Sunteți pe pagina 1din 17

Marin POPESCU1

OCUPAREA ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI ŞI CREŞTEREA


PRODUCTIVITĂŢII MUNCII
DECALAJE FAŢĂ DE UNIUNEA EUROPEANĂ

REZUMAT

Scopul acestui studiu îl constituie analiza problemelor care vizează ocuparea şi


productivitatea muncii în agricultura României comparativ cu nivelul mediu existent în
Uniunea Europeană şi în ţările membre, relevarea decalajelor şi a tendinţelor care se
conturează. Pentru România diminuarea acestor decalaje reprezintă o mare provocare pentru
realizarea convergenţei reale şi integrarea eficientă în Uniunea Europeană. În analiza nivelului
şi tendinţei decalajelor se folosesc cu precădere datele EUROSTAT şi ale Comisiei
Economice a UE care au la bază informaţiile oficiale din ţările UE şi o metodologie unitară de
calcul precum şi datele publicate de instituţiile cu profil statistic din România, institutele de
cercetări economice ale Academiei Române şi ale Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Cuvinte cheie: ocupare, utilizarea forţei de muncă, unitate anuală de muncă,


productivitate

Clasificare JEL:

LABOUR EMPLOYMENT IN ROMANIA’S AGRICULTURE AND


LABOUR PRODUCTIVITY INCREASE
GAPS BETWEEN ROMANIA AND THE EUROPEAN UNION

ABSTRACT

The present study intends to investigate the labour employment and


productivity problems in Romania’s agricultural sector compared to the average level
in the European Union and Member States, to reveal the gaps and the envisaged
trends. For Romania, narrowing these gaps is a great challenge in order to reach a real
convergence and for an efficient integration into the EU structures. Mainly the
EUROSTAT and European Commission data are used in the analysis of gaps level
and trends, which are based upon the official data of the EU Member States and a
unitary calculation methodology; the data published by the statistical institutions from
Romania, the economic research institutes of the Romanian Academy and of the
Academy for Agricultural and Forestry Sciences are also used for this analysis.

Keywords: employment, labour force utilization, annual work unit,


productivity
1
Prof.dr. CS I, cercetător asociat, Institutul de Economie Agrară al Academiei Române
1. OCUPAREA ÎN AGRICULTURĂ

Una din caracteristicile principale ale agriculturii României o constituie


numărul mare de persoane ocupate. România este ţara cu cel mai mare număr de
persoane ocupate în agricultură din UE 27 (2762 mii în anul 2007) fiind urmată la
mare distanţă de Polonia (2247 mii), Italia (924 mii), Franţa (880 mii), Spania (926
mii) şi Germania (859 mii).

Tabelul 1
Persoane ocupate în agricultură, vânătoare, silvicultură şi pescuit
2001-2007
mii persoane
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
UE 27 15662 14461 14013 12987 12869 12564 12218
UE 15 6724 6539 6557 6208 6180 6244 6091
România 4801 3683 3530 3024 3048 2843 2762
România 30,65 25,47 25,19 23,28 23,68 22,63 22,61
din UE
27%
Sursa: European Commission (2007 şi 2008), Agriculture in the European Union – Statistical
and Economic Information.
Notă: Persoanele ocupate includ toate persoanele remunerate, sau care lucrează pe cont
propriu, plus muncitorii familiei neplătiţi. Persoanele ocupate în mai mult decât un sector
economic sunt luate în evidenţă numai în sectorul în care munca lor este prioritară.

Persoanele ocupate în agricultura României (inclusiv în sectoarele menţionate)


au reprezentat 22,61 la sută din persoanele ocupate în UE 27 în anul 2007. Ea a fost
mai mare decât totalul persoanelor ocupate în Franţa, Spania şi Germania care sunt
ţările cu cea mai mare suprafaţă agricolă utilizată şi cu cea mai mare producţie
agricolă.
În totalul populaţiei civile ocupate, populaţia ocupată în agricultura României
are o pondere relativ mare – 29,5 la sută.

Tabelul 2
Populaţia ocupată în agricultură în totalul populaţiei civile ocupate
2001-2007
%
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
UE 27 7,7 7,1 6,8 6,3 6,1 5,9 5,6
UE 15 4,2 4,1 4,0 3,8 3,7 3,7 3,5
România 44,4 37,7 37,7 32,6 32,3 30,6 29,5
Sursa: European Commission (2007 şi 2008), Agriculture in the European Union – Statistical
and Economic Information.

România deţine primul loc în UE 27 în privinţa ponderii populaţiei ocupate în


agricultură în populaţia civilă ocupată. Ponderea acestei populaţii a fost de 5,27 ori
mai mare comparativ cu cea din UE 27. Ponderi mai apropiate de cea din România,
dar peste media UE 27 de 5,6 la sută au avut Polonia, Letonia, Lituania, Slovenia,
Grecia şi Portugalia.
Tendinţa ocupării în agricultură se înscrie în tendinţa multimilenară de

2
reducere. Agricultura, de la apariţia ei, a furnizat activităţilor neagricole forţă de
muncă pentru expansiunea acestor activităţi. În perioada 2001-2007 numărul de
persoane ocupate în agricultură, vânătoare, silvicultură şi pescuit s-a redus cu peste 42
la sută, iar ponderea lor în populaţia civilă ocupată s-a diminuat cu aproape 15 puncte
procentuale. Această reducere este superioară celei realizate în UE 27. Continuarea
acestei tendinţe va determina reducerea sensibilă a decalajului existent faţă de UE.
Utilizarea persoanelor ocupate în agricultură este oglindită de volumul muncii
totale exprimat în unităţi anuale de muncă (UAM). În România volumul de muncă în
agricultură reprezenta în anul 2006, 20,4 la sută din media UE 27 şi 43,5 la sută din
media UE 15. În acelaşi an, ca şi în cazul populaţiei ocupate, volumul de muncă din
agricultura României depăşea pe cel realizat împreună de Franţa, Germania şi Spania
(2459,1 mii) – trei din cele mai mari ţări din UE. Aceasta înseamnă că productivitatea
muncii din agricultura României se află la un nivel sensibil mai redus comparativ cu
cel din UE.

Tabelul 3
Volumul total de muncă în unităţi anuale de muncă (UAM)
2001-2006
- mii -
2001 2002 2003 2004 2005 2006
UE 27 14282,5 13550,1 13292,3 12691,8 12627,8 12371,2
UE 15 6455,4 6282,9 6165,3 6076,3 5897,4 5796,7
România 3121,0 2765,0 2696,0 2336,0 2596,0 2527,0
Sursa: European Commission, Eurostat, 2008
Notă: Unitatea anuală de muncă (UAM) reprezintă munca depusă de o persoană în timp
complet (245 zile x 8 ore/zi) aferent activităţii desfăşurate în cadrul exploataţiilor agricole.

Numărul de UAM s-a redus an de an atât în UE cât şi în România. În UE 27,


în perioada 2001-2006, numărul de UAM s-a redus cu 13,4 puncte procentuale, în UE
15 cu 9,0 puncte procentuale, iar în România cu 20,0 puncte procentuale. Deşi
decalajul dintre România şi UE privind volumul de muncă în agricultură s-a redus, el
rămâne exagerat de mare. De menţionat este şi faptul că o persoană ocupată în
exploataţiile agricole din România realizează numai 0,28 la sută dintr-o UAM faţă de
0,40 la sută cât realizează în medie o persoană în UE 27 şi 0,45 la sută în UE 15; cu
această valoare România ocupă penultimul loc în UE 27, situându-se numai înaintea
Maltei. Ţările cu cea mai mare medie de utilizare a UAM/persoană sunt Republica
Cehă (77), Belgia (70), Olanda şi Luxemburg (68), Franţa (68) şi Germania (67).

3
Tabelul 4
Volumul de muncă pe persoană care lucrează în exploataţii agricole

Total Total
număr de număr de
persoane UAM Volumul de muncă în
care (echivalent agricultură
lucrează muncitori UAM/ - mii -
în persoană Total
exploataţii cu timp membrii nemembrii (UAM)
agricole1) complet de de
- mii - - mii - familie familie1)
UE 27 200 30516 12391 0,41 10856,9 1536,6 13351,5
3
200 29706 11744 0,40 10258,0 1486,2 12713,6
5
UE 15 200 12854 5656 0,44 4642,4 1014,1 6326,1
3
200 11957 5338 0,45 4322,3 1016,1 5982,9
5
România 200 8884 2510 0,28 2417,5 92,4 1699,5
3
200 8515 2408 0,28 2353,0 54,6 2595,6
5
Sursa: European Commission, Eurostat, 2007
1) Fără membrii nefamilişti ocupaţi neregulat.

Nivelul scăzut al UAM/persoană arată că în agricultura României există o


risipă de mari proporţii de forţă de muncă. Cauzele acestor risipe sunt numeroase.
Dintre acestea menţionăm în primul rând existenţa unui însemnat surplus de populaţie
îndeosebi în regiunile cu un pronunţat caracter agrar. Dacă ţările dezvoltate din UE au
redus populaţia ocupată în agricultură în decursul multor decenii ajungând să o
coboare chiar sub necesar fapt care le determină să apeleze la imigranţi în anumite
perioade, în România, în ultimul deceniu al secolului trecut, s-a manifestat un proces
atipic, de deplasare a forţei de muncă din ramurile neagricole spre agricultură (în
principal prin disponibilizări masive din activităţi neagricole şi pensionări anticipate)
în condiţiile în care agricultura avea deja un excedent. Ca urmare, productivitatea
marginală a acestor persoane a fost zero sau aproape zero. În al doilea rând, în
condiţiile atomizării exploataţiilor agricole, acestea, în marea lor majoritate, n-au nici
dimensiunea economică, nici dimensiunea fizică necesare pentru asigurarea unei
folosiri depline a forţei de muncă şi venituri corespunzătoare. În al treilea rând,
politica de subapreciere şi de marginalizare a agriculturii, concretizată în lipsa unui
ajutor semnificativ aşa cum s-a procedat în ţările dezvoltate, regresul tehnologic,
diminuarea drastică a serviciilor agricole, lăsarea producătorilor agricoli la discreţia
furnizorilor de mijloace de producţie şi a clienţilor – procesatori, comercianţii etc.
care a favorizat transferul masiv de valoare adăugată în agricultură către diferiţi agenţi
economici din afara agriculturii, prioritatea acordată importurilor de produse
agroalimentare în detrimentul producţiei naţionale au condus la apariţia fenomenului
de necultivare a terenurilor agricole, care s-a ridicat în unii ani la aproape un milion
ha din suprafaţa cultivabilă şi a nefolosirii unor mari suprafeţe de păşuni şi fâneţe. S-a
creat astfel o situaţie paradoxală care constă în existenţa unui surplus însemnat de

4
forţă de muncă în condiţiile necultivării şi nefolosirii unei mari suprafeţe de teren
agricol. Ca urmare, a apărut şi a luat proporţii nebănuite procesul de părăsire a
agriculturii şi de migrare în ţările UE pentru a căuta de muncă în agricultură şi în orice
alt sector de activitate. Cei care au plecat au fost cu precădere persoane tinere capabile
şi dornice de muncă. În scurt timp România a devenit una din ţările mari exportatoare
de forţă de muncă din care o însemnată parte provenea din agricultură. Efectele au
început să apară, pozitive şi negative: pozitive trimiterea de bani în ţară în beneficiul
rudelor şi al statului – care s-a ridicat până la 6-7 miliarde de euro pe an, negative –
dezechilibrarea pieţei muncii, lipsa de forţă de muncă în construcţii, industrie,
agricultură, servicii – medicale, învăţământ etc., deteriorarea relaţiilor de familie,
principalii perdanţi fiind copiii celor plecaţi. Faptul că din cei mulţi care pleacă
puţini se mai întorc agravează şi situaţia demografică a ţării, conduce la angajarea de
forţă de muncă din afară, (Ucraina, Turcia, India, China, ţările arabe, ş.a.), situaţie
generatoare de dificultăţi de adaptare, salarizare, etc. Declanşarea crizei alimentare în
2007 şi a celei financiare şi economice mondiale în 2008 generează fenomene cu
efecte greu de apreciat în privinţa emigrării – imigrării forţei de muncă şi implicit în
privinţa agriculturii.
Revenind la volumul de muncă din agricultură exprimat în UAM, potrivit
datelor statistice, cea mai mare parte este realizat de membrii de familie fapt care
evidenţiază caracterul familial al majorităţii exploataţiilor agricole atât din România
cât şi din UE. În 2006, volumul de muncă realizat în România de membrii de familie
a fost de 90,7 la sută din total, în UE 27 de 80,7 la sută, iar în UE 15 de 72,2 la sută.
Numai în două ţări volumul de muncă a fost realizat în principal, de membrii
nefamilişti (angajaţi cu plată): Republica Cehă şi Slovacia – în prima membrii de
familie au realizat doar 24,8 la sută iar în a doua 42,5 la sută din total. În aceste ţări nu
este dominantă agricultura familială. Dintre ţările capitaliste dezvoltate, Franţa se
apropie de situaţia în care agricultura familială ar putea ceda locul principal
agriculturii bazate pe munca angajată. În alte ţări din UE 15 din totalul volumului de
muncă, membrii de familie au realizat în Germania 69,4 la sută, în Belgia 80,3,
Danemarca 62,3, Spania 65,4, Italia 82,4, Olanda 63,1, Regatul Unit 68,6, Portugalia
82,8, Grecia 81,9. Aceste date statistice sunt importante pentru că sugerează
orientarea structurii exploataţiilor agricole spre formarea exploataţiilor familiale cu
caracter comercial, spre transformarea acestora în nucleul principal al agriculturii
României. Această orientare nu presupune reducerea numărului exploataţiilor agricole
mari şi foarte mari, a suprafeţei cultivate, şi efectivelor de animale din aceste
exploataţii aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, ci concentrarea producţiei din clasele
inferioare de exploatare şi formarea de exploataţii de dimensiuni economice şi fizice
superioare, cu deosebire familiale, dar şi nefamiliale – societăţi cooperative, societăţi
comerciale, exploataţii agricole individuale. Exploataţiile agricole mari şi foarte mari,
care pun în centrul activităţii profitul pot realiza o eficienţă economică superioară dar
cu preţul unei eficienţe sociale mai reduse, al adâncirii diferenţelor dintre bogaţi şi
săraci, al subaprecierii componentei ecologice1. În condiţiile actuale ale ţării noastre,
cu o populaţie agricolă numeroasă şi cu exploataţii în marea lor majoritate de
dimensiuni economice şi fizice reduse este preferabilă pe termen scurt şi mediu
orientarea principală spre exploataţii familiale ale căror dimensiuni pot creşte odată cu
progresul tehnologic, proliferarea informaţiei, ridicarea nivelului de pregătire a
agricultorilor, integrarea în economia de piaţă modernă. Exploataţiile mari şi foarte
1
Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că deşi România duce lipsă de produse agricole pentru
consumul populaţiei, marile unităţi agricole din sudul ţării se orientează tot mai mult spre cultura de
rapiţă care le asigură profituri mai mari.

5
mari, de mii şi zeci de mii de hectare ar trebui să fie cel puţin în perioada actuală
excepţii. Concentrarea în agricultură are limite care nu se întâlnesc în celelalte ramuri
ale economiei, de care nu se poate face abstracţie. În plus, agricultura durabilă
presupune îmbinarea eficienţei economice cu eficienţa socială şi ecologică fapt care în
marile exploataţii axate pe obţinerea de profit maxim este greu de realizat.

2. PRODUCTIVITATEA MUNCII. NIVEL ŞI DECALAJE FAŢĂ DE


ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE

Creşterea productivităţii muncii reprezintă o componentă importantă a sporirii


eficienţei producţiei agricole şi o condiţie esenţială a reducerii decalajelor existente
între agricultura României şi agricultura ţărilor mai dezvoltate din Uniunea Europeană
şi nu numai. În materialul de faţă apreciem productivitatea muncii prin raportarea
producţiei industriei agricole (PIA) şi a valorii adăugate brute (VAB) la volumul
anual de muncă (UAM).

Tabelul 5
Productivitatea muncii în agricultură
2006

Producţia Valoarea Producţia Valoarea VAB/UAM


industriei adăugat UAM industriei adăugată UE 27 =
agricole ă brută mii agricole/UAM brută/UAM 100
mil. euro mil. euro euro euro
UE 27 326725 143445 12371, 26410 11595 100
2
Belgia 6827 2335 71,9 94951 32476 280,1
Bulgaria 3471 1548 625,0 5554 2477 21,4
Rep. Cehă 3567 866 147,9 24118 5855 50,5
Danemarca 8133 2413 60,4 134652 39950 345,5
Germania 40070 12847 568,0 70545 22618 195,1
Estonia 542 221 37,4 14492 5909 51,0
Irlanda 5498 1599 152,5 36052 10485 90,4
Grecia 10470 6536 603,6 17346 10828 93,4
Spania 37327 22159 972,9 38367 22776 196,4
Franţa 60645 25620 918,2 66048 27902 240,6
Italia 43076 24986 1213,0 35512 20599 177,7
Cipru 618 322 20,6 30000 15631 134,8
Letonia 851 308 136,5 6234 2256 19,5
Lituania 1612 555 136,3 11827 4072 35,1
Luxemburg 244 93 3,9 62564 23846 205,7
Ungaria 6001 2263 523,8 11455 4320 37,3
Malta 127 60 4,1 30976 14634 126,2
Olanda 22110 9049 192,0 115156 47130 406,5
Austria 5699 2457 159,9 35578 15366 132,5
Polonia 16173 6520 2235,9 7233 2916 25,1
Portugalia 6767 2726 414,7 16318 6573 56,7
România 14365 7010 2527,0 5685 2774 23,9
Slovenia 1064 455 88,7 11995 5130 44,2
Slovacia 1770 509 91,3 19387 5575 48,1
Finlanda 3756 794 93,1 40344 8528 73,5
Suedia 4382 1184 74,6 58740 15871 136,9

6
Regatul 21558 8001 298,1 72318 26840 231,5
Unit
UE 15 276562 122799 5796,7 47710 21184 182,7
Sursa: European Commission 2008, Agriculture in European Union – Statistical and
Economic Information; calcule proprii.
Notă: Producţia industriei agricole cuprinde producţia agricolă şi producţia activităţilor
secundare neagricole care sunt inseparabile de activităţile agricole principale. În materialele
elaborate de Eurostat şi Comisia Europeană categoria Producţia industriei agricole înlocuieşte
categoria Producţia agricolă.

Ierarhizarea ţărilor UE în funcţie de VAB/UAM (UE27=100)

450

400

350

300

250
%

200

150

100

50

Decalajul privind productivitatea muncii este considerabil: în 2006


productivitatea brută a muncii (PIA/UAM) a fost mai mică în România de 4,64 ori
faţă de cea medie realizată în UE 27, iar productivitatea netă (VAB/UAM) de 4,18
ori. Faţă de media din UE 15 decalajul a fost şi mai mare – de 8,39 ori în cazul
productivităţii brute şi de 7,64 ori în cazul productivităţii nete. România a depăşit
numai Bulgaria în ambele cazuri şi Letonia în cazul productivităţii nete. Cel mai mare
decalaj se observă faţă de Danemarca la productivitatea brută a muncii (23,69 ori) şi
faţă de Olanda la productivitatea netă a muncii (16,99 ori). Din productivitatea netă a
muncii realizate de UE 27, productivitatea netă din agricultura României a reprezentat
numai 23,9 la sută ocupând locul antepenultim. De altfel toate cele 10 ţări socialiste
din UE se află în coada clasamentului.
Decalajul mare de productivitate influenţează costul şi rentabilitatea
produselor agricole. Avantajul preţului scăzut al forţei de muncă din România este
anihilat parţial sau total de nivelul redus al productivităţii muncii. Decalajul mare de
productivitate se reflectă în nivelul scăzut de competitivitate al produselor româneşti
pe piaţa internă şi externă.
Veniturile producătorilor agricoli sunt, de asemenea, influenţate de nivelul
scăzut al productivităţii muncii pentru că ele depind de valoarea adăugată brută din
care se recompensează factorii primari ai producţiei agricole – forţa de muncă, pământ

7
şi capital. Unei valori adăugate mai reduse pe unitatea de muncă faţă de alte ţări îi
corespund şi venituri mai reduse ale producătorilor agricoli.
Productivitatea muncii din agricultură influenţează în mare măsură
productivitatea naţională a muncii. Datele statistice privind ponderea productivităţii
muncii din agricultură în productivitatea naţională a muncii arată situaţii foarte
diferite de la o ţară la alta. De regulă, cu cât populaţia din agricultură are o pondere
mai mare în populaţia civilă ocupată cu atât este mai mare influenţa productivităţii
acesteia asupra productivităţii naţionale a muncii. România este cel mai evident
exemplu. Având cea mai mare pondere a populaţiei ocupate în agricultură din ţările
UE 27 (30,6 la sută), productivitatea muncii redusă a acesteia trage în jos
productivitatea naţională a muncii mai mult decât în orice altă ţară.

Tabelul 6
Ponderea productivităţii muncii din agricultură în productivitatea naţională a muncii
2006
%
Ponderea Ponderea
populaţiei ocupate agriculturii în PIB Ponderea
în agricultură1) în productivităţii
total populaţie muncii din
civilă ocupată agricultură în
productivitatea
naţională a muncii
UE 27 5,9 1,2 20,34
Belgia 2,0 0,7 35,00
Bulgaria 8,1 6,2 76,54
Rep. Cehă 3,8 0,8 21,05
Danemarca 3,1 1,1 35,48
Germania 2,3 0,6 26,09
Estonia 5,0 1,7 34,00
Irlanda 5,7 0,9 15,79
Grecia 12,0 3,1 25,83
Spania 4,8 2,3 47,91
Franţa 3,9 1,4 35,89
Italia 4,3 1,7 35,50
Cipru 4,3 2,3 53,48
Letonia 11,2 1,9 16,96
Lituania 12,4 2,3 18,55
Luxemburg 1,8 0,3 16,67
Ungaria 4,8 2,5 52,08
Malta 1,7 1,2 70,59
Olanda 3,3 1,7 51,52
Austria 5,5 1,0 18,18
Polonia 15,8 2,4 15,19
Portugalia 11,7 1,8 15,38
România 30,6 7,2 23,53
Slovenia 9,6 1,5 15,63
Slovacia 4,4 1,1 25,00
Finlanda 4,7 0,5 10,64
Suedia 2,2 0,4 18,18
Regatul Unit 1,4 0,4 28,57
UE 15 3,7 1,1 29,73

8
1) inclusiv silvicultură, vânătoare şi pescuit
2) agricultura României a contribuit la formarea PIB în 2007 cu 5,68 la sută iar în 2008 cu
6,46 la sută. În 2007, ponderea productivităţii muncii în productivitatea naţională s-a redus la
17,29 la sută.
Sursa: European Commission 2008, Agriculture in European Union – Statistical and
Economic Information; calcule proprii.

Ierarhizarea ţărilor UE după ponderea productivităţii muncii din agricultură în productivitatea


naţională a muncii în anul 2006

90

80

70

60

50
%

40

30

20

10

În toate ţările UE productivitatea muncii din agricultură este inferioară


productivităţii naţionale a muncii. Decalajul dintre cei doi indicatori depinde nu
numai de nivelul productivităţii muncii din agricultură ci şi de nivelul productivităţii
muncii din activităţile neagricole.
Aşa se face, de pildă, ca ţări ca nivele apropiate ale productivităţii muncii din
agricultură să se afle la mari distanţe în privinţa ponderii productivităţii din
agricultură în productivitatea naţională a muncii. Bulgaria care se situează pe
penultimul loc în UE după productivitatea muncii ocupă primul loc după ponderea
acesteia în productivitatea naţională a muncii, la mare distanţă de România deşi ele
sunt „vecine” la productivitatea muncii din agricultură.
Datele statistice infirmă teza potrivit căreia pe măsura dezvoltării economice
productivitatea muncii din agricultură ar avea tendinţa de a se apropia de
productivitatea din activităţile (ramurile) neagricole. În agricultură, creşterea
productivităţii muncii este limitată de factori naturali, de sol şi climă precum şi de
factori sociali şi economici care nu se întâlnesc în ramurile neagricole sau care
exercită o influenţă mai mică asupra productivităţii muncii din agricultură. Deşi
productivitatea muncii din agricultură creşte de la o perioadă la alta, decalajul dintre
ea şi productivitatea muncii din ramurile neagricole se menţine şi în unele perioade
chiar creşte, fapt care se reflectă în scăderea ponderii productivităţii muncii agricole în
productivitatea naţională a muncii. Astfel, dacă în 1998, această pondere era pentru
UE 15 de 31,91 la sută, în 2006 ea s-a redus la 29,73 la sută. Aceasta este cauza
principală pentru care şi în cele mai dezvoltate ţări veniturile din agricultură sunt

9
relativ mai mici decât în celelalte ramuri, iar populaţia ocupată în agricultură are
tendinţa de a se reduce chiar şi sub strictul necesar, deplasându-se în ramurile
neagricole şi determinând necesitatea angajării de imigranţi din ţările mai puţin
dezvoltate. Expansiunea nelimitată a activităţilor neagricole şi limitată a celor din
agricultură se reflectă în ultimă linie în transformarea agriculturii într-o ramură
secundară. Paradoxal este faptul că importanţa agriculturii pentru societate devine din
ce în ce mai mare pe măsura creşterii populaţiei, a cererii de produse agricole, a
deplasării acestei cereri spre produse de calitate superioară şi a urcării preţurilor
produselor agricole şi alimentare. Ca urmare, criteriul de apreciere al importanţei
agriculturii nu-l constituie ponderea ei în economie ci faptul că ea asigură tipul de
energie necesar vieţii oamenilor prin cultura plantelor şi creşterea animalelor. Din
această cauză toate ţările indiferent de mărimea lor şi de stadiul de dezvoltare sunt
vital interesate în promovarea unei politici agricole comunitare care să le asigure
condiţii optime pentru progresul producţiei naţionale. Agricultura, prin rolul pe care îl
are în asigurarea alimentelor necesare populaţiei pentru existenţa sa a fost şi va
rămâne un sector strategic de cea mai mare importanţă pentru fiecare ţară.
Din datele prezentate rezultă că există un decalaj apreciabil între
productivitatea muncii din agricultura României şi cea realizată în medie în
agricultura Uniunii Europene. În aceste condiţii este necesar să vedem ce tendinţă are
acest decalaj. În acest scop prezentăm nivelul productivităţii muncii din agricultura
UE 15 în mai mulţi ani folosind ca indicatori productivitatea brută şi productivitatea
netă calculaţi prin raportarea producţiei industriei agricole şi valorii adăugate brute la
populaţia ocupată în agricultură.

Tabelul 7
Productivitatea muncii în agricultura României şi în agricultura UE 15

UM 1999 2000 2006 2007


UE 15
Populaţia ocupată în mii 6896 6770 6244 6091
agriculturăx)
Producţia industriei mil.euro 273658 280090 276562 298948
agricole
Valoarea adăugată mil.euro 143695 146426 122799 131000
brută
Producţie/populaţie euro 39683 41372 44292 49080
Valoare euro 20837 21628 19667 21507
adăugată/populaţie
ROMÂNIA
Populaţia ocupată în mii 4851 3456 2843 2782
agricultură
Producţia industriei mil.euro 8285 8157 14365 14312
agricole
Valoarea adăugată mil.euro 4441 4283 7010 6285
brută
Producţie/populaţie euro 1708 2360 5052 5144
Valoare euro 915 1239 2466 2259
adăugată/populaţie
ROMÂNIA = 1
Productivitatea brută 23,2 17,6 8,8 9,5
în UE
Productivitatea netă în 22,8 17,5 8,0 9,5

10
UE
UE 15 = 100
Productivitatea brută 4,30 5,70 11,4 10,48
în România
Productivitatea netă în 2,95 5,73 12,5 10,50
România
x) inclusiv în exploatarea forestieră, economia vânatului şi pescuit
Sursa: Calcule pe baza datelor din European Commission (Eurostat and Agriculture and Rural
Development) FAO and UNSO

Datele statistice arată că atât în UE 15 cât şi în România productivitatea


muncii în agricultură a avut o tendinţă de creştere cu oscilaţii cauzate de evoluţia
populaţiei ocupate sau a producţiei şi valorii adăugate brute. În România tendinţa de
creştere a fost mai pronunţată atât la productivitatea brută cât şi la productivitatea netă
fapt care a condus la o diminuare a decalajului de productivitate cu mai multe puncte
procentuale. Decalajul de productivitate rămâne însă foarte mare. În 2007,
productivitatea brută şi productivitatea netă în agricultura României reprezintă numai
10,50% din productivitatea realizată în agricultura UE 15. În cazul raportării la media
productivităţii muncii din agricultura UE 27, decalajul de productivitate ar fi mai mic.
În 2007 productivitatea brută ar reprezenta 17,79%, iar productivitatea netă 23,81%
din productivitatea medie din agricultura UE 27. Dacă PIA şi VAB se raportează la
UAM – productivitatea brută din agricultura României în anul 2007 ar reprezenta
21,5% iar productivitatea netă 23,9% din nivelul mediu din UE 27. Atingerea
nivelului mediu de productivitate din UE va necesita acţiuni pe multiple planuri o
perioadă relativ îndelungată de timp.

3. DIRECŢII DE ACŢIUNE PENTRU CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII


FACTORULUI UMAN

Având în vedere rolul activ al factorului uman în ansamblul factorilor de


producţie din agricultură, creşterea productivităţii muncii reprezintă o condiţie
esenţială a dezvoltării agriculturii şi reducerii decalajelor faţă de agricultura UE. În
prezent în economie şi, implicit, în agricultură are loc trecerea de la economia bazată
predominant pe resurse fizice la economia bazată preponderent pe cunoştinţe
(denumită în unele materiale prin sintagma „revoluţia cunoştinţelor” (Ovidiu
Nicolescu 2004). Este perioada în care cunoştinţele devin elementul esenţial al unei
productivităţi înalte ţi al unei competitivităţi ridicate. Cunoaşterea care trebuie să
caracterizeze şi să înnobileze şi factorul uman din agricultura României acţionează ca
multiplicator al avuţiei naţionale şi poate fi folosită pentru a reduce cantitatea de
resurse necesare îndeplinirii oricărui scop dezirabil, inclusiv al sporirii productivităţii
şi diminuării decalajelor faţă de UE. „Cunoaşterea este şi cea mai democratică sursă
de putere, fiind accesibilă deopotrivă şi celor puternici şi bogaţi şi celor slabi şi săraci.
Ea nu se epuizează, este extensibilă la infinit” (Alvin Toffler, 1995).
Pentru diminuarea decalajului de productivitate este necesar ca în următorii
ani nivelul de instruire al populaţiei ocupate în agricultura României să se apropie de
cel existent în ţările dezvoltate din UE atât sub aspect cantitativ – al cuprinderii
întregii populaţii în procesele educaţionale, cât şi sub aspect calitativ – al accentuării
însuşirii cunoştinţelor cu valoare aplicativă. Concomitent cu îmbunătăţirea
învăţământului general din mediul rural se impune dezvoltarea învăţământului liceal
cu profil agricol şi a învăţământului universitar astfel încât agricultura să dispună de
un corp de cadre cu pregătire medie şi superioară capabile să facă faţă asimilării

11
cunoştinţelor necesare pentru realizarea unei agriculturi moderne prin folosirea
mijloacelor tehnice şi tehnologiilor avansate, calculatoarelor şi internetului.
Integrarea în UE pune în faţa producătorilor agricoli noi probleme privind
munca şi organizarea exploataţiei, obţinerea de produse la standarde de calitate
superioare, respectarea aquis-ului comunitar, informarea la zi în legătură cu
modificările pieţei, cu politicile în domeniul agricol. În aceste condiţii pregătirea
producătorilor agricoli – profesională, managerială şi de marketing – este o condiţie
esenţială pentru reducerea decalajului de productivitate şi pentru ridicarea nivelului de
competitivitate al agriculturii. Realizarea acestei cerinţe presupune dezvoltarea unui
sistem de pregătire continuă a producătorilor agricoli sub diferite forme pentru
cunoaşterea şi valorificarea noilor achiziţii ale ştiinţei şi practicii în domeniu. O
atenţie aparte se impune acordată pregătirii şefilor de exploataţii care în România sunt
în număr mare datorită dimensiunii fizice reduse a exploataţiilor.
Diminuarea decalajului de productivitate necesită întinerirea populaţiei
ocupate în agricultura României. Dacă în unităţile cu personalitate juridică şefii de
exploataţii de 65 de ani şi peste această vârstă reprezentau numai 3,2 la sută iar ai
întregii populaţii ocupate în aceste exploataţii – 1,6 la sută, în exploataţiile agricole
individuale capii acestor exploataţii de 65 de ani şi peste reprezentau 43,7 la sută, iar
membrii exploataţiilor – 29,5 la sută (Ancheta Structurală în Agricultură, 2006). Un
rol important în întinerirea populaţiei ocupate în agricultură l-ar putea avea aplicarea
prevederilor din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală potrivit căreia tinerii
fermieri sub 40 de ani care vor să se instaleze la sate vor beneficia de fondurile
nerambursabile (pentru măsura 112) de la UE, suma acordată fiind de 10000 euro
până la 25000 euro pe exploataţie cu condiţia ca fermierul beneficiar să deţină (pentru
prima dată) o exploataţie agricolă cu o dimensiune economică cuprinsă între 6 si 40
de unităţi de dimensiune economică europeană (o unitate = 1200 euro). În aceiaşi
direcţie s-ar putea acţiona şi prin aplicarea programului de Rentă Viageră, precum şi
prin formarea de societăţi cooperative.
Pe lângă ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă, productivitatea
muncii este influenţată direct sau indirect de o serie de factori naturali, tehnici,
economici, sociali, psihosociali, organizatorici, structurali ş.a. O contribuţie
importantă la creşterea productivităţii muncii agricultorilor din România şi la
reducerea decalajului existent faţă de ţările vest-europene ar putea să aducă:
• Îmbunătăţirea finanţării. Agricultura a fost şi este subfinanţată. În
perioada 2001-2007, indicele investiţiilor nete a crescut cu numai 20,4 la sută, faţă de
anul 2000, iar ponderea investiţiilor din agricultură, vânătoare şi silvicultură în totalul
investiţiilor s-a redus an de an ajungând să reprezinte în anul 2007 numai 3,4 la sută
din totalul investiţiilor. Ca urmare, ponderea imobilizărilor corporale (a capitalului
fix) s-a menţinut în toţi anii la un nivel foarte redus – între 1,3 la sută în 2003 şi 1,7 la
sută în 2007 din totalul imobilizărilor corporale. Cu o asemenea evoluţie a
investiţiilor, a capitalului, agriculturii i-a lipsit „motorul” necesar pentru dezvoltarea
ei. Aceasta este una din principalele cauze ale situaţiei din agricultura noastră, ale
reducerii accelerate a contribuţiei agriculturii la formarea PIB (ponderea valorii
adăugate brute din agricultură, la formarea PIB s-a redus de la 11,4 la sută în 2002 la
5,7 la sută în 2007) şi ale contribuţiei negative – în unii ani – a agriculturii la creşterea
PIB (anul 2007 şi nu numai). Îmbunătăţirea finanţării agriculturii este posibilă prin
schimbarea viziunii factorilor de decizie, a guvernanţilor, faţă de agricultură, prin
accesarea fondurilor nerambursabile de la UE şi folosirea lor raţională, prin
determinarea băncilor să acorde credite reciproc avantajoase agricultorilor. Întrucât
băncile cu capital străin (care domină sistemul bancar din România) au reţineri în

12
acordarea de credite agricultorilor, iar CEC-Banc întâmpină dificultăţi (din partea CE)
în sporirea capitalului s-ar impune crearea unei bănci cu capital românesc specializată
în creditarea exploataţiilor agricole.
• Sporirea capacităţii producătorilor agricoli de contracarare a efectelor
distructive ale unor factori naturali cum sunt: încălzirea globală, seceta, inundaţiile,
eroziunea solului, alunecările de terenuri ş.a. prin amenajarea unor sisteme de irigaţii
moderne, împădurirea terenurilor neproductive, extinderea perdelelor de protecţie etc.;
• Îmbunătăţirea înzestrării tehnice a muncii prin înlocuirea treptată a
mijloacelor tehnice învechite, uzate fizic şi moral cu altele noi, cu parametrii
tehnico-economici superiori. Aplicarea şi în agricultură a programului „Rabla” ar
servi pe termen scurt unei asemenea schimbări. Pe termen mediu şi lung considerăm
necesară dezvoltarea unei industrii naţionale pentru producerea de tractoare şi maşini
agricole. România, fiind o ţară în care agricultura va continua să aibă un rol
important, nu trebuie să devină total dependentă de importul mijloacelor tehnice.
• Concentrarea producţiei agricole prin creşterea dimensiunii economice
şi a dimensiunii fizice a exploataţiilor, România situându-se în prezent pe ultimele
locuri în UE 27. Faptul că cea mai mare parte a producătorilor agricoli îşi desfăşoară
activitatea în exploataţii cu o dimensiune economică europeană sub o unitate
(echivalentă cu 1200 euro) şi cu o dimensiune fizică sub 3 ha reprezintă o piedică în
creşterea productivităţii muncii şi diminuarea decalajului de productivitate faţă de
media UE.
• Modificarea structurii producţiei agricole în vederea valorificării mai
bune a potenţialului agricol, producerii de produse cu valoare adăugată mai mare şi
cerere internă şi/sau externă, creării condiţiilor pentru transformarea României dintr-
o ţară net importatoare într-o ţară net exportatoare de produse agroalimentare. Cât de
importantă şi urgentă este modificarea structurii producţiei agricole rezultă din faptul
că în perioada, 2001-2007 deficitul balanţei comerciale de produse agroalimentare s-
a ridicat la peste 8,7 miliarde euro ceea ce depăşeşte de 8,1 ori fondurile alocate
României de către UE prin SAPARD timp de şapte ani începând cu anul 2000. În
ultimii ani România a ajuns să importe la unele produse până la 70 la sută din
necesarul de consum. Pentru reducerea dependenţei alimentare de importuri
considerăm necesară dezvoltarea sectorului creşterii animalelor, producţiei de plante
industriale, de legume (inclusiv în sere) şi de fructe, precum şi a producţiei
ecologice care dispune de condiţii deosebit de favorabile. O atenţie deosebită se
impune acordată dezvoltării industriei de procesare a produselor agricole pentru
satisfacerea cerinţelor interne şi pentru modificarea structurii comerţului exterior de
produse agroalimentare caracterizat prin ponderea exagerat de mare a importului de
produse procesate. România vinde ieftin animale vii, materii prime şi cumpără
scump produsele procesate.
• Pentru creşterea productivităţii muncii în agricultură o mare importanţă
are schimbarea condiţiilor de realizare a produselor pe piaţa internă. Piaţa produselor
agricole şi agroalimentare este marcată de necorelări între cerere şi ofertă, de
reducerea sensibilă a valorii de schimb a produselor agricole cu efecte grave asupra
veniturilor producătorilor agricoli, de pierderea unor importante segmente de piaţă în
favoarea produselor străine care invadează piaţa internă.
Piaţa produselor agricole din România funcţionează în aşa fel încât
producătorii agricoli pierd nu numai când realizează producţii mici dar şi când obţin
producţii mari. Ei pierd în relaţiile cu furnizorii de produse neagricole prin preţurile
ridicate pe care aceştia le solicită la produsele respective, pierd în relaţiile cu băncile
care le impun dobânzi înrobitoare şi garanţii greu de acceptat, pierd în relaţiile cu

13
clienţii lor – procesatori, comercianţi care le cumpără produsele la preţuri care de
multe ori nu acoperă nici costul factorilor de producţie, pierd în relaţia cu
intermediarii din pieţele „libere”, precum şi în relaţiile cu statul care le stabileşte
impozite, taxe şi tarife mari pentru diferite servicii pe care le solicită. Ca urmare, o
mare parte din valoarea creată în agricultură este transferată altor categorii sociale şi
statului.
Liberalizarea circulaţiei produselor avantajează ţările dezvoltate, producătorii
români nefiind capabili să facă faţă concurenţei produselor străine, nu atât din cauza
calităţii lor care de multe ori este inferioară celor româneşti, cât mai ales datorită
modului de prezentare (aspectului comercial) şi costului de producţie, mai redus ca
urmare a subvenţiilor mai mari, dobânzilor mai mici la credite, acordării unor avantaje
la export, ş.a. La cucerirea pieţei interne de către producătorii străini contribuie şi
„creatorii” de piaţă – angrosişti care preferă produsele străine în schimbul unor
comisioane, supermarketuri care sunt interesate să aducă produse din ţările de
provenienţă a capitalului, organizaţii ale statului cu atribuţii în domeniu care sub
pretextul apărării consumatorului consideră avantajos importul de produse străine. În
consecinţă, marea masă a producătorilor români sunt îndepărtaţi de piaţă, caracterizată
în mare măsură de concurenţa neloială. Neputându-şi vinde produsele la preţuri
convenabile, renunţă să le mai producă, îşi dimensionează producţia în funcţie de
nevoile proprii de consum, iar o parte din ei pleacă în alte ţări să muncească orice le
asigură venituri superioare celor din România. Recucerirea pieţei presupune
recăpătarea încrederii producătorilor agricoli în schimbare, adoptarea unei politici
favorabile susţinerii producţiei naţionale, organizarea producătorilor pentru
valorificarea condiţiilor de producţie, colectarea produselor, sortarea, ambalarea,
depozitarea şi desfacerea lor după caz, fie procesatorilor, comercianţilor sau direct pe
piaţa internă sau externă.
În felul acesta, productivitatea muncii din agricultură vizează rezultatele
obţinute şi eforturile depuse de către agricultorul colectiv de la proiectarea producţiei
până la desfacerea produselor către consumatori. Creşterea productivităţii muncii
presupune luarea în consideraţie a multitudinii de factori care contribuie la sporirea
rezultatelor şi la raţionalizarea eforturilor. În agricultura României, pe fluxul
producţiei agricole, există o imensă risipă de factori de producţie care îmbracă o mare
varietate de forme: suprafeţe de teren necultivate, timp de muncă nefolosit, fonduri
băneşti cheltuite cu mare întârziere inclusiv subvenţii, fonduri fixe vechi cu
consumuri mari de combustibili şi lubrifianţi, lucrări efectuate după trecerea timpului
(inclusiv pentru irigaţii), producţii neutilizate din lipsa animalelor, producţii fără
desfacere etc. Risipă poate fi şi neaplicarea rotaţiei culturilor, nefolosirea materialului
biologic performant, migrarea forţei de muncă, deteriorarea sau pierderea producţiei
prin depozitarea necorespunzătoare, valorificarea fructelor şi strugurilor prin
producerea băuturilor alcoolice şi nu prin vânzarea pe piaţă. Reducerea risipei poate fi
o resursă importantă de sporire a productivităţii muncii şi de creştere economică.

CONCLUZII

Caracteristica principală a ocupării este reducerea semnificativă a populaţiei


care îşi desfăşoară activitatea în agricultură şi a ponderii acesteia în totalul populaţiei
civile ocupate. În ambele situaţii, reducerea este superioară celei realizate în UE 27 şi
UE 15. Acelaşi trend rezultă şi în privinţa volumului total de muncă exprimat în
UAM, fapt care micşorează decalajele existente, comparativ cu media UE. Cu toate
acestea decalajele rămân încă foarte mari, inclusiv la volumul de muncă pe persoană

14
care lucrează în exploataţii agricole. În agricultura României continuă să existe un
apreciabil surplus de forţă de muncă alimentat în anumite perioade şi prin
disponibilizările masive de personal din alte sectoare ale economiei. Reîntorşi
„acasă”, productivitatea lor marginală este zero sau aproape zero. În schimb, prin
consumul lor din producţia agricolă diminuează disponibilul pentru piaţă al
exploataţiilor agricole şi formarea de venituri.
Productivitatea muncii în agricultura României este redusă iar decalajul faţă de
media UE este relativ mare. Astfel, productivitatea brută a muncii (PIA/UAM) a fost
în 2006 mai mică de 4,16 ori decât media UE 27, iar productivitatea netă de 4,18 ori.
Semnificativ este şi faptul că România care are cea mai numeroasă populaţie ocupată
în agricultură din UE 27 deţine locul 25 după productivitatea muncii. Ea realizează
numai 23,9% din nivelul mediu de productivitate obţinut în UE 27. Productivitatea
redusă se reflectă în veniturile producătorilor, în starea de sărăcie în care se află o
mare parte a lor, în faptul că din aproape 13000 de sate peste 5000 sunt sate foarte
sărace (D. Sandu, 2005), că din cauza sărăciei un număr important de persoane îşi
caută de lucru în alte ţări.
Referitor la tendinţa productivităţii muncii în agricultura României şi a
decalajului faţă de UE datele statistice pe perioada 2000-2007 relevă o tendinţă de
creştere a producţiei pe persoană ocupată şi o tendinţă de reducere a decalajului faţă
de UE 15: productivitatea muncii pe persoană în UE 15 a sporit de la 41372 euro în
2000 la 49080 euro în 2007 iar în România de la 2360 euro la 5144 euro.
Productivitatea muncii din agricultura României a reprezentat 5,7 la sută din
productivitatea muncii în UE15 în 2000 şi 10,48 la sută în 2007. O creştere
asemănătoare s-a realizat şi la productivitatea netă. Decalajul de productivitate deşi s-
a redus (cu 5 şi respectiv 3 puncte procentuale în 7 ani) rămâne considerabil de mare
iar ritmul de reducere foarte lent.
În anii următori considerăm că există posibilitatea ca (exceptând anii de criză)
productivitatea muncii în agricultura României să sporească mai repede comparativ cu
perioada precedentă şi în consecinţă decalajul să cunoască o reducere mai pronunţată.
Avem în vedere următoarele:
• Învăţămintele rezultate din subaprecierea agriculturii, faptul că orice
„economie” în sprijinirea agriculturii, orice întârziere în prevenirea şi în contracararea
efectelor distructive ale unor factori naturali în acordarea subvenţiilor, orice
neintervenţie în mecanismele pieţei când se observă perturbaţii se materializează în
pierderi de producţie şi ineficienţă, în importuri masive şi în creşterea deficitului
balanţei comerciale, cu efecte negative incalculabile asupra producătorilor agricoli şi
economiei naţionale.
• Existenţa în agricultura României a unor exploataţii atât individuale cât şi
persoane juridice care realizează niveluri ale producţiei şi valorii adăugate brute
raportate la persoanele ocupate sau la volumul de muncă apropiate sau egale cu
realizările din ţările dezvoltate. Numărul unor asemenea exploataţii va spori în
următorii ani.
• Criza financiară şi economică globală care afectează şi agricultura României
este nu numai punctul final al unui ciclu economic, ci şi punctul de pornire al unui
nou ciclu. În perioada crizei se înlătură ceea ce a condus la criză, apar orientări în
teoria şi practica dezvoltării economico-sociale, se elaborează strategii pentru
depăşirea crizei, pentru începerea unui nou ciclu, cu obiective şi mijloace adecvate. În
timpul crizei apar oportunităţi pentru dezvoltarea agriculturii, pentru creşterea
productivităţii şi eficienţei producţiei. Dar problemele cu care se confruntă agricultura
României nu sunt numai cele provocate de criza financiară şi economică globală ci şi

15
cele generate de criza agrară din România a căror nerezolvare ne-a dus la periferia UE
şi a Europei, la transformarea României în exportator net de forţă de muncă şi
importator net de produse agroalimentare.
• Numeroasele direcţii posibile de acţiune menţionate în paginile anterioare –
ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă şi întinerirea ei, îmbunătăţirea
finanţării şi creditării exploataţiilor agricole şi, pe această bază creşterea gradului de
înzestrare tehnică a producătorilor agricoli, concentrarea producţiei în unităţi viabile şi
orientarea spre produse cu valoare adăugată mai mare şi cu cerere solvabilă pe piaţa
internă şi externă, schimbarea raportului dintre exporturi şi importuri astfel încât să se
ajungă într-o perioadă cât mai scurtă la transformarea României în importator net de
produse agroalimentare, îmbunătăţirea condiţiilor de desfacere a produselor, a
relaţiilor de piaţă, creşterea nivelului de competitivitate al produselor româneşti şi
reducerea concurenţei neloiale, reducerea risipei care se manifestă sub diferite forme.
Un rol important în realizarea acţiunilor menţionate îl are integrarea în Uniunea
Europeană atât prin îndeplinirea obligaţiilor convenite cât şi prin accesarea fondurilor
alocate României pentru dezvoltarea agriculturii şi a mediului rural.
• Stimularea deplasării surplusului de forţă de muncă din agricultură în alte
activităţi, în principal din mediul rural, inclusiv în domeniul serviciilor agricole,
colectării, depozitării, prelucrării produselor agricole şi desfacerii lor, dezvoltării
infrastructurii, extinderea autoturismului.
• Pornind de la sintagma potrivit căreia „Economia este ştiinţa alegerii” (Joseph
E. Stiglitz, 2003) considerăm că în depăşirea situaţiei critice în care se află agricultura
(nu numai sub aspectul productivităţii şi decalajelor la care ne-am referit) se impune
antrenarea în mai mare măsură a cercetării ştiinţifice naţionale de profil la
fundamentarea deciziilor privind alegerea direcţiilor de acţiune şi stabilirea măsurilor
în concordanţă cu realităţile din ţara noastră, cu realizările cercetărilor proprii şi
mondiale. Integrarea în UE nu diminuează rolul cercetărilor din ştiinţele agricole deşi
o serie de probleme se pun şi se rezolvă pe baza unor principii, reglementări, norme şi
metode stabilite la nivelul Uniunii. La stabilirea acestora trebuia să contribuie
cercetarea ştiinţifică din toate ţările UE pentru a le face compatibile cu condiţiile
concret istorice din ţările respective, să urmărească efectele transpunerii lor în
practică. Agricultura este ramura în care activitatea se desfăşoară în funcţie de condiţii
de sol, climă, relief, mediu, tradiţii etc. care diferă de la o ţară la alta şi de la o zonă la
alta. Investigarea acestor condiţii este obligatorie pentru a produce eficient şi acest
obiectiv nu se poate face fără o cercetare endogenă. Schimbările meteorologice care
au loc în prezent şi care se vor intensifica în viitor pun noi cerinţe în faţa cercetătorilor
din domeniul ştiinţelor agricole. La cele de mai sus am adăuga presiunea tot mai mare
care se exercită asupra agriculturii pentru sustragerea unor mari suprafeţe de teren
pentru activităţi în plină expansiune – construcţii, şosele, magistrale, căi ferate,
aeroporturi, supermaketuri etc. sau pentru producerea de biomasă, concomitent cu
creşterea populaţiei globului şi a cererii de alimente. Cercetarea are misiunea să ofere
soluţii guvernanţilor pentru dezvoltarea agriculturii în direcţia dorită. Economia este
ştiinţa alegerii din diferitele soluţii oferite de specialişti pe cele dezirabile pentru
asigurarea progresului economico-social.

BIBLIOGRAFIE

1. *** INS, Anuarul statistic al României


2. *** European Union, Agriculture in the European Union. Statistical and Economic
Information, 2008

16
3. *** European Union, Rural Development in the European Union. Statistica and
Economic Information 2008
4. *** INS, Recensământul General Agricole 2002
5. *** INS (2006) Ancheta Structurală în Agricultură 2005
6. *** INS (2008) Ancheta Structurală în Agricultură 2007
7. Stiglitz Joseph E. (2003) Globalizarea, Speranţe şi deziluzii, Editura Economică

17