P. 1
Coloizi de asociatie

Coloizi de asociatie

|Views: 1,062|Likes:
Published by t_georgiana

More info:

Published by: t_georgiana on Oct 23, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/30/2013

pdf

text

original

Coloizi de asociaţie

COLOIZI DE ASOCIAŢIE

Cuprins
4.0 Obiective 4.1 Sisteme disperse coloidale. Definiţie 4.2 Criterii de clasificare a sistemelor disperse 4.3 Caracteristici generale ale sistemelor disperse 4.4 Prepararea sistemelor disperse liofobe 4.5 Alimentele ca sisteme disperse complexe 4.6 Stabilitatea sistemelor disperse liofobe 4.6.1 Stabilitate coloidală. Definiţie. Caracterizare generală 4.6.2 Stabilitatea cinetică a sistemelor disperse liofobe 4.6.3 Stabilitatea agregativă a sistemelor disperse liofobe 4.6.4 Teoria DLVO privind stabilitatea sistemelor disperse liofobe 4.6.5 Stabilitatea sterică a sistemelor disperse liofobe 4.7 Teste de evaluare

Obiectivele unităţii de învăţare Nr. 5
definirea şi caracterizarea sistemelor disperse insuşirea criteriilor de clasificare a sistemelor disperde însuşirea proprietăţilor generale şi a metodelor de preparare ale sistemelor disperse caracterzarea şi exemplificarea alimentelor ca sisteme disperse complexe, definirea noţiunii de stabilitate coloidală caracteriszarea sistemelor disperse din punct de vedere al stabilităţii cinetice definirea stabilităţii agregative a sistemelor disperse studiul stabilităţii sistemelor disperse pe baza teoriei DLVO studiul influenţei polimerilor în stabilitatea sistemelor disperse evaluarea cunoştinţelor însuşite

Chimie fizică şi coloidala

1

W. au acţiune tensioactivă. reprezentate schematic în figura 5. cu caracter hidrofil (cap polar) şi o componentă nepolară. Mc.  CHO.  N  O . în anul 1881 E. Clasificare Surfactanţii sunt substanţe tensioactive ale căror molecule sunt alcătuite dintr-o componentă polară. De exemplu. a vopselurilor etc. Chimie fizică şi coloidala 2 . Bain explică acţiunea de spălare a moleculelor de săpun pe baza formării micelelor de asociaţie. iar la începutul secolului al XX-lea J.1. Definiţie. cu caracter hidrofob (coadă). Studiile teoretice şi experimentale referitoare la comportarea moleculelor amfifile în soluţie au pus în evidenţă faptul că din grupa substanţelor tensioactive pot fi surfactanţi numai acele substanţe ale căror molecule au proprietatea de a se autoasocia în soluţie sub forma unor agregate numite micele de asociaţie. dar nu pot fi considerate surfactanţi deoarece în soluţie nu formează micele de asociaţie (coloizi de asociaţie). industria cosmetică. CH2 CH3 componentā nepolarā parte hidrofobã "coadã" componentã polarã parte hidrofilã "cap polar" Figura 5.  SH etc. Dacă folosirea acestor substanţe în diferite activităţi practice are o istorie foarte îndelungată. Astfel.1.  NO2 .Coloizi de asociaţie 5. Aceste molecule se numesc molecule amfifile .  OCH 3 . studierea teoretică şi experimentală a comportării lor fizico-chimice este de dată mai recentă. Ducleaux şi J.1 Surfactanţi 5. moleculele amfifile la care grupările polare sunt:  OH . Traube definesc regula scăderii tensiunii superficiale a soluţiilor de surfactanţi. Din această cauză surfactanţii reprezintă una dintre cele mai importante clase de compuşi chimici folosiţi în toate domeniile industriale în care se obţin produse prin amestecarea a două sau mai multor substanţe nemiscibile: industria agroalimentară.1. farmaceutică.1 Structura unei molecule amfifile Principala proprietate a moleculelor amfifile o reprezintă adsorbţia spontană la suprafaţa interfazică şi micşorarea tensiunii interfaciale.

În acest sens. Surfactanţi anionici Din punct de vedere chimic. dar poartă amprenta suspiciunii asupra acţiunii lor toxice. Swartz şi Perry grupează surfactanţii în:  surfactanţi ionici (anionici şi cationici). . alchene. s-a impus necesitatea clasificării lor după diferite criterii. din clasa surfactanţilor naturali mai fac parte: . care favorizează formarea şi stabilizarea unor emulsii alimentare. heterocicli etc. Surfactanţii sintetici se obţin din diferiţi precursori chimici supuşi unor reacţii de hidroliză. surfactanţii anionici au gruparea hidrofilă reprezentată printr-o grupare funcţională care ionizează negativ la Chimie fizică şi coloidala 3 . Surfactanţii naturali reprezintă primii compuşi chimici folosiţi în acţiunea de spălare (săpunuri) şi se obţin din grăsimile animale sau uleiurile vegetale supuse unor anumite procese chimice. mai exact posibilitatea de ionizare a grupării polare la dizolvarea lor în apă. extrase din rădăcinile de Ciuin roşu (Saponaria officinalis) au acţiune puternic spumantă.Coloizi de asociaţie  Clasificare Numărul mare de monografii şi articole despre coloizi de asociaţie apărute în reviste de specialitae demonstrează că în secolul al XX-lea a existat o preocupare foarte intensă a colectivelor de cercetare din toată lumea privind sinteza şi aplicabilitatea surfactanţilor. Deoarece precursorii chimici sunt fracţiuni obţinute la prelucrarea petrolului (arene.  Clasificarea surfactanţilor în funcţie de structură şi compoziţie chimică Cel mai folosit criteriu de clasificare a surfactanţilor îl reprezintă structura chimică a moleculei amfifile. alcani.  domeniile de utilizare (valoarea HLB).sterolii (colesterolul) care favorizează emulsionarea apei în ulei.proteinele şi lipoproteinele.lecitinele din ouă sau soia ale căror molecule amfifile bicatenare se autoasociază în soluţie în agregate cu structură de bistrat numite vezicule sau lipozomi. Datorită existenţei unui număr foarte mare de compuşi chimici care au proprietăţi de surfactant. esterificare. . sulfatare. .) surfactanţii sintetici au avantajul unui preţ de cost mai scăzut.  structura şi compoziţia chimică a moleculelor amfifile. sulfonare. Alături de săpunuri.  surfactanţi amfoteri  surfactanţi neionici.  Clasificarea surfactanţilor după natura materiilor prime folosite la obţinerea surfactanţilor Exemple În funcţie de natura materiilors prime folosite la obţinere.saponinele. cum ar fi:  natura materiilor prime folosite la obţinere. surfactanţii sunt: surfactanţi naturali şi surfactanţi sintetici. etoxilare etc.

cicloalifatice şi aromatice. Surfactanţi amfoteri Surfactanţii amfoteri sunt compuşi chimici care în structura lor au grupări funcţionale capabile să ionizeze diferit în funcţie de pH-ul mediului. Această grupare este neutralizată de ioni ai metalelor alcaline.  acilaminoacizi şi sărurile corespunzătoare. Ca dezavantaj.  esteri ai acizilor carboxilici. În funcţie de natura grupărilor polare ionizate negativ. Surfactanţi cationici Sunt compuşi care conţin ca parte hidrofobă un radical alchil provenit de la acizi graşi sau fracţiuni petrochimice. emulsionarea bitumului. agenţi de fixare a coloranţilor pe produsele textile. Ei au proprietăţi tensioactive atât în mediu acid. cât şi bazic. iar ca parte hidrofilă o grupare funcţională purtătoare de sarcină pozitivă pe un atom de N. P. . în cele ce urmează ne vom referi numai la surfactanţii cationici din clasa sărurilor de amoniu. Diversitatea lor derivă din structura diferită a componentei nepolare legată direct sau indirect de gruparea hidrofilă.  sulfaţi.  esteri ai acidului fosforic şi săruri ale acestora.  sulfonaţi. Studiile realizate de Domagk în anul 1935 au pus în evidenţă carcaterul bactericid şi bacteriostatic al surfactanţilor cationici cu sarcina pozitivă pe atomul de azot. Chimie fizică şi coloidala 4 . agenţi anticorozivi şi acţiune protectoare împotriva coroziunii microbiologice. alcalino-pământoase sau ioni de amoniu şi alchil amoniu.aminele grase şi sărurile lor. în prepararea unor produse cosmetice de condiţionare şi tratare a părului etc. sulfoniu şi fosfoniu sunt lipsiţi de importanţă industrială. precum: condiţionarea textilelor. prin legături electrostatice cu materiale naturale şi sintetice ale căror suprafeţe sunt încărcate negativ. surfactanţii anionici se grupează în următoarele clase:  carboxilaţi. Caracteristica acestor surfactanţi o reprezintă capacitatea sarcinilor pozitive de a interacţiona puternic. Aceasta a determinat o creştere spectaculoasă a producţiei mondiale de surfactanţi cationici ajungând în Europa la un procent de 35% din totalul de surfactanţi produşi în anul1998. S. Deoarece surfactanţii de tipul sărurilor de sulfoxoniu.sărurile cuaternare de amoniu ale aminelor alifatice. Aceasta le conferă posibilitatea folosirii lor în domenii foarte diverse. îl reprezintă gradul ridicat de iritabilitate şi o biodegradabilitate scăzută.Coloizi de asociaţie dizolvarea în apă. Aceştia reprezintă aproximativ 65% din totalul de surfactanţi utilizaţi în diferite domenii de activitate. Principalele clase de surfactanţi cationici sunt: .

în cataliză acidobazică: Catalizator p. COO. N-alchilbetainele. fenoli. surfactanţii neionici au în compoziţia lor o parte hidrofobă asemănătoare cu a celorlalte tipuri de surfactanţi şi o parte hidrofilă. amine. constituită din grupări cu polaritate ridicată. din clasa surfactanţilor neionici fac parte: derivaţii polietoxilaţi. Chimie fizică şi coloidala 5 . gliceridele. Din punct de vedere chimic. alchilaminooxizii. NH. Surfactanţi neionici Surfactanţii din această clasă au o foarte mare arie de întrebuinţări datorită atât toxicităţii lor scăzute. mercaptani. cât mai ales folosirii lor ca materie primă în obţinerea surfactanţilor ionici cu proprietăţi tensioactive îmbunătăţite. sulfobetainele. neionizabile (Schick. CONH. 1987). Derivaţi polietoxilaţi se obţin prin reacţia de polietoxilare a unor compuşi hidrofobi care conţin atomi de hidrogen activi. sucroesteri. În funcţie de natura grupării polare. nu formează ioni în soluţie apoasă iar activitatea lor este independentă de pH. polisorbaţi etc. fosfatidele. S. în sensul că ei se hidratează prin intermediul legăturilor dipol-dipol. amide. Surfactanţii neionici acţionează într-un mod cu totul diferit de al celor ionici. corespunzător unor derivaţi de la alcooli. T R X H H2C O CH2 R X CH2 CH2 OH n H2C R X (CH2-CH2O)n CH2 CH2 OH O CH2 unde X poate fi O. acizi carboxilici.Coloizi de asociaţie H R N H (CH2)n COO pH izoelectric forma amfionicã HO H HO H R N H pH acid (forma cationicã) (CH2)n COOH H H R N (CH2)n COO pH bazic (forma anionicã) Din această clasă fac parte: N-alchilaminoacizii. 1966.

Astfel. Acesta. glucoză. noţiunea de HLB reprezintă un raport între proprietatea hidrofilă şi cea lipofilă a unui surfactant. reacţia de polietoxilare stă la baza obţinerii unui mare număr de surfactanţi neionici.5.2. în procesul de preparare a emulsiilor principala întrebare care se punea era: „care emulsionant este mai bun pentru prepararea emulsiilor U/A sau A/U şi care îi va asigura o stabilitatea mai mare?” Un prim răspuns la această întrebare a fost dat în anul 1913 de Banckroft. Aceşti surfactanţi se folosesc cu predilecţie ca emulgatori în industria alimentară (Banu. 2000. corespunzătoare valorilor HLB. În afară de grupele oxietilenice. zaharoză etc. Griffin a propus o scară arbitrară de valori.135).2 Balanţa hidrofil-lipofilă (HLB) Noţiunea de HLB (Hydrophilic-lypophilic balance) s-a impus din necesitatea clasificării surfactanţilor în raport cu domeniile de utilizare.2 Variaţia valorilor HLB în funcţie de solubilitatea surfactanţilor Corelarea valorilor HLB cu domeniile de utilizare a condus la Chimie fizică şi coloidala 6 . De altfel. Din punct de vedere calitativ. în structura surfactanţilor neionici se mai pot întâlni grupări polare derivate din gligerină. a formulat următoarea regulă. Fig. Pentru aceasta. Cuantificarea acestei noţiuni are un caracter relativ şi a fost realizată de Griffin în urma unui mare număr de experienţe ce aveau la bază studiul solubilităţii unor surfactanţi neionici. El a atribuit valoarea 1 surfactanţilor cu proprietăţi lipofile maxime (solubili în solvenţi nepolari) şi valoarea 20 pentru surfactanţii cu proprietăţi hidrofile maxime (solubili în solvenţi polari). sorbitol.1. Studii mai elaborate privind definirea şi calcularea HLB s-au realizat după anul 1950 de Griffin şi Davis. 5. anhidrosorbitol. emulgatori. p. dispersanţi etc. Figura 5. cuprinse între 1-20.Coloizi de asociaţie Derivaţii polietoxilaţi au o bună solubilitate în apă şi se folosesc în ca agenţi de spumare. în urma unor experimente. cunoscută sub numele de regula Banckroft: „emulsionanţii hidrofili (solubili în apă) vor favoriza formarea emulsiilor directe U/A. în funcţie de structura lor. solubilizanţi. iar emulsionanţii lipofili (solubili în solvenţi nepolari) vor favoriza formarea emulsiilor inverse A/U”.

au HLB=8-14 şi sunt fie formatori de emulsii directe. p. fie stabilizatori de turbiditate (Banu C.1. ioni etc). de tip U/A. Tabelul 5. Astfel. glicerollactopalmitatul.3 soluţiile de surfactanţi cu concentraţia cuprinsă în Chimie fizică şi coloidala 7 . esterii sorbitolului au HLB=3-6 şi favorizează formarea emulsiilor inverse A/U.1). iar compuşi precum esterii polioxietilensorbitanului. Valoarea CCM se poate determina prin măsurarea diferitelor proprietăţi de echilibru sau de transport ale soluţiilor. triglicerolstearatul. Potrivit figurii 5.2 cât şi din tabelul 5.1 se desprinde următoarea observaţie:  valorile mici ale HLB sunt caracteristice surfactanţilor cu contribuţii mici ale părţii hidrofile (cu solubilitate limitată în apă) şi care favorizează formarea emulsiilor inverse de tip A/U. 2000. în industria alimentară emulgatori ca : monogliceride. 5. surfactanţii formează în soluţie diferite agregate numite micele de asociaţie sau micele liofile. solvent.4 Coloizi de asociaţie Aşa cum s-a arătat mai sus. cum ar fi margarina. Concentraţia surfactantului la care se formează micelele de asociaţie se numeşte concentraţie critică micelară (CCM). Domenii de aplicaţie ale surfactanţilor în funcţie de HLB Domeniu HLB 1-3 3-6 7-9 8-18 13-15 16-20 Aplicaţii ale surfactanţilor Agenţi antispumanţi Emulgatori A/U Agenţi de udare Emulgatori U/A Detergenţi Solubilizanţi Atât din schema prezentată în figura 5. alături de un comportament general manifestat prin adsorbţia moleculelor amfifile la interfaţa L/G sau L/S. sucroesterii. De remarcat că valorile HLB oferă informaţii foarte utile cu privire la folosirea surfactanţilor în diferite scopuri industriale.Coloizi de asociaţie gruparea surfactanţilor în diferite clase (Tabelul 5. Termenul „liofil” se referă la prezenţa interacţiunilor dintre micelă şi particulele existente în faza continuă (surfactant. sistemele din care fac parte se numesc „coloizi de asociaţie”. în timp ce valorile mari ale HLB sunt caracteristice surfactanţilor cu ponderi mari ale părţii hidrofile (cu solubilitate ridicată în apă) şi care stabilizează emulsiile directe. propilen glicol monostearatul. lecitinele etc. 135). Deoarece aceste agregate au dimensiuni mai mari decât moleculele fazei continue.

explicată în general. fie prezenţei în soluţie a unor impurităţi care influenţează foarte mult procesul de micelizare. Formarea micelelor liofile este un proces dinamic şi reversibil care se petrece într-un interval de timp foarte scurt. chiar în cantităţi foarte mici.3 Variaţia unor proprietăţi în funcţie de concentraţiei soluţiei de surfactant 1-conductivitatea. conductivitatea soluţiei scade brusc la CCM datorită mobilităţii mai mici a micelelor în comparaţie cu monomerii. În aceste condiţii. respectiv a celei hidrofile de a se îndepărta de moleculele nepolare. Figura 5. Tot prin aceste metode se pot determina dimensiunea. care se petrece în 1-10 microsecunde.Coloizi de asociaţie domeniul ( I ) au un comportament caracteristic proprietăţilor generale.presiunea osmotică. proprietăţile urmărite înregistrează o modificare bruscă a pantei. între moleculele de monomer şi cele din micelă există un schimb permanent. 4.conductivitatea echivalentă. 3. în comparaţie cu sistemele coloidale liofobe la care există o mare suprafaţă interfacială şi deci o instabilitate coloidală. Autoasocierea moleculelor amfifile are drept cauză tendinţa părţii hidrofobe de a se îndepărta de moleculele polare. La o concentraţie corespunzătoare apariţiei micelelor (CCM). Tensiunea superficială rămâne constantă după CCM . Aceasta face ca la coloizii de asociaţie suprafaţa interfacială să fie mai puţin definită. 2.tensiunea superficială Diferenţa dintre valorile CCM pentru acelaşi surfactant se datorează fie folosirii unor metode diferite. ca urmare a faptului că în domeniul (II) de concentraţie. respectiv „masa moleculară” sau numărul de agregare al micelei. ceea ce conferă sistemului o anumită stabilitate temodinamică. Aceste diferenţe sunt însă mici. prin modificarea dimensiunii particulelor din sistem. moleculele amfifile ionice se autoasociază în aşa fel încât „cozile” (lanţurile hidrocarbonate) formează Chimie fizică şi coloidala 8 . în solvenţi polari. De exemplu. suprafaţa interfacială este saturată cu molecule amfifile iar scăderea tensiunii superficiale a atins valoarea minimă. ceea ce face posibilă folosirea acestor metode în evaluarea CCM.

În solvent nepolar iau naştere micele inverse.(Fig. efectul electroliţilor. formă unanim acceptată în cazul soluţiilor diluate de surfactanţi. realizate de Hartley (1936) şi Mc Bain (1950) s-au referit la forma lor sferică. moleculele amfifile pot forma structuri micelare complexe de tip cilindric. înconjurat de o suprafaţă polară ce conţine grupările hidrofile.Coloizi de asociaţie un microdomeniu nepolar. cu formarea unui microdomeniu polar. ca urmare a asocierii părţilor polare. la concentraţii ridicate de surfactant. efectul contraionilor. lamelar extinse etc. micelele de formă sferică sau cilindrică se asociază cu formare de mezofaze sau faze lichid cristaline.4 Formarea micelelor de asociaţie directe şi inverse Primele studii referitoare la structura micelelor. CCM solvent polar solvent polar a)micelã directã CCM solvent nepolar solvent nepolar b)micelã inversã Figura 5. 5.(Fig. discuri plate. De asemenea. (Tanford. înconjurat de părţile hidrofobe care „plutesc” în solventul nepolar. temperatura. 1980). Principala mărime în funcţie de care se evaluează procesul de micelizare o reprezintă concentraţia critică de micelizare CCM. structura părţii hidrofile (a „capului” polar). Studiile ulterioare au arătat că în funcţie de complexitatea lor. 5. efectul amestecului de surfactanţi. Chimie fizică şi coloidala 9 .4a) Aceste agregate se numesc micele directe de asociaţie.4b). Aceştia sunt: structura părţii hidrofobe ( a „cozii” hidrocarbonate). factorii care influenţează procesul de micelizare sunt de fapt factorii care influenţează concentraţia critică micelară. De aceea. efectul substanţelor organice.

Coloizi de asociaţie Chimie fizică şi coloidala 10 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->