Din mări de adâncuri

Din mări de adâncuri Te chem, Domnul meu

Când noaptea-şi apasă povara de vise
Pa mâinile mele-ntinse spre Tine şi eu
Aştept la răspântii cu pleoapele-nchise.

Din mări de adâncuri Te chem, Dumnezeu

Când stau cu făptura bătută de stele
Când stelele-mi cântă şi-mi cântă mereu
Şi nu mă mai lasă ascunsă în ele.

Din mări de adâncuri Te chem, Dumnezeu,

Cu fruntea lovită de-un fulger spre seară
Şi ard în lumină când sufletul meu
Se-ndreaptă spre Tine, lumină să ceară.

Din mări de adâncuri Îţi strig, Domnul meu,

Ia-mi toată durerea şi pune-i un nume,
În braţele Tale să fie mereu
Uitată de toată durerea din lume...

Adriana Cristea

Aprinde, Doamne, focul sfânt

Aprinde Doamne, focul sfânt pe-altarul vieţii mele

Primeşte arderea de tot întinsă pe nuiele.
În inima şi-n dorul meu, şi-n toat-a mea fiinţă,
Vreau Duhul Tău să-l simt mereu că-Şi face locuinţă.

Nu sunt decât un vreasc uscat când nu Te am pe Tine,

Aprinde, Doamne, focul sfânt, şi pune viaţă-n mine.
Un far luminător să fiu, şi-n mâna Ta, făclie,
Aprinde, Doamne, viaţa mea, ca rugul în pustie.

Prea mult pământ am adunat în sacii de pierzare

Că nu mai pot să-adun nici har, nici binecuvântare.
Isuse, arde-n mine tot ce-i zgură şi mândrie,
Şi să rămână dragostea şi sfânta-Ţi bucurie.

Am tot zidit dar fără rost, nimic nu stă-n picioare,

Căci am zidit cu trestie şi fân fără valoare,
Să ardă-n mine tot ce nu-s comori adevărate,
Şi să rămână aurul nădejdilor curate.

E totul deja pregătit, dar nu e foc pe-altare,

Şi jarul nu vreau să mi-l iau din lumea de pierzare.
O, Duh Preasfânt, primeşte-mă ca jertfă sfântă, vie,
Adu în mine foc din cer, de har şi de tărie.

Pe-un vârf de munte, pe Carmel, aştept şi azi trezirea,

Văpăi şi mistuiri cereşti să ardă putrezirea;
Şi să se vadă-n mine-un foc al dragostei divine,
Că-am fost cu Tine răstignit şi că trăiesc prin Tine.

Valentin Popovici

Mai curat decât zăpada

Mai curat decât zăpada,

Tu îl faci mare pe-acel
Ce Ţi se predă, Isuse,
Cu tot sufletul din el.

Mai frumos ca orice cântec

Faci Tu drumu-ngust şi sfânt,
Al aceluia ce-şi ţine
Al Tău dulce legământ.

Mai curat decât cristalul

Faci Tu Duhul orişicui
Îţi încredinţează Ţie
Toate gândurile lui.

Mai de preţ ca orice aur

Faci Tu viaţa celui blând,
Care umblă şi lucrează
Binefăcători, tăcând.

Mai slăvit ca orişicine

Îl vei face Tu pe-acel
Care-a semănat mai bine,
Cu un crin şi cu un miel.

O, Isuse, o, Isuse,
Fă-mă şi pe mine-aşa,
Căci aşa doresc să-mi vină
Sufletul 'naintea Ta.

Traian Dorz

Mulţi trăiesc

Mulţi trăiesc sub semnul firii

În robia pământească.
Nu sub cel al despărţirii,
Prinşi în planul mântuirii,
Care-ar vrea să ne-ntărească.

Mulţi nu vor, nici n-au voinţă,

Să privească mult în sus.
Că aşa plini de credinţă,
Să primească biruinţa,
Din puterea lui Isus.
Mulţi n-avem putere multă
Să-L slăvim pe-al nostru Mire.
Doar acei care-L ascultă,
Şi cu drag şi dor Îi cântă
Vor fi gata de Răpire.

Să-I dăm toată slava noastră

La al nost’ Mântuitor.
Şi privind spre zarea-albastră,
Ca o pasăre măiastră,
Să ţintim spre cer cu dor.

Gheorghe Barbu

Când inima...

Când inima odată de cer îmi va fi plină,

în ceasu-acela mare şi binecuvântat,
să vie peste mine o rază de lumină
şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.

De mi-ar săpa o groapă şi mi-ar înfinge-o cruce,

de m-ar zvârli în flăcări ori sub un dâmb stingher,
cenuşă rece-n urnă, ori ţărnă sub uluce,
tot una-mi vor fi toate când voi privi din cer.

Peste câmpii şi codri va trece iarăşi luna.

Veţi asculta izvorul şi aripa de vânt.
Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pământ.

Uitarea nu mi-i dragă dar nici nu mă-nspăimântă.

Că nu visez cunună în lumea de păcat.
Dar voi primi-n vecie prietenia sfântă
a celor ce din lume spre cer i-am îndemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,

ci va lupta dispreţul să şteargă tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se-aşterne
şi va rămâne veşnic iubirea lui Isus.

Costache Ioanid
De-atâtea ori...

De-atâtea ori noi nu-nţelegem

Că-n lume suntem călători
Că nu trăim pe veci aici
Că suntem numai trecători.

De-atâtea ori noi ne legăm

De lucruri care trec mereu
În loc să ne legăm cu totul
De ceruri şi de Dumnezeu.

De-atâtea ori călătorind

Vrem lucrurile care pier
Şi încetăm să mai privim
Cu-acelaşi dor aprins spre cer.

De-atâtea ori noi preferăm

Plăcerea scurtă de păcat
Şi renunţăm la fericirea
Din cer cu Marele-mpărat.

De-atâtea ori ne mulţumeşte

S-avem doar firmituri în mâini
Şi noi uităm că Domnul este
Proprietarul fabricii de pâini.

De-atâtea ori noi nu luptăm

Pe cât ar trebui de mult
Şi ne lăsăm purtaţi de valuri
Spre un întunecat ţinut.

De-atâtea ori nu înţelegem

Noi cât suntem de trecători
Că poate de am înţelege
Am fi mult mai ascultători...

Florentina Rad

O rază de soare

O rază de soare, o rază

De lotca luminii purtată,
Veni într-o zi să mă vază
În lumea ce-o ţin încuiată,
În cosmosul meu cu lăcată...

Tronam peste false imperii

Ascunse în noaptea odăii...
Tronam peste răni şi mizerii,
Cinstind tâlhăria şi răii,
Străin de căldura Văpăii!

Dar iată, că-mi trece hotarul

Şuviţa de aur, discretă,
Săltându-şi cu sârg felinarul,
Să-mi tulbure mica planetă
Fantastica ei siluetă...

Şi raza, vâslind, se strecoară

Prin colţuri cu-amare iluzii,
Să-mi dărme, să-mi smulgă-ntr-o doară,
Sărmanele mele confuzii,
Ca vântul, pe câmp, cucuruzii!

Şi raza pluteşte, uşure,

Pătrunde-n adânc de abise
Şi-n mine pătrunde, să-mi fure
Comorile mele, închise
Nu-n viaţă, ci-n hârburi de vise…
Şi scoate şi dă la iveală:
Fantome, dorinţe costelive
Şi-a vieţii perfidă spoială,
Grămezi de rebuturi şi stive
De triste valori negative.

Şi-apar mucegaiuri, gunoaie,

În lumea ce-o ţin încuiată;
Şi lacrimi pornit-au şiroaie...
O, biata fiinţă ciudată!
O, cosmosul meu cu lăcată!

Deschide-ţi ferestrele toate

Şi scaldă-ţi în lacrimi, făptura.
Se poate, se poate, se poate
Să-nvingi deznădejdea şi ura!
Şi-n lacrimi purifică-ţi zgura…

Şi lacrima, caldă de-a pururi,

Aşeaz-o în inima-ţi plină
De-acum, cu râvnitele-azururi,
Să schimbe-n aleasă lumină
Un bulgăre searbăd de tină;

Şi-n beznă fii însuţi o rază

Purtată de lotca luminii,
Sfidând omeneasca emfază
Şi patosul sterp al ruşinii, —
Fii albul ce-l leagănă crinii,

Fii raza sublimului, raza

De slăvi şi minuni născătoare,
Ce stă ca o stâncă, la baza
Trăirii, fii raza de soare
Ce luptă şi-nvie, când moare!…

Simion Cuboltă
Secretul rugăciunii

Căutaţi pe Dumnezeu şi-L veţi putea găsi,

Dacă vreţi şi-aceasta sigur veţi dori!
Căci dacă după El oricând veţi alerga,
Vă va răspunde Domnul, atunci când veţi striga.

Când ne rugăm, trebuie să ne-ncredem în El;

Lui fără credinţă, nu-I placem nici de fel!
Credinţa trebuie să ne fie puternică şi tare;
De vrem s-ajungă ruga, la tronul de-ndurare.

De vrei ca rugăciunile să-ţi fie ascultate,

Îndepărtează-te de rău şi nu trăi-n păcate!
Ele-s ca un zid între tine şi Domnul Dumnezeu,
Prin care ruga nu va trece spre tronul Său.

La rugăciunile tale de vrei un bun răspuns,

Roagă-te Domnului aşa cum El ţi-a spus.
Căci bolborosind în rugă cuvinte cât mai multe,
Nu te-ascultă Domnul la vrute şi nevrute!
De vrei ca rugăciunea să-ţi fie ascultată,
Nu o spune-n grabă şi nu o părăsi îndată!
Ci roagă-te Domnului cu râvna – insistent,
Doar aşa-ţi ascultă ruga; cu tine este atent.

Ca rugăciunii tale să-i dea El ascultare,

Supune-te în toate; ascultă-a Sa chemare!
Rugăciunea ta să fie lui Dumnezeu plăcută:
Atunci te ia în seamă şi ruga ţi-o ascultă.

Gheorghe Barbu

Nu poţi cuprinde marea

Nu poţi cuprinde mare

Oricât te-ntinzi şi vrei
dar te va prinde-odată
sub el, un val al ei.

Nu poţi opri furtuna

oricât te-mpotriveşti
dar te va smulge-odată
vreun vânt, oricine eşti.

Nu poţi să ţii pământul

sub palmă cât ai vrea
dar el doar sub o palmă
pe veci te va ţinea.

Nu poţi să-ngropi Lumina

sub nici un obroc,
nu poţi opri nici noaptea
nici soarele pe loc.

Nu poţi să-nfrângi lucrarea

lui Dumnezeu cum vrei
dar vei fi frânt odată
şi tu de mersul ei.

Şi vei vedea ce veşnic

ce-amar şi dureros
e plânsul celor care
se luptă cu Hristos.

Traian Dorz
Rămâi cu noi Isus

Rămâi cu noi - al nostru Bun Păstor,

Să nu rămânem singuri de râsul tuturor!
De nu rămâi cu noi acum în toi de seară,
Rămânem pe-ntuneric în frigul de afară.

Rămâi cu noi Isuse oricând de-acum mereu,

S-avem izbânzi în toate când drumul este greu.
Fără Tine, Doamne, am fi pe veci înfrânţi,
Cu pierderi fără număr - căzuţi în biruinţe.

Mai rămâi cu noi măcar în astă-vară,

Căci poate până-n iarnă, revii a doua oară!
Te mai rugăm ne pune o vestă de salvare,
Să nu cădem în vadul ce duce la pierzare.

E aşa-ntuneric în jurul nostru, Doamne,

Iar în preajma noastră, mulţimea toată doarme.
Dar, de rămâi cu noi spre ţintă ne-avântăm,
Mergând cu paşii dârzi şi laude-Ţi cântăm.

Te rugăm Isuse rămâi pe veci cu noi,

Să-nfrângem grele lupte ce vin din hău puhoi!
Lipsiţi de-a Ta putere, nu ţinem capul sus,
Răzbind printre hăţişuri - iubitul meu Isus.

Rămâi cu noi o Doamne căci ziua a trecut,

Să nu ne pierdem timpul - ce-avem de petrecut;
Cu Tine-n astă lume să fim lumini aprinse,
Iar vremea să n-o pierdem prin mucuri veşnic stinse.

S-aud în jurul nostru atât de multe şoapte...

Ce zic că vii Isuse pe firament în noapte.
Şi noi Te aşteptăm în timpul lungii seri,
Să vii să scapi mireasa din lumea de dureri.

Gheorghe Barbu

De ce nu vii?

De ce nu vii de pe cărări străine

să-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?

Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?...

De ce nu vii când încă sunt aproape?

De ce te-ascunzi cât încă te mai chem?
De ce nu simţi lumina Mea pe pleoape
şi Harul Meu, în ceasul tău suprem?

De ce nu vrei să fii cu Mine-n slavă,

să colindăm alături ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din veşnica dumbravă,
cu mâna Mea cunună să-ţi aleg!

De ce nu vii, tu suflet nehotarnic,

cât încă pot Mântuitor să-ţi fiu?
Când vei striga, va fi atunci zadarnic,
Vei plânge-amar, dar poate prea târziu!

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?

Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?"

Costache Ioanid
Buretele

Mă uit la tine... Tu eşti oare?...

Ţi-e haina plină de pământ,
Ţi-e sufletul mânjit şi frânt;
De-abia poţi merge pe picioare.. .
Mă uit la tine... şi mă doare
Că viaţa prea e trecătoare
Şi prea-i murdar al tău veşmânt…

În căutarea unui bine

Priveşti în jos... priveşti în sus.
Ai vrea un leac, dar leacuri nu-s.
Să scapi de pete şi ruşine
Nu alerga la porţi străine,
Neputincioase ca şi tine —
Tu vino-n şcoala lui Isus!

Căci cel mai minunat burete

E Sângele ce-a curs pe lemn,
Din sfântul dragostei îndemn,
Când Fiul a strigat: „Mi-e sete!”
E Sângele, ce pe-ndelete
Te curăţă de orice pete
Şi-ţi şterge cel mai negru semn!

Simion Cuboltă

Nu ştim de ce

Nu ştim de ce ne treci adesea

prin fier şi oţel şi fier,
dar ştim că tot ce nu ştim astăzi
vom şti odat-acolo-n cer.

Nu ştim de ce suntem adesea

prea slabi, prea reci şi prea săraci,
dar ştim că Tu vrei mai datornici
şi mai puternici să ne faci.

Nu ştim de ce ne dai adesea

dureri şi lacrimi şi amar,
dar ştim că-n toate de-orice dată
se-ascunde-un nou şi dulce har.

Nu ştim de ce ne ceri adesea

slujiri şi jertfe şi poveri,
dar ştim c-o binecuvântare
ne dai prin tot ce Tu ne ceri.
Nu ştim de ce ne duci adesea
în loc de chin ori de noroi,
dar ştim că-n orice loc e-o slujbă
pe care Tu o ceri de la noi.

Nu ştim de ce ne-opreşti adesea

să nu ne ducem unde vrem,
dar ştim că drumul fără Tine
ajunge cel mai greu blestem.

Traian Dorz

Când voi ajunge Ţărmul

Când voi ajunge Ţărmul spre care mă îndrepţi,

eu ştiu, Isuse dulce, că ai să mă aştepţi
– ca fi o Dimineaţă cu-ntregul cer senin
şi peste toată zarea un curcubeu divin.

Din raze şi din roze vor iriza minuni

cu unduiri de cântec şi sclipăt de cununi
– vor miresma cuprinsul grădinile din rai
şi-o să se-audă numai al lacrimilor grai..

Cu faţa strălucită de Chipul Tău Divin,

Îmi voi pleca genunchii, spre Tine-aşa să vin
şi din genunchi veşmântul şi talpa să-Ţi sărut
spunându-Ţi ce dator sunt de tot ce mi-ai făcut.

Să nu mai spună nimeni c-am suferit cândva,

Sau c-am sădit vreo floare sau c-am rodit ceva,
sau c-aş avea vreun merit, sau ceva de primit
– O, clipa asta fi-va răsplătită înmiit.

Traian Dorz

Primăvara

Atâtea păsări cântătoare

atâtea flori în lung şi-n lat!
Ori nu-s acestea toate oare
spre slava Celui Înviat?

Ce înţelept şi prin ce lege

aduce-atâtea frumuseţi,
de nu nemuritorul Rege
maestrul făuritor de vieţi?

Un ghiocel din muşchi se-arată

şi-un strop de rouă dă-n vileag.
Nu-i oare lacrimă curată
de bucurie şi de drag?

Mireasma dulce şi jilavă

din liliac şi din salcâm
ce-i alta decât imn de slavă
către-al tăriilor tărâm?

Ce vrea să spună fulguirea

ce-mbracă ramuri de cireşi,
de nu-i în ea neprihănirea
celui Ales între aleşi?

Sub soarele ce se răsfrânge

lalele roşii ies pe grui.
Nu-s oare stropii cei de sânge
ce-au picurat sub paşii Lui?

Iar când se-nalţă-ntre boschete

narcise galbene în zori,
nu-s oare tainice trompete,
nu-s oare crainici vestitori?

Atâtea păsări cântătoare

atâta soare revărsat!...
Ori nu-s acestea toate oare
un larg "CRISTOS A ÎNVIAT!"?

Costache Ioanid

Cântec de Paşti

Hristos a înviat — şi moartea

Zdrobit-a fost pe crucea sfântă!
În primăvara ce se-avântă
Răsună ceru-ntreg de cântec
Şi-n mine învierea cântă...

Zadarnic a-ncercat Satana

Să schimbe rostul mântuirii,
Căci prin pedeapsa răstignirii
Hristos a biruit mormântul,
Nălţând stindardul nemuririi!

De-aceia, sufletelor triste

Şi voi, sărmane inimi goale,
Uitaţi de răni, de spini şi boale
Cu ochii la Isus cel Veşnic
Aduceţi flori şi osanale!

Şi-aduceţi, mai presus de toate,

Dorinţa unei vieţi sihastre,
Dorinţa învierii voastre:
De-a trece dincolo de moarte,
Pe porţile de sus, albastre...

Simion Cuboltă
Am auzit
Am auzit pe mulţi spunând:
“Isus nu sfarmă zăvorul.
El bate însă-ncet şi blând,
dar tu deschizi, nu Salvatorul!”

Odată însă-n viaţa mea,

Isus vârând prin uşă mâna,
mi-a zis: “Eu, totuşi, pot intra,
căci Eu sunt Domnul, tu ţărână!”

Dar n-a intrat şi-am plâns cu-amar,

ne-nţelegând: de ce nu vine?
Dar El n-a vrut ca un tâlhar
să tragă fierul pus de mine…

Când I-am deschis era târziu.

El dispăruse-n umbra serii.
Oraşu-ntreg părea pustiu.
şi m-au lovit pe drum străjerii.

Abia în zori ne-am întâlnit

în Ghetismani, pe o cărare…
El, cel nemărginit
iar eu… ţărâna cu zăvoare…

O, frate drag, Isus e blând,

El stă la uşa ta şi bate.
El poate s-o sfărâme-oricând.
Dar dragostea din El... nu poate…

Costache Ioanid

O, om!...

O, om!... Ce mari răspunderi ai

De tot ce faci pe lume
- De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alţii-o dai
Căci ea mereu spre Iad sau Rai
Pe mulţi o să-i îndrume.

Ce grijă trebuie să pui

În viaţa ta, în toată
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus... şi-n veci nu-l mai adui
Dar vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă - vorba ta,

Mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt - cuvântul scris

E-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
Rămâne-n urmă-un drum deschis
Înspre Infern sau Paradis
Spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare - versul tău

Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.

Arăţi o cale - calea ta

În urma ta nu piere
E calea bună sau e rea
Va prăbuşi sau va-nălţa
Vor merge suflete pe ea
Spre Rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă - viaţa ta

E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericirea-n veci prin ea
Ori chin pe totdeauna.

O, om!... Ce mari răspunderi ai!

Tu vei pleca din lume
Dar ce scrii azi, ce spui în grai
Ce laşi prin pilda care-o dai,
Pe mulţi, pe mulţi mereu spre Rai
Sau Iad o să-i îndrume.

O, nu uita!... Fii credincios

Cu grijă şi cu teamă!
- Să laşi în urmă luminos
Un grai, un gând, un drum frumos!
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!

Traian Dorz

Te aşteptăm, Isuse...

Te aşteptăm, Isuse, slăvitul nostru Rege,

Te aşteptăm în ceasul cumplitelor dureri,
Întreaga fire-Ţi cere s-o smulgi din făr’delege,
Să vii cu sărbătoarea a mii de primăveri.

De când Ţi-ai ascuns faţa în nor odinioară,

Pe muntele-nălţării când de la noi Te-ai dus,
Ne tot uităm în zare, visăm o nouă Ţară,
Şi-un zvon de înviere la glasul Tău, Isus!

Sunt semne pretutindeni, pe zid gorniştii sună,

Nu mai e mult şi, iată, vei apărea pe nori,
În freamătul iubirii oştirea Ta se-adună,
Mijesc deja-n fantasme luminile din zori!
În clipele de veghe, speranţa oboseşte,
Şi candela credinţei se zbate-n scrum şi foc,
Dar dragostea în lacrimi rămâne şi sfinţeşte
Credinţa şi nădejdea unite la un loc.

Da, te iubim, Isuse, şi slava Ta măreaţă!

Aprinde-n inimi dorul ca focul din scântei:
Să vie mai degrabă slăvita dimineaţă,
Când vei veni Isuse, la Tine să ne iei.

Biserica aşteaptă să iasă-n sărbătoare,

Pe nori la-ntâmpinare, în ceasul minunat,
Când ne vei da din ceruri semnalul de-adunare,
Şi ne vei strânge-n glorii precum ai cuvântat.

Valentin Popovici

Nu - eu nu traiesc din amintiri meschine

De-a valma aruncate prin sertare,
Dar cand ma prinde dorul dupa tine
Rup filele ramase-n calendare.

Eu nu astept prin gari pustii si stranii

Intoarceri aranjate prin culise
Ci stau de veghe numarandu-mi anii
Ramasi sa planga visele ucise.

Nu te-am pierdut atunci numai pe tine,

Au mai ramas in urma multe lucruri
Ce zac si-acum expuse in vitrine
Si-asteapta sa le vezi si sa te bucuri.

Nimic n-a fost la voia intamplarii

Dar ne-am trecut iubirea prin cenzura
Si cu batista neagra a uitarii
Am sters saruturi arse de pe gura.

Dar toate sunt nostalgice nimicuri

Folositoare doar in insomnii nebune,
Cand fierbe ceaiul pasnic in ibricuri
Iti trag c-o floare rupta peste nume.