polii suuperiori ai
rinichilor, pe care îi coafează; la unele specii se află în imediata vecinătate a rinichilor, de
unde şi denumirea de glande adrenale.
Fiecare glandă are o formă aproximativ triunghiulară, turtită, cântărind 7-10gr. Pe
secţiune macroscopică, se remarcă două zone distincte:
- zona corticală, care formează periferia glandei; este mai groasă (cam 80%), de
culoare galbenă, formează corticosuprarenala;
- zona medulară, situată în mijloc, de culoare cenuşie şi care reprezintă cam
20°din volumul glandei, formează medulosuprarenala.

14
 Cele două componente reprezintă de fapt, două glande endocrine cu histogeneză
diferită, morfologie şi funcţii de asemenea, diferite. De altfel, la alte specii modul de
combinare a celor două componente variază până la existenţa lor complet separată. Cu toate
acestea, există unele interdependenţe funcţionale, între cele două componente, rezultatul
acestora fiind, realizarea unei homeostazii a organismului.

Histogeneza
Corticosuprarenala are origine mezodermică. În a 5-6 săptămâmă are loc o
proliferare a epiteliului celomic, care va genera “corticosuprarenala fetală”. Aceasta se
dezvoltă până aprox. în a 3-a săpt. postnatală, după care involuează până la dispariţie.
Tot cam dupa a 3-a săptămână începe o a 2-a proliferare a epiteliului celomic,
care va genera un înveliş al corticosuprarenalei fetale; ea se dezvoltă progresiv în paralel cu
involuţia celeilalte componente pe care o înlocuieşte progresiv, astfel că aprox. la 3 ani
suprarenala capătă forma definitivă, fiind lipsită complet de componenta fetală.
Medulosuprarenala este de origine neuroectodermică şi se formează pe seama
crestelor neurale. Celulele din aceste creste migrează şi pătrund în mijlocul
corticosuprarenalei, unde vor forma cordoanele viitoarei medulosuprarenale. În paralel cu
proliferarea şi maturarea lor, aceste celule vor căpăta caractere secretorii. Această dezvotare
este întru totul similară modului în care se dezvoltă ganglionii nervoşi. Astfel,
medulosuprarenala poate fi considerată, corespondentul unui ganglion vegetativ simpatic, în
care celulele şi-au pierdut caracterele de neuroni şi au câştigat caractere secretorii.
În cursul migrării celulelor crestelor neurale, unele migrează în spaţiul
retroperitoneal şi vor da grupe celulare, numite paraganglioni.

CORTICOSUPRARENALA

Este formată din celule endocrine, cu o morfologie şi ultrastructură caracteristică

celulelor sintetizante de steroizi.
Corticisuprarenala se găseşte situată imediat sub o capsulă periferică, formată din
ţesut conjunctiv dens, semiordonat, care înveleşte complet glanda şi care prezintă o arie prin
care pătrund arterele suprarenale. În continuitatea acestei capsule, de pe faţa ei internă se află
ţesut conjunctiv lax, care formează o foarte mică cantitate de stromă, cu numeroase vase mici
şi capilare. Celulele secretorii formează cordoane celulare care prin aranjamentul lor
determină existenţa a trei zone variate ca dimensiuni, care pot fi observate pe secţiunile
microscopice.

Zona glomerulată este zona periferică subcapsulară şi reprezintă cam 15% din
volumul corticalei. Este formată din celule cubico-prismatice, aranjate în vârtejuri sau arcuri
de cerc, cu puţin ţesut conjunctiv printre ele, care pleacă de la capsulă. Citoplasma celulelor
este acidofilă, cu mici şi mai rare vacuole, nucleul este central, cu nucleoli prezenţi.
Electrono-microscopic, se observă reticul endoplasmatic neted, mitocondrii şi un
complex Golgi mai mic; incluziile lipidice sunt rare; între celule apar desmozomi şi joncţiuni
distanţate.
Pe secţiunile microscopice pot să apară teritorii în care această zonă este foarte
subţire sau chiar lipseşte.

Zona fasciculată este zona majoritară, reprezentând 75-78% din volumul

glandei. Este constituită din cordoane mono sau bicelulare relativ drepte, paralele între ele,
perpendiculare spre zona centrală a glandei. Celulele sunt mai mari, poliedrice; au o
citoplasmă acidofilă şi prezintă o multitudine de vacuole clare, care dau un aspect spumos sau

15
spongios. Prin tehnici speciale, acestea se dovedesc a fi incluzii lipidice. Printre cordoanele
celulare se găsesc capilare sanguine de tip fenestrat.
Ultrastructura este caracteristică. Aproape jumătate din volumul celulei este
ocupat de reticul endoplasmatic neted, aranjat ca cisterne dense, uneori întrerupte; cam 1/3
din volumul celulei este reprezentat de mitocondrii, cu creste tubulare cu neregularităţi de-a
lungul lor. Complexul Golgi paranuclear este rudimentar iar rer este reprezentat de 1-2
cisterne.

Zona reticulară reprezintă 8-10% din volumul corticalei şi este organizată sub
formă de cordoane, aranjate într-o reţea tridimensională, cu mici ochiuri. Cordoanele celulare
sunt în continuitatea celor care formează zona fasciculată. Celulele acestei zone sunt mai
mici, eozinofile, prezintă puţine şi mici incluzii lipidice, mai frecvent pigment lipofuscinic. În
vecinătatea medularei apar celule cu nuclei mici hipercromatici şi o citoplasmă mai densă
“celule întunecate”, aspect ce sugerează celule în degenerare.
Ultrastructural, cantitatea de reticul endoplasmatic neted şi numărul de
mitocondrii sunt scăzute, la fel şi incluziile lipidice.

Histofiziologie
Corticosuprarenala sintetizează hormoni steroizi care diferă după zona în care
sunt produşi.
Zona glomerulată produce mineralocorticoizi; zona fasciculată produce
glucocorticoizi şi cantităţi mici de androgeni; zona reticulată, cantităţi mici de androgeni şi
glicocorticoizi. Toţi aceşti hormoni se sintetizează în momentul stimulării glandei şi se
elimină fără a fi stocaţi. Enzimele necesare sintezelor sunt localizate la nivelul mitocondriilor
şi a reticulului endoplasmatic neted, astfel încât în cursul sintezei, produşii intermediari sunt
deplasaţi între aceste două organite. Precursorul celor trei categorii de hormoni este
colesterolul, obţinut prin endocitoza LDL; sub formă de esteri de colesterol se realizează o
stocare a precursorului în incluziile lipidice prezente în citoplasmă. La nivelul mitocondriilor,
se realizează îndepărtarea lanţului lateral al colesterolului şi se obţine ∆5-pregnenolon. De la
această substanţă vor fi produşi toţi hormonii corticosuprarenalieni. In vivo, zonelor
morfologice le corespund zonele funcţionale din punct de vedere a produsului de sinteză. S-a
constatat însă pe culturi celulare, că potenţialul sinteitc este similar pentru celulele din toate
cele trei zone morfologice. Diferenţa de sinteză între zone apare in vivo, datorită intervenţiei
hormonilor produşi de o anumită zonă asupra procesului de sinteză din zona vecină; astfel,
mineralocorticoizii împiedică producerea de mineralocorticoizi în zona fasciculată;
glicocorticoizii inactivează 17α-hidroxilaza (necesară sintezei de glicocorticoizi), la nivelul
zonei reticulate.
Reprezentantul mineralocorticoizilor este aldosteronul, hormon responsabil
pentru menţinerea homeostaziei hidroelectrolitice. Ţinta acestui hormon este rinichiul, unde
determină rezorbţia sodiului şi eliminarea potasiului la nivelul tubului contort distal; prin
aceasta se realizează şi o resorbţie a apei. Controlul activităţii zonei glomerulate se realizează
prin angeotensina II. Scăderea presiunii hidrostatice a sângelui ca şi scăderea concentraţiei de
sodiu din sânge şi filtratul glomerular, vor induce sinteza şi secreţia de renină în celulele
juxtaglomerulare din rinichi, care va acţiona asupra angiotensinogenului plasmatic,
transformându-l în angeotensină I; aceasta la rândul ei va fi transformată în angeotensină II de
către enzima de conversie produsă de celulele endoteliale (în special a capilarelor pulmonare).
Hipofiza prin ACTH, creşte sensibilitatea zonei glomerulate, faţă de angeotensina II; de
asemenea, hormonul natriuretic atrial are efect asupra zonei glomerulate, antagonist faţă de
angiotensină.
Aldosteronul este produs în cantităţi de 0,1-0,2mg/24 ore.

16
 Principalul hormon sintetizat de zona fasciculată, este reprezentat de către cortisol
(în cantităţi foarte mici corticosteron). Sinteza glucocorticoizilor în zona fasciculată este
posibilă datorită prezenţei enzimei 17-αhidroxilază. Sinteza glucocorticoizilor se află sub
controlul ACTH hipofizar, prin mecanism de feed-back negativ.
Cortisolul are efecte multiple:
- efectele metabolice se manifestă pe principalele metabolisme; astfel, are loc
gluconeogeneză hepatică, prin utilizarea aminoacizilor plasmatici, care poate să determine
chiar hiperglicemie.
Glucocorticoizii stimulează catabolismul proteic şi diminuează incorporarea
aminoacizilor, ceea ce determină scăderea volumetrică a masei musculare şi fenomene de
osteoporoză; se observă de asemenea, reducerea intestinală a absorbţiei de Ca şi diminuarea
resorbţiei tubulare a acesteia.
Asupra metabolismului lipidic, glucocorticoizii induc lipoliză şi modificarea
depozitelor lipidice (mase grăsoase la nivelul feţei şi gâtului).
- Efecte antiinflamatorii, de mare importanţă medicală. Aceastea se realizează
prin blocarea activităţii fosfolipazei A2 şi deci a producerii mediatorilor inflamatori
(prostaglandine şi leucotriene). Glucocorticoizii diminuează secreţia de interleuchină1, de
interferoni; scade adezivitatea leucocitelor faţă de endotelii, chemotaxia, fagocitoza şi
stabilizarea membranelor lizozomale. În acelaşi timp, prin acţiune asupra fibroblastelor se
reduce sinteza de colagen şi capacitatea de proliferare a acestora.
- Efecte imunosupresoare, prin inhibarea capacităţii de transformare blastică şi
expansiune clonală, în special a limfocitelor T.
Aceste proprietăţi fac din glucocorticoizi, şi agenţi terapeutici importanţi.
În condiţii fiziologice, cantitatea de cortizol produsă este de 25-30mg/24 ore.
Zona fasciculată şi zona reticulată produc mici cantităţi de androgeni, fără
importanţă fiziologică evidentă. Cel mai reprezentativ, este dehidroepiandrosteronul. În
condiţii de deficit genetic al unei enzime (21-hidroxilaza), se produc cantităţi mai mari de
androgeni, pe seama unor produşi intermediari ai cortisolului, care pot să determine fenomene
de masculinizare la sexul feminin şi pubertate precoce.
Hormonii steroizi fiind hidrofobi şi liposolubili, sunt eliminaţi pe măsura
sintetizării lor. Modalitatea de eliminare nu este pe deplin elucidată; există date care pledează
pentru o eliminare prin difuziune, dar există şi date care sugerează legarea steroizilor de
molecule “cărăuş” şi eliminare prin exocitoză.
Hiperfuncţia corticosuprarenalei apare ca o consecinţă a unei stimulări hipofizare
persistente (proliferări tumorale ale celulelor ACTH); în aceste condiţii apare o obezitate
caracteristică (faţă şi gât), hirsutism (pilozitate facială), tulburări sexuale (impotenţă
masculină, amenoree). Cauza este producţia ridicată de cortisol; starea patologică este
denumită sindrom Cushing.
Hipofuncţia corticosuprarenalei apare în condiţii de distrucţie prin unele boli
infecţioase (tuberculoză) sau autoimunitate. Se manifestă prin grave tulburări
hidroelectrolitice, hipotensiune, scădere ponderală şi slăbiciune, însoţite de hiperpigmentaţie
cutanată. Starea patologică poartă denumirea de boală Addison.

MEDULOSUPRARENALA

Se găseşte situată în zona centrală a corticosuprarenalei, la limită cu zona

reticulată, fără a exista o demarcaţie liniară. Caracteristica celulelor componente ale
medulosuprarenalei este reprezentată de colorabilitatea acestora în brun cafeniu, în urma
tratării cu seruri de crom (bicromat de potasiu). Această proprietate este denumită reacţie
cromafină şi se explică prin prezenţa de catecolamine care se colorează ca o consecinţă a
polimerizării după o prealabilă oxidare.

17
 Histoarhitectonic, medulosuprarenala prezintă o organizare de tip cordonal
reticulat (cordoane celulare organizate într-o reţea cu ochiuri mici), cu foarte redusă stromă.
Printre cordoane se observă lumene venoase, unele cu diametru relativ mare. Celulele sunt de
aspect poliedric, cu nucleu central, cu o citoplasmă omogenă, palid eozinofilă.
Prin tehnici speciale, pot fi identificate două tipuri de celule:
- o categorie prezintă autofluorescenţă, reacţie negativă pentru fosfataza acidă,
reacţie argentafină pozitivă, tinctorialitate scăzută pentru azocarmin. Aceste celule s-a dovedit
că au în citoplasmă noradrenalină;
- a doua categorie nu prezintă fluorescenţă naturală şi nici reacţie argentafină; se
colorează intens cu azocarmin şi dă reacţie pozitivă pentru fosfataza acidă.

Ultrastructural, ambele tipuri celulare prezintă organite celulare moderat

reprezentate, mitocondrii disperate, rer, Golgi paranuclear şi numeroase granule învelite în
membrană, care se desprind din complexul Golgi. Celulele noradrenalină au granule cu un
evident miez electrono-dens, înconjurat de o zonă electrono-transparentă; celulele adrenalină
posedă granule ceva mai mici, cu un conţinut mai omogen, cu densitate electronică moderată.
În ambele tipuri celulare, pe lângă catecolamine, granulele conţin cromogranine
(proteine), enkefaline şi ATP.
Se consideră că, stocarea catecolaminelor intragranular, se realizează prin
formarea unor complexe cu ATP, în prezenţa unor cationi.
Prin criteriile histochimice şi ultrastructurale, s-a observat că majoritatea celulelor
conţine adrenalină.
Sinteza, stocajul şi eliminarea catecolaminelor, sunt similare în ambele tipuri
celulare; precursorul este reprezentat de tirozină, enzimele se găsesc în majoritatea lor în
citoplasmă, iar eliminarea se face prin exocitoză.
În medulosuprarenală, printre celulele secretorii se găsesc şi câţiva neuroni.
După histogeneză, structură şi funcţii, medulosuprarenala trebuie considerată ca
un ganglion vegetativ simpatic, în care marea majoritate a neuronilor postganglionari nu au
dezvoltat dendrite şi axoni, ci au devenit exclusiv celule secretorii. Activitatea secretorie este
controlată prin fibre preganglionare, provenite din nervul splahnic.

Histofiziologie
Activitatea medulosuprarenalei se desfăşoară sub controlul sistemului nervos
central. Stimuli plecaţi de la scoarţa cerebrală, pe calea hipotalamusului, vor determina
eliberarea de noradrenalină şi adrenalină. Tipul de catecolamină predominant eliberat, este în
raport cu natura stimulului; durerea, teama, hipoglicemia, induc răspuns predominant
adrenalinic, emoţii, stări afective intense induc predominant răspuns norarenalinic.
Catecolaminele determină tahicardie, creşterea debitului cardiac, hipertensiune; glicoliză şi
creşterea glicemiei, creînd astfel condiţiile realizării unui efort fizic sporit.
Medulosuprarenala realizează astfel, adaptarea organismului la diferitele stări de
urgenţă şi solicitare. Perioada de existenţă a catecolaminelor este relativ scurtă, ele fiind
catabolizate destul de repede.
Sinteza catecolaminelorporneşte de la tirozina captată din mediul extracelular; în
citoplasmă, sub acţiunea tirozinhidroxilazei se produce DOPA. Această substanţă pătrunde în
granule, unde sub acţiunea dopamin-B-hidroxilazei din structura membranei granulelor, ia
naştere noradrenalina.
Adrenalina este forma metilată a noradrenalinei. Metilarea se realizează după o
prealabilă eliminare anoradrenalinei din interiorul veziculelor, în citoplasmă; la acest nivel, se
găseşte o enzimă, fenil-etanolamin-N-metiltransferaza, care este sintetizată sub influenţa
glucocorticoizilor; lipsa acestora împiedică formarea adrenalinei. Adrenalina sintetizată este
apoi reincorporată în granule.

18
 Celelalte componente din granule (cromogranine, enkefaline, ATP), sunt
sintetizate după tiparul sintezelor proteice, transportate în complexul Golgi şi apoi vezicule
golgiene.
Stimulul prin terminaţiile nervului splahnic, determină prin sinapse colinergice cu
celulele medulosuprarenale, reacţia acestora.
Răspunsul este, eliberarea calciului din calmodulină şi realizarea exocitozei.
În condiţii patologice, tumori ale medulosuprarenalei produc exces de
catecolamine, care se caracterizează prin hipertensiune arterială în pusee, însoţite de
hiperglicemie, ce se pot solda cu deces. Medulosuprarenala nu este indispenabilă vieţii.

Vascularizaţia

Glanda suprarenală primeşte sânge prin trei artere suprarenale: superioară -ramură
a arterei frenice, mijlocie -ramură a aortei şi inferioară -ramură a arterei renale. Prin aceste 3
surse se asigură o irigare abundentă a glandei şi o conexiune funcţională între corticală şi
medulară.
Cele trei artere se ramifică iar prin anastomozare , realizează un plex arteriolar
capsular, abundent. Din acest plex se desprind apoi două tipuri de vase:
- arteriole corticale , lungi, care traversează cele trei zone ale corticosuprarenalei,
fără să emită capilare, pătrund în medulară, unde generează o reţea de capilare fenestrate;
- arteriole corticale scurte , care imediat generează o bogată reţea de capilare
fenestrate, pentru corticosuprarenală. Datorită existenţei unor pori largi (100-200nm) şi a
prezenţei unor macrofage pericapilare, sunt considerate drept capilare sinusoide. Aceste
capilare ale corticalei pătrund apoi în medulară, în jurul celulelor secretorii, după care vor
forma venule ce vor conflua şi se vor uni cu venulele rezultate din capilarele medularei.
Rezultă că, sângele care se încarcă cu hormoni steroizi de-a lungul corticalei, va
ajunge în contact cu celulele medularei. Acest lucru este deosebit de important, deoarece
fenil-etanolamina-N-metiltransferaza este activată de către glicocorticoizi şi astfel se poate
produce sinteza adrenalinei din noradrenalină.
În medulară, sângele venos este colectat apoi de vena suprarenală care ajunge la
hilul glandei.
Astfel, corticosuprarenala are o irigaţie simplă, în timp ce medulosuprarenala are
o irigaţie dublă, directă, prin arteriolele corticale lungi şi prin capilarele rezultate din
arteriolele corticale scurte.

PANCREASUL ENDOCRIN

Pancreasul este o glandă majoră, asociată tubului digestiv. Este o glandă mixtă,
formată din două componente:
- pancreasul exocrin, glandă tubulo-acinoasă compusă, care secretă sucul
pancreatic, bogat în enzime digestive (până la 1200ml/pe zi) şi se elimină la nivelul
duodenului;
- pancreasul endocrin, format din celule care secretă hormoni implicaţi în
principal în metabolismul glucidic.
Morfologic, pancreasul endocrin se compune din aglomerate de celule
hormonogene, de dimensiuni diferite sub formă de:
- Insulele Langerhans sunt aglomerate celulare, aproximativ sferice, cu un
diametru de 200-400µm, mai frecvente în zona cozii pancreasului. Ele pot fi vizualizate
mascroscopic, după perfuzia pancreasului cu o soluţie de roşu neutru, când apar ca puncte
colorate vizibile; numărul lor a fost apreciat ca fiind în jur de un milion sau pesteşi reprezintă
în jur de 2% din masa pancreasului.

19
 - Grupele celulare sunt numite şi cuiburi neuroendocrine, datorită prezenţei
printre celulele secretoare, şi a unor neuroni. Această formă de organizare, reprezintă
structurile minoritare.
- Celulele endocrine izolate, care sunt dispersate printre celulele constituente ale
pancreasului exocrin (acini şi canale).
Celulele endocrine sunt mai mici decât cele exocrine, cu o citoplasmă mai puţin
colorată (prin tehnici de rutină), cu formă poliedrică prin compresiune reciprocă. Organitele
celulare sunt prezente, dar mai puţin dezvoltate, comparativ cu celulele secretorii exocrine
(datorită cantităţii mai mici de produşi de secreţie sintetizaţi, reprezentaţi de hormoni).
Caracteristica ultrastructurală o reprezintă granulele de secreţie delimitate de membrană, mai
aglomerate în zona celulară, din vecinătatea capilarelor. Insulele Langerhans prezintă pe
secţiuni, o organizare cordonal- reticulată, ochiurile reţelei, mici, foarte bogate în capilare
fenestrate; şi apar ca zone mai palideîn comparaţie cu componentele secretorii ale
pancreasului exocrin.
Histogenetic, structurile endocrine au origine comună cu cele exocrine; se
dezvoltă pe seama canalelor excretoare, prin înmugurire.
Periferia insulelor conţine o reţea mai bogată de fibre reticulare.
Prin tehnici speciale de coloraţie, prin microscopie electronică, ca şi prin imuno-
citochimie, în structura pancreasului endocrin s-au evidenţiat mai multe tipuri celulare, care
au fost denumite în mod diferit de-a lungul timpului şi au fost grupate în: celule principale şi
tipul celulelor anexe.
În cadrul celulelor principale (majore), se grupează:
- celulele B sau β, secretoare de insulină. Apar în grupe celulare, dispersate în
zona centrală şi mai puţin spre periferie. Ele se colorează selectiv în albastru (metoda
Gomori), şi sunt pozitive pentru insulină (prin imunocitochimie). Proporţional, aceste celule
reprezintă 70-75%. Ultrastructural, structura prezintă organitele sintezei proteice, moderat
reprezentate (rer, Golgi), mitocondrii dispersate. Elementul caracteristic este reprezentat de
granulele de secreţie (300nm), delimitate de o membrană cu miez electrono-dens de aspect
cristaloid, înconjurat de un inel electrono-transpatent. În granule s-a evidenţiat insulina, un
peptid numit amylină sau peptid C ca şi o enzimă de clivaj. Granulele de secreţie sunt mai
aglomerate spre polul celular aflat în vecinătatea capilarelor.
- celulele A sauα, secretoare de glucagon. Aceste celule sunt ceva mai mari şi
formează mici grupe, mai frecvent spre periferia insulei. Ele se colorează în roşu cu tehnica
Gomori şi în negru cafeniu, prin impregnaţie argentică (metoda Grimelius). Imunocitochimic
răspund pozitiv pentru glucagon. Electrono-microscopic, prezintă granulaţii delimitate de o
membrană şi cu un conţinut omogen electrono-dens, cu o zonă periferică mai puţin densă.
Aceste celule reprezintă aproximativ 20%.
- celulele D sau δ, secretoare de somatostatin. Ele reprezintă 5-10% , sunt
dispersate mai frecvent solitar şi pot fi evidenţiate prin impregnaţii argentice speciale.
Ultrastructural, posedă granulaţii mai mari, 350nm, cu o zonă centrală de densitate
electronică moderată.
-celulele PP sau F, secretoare de polipeptid pancreatic. Ele reprezintă numai 1-
2%, dar pot apare şi dispersate printre celulele canalelor de excreţie. Ultrastructural, prezintă
granule de secreţie mici, 150nm, cu o zonă centrală omogenă, electrono-densă şi inel periferic
electrono-transparent.
În cadrul celulelor anexe (minore) se găsesc:
- celulele D1, producătoare de peptid vasoactiv intestinal (VIP).
- celulele EC, enterocromafine, sunt producătoare de serotonină, motilină,
substanţă P.
Aceste tipuri celulare apar frecvent ca celule izolate, dispersate printre celulele
acinoase şi canaliculare.

20
 Prezenţa celulelor producătoare de gastrină a fost evidenţiată la om numai în
perioada fetală, precum şi în unele proliferări tumorale (insulinoame).
Prin microscopie electronică în special, s-a constatat că între celulele
hormonogene există joncţiuni distanţate bine dezvoltate.
Reţeaua capilară a insulelor Langerhans se formează de obicei pe seama unei
arteriole de la periferia insulei. După perfuzarea insulei, capilarele fuzionează cu capilarele
pancreasului exocrin şi generează venule.
Insulele Langerhans sunt bine inervate prin terminaţii nervoase vegetative; cam
10% dintre celulele secretoare vin în contact de imediată vecinătate cu terminaţiile nervoase.
S-a constatat că parasimpaticul influenţează pozitiv secreţia de insulină şi glucagon, în timp
ce simpaticul are efect invers. Inervaţia vegetativă are şi rol vasomotor.

Histofiziologie
Principalul hormon produs de pancreasul exocrin este reprezentat de insulină, un
dimer format din două lanţuri polipeptidice, α şi β (21 respectiv 30 aminoacizi), legaţi prin
două punţi disulfidice. S-a constatat că produsul iniţial apare sub forma unui lanţ lung,
sintetizat la nivelul rer, numit pre-proinsulina (12.000D),la care este ataşat şi peptidul semnal.
În rer, sub influenţa unei enzime de clivaj se produce proinsulina (9.000D) sub formă de
monomer, format din două lanţuri unite prin peptidul P. Proinsulina este împachetată apoi în
vezicule golgiene, căptuşite cu clatrină, în care de fapt se va forma structura dimerică a
insulinei. Astfel veziculele conţin insulina, peptidul P şi o peptidază. Parte din vezicule (care
reprezintă un surplus) sunt lizate de către lizozomi (crinofagie).
Reglarea sintezei insulinei se realizează de către nivelul glicemiei. La o creştere a
glucozei extracelulare de peste 5mM, se activează un transportor transmembranar al celulei β
pentru glucoză. Creşterea glucozei intracelulare determină activarea genei insulinei. Parte din
glucoza intracelulară, sub acţiunea unei glucochinaze, se transformă în glucozo-6-fosfat.
Metaboliţii acesteia inhibă pompa ATP-K+ dependentă, responsabilă de o depolarizare a
membranei, urmată de influx de Ca şi exocitoză.
Insulina acţionează asupra tuturor celulelor organismului datorită existenţei unui
receptor pentru insulină, proteină membranară care a fost denumită glucozo-permează.
Această proteină de transport a fost evidenţiată şi în membrana unor vezicule plasmalemnale,
care pot fuziona cu membrana plasmatică, mărind astfel numărul de molecule transportoare.
Insulina se cuplează cu glucozo-permeaza, pe care o modifică conformaţional şi o
face permeabilă pentru glucoză.
Principalele ţinte sunt: celula hepatică, care preia glucoză şi o stochează sub
formă de glicogen; adipocitul alb, care utilizează glicerofosfatul în procesul de sinteză
lipidică; fibra musculară striată, care utilizează glucoza ca substrat energetic pentru contracţii.
Diabetul zaharat apare ca o consecinţă a unui deficit de sinteză de insulină,
urmare a unor leziuni distructive, în special de celule β. În lipsa insulinei, glucoza nu poate fi
utilizată de celule şi apare o creştere a nivelului său în sânge, hiperglicemia.
Peste un anumit nivel al glicemiei, glucoza apare în urină (glicozurie), ceea ce
determină eliminarea unei cantităţi mai mari de urină (poliurie); aceasta stimulează, datorită
deshidratării, setea (polidipsia). Centrii hipotalamici, determină şi senzaţie de foame
(polifagia).
Nevoile energetice sunt acoperite prin utilizarea ca sursă energetică a lipidelor şi
chiar proteinelor, a corpilor cetonici şi a compuşilor azotaţi. Apare astfel şi o acidoză prin
pierdere de sodiu (corpii cetonici sunt eliminaţi sub formă de săruri).
Diabetul zaharat poate fi tratat prin administrarea de insulină.
Hiperinsulinismul se datoreşte unei proliferări tumorale a celulelor β (insulinom).
El se caracterizează prin stări de hipoglicemie, consecinţa creşterii în pusee, a nivelului
insulinei din organism. Rezultatul este, o hiperactivitate nervoasă caracterizată prin

21
tremurături, contracţii tonico-clonice şi chiar comă. Simptomatologia cedează după
administrarea de glucoză.
Stări de hipoglicemie pot să apară şi accidental, ca o consecinţă a supradozării
insulinei, administrată unui pacient cu diabet.
Glucagonul este produs ca urmare a hipoglicemiei. acest hormon acţionează în
principal asupra hepatocitelor, unde determină glicogenoliză, în vederea restabilirii glicemiei.
Glucagonul are de asemenea, capacitatea de a stimula gliconeogeneza hepatică.
Somatostatinul are efecte de tip paracrin: inhibă sinteza de insulină şi de
glucagon. În plus, insulina are efecte negative asupra prducerii de glucagon, în timp ce
glucagonul stimulează producerea de insulină şi de somatostatin; se realizează astfel. o reglare
locală de tip paracrin la nivelul insulelor Langerhans.
Secreţia de glucagon este stimulată de creşterea glicemiei, a acizilor aminaţi şi a
acizilor graşi (în special postprandial). La distanţă, glucagonul diminuează motilitatea tubului
digestiv şi a vezicii biliare, care încetinesc absorbţia intestinală.
Polipeptidul pancreatic se produce în cantităţi mici, este mai puţin cunoscut ca rol
fiziologic; se consideră că are un efect negativ asupra secreţiei exocrine a pancreasului,
contrar insulinei, care are efecte pozitive asupra secreţiei exocrine a pancerasului.

22