Sunteți pe pagina 1din 17

D E L A V I O L E N T A S O C I A L A L A M A L T R A T A R E A S I A B UEZ U L C O P I L U L U I I N F A M

1. Violenta si agresivitate

Agresivitatea, ca si componenta a fiintei umane, a constituit si constituie preocuparea multor specialisti din cele mai
diverse domenii: psihologi, sociologi,antropologi, juristi si altii.
Agresivitatea este "0 stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite
ostile in plan constient, inconstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradarii sau umilirii unei fiinte sau lucru
investite cu semnificatie, pe care agresorul Ie simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare" (Paunescu, 1994, 15).
Psihologia moderna considera ca "agresivitatea este o calitate a organismelor vii, care pentru supravietuire, adaptare,
dezvoltare, deci, ca o conditie a existentei, consta in actiunea acestora asupra mediului inconjurator in scopul apararii,
cautarii hranei, perpetuarii speciei" (Dragomirescu, 1976, 88).
Din perspectiva psihologiei sociale, Nicolae Mitrofan (1996, 434) considera
"agresivitatea ca fiind orice forma de condu1ta orientata cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea
producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri si daune".
Explicatia agresivitatii a suscitat numeroase dispute. Daca "agresivitatea este o trasatura innascuta sau dobandita?
"ramane o intrebare de actualitate. Cautand cauzele principale a1e agresivitatii, psihologia sociala incearca sa puna in
ordine mu1titudinea de teorii referitoare la acest fenomen. Astfel, principalele directii ar fi urmatoarele (Mitrofan, 1996,
436):
- Agresivitatea este innascuta, sustin Sigmund Freud si Konrad Lorentz.
- Agresivitatea este un raspuns la o frustrare, afirma Leonark Berkowitz si John Dollard.
- Agresivitatea este un comportament social invatat. Aceasta pozitie este legata de numele lui Albert Bandura, care
formuleaza teoria invataturii sociale a agresivitatii. El considera ca, cel ma1 adesea, modelele de conduita agresiva pot fi
intalnite in familie (parinti copiilor abuzati si maltratati au fost si ei la randul lor supusi unor tratamente asemanatoare in
copilarie), in mediul social (influenta subculturilor), in mass-media (in special televiziunea, care ofera aproape zilnic
modele de conduita agresiva verbala, fizica sau sexuala).
Destul de frecvent, agresivitatea este asociata si chiar confundata cu violenta.
Totus1, aria agresivitatii este mult mai extinsa decat cea a violentei, ea manifestandu-se atat la nivel atitudinal,
comportamental cat si pulsional, afectogen. Agresivitatea are mai multe forme de manifestare (Paunescu, 1994,17):
excitabilitate, impulsivitate, propulsivitate, violenta, comportament aberant, comportament agresiv.
Violenta este o forma agresiva de comportament care a existat de la inceputul comunitatii umane, dar care azi a inceput
sa capete proportii exagerate si ingrijoratoare. De la manifestarea fata de natura, concretizata prin poluare si distrugere,
de la reactiile necontrolate in relatiile interumane, care se manifesta prin molestare, schilodire, perversiuni, viol, crima,
pana la dereglarea relatiilor interstatale care pot declansa razboaie, violenta reprezinta un factor regresiv al civilizatiei.
In sens generic, violenta presupune "utilizarea fortei si constrangerii de catre un individ, grup sau clasa sociala in scopul
impunerii vointei asupra altora"
(Radulescu, 1998, 658). Ea dobandeste semnificatii particulare in functie de contextul de referinta in care isi fixeaza
sensul.
Astfel, din perspectiva juridica, violenta presupune utilizarea fortei fizice sau a autoritatii personale cu scopul producerii
unui prejudiciu sau vatamari integritatii unei persoane (violenta criminala, omucidere, raniri si loviri voluntare, violuri
etc.). In sociologia politica, a claselor sociale, violenta reprezinta modalitatea prin care o clasa sociala isi exercita
dominatia asupra altei clase. La nivelul relatiilor internationale, inter-statale, violenta se concretizeaza in razboaie de
cucerire, terorism internationa1 (violenta colectiva sau institutionala).
In antropologia culturala, violenta este echivalenta cu constrangerea exercitata de o anumita comunitate culturala asupra
alteia sau de un anumit sistem normativ asupra altora, prin intermediul unor agenti represivi cu caracter economic,
politic sau spiritua1, in scopul adoptarii modefu1ui dominator (Radulescu, 1998, 658).
Constantin Paunescu (1994, 18) propune o abordare psihologica a fenomenului: violenta este „ o manifestare
comportamentala de relatie interumana si exprima sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stari de
agresivitate”. Psihologia considera aceasta stare de agresivitate ca rezultat al unei frustrari.
Incercand o analiza sociologica a violentei, Ioan Mihailescu (2000, 154) propune o definitie operationala: "actiunea
coercitiva asupra unor persoane in vederea obtinerii unui raspuns conform anumitor interese" (2000, 155) desemneaza
violenta. Operand aceasta definitie, Ioan Mihailescu considera violenta ca o "relatie sociala". Aceasta relatie presupune
existenta a trei elemente: a) Cel care exercita violenta (autorul violentei). Acesta poate fi un individ sau un grup de
indivizi, o organizatie sau o institutie societala. EI poate actiona atat in vederea indeplinirii propriilor scopuri sau
interese, cat si a intereselor si scopurilor altor indivizi sau grupuri de indivizi. b) Cel care suporta violenta (victima
violentei). EI poate fi un individ, un grup, o categorie sociala sau o societate in totalitatea ei. c) Actiunea coercitiva
(violenta ca atare). Ea poate fi concretizata atat prin mijloace directe cat si ind1recte. Prin exercitarea ei, autorul
violentei urmareste sa obtina de la victima violentei un raspuns, o atitudine, un comportament care sa-i permita sa-si
realizeze scopurile si interesele proprii sau ale altora considerand violenta o "manifestare tipic umana", Ioan Mihaifescu
(2000, 155) atrage atentia ca in analiza acestui fenomen trebuie considerata intreaga relatie si nu numai situatia victimei,
pentru a se putea stabili mai bine cauzele violentei, dar si pentru a aprecia natura ei.
Analizand sensurile pe care le ia violenta in domeniul sociologiei, Radulescu (1998, 659) apreciaza ca alaturi de clasele
sau grupurile privilegiate si cele defavorizate sau marginalizate, alcatuite din indivizi lipsiti de resurse, neintegrati social
ori socializati in mod deficitar, recurg la violenta ca un mijloc compensator prin care pot dobandi acces la "oportunitati
sociale". Violenta apare astfel ca "o consecinta a marginalizarii, a proceselor de dezorganizare sociala, a anomiei si
neintegrarii sociale, manifestandu-se prin comportamente agresive care incalca legea sau codurile normative nescrise".
In afara de sensul sugerat mai sus, violenta are si alte conotatii in sociologie (Radulescu, 1998, 659):
- violenta maritala sau familiala (ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea parteneru1ui sau
a copilului);
- violenta protestatara (actiunile violente intreprinse de grupurile minoritare ca raspuns la prejudicii si discriminari
etnice sau rasiale);
- violenta socializata (dobandirea tehnicilor care implica violenta colectiva prin intermediul mass-mediei);
- violenta simbolica (notiune propusa de sociologul francez Pierre Bourdieu pentru a caracteriza autoritatea sau
inf1uenta culturala exercitata de clasele dominante in scopul asigurarii puterii);
- violenta structurala (termen utilizat de sociologul francez Madeleine Grawitz cu referire la procesul de mentinere in
tarile subdezvoltate a unor structuri economice care favorizeaza neo-colonianismul).
In lucrarea sa, "Conditia si agresivitatea umana", Constantin Paunescu ( 1994, 20) il citeaza pe Jean-Claude Chesnais
(1981) care sugereaza trei cercuri ale violentei: "Violenta fizica (cauzeaza moartea persoanei, vatamarea corporala,
atenteaza la libertatea individului). Aceasta forma de violenta este brutala, cruda, salbatica.
- Violenta economica (se refera la frustrarile produse de bunurile materiale).
- Violenta morala (specifica societatii moderne).
In acceptiunea lui Chesnais violenta fizica este caracteristica omului din toate timpurile. Aparitia claselor sociale, a
stratificarii societatii a generat violenta economica. Modernitatea, prin ideile iluministe pe care le-a promovat a dus la
dezvoltarea unei noi forme de violente: violenta morala.
Pornind de la schema lui Chesnais ) Constantin Paunescu ( 1994, 21-22) propune o tipologie a violentei:

A. Violenta privata
1. Violenta criminala: a) mortala (omor, asasinat, otravire, executii capitale, etc.); b) corporala (loviri si raniri
voluntare); c) sexuala (violul).
2. Violenta non-criminala: a) suicidul si tentativa de suicid; b) accidente (rutiere, de munca, etc.).
B. Violenta colectiva
1. Violenta cetatenilor contra puterii: a) terorismul; b) revolutiile si grevele.
2. Violenta puterii contra cetatenilor: a) terorismul de stat; b) violenta industriala.
3. Violenta paroxistica-razboiul.
Ioan Mihailescu (2000, 171 ) propune patru criterii de clasificare a formelor de violenta:
- natura intereselor afectate (fizica, biologica, psihologica, culturala);
- termenii intre care se stabileste relatia de violenta (inter-individuala, de grup, societala, inter-societala);
- modul de manifestare;
- modul de apreciere (pozitiva-negativa).
Combinand aceste criterii, el realizeaza o clasificare dihotomica a fenomenului:
- violenta directa si indirecta;
- violenta ofensiva si defensiva;
- violenta personala si structurala;
- violenta materiala si violenta simbolica;
- violenta legala si nelegala;
- violenta legitima si nelegitima.
Exista controverse in ceea ce priveste etiologia violentei atat din cauza diversivitatii formelor de violente cat si din
cauza multiplelor pareri ale teoreticienilor care s-au ocupat de acest fenomen. Explicatiile oferite pana acum pot fi
grupate in trei mari teorii: teoria violentei innascute, teoria violentei - frustrarea si teoria violentei - invatare (teoria
culturala).

Teoria violentei innascute considera ca violenta este o caracteristica de baza a fiintei umane. Tendintele agresivitatii
umane sunt inerente; numai societatea prin procesul de socializare, tine violenta sub control. Aceasta teorie nu s-a putut
testa prin cercetarea stiintifica. Ca o contrareplica la aceasta teorie, cercetarile biologice, psihologice, sociologice au
demonstrat ca violenta nu este innascuta, ci apare pe parcursul socializarii indivizilor si este determinata de conditiile in
care traiesc oamenii si grupurile umane (Newcombe, 1978, 798-817, apud Mihailescu, 2000, 160).
Explicatiile care stau Ia baza cercetarii stiintifice sunt teoria frustrarii si teoria socializarii.
Teoria violenta - frustrare considera ca violenta este rezultatu1 frustrarii, al privarii indivizilor de placerea satisfacerii
anumitor trebuinte si dorinte (Prescott, 1975, 66-74 apud Mihailescu, 2000, 161). Aceasta teorie sustine ca: in masura in
care indivizii pot sa-si satisfaca nevoile, sunt neagresivi. Cand insa acest lucru nu se intampla, ei devin agresivi. In
explicarea cauzelor frustrarii s-au luat in calcul atat factori naturali cat si socia1i. Ca factor natural, a fost invocat cel
mai adesea raritatea produselor. Insa aceasta explicatie este plauzibila numai la nivelul lumii arhaice, nu moderne.
Pentru a explica frustrarea in lumea moderna s-a facut apel la factorii sociali. Teoria violentei - frustrare prin factori
sociali prezinta mai multe variante: teoria privarii relative, elaborata de Ted Robert Gurr, teoria frustrarii sistematice,
elaborata de I.K. Keieraberd si Nosvold teoria frustrarii prin modernizare a lui Samuel Huntington (Mihailescu, 2000,
162).

Teoria violenta - invatare. Teoria culturala explica violenta prin procesele de socializare, prin influenta pe care o
exercita modul de functionare si organizare al societatii, asupra socializarii si comportamentelor indivizilor. Aceasta
teorie porneste de la stabilirea factorilor societali care determina, sau cel putin favorizeaza comportamentele violente:
somajul, recesiunea, cresterea economica, mobilitatea geografica si sociala, scaderea functiei socializatoare a familiei,
suprapopularea, discriminarea rezidentiala, marimea imobilelor, a oraselor, alcoolismul, drogurile, etc.
Tot in aceasta directie se inscriu si cercetarile lui Herbert Marcuse, care considera ca sursele agresivitatii sunt
"dezumanizarea procesului de productie si a procesului de consum" si "starea de supraaglomerare, vacarm, convietuire
fortata caracteristice societatii de masa.
Teoria frustrarii si teoria invatarii nu sunt incompatibile. Knud Larsen (Larsen,
1963, apud Mihailescu, 2000, 167) propune o explicatie sintetica a celor doua teorii. In conceptia sa violenta este in
functie de nivelu1 de frustrare de riscul de represalii si de sprijinul colectiv .Ea nu se produce cand nivelul frustrarilor
este scazut, cand riscul represaliilor este ridicat si cand sprijinul grupului este slab.
Cele doua teorii nu pot explica in intregime fenomenul violentei. Prima explica violenta directa, personala" motivatia
violentei si impulsurile violente. Ea este considerata o teorie a violentei-raspuns. Teoria culturala explica modul in care
se exercita violenta, modul in care se poate solutiona frustrarea, tehnica violentei, raspandirea ei. Este o teorie a
violentei-invatare. Limitele acestor teorii impun extinderea etiologiei vio1entei.
Teoria violentei - functionalitate. Aceasta explicatie plaseaza cauzele violentei in interiorul sistemelor si organizatiilor
societale, in modu1 for de functionale. Pentru multe organizatii si sisteme, violenta este un mijloc facil direct de
realizare a scopurilor si intereselor; ea asigura functionarea lor. Violenta functionala nu este o forma de patologie,
sociala; ea este la fel de normala pe cat sunt normele societatilor respective.
Toate aceste trei explicatii etiologice ale violentei prin frustrare, socializare si functionalitate sunt complementare.
Violenta in formele ei individuale sau colective, spontana sau organizata, mergand pana Ia actiuni teroriste - cunoaste o
larga raspandire la ora actuala in lume. Trebuie mentionat, totusi, ca secolul XX a reprezentat o explozie a inventiilor,
mass-media nefacand abstractie de la aceasta dezvoltare. Televizorul, internetul si in general tot ce tine de audio-vizual,
au contribuit intr-o masura mai mica sau mai mare la formarea unor indivizi capabili de acte violente. In ultimul timp, s-
a incercat explicarea violentei prin influenta mass-mediei (Julian si Kornblum, 1983, 213-215). Aceasta teorie sustine ca
mass-media influenteaza comportamentul uman intr-un mod indirect, prin impacturile sale
in invatarea valorilor si atitudinilor sau prin impresiile generale pe care le comunica despre realitatea sociala. S-a
constatat ca programele in care predomina violenta au audienta mai mare la public. Violenta excesiva din aceste
programe conduce direct la comportament agresiv si violent in randul adolescentilor in special, afirma sustinatorii
acestei teorii. Tinerii nu devin neaparat violenti, dar pot deveni toleranti la violenta.
Delicventa si infractionalitatea constituie formele de varf ale manifestarii violentei. Statisticile intocmite in diferite tari
arata o crestere ingrijoratoare a ratelor acestui fenomen, la sfarsitul celui de-al doilea mileniu. Numai In SUA, de
exemplu, la fiecare 6 minute se comite un viol; In fiecare minut, o alta persoana devine victima unui atac talharesc; la
fiecare 22 de secunde se comite un furt de masina; la fiecare 25 de minute se comite un omor, etc. (Karmen, 1990, apud
Mitrofan, 1996, 433).
Romania nu face abstractie de la acest model. In special, in perioada de tranzitie, tara noastra a cunoscut o amplificare
fara precedent a violentei sub toate formele sale.
In legislatia romaneasca sunt considerate ca infractiuni de inalta violenta omorul, tentativa de omor,. uciderea din culpa,
lovirile cauzatoare de moarte, talharia cu decesul victimei, vatamarea corporala grava s! pruncuciderea, fapte pedepsite
cu mare asprime de Codul Penal Roman datorita pericolului social deosebit de ridicat al acestora.
Elementul definitoriu al criminalitatii il reprezinta omorul, definit la art. 174 din
Codul penal ca "uciderea unei persoane", cu variantele sale: omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav
(art.176), pruncuciderea (art.177) si uciderea din culpa (art. 178).
Analizand perioada de tranzitie, in special intensificarea diferitelor forme de violenta, Sorin Radulescu (Radulescu,
1998, 124), afirma ca aceasta nu este altceva decat reflectarea unui climat social, care in Romania de astazi, poate fi
descris" cel mai bine prin notiunea de anomie.

2. Violenta familiala ca tip de violenta sociala

2.1. Familia - celula de baza a societatii

De-a lungul existentei umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi si mai stabile forme de comunitate
umana, cea carI asigura perpetuarea speciei, evolutia si continuitatea vietii sociale. in sens sociologic familia,
caracteristica specifica a speciei umane, este formata din doua persoane unite prin casatorie. Familia constituie o
realitate sociala distincta. Caracteristicile specifice ale familiei provin din numeroasele functii ale acesteia: fiziologice,
psihologice, morale, educationale, economice, emotionale. Se poate adauga rolul juridic, care nu este intotdeauna legat
de celelalte functii Totusi, complexitatea vietii de familie depaseste toate aceste aspecte, atingand diferite nivele de
dezvoltare a societatii. Daca rolul moral este de asemenea, indeplinit (dragoste, afectiune, intelegere si respect reciproc),
avem de-a face cu o familie puternica, legata emotional, ceea ce se traduce prin satisfacerea reciproca a nevoilor si
aspiratiilor celor doi parteneri, prin implinirea ca indivizi, ca familie in societate. Aceasta familie va genera un c1imat
favorabil in care copiii pot creste si pot fi educati.
Familia indeplineste functii importante in societate:
- ingrijirile biologice si de sanatate;
- satisfacerea nevoilor emotionale;
- un scop comun al familiei;
- control social asupra comportamentului membrilor familiei ( In special asupra copiilor);
- instruire pedagogica si morala a copiilor;
- continuitate culturala prin transmiterea mostenirii culturale;
- instruirea economica.
Din aceste motive, familia este o forma speciala a comunitatii umane, legata in permanenta de realitatea sociala, care nu
poate fi separata de numeroasele fenomene si procese care caracterizeaza societatea la un moment dat.
La nivel social, structura familiei traditionale in care parintii si bunicii nostri aveau locuri bine definite, a intrat in criza.
Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea femeii la viata profesionalI a generat multe schimbari
sociale in cadrul familiei, cum ar fi, planificarea familiala si posibilitatea femeii de a avea si alte activitati in afara
maternitatii. In consecinta, tatii au inceput sa-si integreze si ei componenta afectiva in rolul lor familial, ceea ce n-a fost
intotdeauna usor pentru acestia.
In prezent, relatiile cuplului trec prin transformari care le influenteaza echilibrul. Astfel, fiecare are un rol dublu: acela
de a fi simultan suport afectiv si economic al familiei. De aici inainte, structura emotionala a culturii moderne se sprijina
pe relatii democratice si interpersonale. Nu mai este vorba de fuziunea a doi indivizi, ci de unirea constienta a doua
persoane independente, care decid sa aiba o relatie bazata pe cooperare si intelegere. Autoritatea absoluta a tatalui
slabeste. In ciuda acestei schimbari, mentalitatea nu s-a schimbat. Totusi, adevarata imbunatatire a societatii si a fiecarui
individ nu se poate face decat plecand de la o schimbare de valori in interiorul fiecarei fiinte.
Felul in care familia isi indeplineste rolul specific intr-o societate data este influentat si de o succesiune de factori
sociali, de exemplu, un sistem totalitar sau democratici nivelul de dezvoltare economic, nivelu1 general de cultura si de
educatie, legislatia si politicile sociale, etc. Exista totusi si factorii interni cum ar fi statutul juridic al familiei, marimea
ei, controlul in familie, personalitatea membrilor ei, etc. Intemeierea unei familii trebuie sa fie un act constient, un act
pregatit cu mult timp inainte in cadrul familiei. Printre functiile familiei, cea mai importanta este comportamentul de
reproducere. Atunci cand apare un copil In fam1lie, datoriile morale, materiale si sociale ale parintilor se schimba.
Familia este locul in care evolueaza individul, unde isi construieste o mare parte a relatiilor, si care il determina, in
prima instanta, ca fiinta sociala. Fiinta umana isi petrece o mare parte din viata in familie. In consecinta, aici invata sa
stabileasca numeroase relatii cu ceilalti: "eu" se transforma in "eu - tu" si in "noi".
Oricare ar fi organizarea familiala si identitatea ei etnica, religioasa ori politica, ea prezinta o organizare dinamica, ce ii
este proprie si prin care se manifesta o retea de interdictii ce ii asigura o mobilitate continua. Datorita acestei mobilitati,
familia este capabila de a se transforma si de a se adapta diferitelor circumstante, ceea ce ii permite sa evolueze. Din
acest motiv, familia este considerata prima si cea mai importanta "nisa" socializanta a individului, datorita coabitarii
permanente si dinamicii inter-relationale a membrilor sai. "Familia este prima unitate cu care copii au continuu contact
si primul context In care se dezvolta pattern-urile socializarii. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara si astfel
cel mai important agent al socializarii" (Elkin si Handel, 1984, 124, apud Mitrea, 1991, 149).
In familie se realizeaza socializarea de baza sau primara. Copilul invata ca indivizii au dorinte, interese si obiceiuri de
care celalalt trebuie sa tina seama, invata ca trebuie sa imparta resursele limitate, (hrana, locuinte, obiecte, afectiune),
invata cum asteapta societatea ca el sa se poarte, invata cum sa actioneze pentru a-si satisface un scop, o dorinta.
Socializarea realizata in cadrul familiei este esentiala pentru integrarea sociala a copiilor. Esecurile socializarii in
familie au consecinte negative la nivelul comunitatilor si al societatii. In mod normal, socializarea in familie este
convergenta cu normele si valorile promovate de ta nivel societal. Exista insa si situatii in care socializarea in familie se
face in discordanta cu normele si valorile sociale generale. "Copiii socializati in acest mod vor fi neintegrati si in
conflict permanent cu societatea.
Comparativ cu familiile din societatile traditionale, functia socializatoare a familiei a inceput sa fie tot mai preluata de
alte institutii sociale (scoala, institutii culturale, mijloace de comunicare in masa). Cu toate aceste transferuri de
competente socializatoare, familia continua sa ramana una din principalele institutii de socializare. Avantajul socializarii
in familie este ca ea se realizeaza intr-un climat de afectivitate care faciliteaza transmiterea si insusirea valorilor si
normelor sociale.
In mod normal, familia trebuie sa indeplineasca toate functiile care ii sunt proprii. Disfunctiile din cadrul familiei au
consecinte asupra sotilor, asupra copiilor, asupra relatiilor familiei cu exteriorul. Disfunctiile din cadrul familiei devin
evidente in conditiile separarii partenerilor, abandonului familial, violentei domestice sau in conditiile delicventei
juvenile.
Violenta in familie, de natura fizica, psihologica sau sociala, este una din cele mai serioase probleme cu care se
confrunta societatile moderne. Calitatea vietii multor copii poate fi inteleasa prin abuzul la care sunt supusi in mediul
familial, uneori chiar de la nastere. De asemenea, nu exista indoieli ca multi adulti sunt serios afectati de propria lor
nefericire, de relatiile sociale ca rezultat al relelor tratamente la care au fost supusi in propria lor copilarie.
Fara indoiala, ca familia, ca institutie de baza (primara) a societatii, reprezinta
"o conditie sine-qua-non a implinirii personalitatii si a realizarii profesionale" (Jinga si
Negret, 1999, 127). Dar pe langa aceste calitati, familia poate reprezenta si un grup in care au loc tensiuni si conflicte,
care nu vor trece fara urmari in viata copilului.

2.2. Familia - mediu conflictual

„Fara indoiala ca familia, primul mediu de viata al copilului exercita o influenta considerabila asupra dezvoltarii
acestuia. Istoria fiecarei familii, cu problemele ei specifice care-i confera o nota proprie in raport cu toate celelalte,
contribuie in mod hotarator la conturarea profilului personalitatii copilului, acest „candidat la umanitate”, cum admirabil
il defineste Pieron”. (Stela Iancu, 2000, 23).
Din aceasta perspectiva, violenta intrafamiliala este denuntata ca fiind un efect al propagarii si mentinerii ideologiei
patriarhale, conform careia cel care detine puterea, are drept absolut asupra celorlalti, drept impus si mentinut prin
violenta. Conform afirmatiei facute de Gelles si Straus (1980, apud, Popescu si Munteanu, 2000, 38) este mult mai
probabil ca o persoana sa fie lovita sau ucisa in propria familie, de un alt membru al familiei, decat oriunde altundeva,
de oricine altcineva.
Violenta familiala este un concept relativ nou in sociologie, aparut in anii 70.
Ea a intrat in atentia strategiilor de protectie sociala cand miscarea feminista a propus un nou model de abordare
teoretica. Familia a fost astfel redefinita ca fiind acel loc in care convietuiesc "oameni care au activitati diferite si
interese diferite, si care in acest proces intra adesea in conflict" (Hartmann, 1981 apud Popescu si Muntean, 2000, 37).
In definirea violentei intra-familiale trebuie luate in considerare doua dimensiuni de analiza: relatiile interumane pe care
ne centram si natura violentei in discutie. Din perspectiva relatiilor interumane pe care ne centram, Buzawa (1990, apud
Popescu, 1998, 56) defineste violenta intrafamiliaia Ia nivelul relatiilor dintre adultii heterosexuali, care coabiteaza, sau
care au coabitat in trecut, Intr-o relatie de tip conjugal. Desi la nivelul relatiilor de cuplu putem vorbi atat despre
violenta indreptata impotriva femeilor, cat si despre violenta indreptata impotriva barbatilor, statisticile arata ca aria de
manifestare a violentei impotriva barbatului este numeric mai restransa. In urma cercetarilor efectuate s-a ajuns la
concluzia ca la nivelul relatiei de cuplu, victimele violentei domestice sunt, in proportie de 95%, femei. Acest fapt se
datoreaza in parte socializarii barbatului spre violenta si in parte normelor socio-culturale impregnate de concepte
patriahale privind distributia rolurilor si puterii in familie.
In afara de violenta la nivelul relatiei de cuplu, dintre sot si sotie, violenta domestica mai poate produce si alte
comportamente agresive, cum sunt:
- abuzul copilului In familie;
- violenta intre frati;
- abuzul si violenta asupra parintilor sau membrilor varstnici ai familiei.
In ceea ce priveste natura violentei in literatura de specialitate se face distinctie intre violenta si abuz. Oponentii
criminalizarii violentei intrafamiliale tind sa foloseasca termenul de abuz al sotului/sotiei pentru a minimaliza si
restrange incidentul violent la nivelul relatiilor familiale. In acelasi timp, definitiile folosite in textele de lege tind sa
foloseasca termenul de violenta intrafamiliala pentru a putea inscrie acest tip de comportament in randul
compartimentelor cu raspundere penala.
Din perspectiva naturii violentei, M. Pagelow (1984, 21, apud Popescu,1998, 58) realizeaza o definitie mult mai
cuprinzatoare a violentei intrafamiliale.
"Violenta intrafamiliala se refera Ia orice act comis sau omis de catre membrii familiei si orice consecinte ale acestor
actiuni sau inactiuni, prin care alti membrii ai familiei sunt deprivati de drepturi si libertati egale si/sau care impieteaza
asupra dezvoltarii lor optime si asupra exercitarii libertatii la alegere".
Violenta intrafamiliala face parte si din preocuparile institutiilor de sanatate. Astfel, perspectiva clinica asupra violentei
domestice, este : "violenta domestica este o amenintare sau provocare petrecuta in prezent sau in trecut, a unei raniri
fizice in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu".
(Popescu si Muntean, 2000, 38).
Abordarea eficienta si profesionala a violentei intrafamiliale necesita mai departe definirea conceptelor prezentate in
contextul specificului socio-cultural al spatiului romanesc. Astfel, Codul Penal Roman (1997, 95-100) cuprinde
notiunea de violenta domestica, referindu-se Ia cazurile de violenta in general, clasificate in rubrica "Infractiuni contra
persoanei" sau "Infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii". In aceasta categorie se includ mai multe
forme de violenta domestica printre care unele deosebit de grave:
- omorul calificat (art.175), pedepsit cu inchisoarea de la 15 Ia 20 de ani si interzicerea unor drepturi. Aceasta
infractiune se refera printre altele, la relatiile de rudenie dintre autor si victima (de exemplu: uciderea sotiei de catre sot
sau invers a sotului de catre sotie).
- omorul deosebit de grav (art.176) pedepsit cu inchisoare de la 15 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi;
- pruncuciderea (art. 177), pedepsita cu inchisoarea de la 2 la 7 ani.
- lovirea sau alte acte de violenta, cauzatoare de suferinte fizice (art.180).
Aceasta infractiune se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda, iar daca ea a determinat o vatamare
care necesita ingrijiri medicale de cel mult 20 de zile, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
- vatamarea corporala (art.181). O asemenea infractiune se refera la acte de violenta care prejudiciaza sanatatea victimei
si care solicita, pentru vindecare, ingrijiri medicale de cel mult 60 de zile. Se pedepseste cu inchisoarea de la 6 Iuni la 3
ani.
- vatamarea corporala grava (art.182) se refera la actele de prejudiciere a sanatatii victimei (infirmitate permanenta
fizica ori psihica, slutire, avort, etc.) si care necesita, pentru vindecare, ingrijiri medicale de peste 60 de zile. Se
pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
- lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte (art.183), adica acele acte de violenta care au avut ca urmare, dar fara
intentie, moartea victimei. O asemenea infractiune se sanctioneaza cu inchisoare de la 3 la 1 0 ani.
- vatamare corporala din culpa (art.184), referitoare la toate acele acte de violenta care au produs, din vina agresorului,
vatamari ale integritatii corporale si ale sanatatii victimei, in asa fel incat aceasta solicita ingrijiri medicale de peste 10
zile. Pedepsele se acorda diferentiat in functie de numarul de zile necesar pentru ingrijirea medicala a victimei.
Violenta domestica include ansamblul actelor abuzive sau de natura fizica, sexuala sau psihologica intervenite in mediul
familial. In ceea ce priveste violenta fizica, am enumerat mai sus comportamentele si actele agresive pe care codul penal
roman le incrimineaza. La nivelul anului 1995, situatia actelor violente care s-au petrecut in interiorul familiei in
Romania, era urmatoarea: 60 de infractiuni de omor in care barbatii si-au ucis propriile sotii; 25 de infractiuni de
omucidere in care femeile si-au ucis proprii soti (Radulescu si Banciu, 1997, 46). In primele luni ale anului 1996 au fost
comise in cadrul familiilor romanesti, 192 de infractiuni deosebit de grave, printre care 115 omoruri, 41 tentative de
omor, 12 vatamari corporale si 24 lovituri cauzatoare de moarte (Radulescu si Banciu, 1997 , 46), Cifrele se mentin
ridicate si in 1997: 19 tentative de omor, 13 lovituri cauzatoare de moarte, 66 de omoruri, 341 de vatamari corporale
(Popescu si Muntean, 2000, 37). Anul 1998 nu aduce schimbari majore: 203 vatamari corporale, 42 tentative de omor,
21 lovituri cauzatoare de moarte, 56 omoruri (Popescu si Muntean, 2000, 37).
La nivelul anului 1999, In Romania 32% din totalul infractiunilor au fost comise in mediul familial (Abraham, 2000,
327). Astfel, au fost inregistrate: 27 de omoruri, 58 de tentative de omor, 26 de lovituri cauzatoare de moarte, 15
vatamari corporale grave, 19 pruncucideri, 14 rele tratamente aplicate minorilor, 38 incesturi (Abraham, 2000, 327-
328). In ceea ce priveste participarea la savarsirea infractiunilor intrafamiliale, configuratia lor este urmatoarea
(Abraham, 2000, 328):
Publicatia americana "The New York Times" (17.01.1991, apud Catoiu, 1997, 55)., din SUA, arata ca in, 1973, dintr-un
total de 2,5 milioane de agresiuni cu victime femei, 25% au fost comise de parteneri. In 1990, s-au raportat, tot in SUA,
4000 de cazuri de femei ucise de partenerii lor, reprezentand aproape 30% din totalul de crime contra femeilor ("New
York Times", 17.04.1992, apud Catoiu, 1997, 55). Un studiu efectuat in SUA, arata ca peste 1,5 milioane de femei,
anual, necesita tratament medical datorita traumelor suferite, in urma unor episoade de violenta domestica.
Toate aceste cifre sunt relative, incomplete si imprecise deoarece multe dintre victime nu fac plangere din diferite
motive: isi mai iubesc inca sotul, din motive materiale, se invinovatesc pe ele insele pentru aceste evenimente, spera sa
nu se mai repete, se simt rusinate de reactia pe care o pot produce celor din jur. Violenta intrafamiliala constituie un
secret de grup, bine ascuns din cauza solidaritatii in pastrarea unei imagini morale a institutiei familiale. Numai
violentele foarte grave ajung sa fie cunoscute. Atitudinea societatii cu privire Ia actele de violenta difera, atat din punct
de vedere legislativ, cat si al opiniei pub1ice In functie de anumiti factori socio-culturali. De exemplu, legislatia
romaneasca, cu exceptia omorului calificat, nu se ocupa in mod special, de cazurile de violenta domestica si nu sunt
prevazute sanctiuni speciale sau agravante pentru acele cazuri in care sotul isi maltrateaza sotia sau o supune unor
agresiuni care ii prejudiciaza sanatatea sau integritatea corporala. De obicei, atunci cand este solicitata interventia
politiei de catre sotie, po1itistii care sunt barbati si au in marea lor parte o mentalitate patriarhala, considera ca victimele
si nu agresorii sunt vinovate pentru ca au fost maltratate, reprosandu-li-se ca au avut "ceea ce merita". O asemenea
mentalitate este impartasita si de opinia publica, de rude sau de vecini, care in conformitate cu vechiul proverb
romanesc, considera ca „bataia este rupta din rai” (Radulescu si Banciu, 1997 , 46).
Printre formele violentei psihologice se numara urmatoarele (Ciuperca,2000,248):
- agresiunea emotionala: umilirea in fata familiei, a rudelor, a prietenilor si chiar a strainilor, punerea victimei in situatii
dificile;
- agresiunea prin intermediul copiilor: Indepartarea copiilor de unul dintre parinti, limitarea accesului si intalnirilor cu
acestia, amenintari legate de copii;
- agresiunea prin control: interzicerea intalnirilor cu prietenii, impiedicarea crearii de noi prieteni, verificarea agendei, a
programului zilnic, a corespondentei sau a jurnalului intim;
- agresiunea prin intimidare: observatii cu privire la orice activitati, distrugerea anumitor lucruri indragite de victima,
amenintari;
- agresiunea prin status social: amenintari legate de sex, rasa, clasa sociala, varsta, ocupatie, sanatate, deficiente fizice
sau psihice;
- agresiunea financiara: limitarea dorintei de a munci si de a capata o independenta financiara, neconsultarea in
problemele financiare ale familiei;
- agresiunea prin invinovatirea si denigrarea victimei: nerecunoasterea actului de violenta prin invinovatirea victimei.
Relatiile violente sunt progresive si au la baza lipsa de comunicare si intelegere reciproca, dar si traume din copilarie,
multi agresori fiind martori la scene violente dintre diversii membrii ai familiei lor.
Violenta sexuala in interiorul familiei se poate manifesta in doua directii: violul marital si formele de violenta sexuala
dintre parinti si copii.
In ceea ce priveste violu1 marital, aceasta este extrem de greu de probat, deoarece, pe de o parte, aceasta infractiune se
consuma intr-un spatiu intim si privat, unde nu exista martori, iar pe de alta parte, sotul se poate prevala de
reglementarile juridice cuprinse in Codul familiei, care stabilesc obligatia exercitarii drepturilor conjugale. In plus,
declaratia sotului despre consimtamantul anterior acordat de sotie,
inaintea producerii agresarii, inlatura, de fapt, acuzatia de viol. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a reglementarilor
juridice din Romania cu privire la cazurile de viol, discrimineaza femeia.
In ceea ce priveste incestul, ca abuz sexual asupra copilului, ma voi ocupa de el mai pe larg intr-un capitol viitor.
In concluzie, conf1ictul conjugal poate fi definit ca "o patologie de cuplu, determinata de problematica legaturii
complexe conjugale, in conditii1e societatii contemporane" (Paunescu, 1994, 91).
Pornind de la definitia data de Catalin Zamfir problemei sociale si de la cele doua nivele (manifest si latent) ale unei
probleme sociale, surprinse de Merton, Marciana Popescu (1998, 55) concluzioneaza ca violenta intrafamiliala poate fi
considerata o "problema sociala latenta in Romania, miscarile internationale actuale intervenind acut in stimularea
redefinirii sale ca o problema manifesta",

ABUZUL SI MALTRATAREA COPILULUI CA FORME AGRAVANTE ALEVIOLENTEI FAMILIALE

1. Definirea fenomenului

Abuzul reprezinta o problema sociala ce trebuie definita adecvat, care necesita interventie sociala si institutii de
asistenta sociala si de sanatate specializate, cadru juridic corespunzator pentru protectie.
Inca din 1960, cand a fost pentru prima oara identificat ca o problema sociala "moderna", s-a scris foarte mult despre
abuzul asupra copiilor. In Anglia, Societatea Nationala pentru Prevenirea Cruzimilor asupra copiilor a produs inca de la
sfarsitul anilor 60 multa literatura pe baza statisticilor de incidenta din registrele cazurilor de risc si metode de lucru cu
familiile care au savarsit abuzuri asupra copiilor.
Termenul de "abuz asupra copilului" a fost folosit pentru prima oara de Kempe, in 1962, pentru a descrie "copilul
batut".
Conceptul a fost extins in mod constant. In anii care au urmat, a ajuns sa fie folosit pentru toate formele de rele
tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar si pentru formele de neglijare si abuz emotional si sexual.
Intre anii 1965 si 1985, literatura care analiza abuzurile asupra copilului s-a dezvoltat enorm, mai intai in America si
apoi si in Anglia. Schimbarea denumirilor de la copilul batut la raniri neaccidentale, pana Ia abuzurile actuale asupra
copiilor, sugereaza ca descoperirile de maine vor face ca definitiile de astazi sa fie necorespunzatoare. De exemplu,
conceptul de abuz sexual a fost putin mentionat pana tarziu, in anii 70, dar acum constituie o preocupare majora.
Problema abuzului asupra copilului este acum de interes international. In 1976, s-a fondat Societatea Internationala
pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor si a Neglijarii acestora, urmata in 1978 de Asociatia Britanica pentru
Studiul si Prevenirea Neglijarii si Abuzului asupra Copiilor. Conferintele internationale atrag acum sute de auditori si
aproape tot atatea studii si documente legate de acest fenomen.
A. W. Franklin, unul din initiatorii acestei preocupari, afirma in 1983 (apud Cooper si Ball, 1993, 1 0): "In ultimul
deceniu, am vazut problema copiilor maltratati fizic, deschisa sa includa si maltratarile emotionale, neglijentele, abuzul
sexual asupra copiilor, exploatarea sexuala sau prostitutia, pornografia, copiii siliti sa munceasca si manipularea
institutionalizata a copiilor". Tot el sugereaza ca cei care lucreaza in acest domeniu ar trebui sa conlucreze cu organisme
internationale, cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Internationala a Sanatatii, UNICEF,
Liga Impotriva Sclaviei. Multi autori interesati de aceasta problema si-au pus intrebarea: de ce opinia publica nu s-a
preocupat inainte de abuzul asupra copiilor. David Gil a incercat sa dea un raspuns acestei intrebari. Ca prim motiv a
identificat dificultatea definirii abuzului asupra copiilor, atragand atentia ca este foarte greu sa se faca deosebirea intre
comportamentul intentionat sau neintentionat al parintilor. In ce1e mai multe cazuri, parintii sunt cei care depun
marturie, copilul nefiind intrebat. Mentalitatea traditionala in ceea ce priveste drepturile parintilor asupra copiilor a
constituit un al doilea motiv al intarzierii preocuparii pentru abuzul asupra copilului. Bataia este unul din aceste
drepturi. Cultura traditionala aproba pedeapsa corporala si apara dreptul parintilor de a-si creste copiii asa cum cred ei
de cuviinta. Aceasta conceptie a inceput sa se schimbe putin cate putin o data cu intrarea in vigoare a drepturilor
copiilor promovate de Societatea pentru prevenirea Cruzimilor asupra Copiilor.
In Romania postdecembrista pasii care s-au facut in aceasta directie au fost generati mai mult de organismele
internationale, decat din proprie initiativa, si de asemenea, mai mult pe plan teoretic, legislativ decat practic. Se
pastreaza la noi, in special la nivelul mentalitatilor oamenilor, ideea unei neinterventii a organismelor statale in
problemele familiale si conceptia de sorginte comunista, cum ca o familie isi poate rezolva singura problemele.
Pentru Romania, problema abuzului asupra copilului este noua ca preocupare globala. Principalele trasaturi specifice ale
contextului in care se produce abuzul si neglijarea copilului in Romania sunt (Fundatia "Salvati Copiii", 2000, 13):
- Mentalitatea educativa punitiva, lipsita de empatie pentru copil, pentru nevoile si aspiratiile lui: "trebuie sa fii sever cu
copilul"; "copilul trebuie obisnuit cu greutatile vietii"; "trebuie pedepsit orice interes al copilului pentru lucruri
interzise"; "bataia este rupta d1n rai"; "copilul trebuie sa asculte" etc. in acest context, putem avansa ideea ca abuzul si
neglijarea copilu1ui au ,o oarecare traditie in Romania.
- Existenta tabu-urilor, falsa pudoare care explica indiferenta, non-interventia comunitatii in cazuri de abuz notorii:
- Consecintele politicii demografice represive a regimului Ceausescu, ce a generat un numar mare de copii nedoriti, un
numar mare d:e parinti incapabili sa faca fata responsabilitatilor parentale si a consolidat fenomenul de institutionalizare
a copilului, ca pattern predilect de raspuns Ia situatii de criza in aceasta privinta.
- Costurile sociale ale tranzitiei care se traduc prin dificultati economice pentru familii - saracie, somaj, criza de
locuinte, inf1atie, scaderea consumului. Aceste fenomene sunt resimtite, indeosebi, de familiile cu mai mult de doi
copii, ceea ce determina ca principalul grup de risc in ceea ce priveste nivelul de trai sa fie, in Romania de azi, copiii.
- Tranzitia se traduce nu numai in dificultati economice ci si in fenomene patologice asociate stresului social pe care il
genereaza: scaderea controlului social, cresterea anomiei, a criminalitatii, a violentei (in familie, in scoli, in spatiul
public). Datorita pozitiei lor de inferioritate, copii devin, deseori, victime ale acestei patologii sociale.
- Inexistenta unui sistem eficient de protectie a copilului -; serviciile medicale, educationale, sociale, juridice actioneaza
limitat si dispun de resurse reduse (materiale, financiare, organizatorice, umane, etc.). La aceste deficiente se adauga si
mentalitatii inadecvate ale celor ce lucreaza In acest domeniu. Activitatea de preventie este ca si inexistenta.
Asistenta sociala pentru familie si copil se reduce la forme pasive, monetariste, care nu fac decat sa redistribuie saracia.
Beneficiarii nu sunt incurajati sau sprijiniti, prin politici active, sa aiba o atitudine responsabila, sa devina capabile sa se
auto-intretina, sa gaseasca solutii problemelor lor si sa nu astepte o suma de bani din ce in ce mai mica, in realitate din
partea statului.
Problematica abuzului este slab, vag si incomplet mentionata in legislatia interna. Chiar daca s-au facut anumiti pasi in
aceasta directie, masurile luate nu se pot aplica in totalitate, fie din cauza lipsei de resurse materiale si umane, fie din
cauza lipsei de interes a practicienilor implicati. In special, nu a fost elaborat sistemul legislativ intern care sa intareasca
si sa sprijine aplicarea legislatiei internationale in domeniu, la care Romania a aderat.
In definirea notiunii de abuz trebuie tinut cont de situatia copiilor din fiecare tara, de modelul sociocultural, de
indicatorii de sanatate ai populatiei infantile, etc.
Indiferent de faptul ca exista o gama larga de definiti! ale abuzului toate au doua elemente comune (Zamfir, 1993, 120):
sanatatea fizica sau psihica a copilului este afectata; vatamarea este facuta in mod intentionat.
Pentru ca sa se considere abuz, este necesara prezenta acestor doua elemente; o vatamare foarte mica a copilului cu o
responsabilitate totala si asumata din partea familiei nu constituie abuz. Si la fel, situatia in care se produce o vatamare
semnificativa a copilului, iar parintii nu pot fi considerati responsabili, nu constituie abuz.
Abuzul este o manifestare a violentei impotriva copilului, profitandu-se de diferenta de forta (fizica, psihica, economica)
dintre adulti si copii, "Orice act prin care se produc vatamari corporale si expuneri la situatii periculoase sau percepute
ca fiind periculoase de catre copil constituie abuz (Fundatia "Salvati Copiii", 2000, 6).
Desi in Dictionarul Explicativ al limbii romane se face distinctie intre "abuz" ("intrebuintarea fara masura a unui lucru")
si "maltratarea" ("a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza").) In literatura
referitoare la protectia copilului cei doi termeni sunt sinonimi.
Dintr-o perspectiva medicala maltratarea este definita ca "orice forma voluntara de actiune sau de omitere a unei actiuni
care este In detrimentul copilului si are loc profitand de incapacitatea copilului de a se apara, de a discerne intre ceea ce
este bine sau rau, de a cauta ajutor si de a se autoservi" (Popescu si Radut, 1998).
Se desemneaza in mod curent ca fiind copil maltratat, copilul care este supus la acte de brutalitate mai mult sau mar
putin grave, fie la lipsa de ingrijire, care duce la leziuni fizice sau la tulburari ale dezvoltarii. Reiese ca maltratarea este
orice forma voluntara de actiune sau de omitere a unei actiuni, cu consecinte nocive pentru copil, profitand de pe urma
diferentei de putere dintre agresor si victima.
Abuzul poate fi regasit oriunde si oricand in istoria si in prezentul societatii omenesti. Formele de rele tratamente
cuprind toate aspectele personalitati1: cel fizic, cel psihic (emotional), cel moral si cel sexual.
In literatura de specialitate exista o diferentiere uzuala intre patru tipuri de ma1tratare: abuzul fizic, abuzul emotional,
abuzul sexual, copii neglijati (Killen, 1998,
26).

Abuzul fizic implica folosirea fortei fizice asupra copilulu1 si supunerea la munci dificile care depasesc posibilitatile
acestuia avand ca rezultat vatamarea integritatii sale corporale. El presupune pedepse ca: asezarea in genunchi a
copilului, legarea lui, lovirea, ranirea, otravirea, intoxicarea sau arderi produse in mod intentionat, exploatarea muncii
copilului (abuz economic).

Abuzul emotional (psihologic) este un comportament inadecvat al adultului fata de copil, cu efecte negative asupra
personalitatii in formare a copilului. Respingerea, izolarea fortata, terorizarea, ignorarea, coruperea, exploatarea
copilului reprezinta forme ale acestui tip de abuz.
Abuzul sexual consta in expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seductie (avansuri, mangaieri si
promisiuni) sau implicarea sa in acte sexuale genitale, orale sau anale.

Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice,
emotionale, de dezvoltare fizica si psihica, precum si limitarea accesului la educatie. Neglijarea pune in pericol
dezvoltarea normala a copilului - dezvoltarea bio-psiho-socio-culturala. Cele mai grave forme de neglijare sunt:
neglijarea hranirii copilului, neglijarea imbracamintei lui, neglijarea curateniei si a sigurantei locuintei, neglijarea
supravegherii copilului, neglijarea ingrijirii sanatatii lui, neglijarea educatiei scolare, neglijarea nevoilor sale afective si
de comunicare, abandonul copilului.
Aceste categorii nu se exclud una pe alta; clasificarea facuta este una artificiala deoarece, in realitate, exista o impletire
a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut ca abuzul fizic nu are si consecinte psihice sau ca abuzul sexual nu este
insotit de efecte fizice sau psihice asupra copilului abuzat. Abuzul economic poate deveni fizic (daca munca depaseste
capacitatea fizica a copilului), psihic (mai ales daca munca este umilitoare), sau sexual (prostitutia, pornografia).
Abuzul asupra copilului genereaza traume majore din punct de vedere fizic, psihic, emotional si social. Tensiunile
intrafamiliale si lipsa atasamentului intre membrii familiei vor determina aparitia unor sentimente ambivalente, atat fata
de familie, cat si fata de persoanele straine. Toate acestea conduc la izolare, agresivitatea, pierderea notiunii de sprijin
din partea familiei si a increderii in capacitatea acesteia de a-l proteja, apatia, neintegrarea sociala si compensare prin
violenta, delicventa si relationare facila cu persoane dubioase, abandon scolar si chiar parasirea domiciliului cu
neintegrare sociala si profesionala.
Abuzul impotriva copiilor este privit in general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia
nucleara sau mai larga menita sa ingrijeasca minorii, sau de inlocuitorii acestora. Mai adecvat ar fi insa, asa cum
considera Pecora (1992, apud Roth-Szamoskozi, 1999, 62-64) conceptualizarea abuzu1ui comis impotriva copilului la
trei nivele: societal, institutional si familial.

Abuzul societal reprezinta totalitatea actiunilor, atitudinilor si valorilor societatii care impiedica buna dezvoltare a
copilului. Unele (daca nu majoritatea), societati sunt abuzive cu copiii. Ele nu constituie medii prielnice de dezvoltare a
copiilor: fie datorita conditiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai corespunzator; fie datorita insuficientei
dezvoltari a serviciilor sociale pentru copii; fie datorita unor conditii de razboi sau violentei sociale; fie datorita unor
reglementari sau mentalitati discriminatorii in raport cu unele categorii de copii; fie datorita tolerarii diferitelor forme de
abuz impotriva copiilor.