Aspecte pozitive ale revolutiei

Conform celor trei principii enuntate de revolutionari la 26 august 1789: egalitate,

libertate, fraternitate, putem sintetiza ceea ce este pozitiv în aceasta revolutie doar în doua
cuvinte: egalitate si libertate, renuntînd la ultimul deziderat, fraternitatea, întrucît acesta
reprezinta mai mult un deziderat evanghelic, stringent si necesar de altfel, dar imposibil
de realizat în orice conjunctura istorica în care oricînd factorul uman, fragil si schimbator,
îsi pune amprenta determinanta, tot la fel de fragila si schimbatoare.

Egalitatea. Inainte de proclamarea declaratiei drepturilor fundamentale ale omului,

Constituanta decretase deja abolirea drepturilor si privilegiilor nobililor. Declaratia din 26
august precizeaza înca din primul articol ca: “Oamenii se nasc si traiesc liberi si egali în
drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decît pe utilitatea comuna”. Art. 6:
“Toti cetatenii…sînt admisi în mod egal la toate demnitatile, oficiile si serviciile publice,
conform capacitatilor lor…”. Trebuie precizat însa ca aceste afirmatii vor ramîne pentru
mult timp doar principii teoretice; nobilimea reprezenta o forta si o structura istorica
determinanta pentru viata Frantei, ca si a celorlalte tari europene, nobilime ce-si va pastra
într-un ritm descrescator vechile privilegii.

            Tot acum încep sa înceteze si discriminarile confesionale (24 septembrie 1789, 28
septembrie 1791, 17 martie 1808), ca si imunitatile clericilor în fata legilor civile; statul îi
considera cetateni egali în drepturi si datorii cu toti ceilalti. In baza egalitatii tuturor în
fata legilor, deriva, printre altele, obligativitatea generala a serviciului militar (Napoleon
avea nevoie de o armata din ce în ce mai numeroasa). In practica, însa, vechea nobilime si
noii îmbogatiti vor gasi numeroase cai pentru a evita acest serviciu.

Principiul egalitatii favorizeaza crearea unui nou tip de stat, cu o organizare

juridica si administrativa valabila pentru întreg teritoriul sau. Incep sa dispara
particularitatile legislative ale vechii Frante împartite în multe circumscriptii teritoriale de
origine feudala. Acum îsi fac simtita prezenta prefectii; în plus, tribunalele locale
autonome sînt desfiintate, înlocuite fiind cu trei grade de instanta, subordonate puterii
centrale.

Libertatea. Art. 4 al declaratiei drepturilor omului precizeaza ca orice cetatean are

“puterea de a face tot ceea ce nu dauneaza altora”. In baza acestei libertati, omul decide
cui sa-i încredinteze puterea de a conduce, putere care de acum înainte nu va mai fi
considerata ca avînd o origine divina, ci una umana, omul fiind acela care decide cum si
în ce forma sa fie organizata si condusa societatea în care traieste. Art. 3 al declaratiei
noteaza cu toata claritatea: “Principiul oricarei suveranitati rezida în mod esential în
natiune”. Conducatorul statului nu va mai recurge la formula “prin harul lui Dumnezeu”,
ci “prin vointa natiunii”, iar despre faptele sale va trebui sa se justifice în fata poporului,
format de acum înainte nu din supusi, ci din cetateni. Aici se poate observa cu usurinta
atît laicizarea gîndirii, cît si cea a societatii, într-un contrast evident cu gîndirea si lumea
feudala. Alte aspecte ale libertatii: libertatea de opinie si de tipar, ceea ce implica abolirea
cenzurii. Legat de libertatea de opinie, art. 10 afirma ca “nimeni nu poate fi deranjat
(împiedicat n.n.) pentru opiniile sale, chiar si cele religioase”. In acest fel, este
recunoscuta libertatea oricui de a profesa orice convingere ideologica si religioasa.
Revolutia sanctiona astfel, cel putin în parte, sfîrsitul perioadei de intoleranta religioasa;
trebuie precizat însa ca daca libertatea de gîndire reprezenta atunci ca si astazi una din
conditiile de baza ale progresului intelectual, optimismul ingenuu cu care era îmbratisata
totala libertate religioasa si cea a gîndirii umane comporta un grav pericol pentru oamenii
mai putin pregatiti ca si pentru curentele ideologice anticrestine si anticatolice.

In domeniul economiei, celebra lege a lui Le Chapelier din 1791 suprima corporatiile medievale,
în care intrau membrii claselor conducatoare, dînd mai mult spatiu de munca noii clase a
muncitorilor. Desi, conform formatiei lor iluministe, exponentii revolutiei afirma egalitatea
tuturor în drepturi si datorii, în practica însa apara interesele burgheziei din care faceau parte si
limiteaza drepturile vechiului regim. Aici vedem unul din marile contraste (nedreptati) ale
revolutionarilor, care în actul practic calca principiul egalitatii tuturor oamenilor.

Aspecte negative ale revolutiei

Revolutia izbucnise printr-o revolta sîngeroasa, atroce chiar. Incercînd sa distruga

arbitrarul si privilegiile, ea a exasperat principiile de egalitate si libertate, uitînd astfel un
aspect simplu dar esential: orice reforma, oricît de necesara si de importanta s-ar
prezenta, trebuie facuta cu mijloace pasnice si tinînd seama de contextul general al
societatii. Sub aspect teoretic, revolutionarii cuprinsi total de ideile iluministe considerau
natura umana necorupta si incoruptibila, capabila de a discerne fara posibilitate de eroare
între bine si rau si înclinata spre adevar si binele comun. De la aspectul teoretic, se trece
imediat la cel practic. Intrinsec si fara interventii din afara, omul este capabil sa-si
realizeze binele propriu. Principiul da nastere individualismului. Omul, muncitorul îsi
fixeaza singur ziua de munca (în teorie) si forma de asociere cu ceilalti în procesul
muncii. Statul nu poate impune conditiile concrete de munca; datoria sa este doar aceea
de a apara ordinea juridica pozitiva. In acest fel, muncitorii sînt abandonati în mîinile si
puterea noii burghezii, fapt generator de noi si flagrante discriminari sociale, mai grave
decît cele ale vechiului regim.

Pe plan politic, revolutia loveste în stat ca organism central de conducere si de

asigurare a binelui comun. Acum se nasc parlamentele în întelesul modern al cuvîntului,
iar acestea vor degenera deseori în parlamentarism: discutii interminabile si sterile care
genereaza numeroase crize de guvern. Si ca într-un cerc vicios, parlamentarismul ve
recere necesitatea unei autoritati inatacabile: totalitarismul si dictatura de stat, adevaratele
drame ale Europei si ale Americii Latine de la sfîrsitul secolului al XIX-lea si începutul
secolului nostru.
Revolutia franceza nu s-a declansat ca o miscare ostila Bisericii. Mai mult, în primele
luni ale revolutiei, conform principiului de colaborare dintre Biserica si stat, clerul s-a
asociat în mare parte grupului Tiers état, încercînd chiar sa accepte atît cît îi era posibil
“Constitutia civila a clerului”. Biserica avea în posesie terenuri imense, bunuri mobile si
imobile si o cantitate considerabila de bani. Alaturi de nobilime, clerul vechiului regim
(ancien régime) ramînea o clasa privilegiata, si chiar daca statul avea numeroase drepturi
asupra Bisericii (numirea episcopilor, conferirea beneficiilor, impunerea de taxe, etc.),
spiritul iluminist al revolutiei nu mai poate suporta acest sistem. In ochii statului exista o
unica societate perfecta, statul. Biserica nu mai este considerata o societate perfecta; ea
reprezinta un organism în interiorul statului, care trebuie sa renunte sau sa fie constrînsa
sa renunte la multe din prerogativele sale feudale si sa se conformeze noii mentalitati a
timpului, mentalitate plamadita pe spiritul iluminist, rationalist si anticatolic.
Politica internă a statelor europene în secolul XVIII

Secolul al XVIII-lea a fost un „Secol al Luminilor ”. Iluminismul a reprezentat un

curent de gândire filosofic,social,politic şi literar îndreptat împotriva

reminiscenţelor feudale,a dogmelor şi prejudecăţilor, pe care dorea să le învingă

prin forţa raţiunii,a educaţiei menite să lumineze minţile maselor.Ideile

iluministe s-au răspândit în întreaga Europă,fundamentând mai întâi acţiunea

opoziţiilor burgheze,iar din a doua jumătate a veacului întemeind teoriile

„despotismului luminat ”.În Marea Britanie,influenţa unor asemenea concepţii a

fost mai degrabă redusă,societatea engleză fiind ostilă oric 939g62j ăror intervenţii

centralizatoare,fie ele şi cu ambiţii raţionalizatoare.Un Walpole,de pildă,privea

politica mai degrabă pesimist,ca pe o lume a intrigii şi a corupţiei;şi deşi

libertăţile civile ale britanicilor stârneau admiraţia întregii Europe,nici whigii nici
 tory nu s-au arătat permeabili la idealismul politic iluminist.

Dominaţia spirituală era exercitată de Franţa:savanţii şi scriitorii ei instauraseră o

nouă prepondernţă,a spiritului însă,asupra întregii Europe.De la Petru cel Mare

la Frederic II,monarhii absolutişti încercau să imite Parisul şi ideile franceze,iar

autori ca Diderot sau Voltaire erau licitaţi între aceste curţi periferice europene,

cărora le aduceau o nouă strălucire.Limba franceză oferea de asemenea un.excelent instrument de

comunicare,atât diplomatic cât şi cultural,pentru lumea

Vechiului Regim.Pe plan intern,situaţia Franţei nu era însă nici pe departe

strălucită.După bancruta de la sfârşitul domniei lui Ludovic XIV a urmat căderea

sistemului lui Law,care a antrenat o nouă bancrută şi a afectat grav încrederea în

creditul public.Scoţianul Law a propus înlocuirea completă a numerarului

metalic cu hârtia-monedă;în acest scop el a înfiinţat o bancă privată,pe care

sprijinul statului a transformat-o în bancã regalã (1718);în acelaşi timp s-a creat

o companie colonială pe acţiuni,garantată de terenurile virgine din Louisiana.

Când Law a mărit emisiunea de bancnote şi de acţiuni,profitând de imensa

creştere a cursului acestora,sistemul s-a prăbuşit în 1723,producând efecte

inflaţioniste,neîncredere în hârtia-monedă,dar şi încurajarea activităţilor

comerciale

În viaţa politică s-a înregistrat o mare instabilitate:Ludovic XV fiind

minor,parlamentele i-au acordat regenţa ducelui de Orléans;dar Filip

al Spaniei,instigat de Alberoni,a emis şi el pretenţii la această poziţie,

care l-ar fi făcut arbitrul Europei ceea ce a dus în ultimă instanţă la

„cvadrupla alianţă ”.Nici ministrul de la Paris,Dubois,nu a fost mai

capabil să realizeze unitatea de acţiune a celor două ramuri ale casei de

Bourbon;în schimb această perioadă a marcat o puternică reacţie

împotriva absolutismului şi un reviriment al rolului „corpurilor

intermediare ”(Parlamentele).În 1723 la moartea lui Orléans puterea a

trecut ducelui de Bourbon care a continuat aceeaşi politică rece faţă de

spanioli;devenit nepopular,a fost răsturnat în 1726 de preceptorul

regelui,cardinalul de Fleury,care a exercitat puterea până la moartea sa

în 1743.el şi-a propus redresarea economică a Franţei şi evitarea unor

conflicte în exterior:în acest scop a restabilit şi pacea cu Bourbonii de

la Madrid prin înţelegerea de la Soissons,însă ulterior presiunile curţii

l-au silit să intervină în succesiunile poloneză şi austriacă.După el,

politica franceză a suferit o serie de eşecuri externe ca urmare a rolului

nefast jucat de amanta monarhului,doamna de Pompadour.Abia în a

doua jumătate a veacului ministrul Choiseul a reuşit să ridice din nou

forţele Franţei,epuizate şi învinse în Războiul de Şapte Ani.După ce a

refăcut prosperitatea coloniilor şi comerţului francez şi a interzis

ordinul iezuit,Choiseul a fost răsturnat de un complot al curţii,ce a dus

la putere o camarilă incapabilă să gestioneze grava criză financiară în

care intrase ţara.Noul monarh,Ludovic XVI,ajuns pe tron în 1774,a

adus la putere o serie de miniştri reformatori:Turgot,Necker,Calonne,

Brienne;dar opoziţiile nobiliare şi burgheze,pe care slaba putere regală

nu era capabilă să le frângă,au dus la eşecul acestor tentative de

 refacere financiară a Franţei,pregătind practic Revoluţia..Franţa nu a fost singura ţară în care
monarhiei absolutiste i-a luat locul

o epocă de instabilitate politică.În Suedia,după asasinarea lui Carol

XII în 1718 a urmat o lungă epocă de reacţiune aristocratică numită

„era libertăţii ”.Dominaţia baltică era definitiv pierdută ca urmare a

Războiului Nordului;în interior partidul nobiliar,„Pălăriile ”,adept al

politicii inflaţioniste,se înfrunta cu cel burghez,„Bonetele ”,susţinător

al stabilizării financiare.Puterea monarhică decăzuse complet,viaţa

politică fiind dirijată de Dieta în care cele două facţiuni se luptau,

finanţate fiind din exterior:în vreme ce partidul burghez se bucura de

subsidii britanice şi ruseşti,„Pălăriile ”erau cumpărate de Franţa.Un

ambasador ţarist descria astfel această situaţie:

Aici este o adevărată Polonie;fiecare este propriul său

stăpân,subalternii nu mai ascultă de superiori,

dezordinea este completă.

Comparaţia era perfect îndreptăţită,căci după războiul de succesiune

Polonia lui August III nu a mai fost decât o marionetă politică a

magnaţilor şi a marilor puteri.La moartea monarhului saxon în 1763 pe

tron a urcat,după un aprig conflict,ultimul rege polon,Stanislav

Poniatowski,impus atât de unchiul său,influentul Adam Czartoryski,

partizan al întăririi puterii regale,cât mai ales de Moscova şi de Berlin,

care în anul următor au semnat un tratat prevăzând imixtiunea comună

în afacerile interne ale Varşoviei.Politician iluminist,Poniatowski a

 făcut încercări disperate de a ridica puterea poloneză prin introducerea

veto-ului monarhic şi a toleranţei religioase,iar partidul filo-rus din

interior i-a acordat sprijinul său;dar toate acţiunile sale se izbeau de

opoziţia nobilimii catolice organizată în Confederaţia de la Bar (1768).

Când aceasta a intrat deschis în război cu Poniatowski şi cu protectorii

de la Moscova,marile puteri au decis să lichideze statul polonez

împărţindu-l între ele.Trupele ruse,prusiene şi austriece au ocupat

regiuni întregi ale ţării,a căror anexare a fost consfinţită printr-un

acord (1772);singură Maria-Tereza s-a opus acestei acţiuni,una dintre

cel mai reprobabile din întregul secol XVIII.Dieta a acceptat această

stare de fapt;ca urmare,20 de ani mai târziu,Berlinul şi Moscova au

procedat la o nouă dezmembrare,fără a mai ţine seama de austrieci.De

data aceasta polonezii s-au răsculat,sub conducerea lui Tadeusz

Kosciuszko,şef al „partidei naţionale ”;în primăvara anului 1794 acesta

a eliberat capitala şi a desfiinţat servajul,fiind însă rapid învins de

intervenţia externă;urmarea revoltei a fost completa lichidare a.Poloniei printr-un tratat ruso-
austriac la care a aderat ulterior şi Prusia

(1795).

Alte ţări europene au cunoscut în schimb o evoluţie diferită,în direcţia

întăririi autorităţii centrale sau a instituirii „despotismului luminat ”.În

Marea Britanie George III a încercat să reînvie prerogativele coroanei,

reducând cabinetul la un instrument docil;şi a reuşit aceasta substituind

corupţiei parlamentare whig propria sa corupţie.Între 1760-1782 el a

guvernat fără partide,reuşind să submineze chiar şi prestigiul lui Pitt

(devenit conte de Chatham)care a încercat să asigure un echilibru între

Coroană şi Parlament.Dobândirea independenţei de către coloniile

americane a ruinat însă guvernarea personală a lui George;Comunele

au decis că rezultatele acesteia erau dezastruoase şi că puterea regală ar

trebui diminuată;ele au adoptat o moţiune care condamna dur războiul

din America şi au provocat demisia cabinetului impus de monarh iar la

putere au revenit vechile partide,regenerate însă,cu un personal politic

şi cu idei noi.Iniţial whigii,duşmani declaraţi ai regelui,au ajuns la

guvernare;în doar un an ei au reuşit să reducă masiv corupţia

parlamentară,dar radicalismul principalului lor teoretician,Edmund

Burke,i-a îndepărtat de la putere,aducând în schimb un cabinet tory

condus de tânărul Pitt;se instala astfel domnia oligarhiei conservatoare.

Pe continent modelul „despotismului luminat ”a fost adoptat de toate

regimurile autocratice în încercarea de a combate abuzurile vechiului

Regim fără a afecta infrastructura statului şi societăţii:astfel în Prusia

Frederic II,influenţat de Voltaire,a înlocuit vechea organizare feudală

a Brandenburgului,dominată de aristocraţia junkerilor ,cu un stat

modern,extrem de dezvoltat economic şi de urbanizat,cu un

învăţământ de cea mai bună calitate,capabil să susţină eforturile

militare enorme în raport cu populaţia şi dimensiunile ţării.În Imperiul

ţarist,după Petru cel Mare,a urmat o perioadă în care mersul

reformelor a fost încetinit de domnia unor suverane incapabile,

 influenţate de favoriţii lor.Opera lui Petru a fost completată abia de

Ecaterina II (1762-1796)care a continuat expansiunea externă şi

dezvoltarea economică şi administrativă a Rusiei în ciuda tendinţelor

centrifuge atât ale nobilimii,ostilă birocratizării şi secularizării,cât şi

ale ţăranilor,a căror condiţie s-a înrăutăţit.Ele s-au materializat în

războiul ţărănesc condus de Emilian Pugaciov,ce a răvăşit regiunea

agricolă a Volgăi între 1773-1775;însă progresele,chiar şi forţate,ale

Rusiei nu au putut fi oprite de aceste opoziţii.Austria a trecut printr-un

proces similar în timpul Mariei-Tereza (1740-1780)şi mai ales al fiului.acesteia,Iosif II (1780-

1790).Habsburgii au întreprins cea mai

însemnată tentativă de reformare a statului înainte de Revoluţia

Franceză,îmbinând absolutismul politic cu ideile iluminismului.

Unitatea statului şi centralizarea administrativă,

organizarea teritorială a statului prin desconsiderarea

conştientă a graniţelor istorice,suprimarea tuturor

drepturilor speciale ale stărilor şi confesiunilor într-un

drept civic general egal pentru toţi,eliberarea iobagilor

şi repartiţia echitabilă a sarcinilor de stat asupra tuturor

păturilor sociale şi emanciparea statului de biserică

sunt în opinia marelui istoric Otto Hintze trăsăturile caracteristice

„despotismului luminat ”austriac,numit şi iosefinism .Consecinţele

acestui program reformator au fost însă discutabile:dacă el a permis

ridicarea unor popoare până atunci oprimate,precum românii din

Ardeal,a eliminat servajul şi a dat un avânt politicilor sanitare şi

educaţionale,în schimb a creat,ca şi în Prusia,un Beamtenstaat ,un stat

birocratizat autoritar,reacţie necesară la nenumăratele opoziţii

întâmpinate de un asemenea intervenţionism etatic.Din acest punct de

vedere,poate cel mai mare succes al politicii iluministe a fost

înregistrat în Toscana,unde fratele lui Iosif II,viitorul împărat Leopold

II,a aplicat în 25 de ani de guvernare o serie de măsuri modernizatoare

moderate,care să nu lovească deschis nici în puterile locale şi nici în

Biserică.Chiar şi în Suedia „Bonetele ”,care ajunseseră să controleze

Dieta au fost răsturnate de la putere de către Gustav II cu sprijinul

aristocraţiei în 1772,instaurându-se un regim de „despotism luminat ”

caracterizat prin slăbirea puterii marii nobilimi,dar şi prin fiscalitatea

excesivă;ca urmare monarhul a fost asasinat 20 de ani mai târziu de

către aristocraţii jigniţi de desfiinţarea privilegiilor.