Dreptul de propretetate si conotatiile economice ale acestuia

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului
său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus
abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod
absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice . Poate
fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică,
inclusiv statul. În cazul în care însă statul deţine bunuri cu titluri de proprietate privată,
acestea sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte
persoane.
Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de
drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosinţa (jus
utendi şijus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât şi culegerea fructelor acestuia.
Dispoziţia (jus abutendi), are două elemente: dispoziţia materială asupra bunului (în
cazul bunurilor corporale(care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a
transforma, distruge sau consuma substanţa acestuia) şi dispoziţia juridică (ce exprimă
posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Dreptul de
proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acţiuni sau
inacţiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul
titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a
autorităţilor publice, de la exercitarea prerogativelor proprietăţii. În fine, dreptul de
proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face
obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz şi nu poate fi pierdut
prin intervenţia prescripţiei extinctive.

Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

Limitele exercitării dreptului de proprietate pot fi materiale sau juridice. Limitele materiale,
în cazul bunurilor corporale, constau în limitele fizice ale bunului. În cazul terenurilor, de
pildă, proprietarul îşi poate exercita atributele dreptului său pe toată suprafaţa terenului,
inclusiv deasupra acestuia (până la limita inferioară a spaţiului aerian, care este obiect al
dreptului de proprietate publică), şi în subsol, cu menţiunile că, potrivit Constituţiei, bogăţiile
subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi că subsolul poate fi utilizat pentru
efectuarea de lucrări de interes general, sub condiţia însă a despăgubirii proprietarului.
Limitele juridice se stabilesc fie prin lege, fie de către o instanţă judecătorească, fie de către
proprietar, printr-un act juridic încheiat de acesta. Ele sunt o modalitate de limitare a
exerciţiului absolut al dreptului de proprietate într-un mod care să concilieze interesul
particular al proprietarului cu cel general sau cu interesele altor particulari.
Exemple de astfel de limitări juridice (care sunt de regulă prezentate sub forma dreptului de
servitute sunt: obligaţia de îngrădire a caselor, curţilor şi grădinilor, obligaţia de a respecta o
distanţă minimă faţă de proprietatea vecină în cazul realizării de plantaţii sau construcţii,
dreptul de trecere pe proprietate vecină în cazul lipsei unui drum de acces la drumul public
etc.

2
Alte limitări juridice aduse exerciţiului dreptului de proprietate sunt reglementările care ţin
de disciplina în construcţii, regimul terenurilor forestiere şi agricole, posibilitatea aplicării, în
anumite condiţii a unor măsuri de rechiziţie, expropriere sau confiscare a bunurilor etc.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale deţinute asupra unui
bun al altei persoane. Ele conferă titularului lor numai o parte din atributele dreptului de
proprietate, de regulă cel al folosinţei bunului. Acestea sunt dreptul de uzufruct, dreptul de
uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.

Structura dreptului de proprietate.Ca orice raport juridic civil,în structura dreptului de

proprietate vom reţine următoarele elemente: subiecte, conţinut, obiect.              
-Subiectul activ este titularul dreptului- persoana fizică sau juridică, de drept public sau privat-
care exercită prerogativele asupra bunului fără a avea nevoie de concursul altei persoane.
     -Subiectul pasiv este nederminat – ca în cazul oricărui drept real- , fiind format din totalitatea
persoanelor cărora le revine obligaăia generală negativă de a nu aduce atingere dreptului titularului
asupra bunului.
Dreptul de proprietate conferă titularului – subiectului activ-următoarele atribute :
-                  a ) de a folosi bunul – jus utendi-, care implică şi posesia.Presupune un contact direct cu
bunul.
-  b) de a culege derivatele bunului –jus fruendi.Derivatele bunului sunt fructele şi productele.Fructele
sunt derivatele bunului care se obţin în mod periodic, fără consumarea sau alterarea substanţei
lui.Codul civil distinge în art.483 între fructele naturale(ex.: păşunile, prasila animalelor),
civile( veniturile bunului: chiriile) şi industriale( ex.:recoltele ).
-   c)de a dispune de bun; distingem între :
-dispoziţia materială- presupune săvârşirea de acte materiale asupra bunului şi  --dispoziţia juridică-
presupune încheierea de acte  juridice de dispoziţie cu privire la bun.
Subiectul pasiv nedeterminat are obligaţia negativă generală de a nu face.
Obiectul   derivat al dreptului de proprietate îl constutie orice bun mobil sau imobil care poate fi
apropriat printr-unul din mijloacele legale.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt următoarele :

.-dreptul de proprietate este un drept absolut, însă nu absolut în sine;  caracteristica dreptului de a fi
“absolut” este interpretată dintr-un întreit punct de vedere :
-      tehnic : dreptul de proprietate este cel mai complet dintre drepturile reale, întrucât conferă
titularului plenitudinea prerogativelor asupra bunului sau;
-      istoric  : Revoluţia franceză a abolit regimul feudal al proprietăţii- împărţit în domenium eminens si
domenium utile; codul civil proclamă  ca fiind absolut dreptul de proprietate asupra domeniului util ,
despărţit de domeniul eminent;
- politic   : Codul civil  ,conform ideologiei liberale individualiste , a consacrat principiul potrivit căruia
proprietarul nu poate fi restricţionat în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului sau;
- dreptul de proprietate este exclusiv: proprietarul este îndreptăţit să exercite singur, fără intervenţia
altei persoane, prerogativele dreptului său ;
-dreptul de proprietate este perpetuu: el nu are o durată limitată în timp, depinzând de existenţa
materială a bunului care formează obiectul său;dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, cu
următoarele consecinţe :
     - este imprescriptibil extinctiv, acţiunea in revendicare poate fi introdusă oricând;

3
       - este însă, prescriptibil achizitiv, uzucaparea dreptului de către o terţă persoană paralizând
acţiunea în revendicare ;
            
Clasificări ale dreptului de proprietate.Există mai multe criterii de clasificare:
-din punctul de vedere al subiectelor , dreptul de proprietate poate apartine unor subiecte individuale
sau unor subiecte colective de drept;
- din punctul de vedere al modalitatilor : dreptul de proprietate poate fi pur si simplu sau afectat de
modalitati;
- din punctul de vedere al regimului bunurilor obiect al dreptului,  distingem intre dreptul de
proprietate privata si dreptul de proprietate publica.

Delimitari conceptuale
Teoria economica a reusit sa desprinda câteva coordonate comune care ne calauzesc spre o
definitie larg acceptata în prezent de economisti. Într-adevar, prin proprietate în sensul sau
general, cei mai multi cercetatori înteleg „un raport social, istoriceste determinat, care ia
nastere în legatura cu însusirea si stapânirea de catre oameni a bunurilor materiale, în
primul rând a mijloacelor de productie”.
Pornind de la aceasta definitie, rezulta ca acest raport înseamna, în primul rând, însusirea,
adica aproprierea mijloacelor de productie si a produselor productiei. Aceasta ar însemna ca
cel/cei ce detin mijloacele de productie sa-si poata exercita toate atributele proprietatii.
Ele pot fi reduse la urmatoarele trei:
1. dreptul de folosinta (jus utendi);
2. dreptul de uzufruct (jus fruendi);
3. dreptul de înstrainare (jus abutendi).
Toate aceste atribute ale proprietatii îsi au originea în dreptul roman. Romanii întelegeau
proprietatea ca fiind „jus în rem”, adica dreptul asupra lucrului, iar lucrul asupra caruia o
persoana avea dreptul era numit „proprietatis”. De aici si denumirea pe care o utilizam astazi
în economia politica – de proprietate. Numai ca, mai târziu tot romanii au dezvoltat acest
concept ajungând sa defineasca proprietatea ca fiind „plena în re potestas” adica, puterea
deplina asupra unui lucru sau, cu alte cuvinte, dominatia exclusiva asupra lucrului. Tot
dreptul roman mentioneaza si cunoscuta formula „jus possiendi” alcatuita din „animus
possiendi” (intentia, dorinta de a poseda un lucru) si „corpus possesionis” (dorinta reala, de
facto, asupra lucrului). Ulterior, acestor notiuni li s-a adaugat „jus utendi” adica dreptul
proprietarului de a folosi lucrul pe care îl poseda si „jus abutendi” – dreptul sau de dispozitie
asupra lucrului respectiv, inclusiv acela de a-l înstraina.

Literatura economica a pastrat, desigur, observatiile facute asupra proprietatii înca de la

romani aratând ca, pâna la urma, conceptul de apropriere (însusire) se rezuma la
posesiunea, folosirea si dispozitia asupra mijloacelor de productie si rezultatelor productiei.
Cu toate acestea, semne mari de întrebare au aparut din momentul în care unii cercetatori
au remarcat ca proprietatea reflecta într-adevar, relatii juridice, dar continutul economic al
proprietatii nu trebuie confundat cu dreptul de proprietate. Cu alte cuvinte, nu ar trebui sa
identificam raporturile economice ce se nasc între oameni, cu privire la mijloacele de
productie, cu relatiile juridice. Multi economisti considera si acum ca abordarea juridica a
acestui concept a fost abandonata, ca în realitate, aici avem de-a face, în primul rând, cu
raporturi economice de productie care se stabilesc în mod obiectiv între oameni si numai, în
al doilea rând, ca o reflectare a acestora pe plan juridic, sub forma dreptului de proprietate.

4
Asa cum subliniaza multi autori, este greu sa vorbim de relatii între oameni si lucruri. Aceasta
este o formula fara sens, o notiune fara continut si, în general, neclara. Toate relatiile de
proprietate cunoscute în istorie nu sunt legaturi, raporturi între obiecte, tot asa cum n-au
fost niciodata raporturi între oameni si lucruri. Raporturile care s-au stabilit între individ si
conditiile materiale ale productiei au fost întotdeauna mijlocite de obste, fiind apoi,
proclamate si garantate de ea prin lege. Prin urmare, prima conditie, prima premisa a
aparitiei proprietatii o reprezinta existenta unei colectivitati natural constituite privita ca o
conditie prealabila a apropierii si folosirii mijloacelor de productie. Numai prin intermediul
celorlalti membrii ai societatii individul se poate raporta la mijloacele e productie ca la ceva
ce-i apartine, ca la ceva ce este al sau si nu al altcuiva. Asadar, proprietatea reflecta înainte
de toate raporturi sociale, iar însusirea, apropierea au un caracter social.

S-a creat impresia falsa ca raporturile de proprietate sunt exclusiv relatii juridice iar in
principal aceasta parere a fost alimentata de opinia comuna a oamenilor potrivit careia
proprietatea este ceva care apartine cuiva. Însasi etimologia cuvântului de proprietate ne
arata ca omul a desemnat, pe drept cuvânt, ceva ceea ce este al sau. În al doilea rând,
pentru ca asa cum am vazut, termenul de proprietate a fost folosit, mai întâi, de
jurisprudenta. Dar, chiar în aceste conditii, se pare ca, desi în dreptul roman proprietatea era
înteleasa ca relatie între oameni si lucruri, cel putin în exprimare, identificarea ei cu relatiile
juridice nu era atât de absoluta. În acest sens, remarcam faptul ca, jurisprudenta romana a
consacrat înca de la început conceptul de „jus în rem” care înseamna dreptul asupra lucrului
si conceptul de „proprietas” prin care desemna obiectul asupra caruia cineva detinea „jus în
rem”. În felul acesta raporturile economice de proprietate îsi gaseau reflectarea în relatiile
juridice, adica în dreptul de proprietate în a carui structura sunt incluse dreptul de
posesiune, dreptul de folosinta si dreptul de dispozitie.

În economia politica vorbim întotdeauna de apropierea în sensul economic al cuvântului.

Drept urmare, acest proces complex include în sine:
1. apartenenta obiectului proprietatii;
2. posesiunea obiectului proprietatii;
3. utilizarea obiectului proprietatii;
4. dispozitia asupra obiectului proprietatii,

Toate sunt privite ca raporturi economice obiective si numai în al doilea rând, ca relatii
juridice subiective. Lucrul acesta ne pare destul de clar daca, de pilda, avem în vedere ca
economistii înteleg prin posesiune „a avea în proprietatea sa”, iar în sens juridic „dreptul de
posesiune”. Prin utilizare întelegem utilizarea productiva prin intermediul muncii iar, prin
dispozitie – realizarea economica a obiectului proprietatii, valorificarea sa si nu înstrainarea
sau distrugerea lui.

Întelegerea oricarei forme de proprietate presupune determinarea a cel putin trei elemente:
a. subiectii raporturilor de proprietate;
b. obiectul în legatura cu care se stabilesc aceste raporturi;
c. modul si caracterul legaturilor dintre subiecti în procesul însusirii obiectului
proprietatii.
Asa cum am vazut mai sus, proprietatea presupune în mod obiectiv apartenenta obiectului
unui individ, sau unui grup de indivizi. Subiectul este proprietarul deplin asupra obiectului

5
respectiv. Daca avem de-a face cu un grup de indivizi acestia se personifica în posesori. Atât
individul privit izolat, în cazul în care ne apare ca unic proprietar, cât si grupurile de posesori
sunt numiti în economia politica agenti economici. În aceasta calitate ei pun în functiune
obiectul proprietatii, pot sa-l utilizeze, sa participe la realizarea sa economica si sa
beneficieze de pe urma valorificarii lui.

Prin definitie, subiectul proprietatii are o natura mai complexa. În literatura economica,
predomina punctul de vedere potrivit caruia obiectul oricarei forme de proprietate îl
constituie bunurile materiale, adica:
 resursele naturale;
 produsele muncii (produse ale productiei) care pot fi mijloace de productie sau
bunuri de consum.

Aceasta delimitare economica a obiectului proprietatii are în vedere miscarea lor concreta,
precum si rolul si locul pe care îl ocupa în procesul reproductiei. Viata economica si stiinta au
dezvaluit ca proprietatea asupra mijloacelor de productie si proprietatea asupra mijloacelor
de consum nu ocupa acelasi loc si nu îndeplinesc acelasi rol în procesul reproductiei sociale.
Asa, de pilda, s-a demonstrat ca proprietatea asupra mijloacelor de productie determina
forma proprietatii asupra produselor productiei.
Trebuie sa aratam ca, alaturi de acest punct de vedere, dominant în literatura de
specialitate, exista si opinia potrivit careia obiectul însusirii, al apropierii economice îl
constituie nu bunurile materiale, ci numai valoarea lor. Proprietatea se refera dupa parerea
unora, la valoarea încorporata în obiecte. Asadar, proprietatea înseamna apropierea valorii
si nu a valorii de întrebuintare. Principalele argumente aduse în sprijinul ideii de mai sus sunt
urmatoarele:
 în cadrul productiei, atunci când o valoare de întrebuintare nu este necesara, ea nu
este aruncata pentru ca este proprietate adica valoare, avutie;
 în consum, obiectul este apropriat ca valoare de întrebuintare, dar valoarea este
distrusa si odata cu ea si proprietatea;
 în fine, utilizarea obiectelor este întotdeauna limitata de posibilitatile de consum, dar
aproprierea valorii este nelimitata. Din aceasta cauza cresterea proprietatii apare ca
nelimitata.

Fireste, unui asemenea punct de vedere i se pot reprosa multe. În fapt, cel putin, unul nu
poate fi contestat si anume: valoarea a existat cu mult înainte de a fi descoperita si denumita
ca atare. Înseamna, oare, ca înainte de descoperirea valorii n-a existat proprietate? Sau ca, în
absenta marfii nu exista proprietate?
Modul cel mai important de apropriere a bunurilor îl constituie procesul de munca,
productia materiala. Productia a însemnat însusire pe toate treptele de dezvoltare a
societatii. De aici rezulta ca productia este însusirea, aproprierea însemna proprietate. Prin
urmare, s-ar putea afirma ca ele sunt identice. Cu toate acestea, identitatea nu este
absoluta. Între ele au existat si vor continua sa existe deosebiri importante. Este un fapt
cunoscut, deja ca, aproprierea de bunuri se poate realiza nu numai în cadrul si prin
intermediul productiei materiale, ci si în alte moduri. De exemplu, prin intermediul
schimbului sub diferitele lui forme. De aceea, daca orice productie este însusire, aproprire,
nu orice însusire este prin natura sa productie nemijlocita. Iata, de ce, din punct de vedere al
obiectului putem sa vorbim de:

6
  proprietatea asupra mijloacelor de productie;
 proprietatea asupra bunurilor de consum;
 proprietatea asupra banilor si a altor semne de valori;
 proprietatea asupra capacitatii de munca.
Rolul determinant apartine proprietatii asupra mijloacelor de productie pentru ca ea
determina, în ultima instanta, modul cum se realizeaza din punct de vedere economic
proprietatea în ansamblul ei.

Una dintre cele mai importante probleme ale miscarii – functionarii si dezvoltarii –
proprietatii asupra mijloacelor de productie este fara îndoiala realizarea economica.
Proprietatea care nu se realizeaza din punct de vedere economic si social îsi pierde orice
sens teoretic si practic. Numai în procesul de realizare economica si sociala proprietatea –
indiferent de formele pe care le îmbraca – îsi poate afirma rolul si functiile în cadrul
mecanismului de functionare a economiei nationale.

În sensul cel mai cuprinzator al notiunii, realizarea economica a proprietatii, indiferent de

formele pe care le îmbraca, înseamna valorificarea si autovalorificarea ei în conformitate cu
interesul economic al individului sau a grupului de indivizi. Aceasta înseamna ca, în procesul
de productie, proprietatea asupra mijloacelor de productie trebuie sa se conserve si sa se
dezvolte. Limita minima a realizarii economice a proprietatii o constituie reproductia simpla
deoarece asigura mentinerea si conservarea proprietatii existente, adica, functionarea ei pe
aceeasi baza. Dar, dupa cum se stie, acest tip de reproductie nu este suficient. De aceea,
caracteristic oricarei economii moderne este reproductie largita. În cadrul ei proprietatea
trebuie sa creasca din punct de vedere cantitativ, sa aiba loc, în acelasi timp o îmbunatatire a
ei si totodata, sa aiba loc o diversificare structurala a obiectului ei. Cu alte cuvinte, în
acceptiunea proprie a notiunii, realizarea economica a proprietatii îsi gaseste prima ei
expresie în crearea si însusirea de profit. Daca nu se autovalorifica, daca nu serveste ca
mijloc de marire a productiei, a eficientei economice, proprietatea nu-si îndeplineste rolul si
functiile sale economice.

Desigur, procesul realizarii economice a proprietatii acopera practic toate fazele procesului
de reproductie. Din acest punct de vedere, cel mai important moment îl reprezinta productia
nemijlocita. În cadrul acesteia se obtin bunurile materiale care trebuie raportate la
trebuintele si interesele consumatorilor, precum si la resursele ce se utilizeaza pentru
obtinerea lor. Apoi, prin intermediul repartitiei, o parte din rezultatele productiei devin
obiect al proprietatii personale, particulare sau de grup. Unul dintre cele mai importante
momente ale procesului de reproductie dupa cum se stie este schimbul. În cadrul lui are loc
schimbarea formei valorii a produselor în concordanta cu cererea si oferta de pe piata. Aici
are loc realizarea produsului din punctul de vedere al producatorului si pentru producator.
Vânzarea marfii reprezinta conditia esentiala a asigurarii continuitatii procesului de
productie si dovada finala ca productia s-a desfasurat cantitativ, calitativ si structural în
concordanta cu trebuintele si interesele cumparatorilor, ale consumatorilor. Privind lucrurile
din acest punct de vedere se poate spune ca abia în cadrul schimbului are loc valorificarea
reala a obiectului proprietatii, pentru ca, prin vânzarea marfurilor produse, firmele
producatoare reusesc sa-si însuseasca si sa-si apropie echivalentul valorii încorporate în
mijloacele de productie consumate sub forma de capital fix si circulant. Aceasta însemna ca
factorii de productie avansati în procesul nemijlocit de productie s-au valorificat.

7
Pornind de la formele posibile de proprietate caracteristice unei economii de piata vom
încerca în continuare sa prezentam pe scurt cele mai importante dintre ele, cu sanse
deosebit de mari de a fi implementate si în economia româneasca.
1. Proprietatea particulara (individuala) a micilor producatori
2. Proprietatea publica (regiile autonome)
Regia autonoma este proprietatea bunurilor din patrimoniul sau, exercitând toate
atributele dreptului de proprietate, respectiv dreptul de posesiune, de folosinta si de
dispozitie. În general, sunt cunoscute doua forme de regii autonome:
a. regia autonoma directa
b. regia autonoma mixta
Societatile comerciale
Potrivit Legii privind reorganizarea institutiilor economice de stat din tara noastra, societatile
comerciale se pot constitui, ca structura juridica vorbind, fie ca societati pe actiuni, fie ca
societati cu raspundere limitata. O scurta incursiune în literatura de specialitate ne permite
sa delimitam cel putin urmatoarele tipuri de societati comerciale:
a. societatea comerciala în nume colectiv;
b. societatea comerciala în comandita simpla;
c. societatea comerciala în comandita pe actiuni;
d. societatea comerciala pe actiuni;
e. societatea comerciala cu raspundere limitata sau pe cote parti.
Necesitatea privatizarii
Acceptiunea pe care o dam termenului de privatizare este aceea de trecere în circuitul civil
totala sau partiala, în conditiile unei piete cu diferite grade de libertate, a mijloacelor de
productie aflate în proprietatea unor agenti economici precum statul, în proprietatea unor
asociatii economice cu caracter privat sau indivizi. Prin introducerea în circuitul civil
întelegem o circulatie libera a mijloacelor de productie pe o piata în care pretul se formeaza
liber pe baza convergentei dintre cerere si oferta.
Privatizarea nu constituie un scop în sine. Semnificatia ei economica si sociala trebuie
evaluata prin raportarea la eficienta economica, respectiv a gradului în care sustine, pe
termen lung, o crestere a acesteia.
Dupa cum se stie, teoria economica nu a dispus pâna la un moment dat de un model sigur si
verificat în practica de trecere de la o economie etatizata, de comanda, la o economie de
piata. Din aceasta cauza, privatizarea ne apare ca fiind un proces extrem de complex, care se
realizeaza prin modalitati multiple. Dintre acestea, pot fi luate în considerare în perioada de
tranzitie urmatoarele:
a. vânzarea în conditii de licitatie, catre persoane particulare sau grupe de
întreprinzatori, a unor unitati de stat. În acest scop, pot fi redimensionate prin
diviziune, pe baze economice în raport cu cerintele functionarii concurentei, unele
întreprinderi gigant, cu caracter de monopol;
b. transformarea unitatilor de stat în societati pe actiuni si vânzarea, partiala sau
integrala, a actiunilor acestora, în conditiile pietei, cu facilitati pentru salariatii
întreprinderii în cauza;
c. încurajarea înfiintarii de noi unitati private, fara limitarea activitatii, atât cu dotare
noua, cât si prin cumpararea unor active disponibile din unitatile de stat
(echipamente si utilaje incomplet folosite, stocuri de materii prime si materiale, spatii
neutilizate etc.);

8
 d. concesionarea sau arendarea, sub diferite forme a unor unitati de stat, cu
posibilitatea cumpararii lor ulterioare de catre întreprinzatori.
Sursele de capital necesare privatizarii se apreciaza ca pot fi asigurate, în principal, prin
urmatoarele cai:
 capacitatea de economisire a unor categorii ale populatiei precum si atragerea, prin
stimulente, în sectorul de plasamente în actiuni sau cumparari de întreprinderi a
veniturilor acumulate deja ale acestor categorii;
 acordarea de credite pe termen lung, în conditii avantajoase, pentru cumpararea de
actiuni sau întreprinderi;
 atribuirea cetatenilor de actiuni sau alte titluri de proprietate în mod gratuit, emise
asupra unei parti din patrimoniul întreprinderilor de stat;
 stimularea atragerii de capital strain. În acest scop, se poate renunta la limitarea
ponderii posibile ale