Stema Romaniei – descriere si semnificatie

Pentru toate popoarele, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă
deosebită. Imaginile care o compun evocă istoria ţării, prin intermediul ei tradiţia
rămâne veşnic vie, iar semnificaţia ei trezeşte sentimentul naţional.
Spre deosebire de ţările Europei apusene, unde documentarea stemelor este relativ bogată,
existând inclusiv numeroase izvoare scrise şi ilustrate (Armoriale), pentru Ţările Române izvoarele
sunt incomparabil mai puţine şi, iniţial, aproape exclusiv de ordin sigilar. Acest tip de document, pe
lângă posibilitatea pierderii unor detalii datorită deteriorărilor frecvente ale sigiliilor, are
dezavantajul de a nu prezenta culorile diferitelor elemente heraldice ce compun stema.

Ţara Românească

Stema de stat a ţării Româneşti este cunoscută pentru prima dată la sfârşitul secolului al XIV-
lea pe un document emis la 20 ianuarie 1368 de domnitorul Vladislav I (Vlaicu Vodă) şi consistă
dintr-o pasăre heraldică (vultur) cu capul conturnat, având la dreapta o cruce şi la stânga o
stea şi o lună, crai-nou, totul înscris într-un scut de tip francez vechi; piesa sigilară fiind destul de
deteriorată, amănuntele heraldice se pot determina abia pe o pecete absolut asemănătoare din
1390. Fără nici o îndoială această stemă este mai veche decât prima ei atestare, datând cel puţin
din vremea domniei lui Basarab I, primul domnitor al ţării Româneşti. Este logic să se presupună că
acel anonim “Rex Valachorum” de la sfârşitul secolului al XIII-lea, al cărui stemă personală – scut
cu primul câmp fasciat în roşu şi aur, reprodus pe Armorialul Wjmbergen, este un inaintaş al
Basarabilor, al căror armorial familial este identic a avut şi o stemă a formaţiunii statale pe care o
conducea şi că aceasta avea aceleaşi elemente heraldice majore (vultur cu capul conturnat, cruce,
stea) ca şi cea documentată în secolul al XIV-lea pentru ţara Românească. Pentru originea veche –
de la începutul secolului al XIII-lea, atât a stemei Basarabilor, cât şi cea a viitoarei Ţări Româneşti
pledează mai multe argumente. Pentru stema de familie a primei Case domnitoare româneşti este
clar că ea nu a putut să fie concedată de regii Ungariei, ca suzerani ai teritoriului sud-carpatic,
deoarece culorile Basarabilor (aur cu roşu) sunt superioare celor ale stemei maghiare arpadiene
(argint cu roşu), ceea ce face evident faptul că stema strămoşilor Basarabilor este veche şi obţinută
independent faţă de coroana maghiară. Este de semnalat şi asemănarea stemei Basarabilor cu cea
a Asăneştilor de la sudul Dunării, ambele având, probabil, origini comune.

Stema de stat muntenească este, foarte probabil, ilustrarea unui fapt istoric – real sau
imaginar – aşa cum sunt majoritatea stemelor create în această perioadă. Din păcate, legenda care
a stat la baza ei nu s-a transmis, aşa cum a fost cazul pentru stema Moldovei. Îmbinarea celor
două elemente cheie ale stemei, a vulturului – pasăre specifică zonei de munte – şi a crucii pare să
indice două lucruri: primul, ar stabili locul geografic al formaţiunii respective, în zona montană,
foarte probabil pe ambele versante ale Carpaţilor meridionali, în jurul defileului Oltului. Al doilea
element major, crucea, iniţial redată separate, apoi ţinută în cioc de vultur sau acvilă, ar putea
însemna că acest simbol creştin (adus sau arătat legendar de vultur) a fost preluat (însuşit) de
către conducătorul local într-o luptă dată împotriva unor necreştini; aceasta ar exclude “naşterea”
stemei muntene ca urmare a unui conflict cu maghiarii şi ar presupune fie o luptă cu forţe cumane
încă necreştinate, fie cu tătarii. ţinând cont de victoria obţinută de forţele româneşti din această
zonă împotriva hoardelor tătare aflate în retragere (1242) este extrem de posibil ca tocmai acest
eveniment să fi stat la baza legendei ce a dus la crearea stemei viitoarei ţări Româneşti. Pentru
vechimea mare, cu un secol în urma primei dovezi sigilografice pe care o avem, ar mai putea pleda
încă un element: stemele de pe sigiliile din secolele al XIV-XV-lea au pasărea conturnată redată în
chip de vultur (şi doar treptat, spre sfârşitul secolului al XV-lea, ea se transformă şi capătă
înfăţişarea de acvilă, pe când, pe emisiunile monetare ale aceleiaşi perioade, pasărea apare de la
început sub formă de acvilă (XVIII/1), aşa cum se vede şi pe dinarii bătuţi sub acelaşi Vladislav I
(1364-1377). Este bine de ştiut că sigiliile se schimbă mai greu, au o tendinţă de conservare a
formelor mai vechi, pe când pe emisiunile monetare elementele heraldice reproduse sunt de
“ultimă oră”. Pe lângă variaţia în aspectul păsării, de la vultur spre acvilă, la un moment dat cu
tendinţa de transformare în corb, ar mai fi de remarcat şi transformarea coifului pe care este
plasată acvila (XIX/4a) în munţi (VI/2). Este posibil ca realizarea mai neclară, pe unele emisiuni
monetare, a coifului legată de o transmitere orală, legendară, a evenimentului care a dus la
crearea stemei, să fi dus la “interpretarea” coifului drept munte şi redarea ca atare a acestuia pe
steme. În decursul timpului elementele componente ale stemei îşi schimbă înfăţişarea, evoluează.
Spre exemplificare, exceptând forma şi tipul pasării şi a crucii, amintim de modificarea tipului de
scut de cel de tip francez vechi, la cel central-european (cu vârful rotunjit), apoi la cel de tip
francez modern, trecând apoi în cel de tip renascentist (IV/6) ş.a.m.d. Un element foarte important
al stemei valahice care trebuie reţinut este coroana princiară care începe să fie aşezată pe capul
acvilei, de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Pornind de la stema sigilară din 1579 (VII/3) a
domnitorului Petru Cercel, tot mai mulţi domnitori (de la Mihai Viteazul şi urmaşii săi direcţi până la
domnitorii fanarioţi ai secolului al XVIII-lea) vor pune acest simbol al suveranităţii pe stemele ţării
(VII/2, VII/6, XIII/4, X/6, XIII/6). Trebuie semnalată, de asemenea, apariţia unui nou element
heraldic, a leilor afrontaţi care susţin scutul. În prima jumătate a veacului trecut, stema Munteniei
se transformă în emblemă, prin dispariţia scutului; acvila românească ajunge să fie înfăţişată,
obişnuit, cu aripile larg desfăcute, cu crucea în cioc, încoronată, ţinând în ghiare spada (sau sabia)
şi sceptrul (sau buzduganul) (XIV/4, XV/l, XV/2).

În 1848, guvernul revoluţionar va menţine ca stemă a statului acvila încoronată, care ţine în
cioc crucea şi în ghiare spada şi sceptrul (XVII/1) sau care stă pe un trofeu (XVII/3). Acelaşi simbol
heraldic se menţine până la înfăptuirea Unirii Moldovei cu ţara Românească, prin dubla alegere ca
domnitor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, a colonelului Alexandru Ioan Cuza (XVIII/5), când simbolul
heraldic al noului stat va prelua stemele Munteniei şi Moldovei.

Moldova

Stema Moldovei, capul de bour căruia îi este asociat o stea, o lună, crai-nou şi o floare,
pare a fi şi ea de origine mai veche decât prima sa atestare documentară, tot sigilară, datând din
1387, dar, ca şi în cazul ţării Româneşti, abia sigiliul de pe hrisovul din 30 martie 1392 dat de
domnitorul Roman I Muşat este suficient de clar pentru a se desluşi toate amănuntele (XXV/1).
Aceeaşi stemă, cu capul de bour având coarnele recurbate în afară, apar şi pe mondele emise de
Petru I Muşat, în 1377 (XXXV/2a). Începând din anul 1409, coarnele bourului îşi modifică
înfăţişarea, fiind curbate înăuntru, amănunt care se va păstra întocmai în toată evoluţia istorică a
stemei; tot acum se modifică şi forma stelei, care va avea cinci colţuri nu şase, trandafirul plasat
la stânga botului va fi redat cu petale, un globular (XXV/3) semiluna rămânând sub aceeaşi formă.
Este de menţionat că scutul stemei este încadrat într-un chenar cu şase lobi. În decursul secolelor
al XV-lea şi al XVI-lea, stema Moldovei rămâne aproape neschimbată, cele mai semnificative
modificări fiind cele ale formei scutului. Pentru prima dată la 1563, sub domnia lui Despot-Vodă,
scutul apare suprapus de o coroană princiară deschisă (XXV/4). Din secolul al XVII-lea, coroana
princiară, ca simbol al puterii suverane, va fi redată chiar deasupra coarnelor, asociată, de multe
ori, cu celelalte două simboluri ale puterii: spada şi buzduganul

(XXIX/1, XXIX/4, XXXI/1). Este de semnalat că, începând cu domnia lui Vasile Lupu, steaua
care flanca, la stânga, botul bourului, se transformă în soare. În secolul al XVIII-lea, chiar dacă
elementele heraldice vechi rămân în esenţă aceleaşi, stema devine tot mai încărcată cu ornamente
exterioare, în special trofee cu arme variate (XXX/2) sau este susţinută de lei rampanţi (XXVII/5).
La începutul secolului al XIX-lea, stema cu capul de bour va fi aşezată pe un manton de purpură
căptuşit cu hermină (XXXI/4). Sub domniile lui Mihail Sturza cât şi ale lui Grigore Alexandru Ghica,
se constată tendinţa de a se modifica aspectul animalului heraldic, bourul tradiţional fiind înlocuit
cu zimbrul (XXXIV/4, XXXIV/6) iar scutul apare încadrat între doi delfini afrontaţi.

Unirea Principatelor va duce, într-o primă etapă, la alăturarea simbolurilor heraldice ale ţării
Româneşti şi Moldovei, fără a se crea o nouă stemă iniţial, prioritatea (locul din stânga) a revenit
bourului sau zimbrului Moldovei (LXI/3, LXI/4) apoi abia acvilei muntene. Această dispunere a
simbolurile heraldice moldovene şi muntene este evidenţiată şi la prima stemă, instituită oficial la 9
februarie 1861 (LXII/3) cu observaţia că aici acvila Ţării Româneşti apare neîncoronată, pe când în
majoritatea reprezentărilor oficiale ale stemei, ea continuă să fie redată încoronată, conform
tradiţiei (LXII/5, LXIV/6). Trebuie subliniat faptul că această stemă oficială nu este respectată şi că
pe aproape toate actele oficiale, portrete ale domnitorului Cuza, servicii de veselă comandate de
domnitor ş.a.m.d., stema ţării este redată diferit. În general ea este înfrumuseţată şi înnobilată
prin plasarea celor două scuturi alăturate şi încoronate (uneori chiar cu o coroană regală, nu
princiară) prin plasarea lor pe o mantie de purpură căptuşită cu hermină, scuturile fiind flancate de
doi delfini afontaţi.

Dobrogea

Delfinii, ca un nou element heraldic al stemei, simbolizau ieşirea la Marea Neagră, ca rezultat
al retrocedării, prin Pacea de la Paris (1856) a celor trei judeţe din sudul Basarabiei : Ismail, Cahul
şi Bolgrad. În aceeaşi perioadă se folosesc însă şi steme în care ordinea simbolurilor celor două ţări
este inversată (LXVIII/1,4). Din a doua parte a domniei lui Cuza apar şi steme ale Principatelor
Unite care au scutul scartelat, în cartierele 1 şi 4, pe fond albastru, fiind acvila cruciată iar în
cartierele 2 şi 3, pe fond roşu, capul de zimbru cu stea între coarne; centrul scutului este timbrat
cu tricolorul românesc. Scutul, încoronat princiar, este flancat de delfini afrontaţi, totul aşezat pe
mantia de purpură căptuşită cu hermină, încoronată deseori regal şi susţinută de două hampe care
au înscrise pe cartuşe datele dublei alegeri (V şi XXIV); o panglică cu deviza “TOŢI ÎN UNU” apare
frecvent la partea inferioară a herminei (LXIX/3,5).

După alegerea ca domnitor a principelui Carol de Hohenzollern – Siegmariengen, Adunarea

Electivă (transformată în Camera Deputaţilor) a dezbătut şi a aprobat, la 30 martie 1867, noua
stemă de stat pe baza proiectului lui Ion Ghica. Stema este formată dintr-un scut scartelat, având
în cartierele 1 şi 4, pe albastru-azur şi pe aur, o acvilă cruciată şi conturnată şi în cartierele 2 şi 3,
pe fond albastru şi roşu, capul de bour cu steaua între coarne; atât acvila cât şi bourul erau în
culori naturale. Peste cele patru cartiere era stema familiei de Hohenzollern (scut scartelat alb şi
negru). Scutul, timbrat cu o coroană regală era susţinut de o femeie dacă ţinând în mâna dreaptă o
“sica” şi de un leopard lionat; sub tenanţi era o eşarfă albastră pe care era înscrisă, cu galben,
noua deviză a ţării: “NIHIL SINE DEO” (nimic fără Dumnezeu). Armele ţării erau aşezate pe un
manton de purpură cu franjuri de aur, căptuşit cu hermină şi timbrat cu o coroană regală (LXX/3).

La 8 martie 1872, Senatul modifică stema; astfel, scutul scartelat are în primul cartier, pe
azur, acvila încoronată şi cruciată, purtând în ghiare spada şi sceptrul, totul de aur, flancată de un
soare, tot de aur; în cartierul al doilea, pe roşu, un cap de zimbru cu stea între coarne, flancat de o
semilună, totul din aur; un element heraldic nou, simbolul Olteniei, a fost introdus în cartierul al
treilea: pe fond roşu, un leu încoronat ieşea dintr-o coroană antică, flacat de o stea cu 6 raze, totul
din aur; în cartierul al patrulea, pe azur, doi delfini afrontaţi, din aur. Pe centru, scutul scartelat al
casei domnitoare. Scutul, timbrat cu coroana regală, era susţinut de doi lei cu coada între picioare.
Restul elementelor (eşarfa cu deviza şi mantoul încoronat) au rămas aceleaşi cu cele stabilite în
1871 (fig.89). După proclamarea regatului, în 1881, prin uz şi nu prin lege, se aduc unele
modificări acestei steme. Astfel, este înlocuită coroana din aur ce timbra mantoul de purpură şi
hermina cu coroana regală din oţel, cu care a fost încoronat Carol I, se adaugă, sub eşarfa devizei,
ordinul “Steaua României” şi se schimbă poziţia cozilor celor doi lei.
 În prima perioadă a domniei regelui Ferdinand I (1914-1921), pe lângă stema “oficială”, din
1872, cu modifcările semnalate, a început să fie folosită şi o altă stemă, mai puţin încărcată. Forma
ei porneşte de la însemnul Ordinului “Carol I”, înfiinţat în 1906 şi care devenise cea mai importantă
decoraţie românească, ideea iniţială regăsindu-se încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza (LXI/2):
astfel, scutul cu armele ţării era plasat pe corpul unei acvile româneşti încoronată şi cruciată, cu
zborul în jos, ţinând în ghiare spada şi sceptrul şi având eşarfa cu deviza “NIHIL SINE DEO” plasată
peste coadă (LXXI/5).

Transilvania

Desăvârşirea unităţii naţionale, după primul război mondial, a impus schimbarea din nou a
stemei, pentru a se include şi simbolurile heraldice ale noilor provincii. Este de subliniat că,
exceptând Transilvania care, deşi organizată ca voievodat în cadrul regatului maghiar încă din
secolele XII-XIII şi, după căderea şi ocuparea acestuia de otomani la începutul secolului al XVI-lea
(1541), devenită principat autonom, cu acelaşi statut ca şi ţara Românească şi Moldova, nu va
avea o stemă proprie. Ea nu va apărea decât pe la 1590 şi se compunea dintr-un scut împărţit în
două câmpuri: pe câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieşind din linia de
demarcaţie, iar în câmpul inferior, şapte munţi cu câte un turn pe ele (XLIV/2). Aceste elemente
heraldice, cu menţiunea că munţii cu turnuri vor fi înlocuite cu turnuri de cetate, vor rămâne, sub
diferite reprezenări, aceleaşi pe tot parcursul istoriei (XLV/3, XLVI/6).

Banatul, Crişana şi Maramureşul

Celelalte provincii româneşti care s-au alipit României nu au avut simboluri heraldice proprii, de
tradiţie, care să fie incluse în stemă: Bucovina şi Basarabia erau părţi ale Moldovei care niciodată,
înaintea ocupării lor de către Imperiul Austriac şi Imperiul Rusiei, nu au constituit entităţi regionale
separate, iar Banatul, Crişana şi Maramureşul căpătaseră simboluri heraldice doar sub
administraţia austro-ungară, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La 23 iunie 1921, pe baza propunerilor Comisiei Consultative Heraldice, Parlamentul votează

legea privind noua stemă a României Mari. Stema se prezenta sub trei forme (mare, mijlocie, mică)
fiind folosită, fiecare din ele, în funcţie de importanţa actului. Ea se prezenta astfel: scut, albastru-
azur, pe care este o acvilă cruciată, încoronată, cu spada şi sceptrul în ghiare, totul din aur,
purtând pe piept un scut scarletat având la bază un triunghi şi pe centru un ecuson alb/negru. În
primul cartier, pe fond albastru-azur, o acvilă cruciată de aur, cu ciocul şi ghiarele roşii, flancată de
un soare şi o semilună, tot de aur; în cartierul al doilea, pe fond roşu, un cap de zimbru în culori
naturale, cu o stea între coarne şi flancată de o floare şi o semilună conturnată, din aur; în cartierul
al treilea, pe fond roşu, un leu ieşind dintr-un pod, ambele de aur; în cartierul al patrulea, tăiat de
o fascie roşie, pe câmpul superior, de culoare albastră, o acvilă neagră cu limbă roşie, având un
soare de aur şi o semilună conturnată, iar în câmpul inferior, pe aur, 7 turnuri de cetate, colorate
roşu; în triunghiul în şef, pe albastru, doi delfini afrontaţi, de aur. Scutul este timbrat cu coroana
regală românească, din oţel, şi este susţinut de doi lei de aur, cu limble roşii. Colanul Ordinului
“Carol I” atârnă la baza scutului iar eşarfa albastră, cu deviza “NIHIL SINE DEO”, de aur, este
plasată sub lei şi scut. Totul este aşezat pe un mantou de purpură dublat cu hermină şi bordisit cu
franjuri de aur şi timbrat cu o coroană regală de aur.

După ce Regele Mihai I a fost forţat să abdice (30 decembrie 1947), regimul comunist a înlocuit
cu totul vechea stemă în ianuarie 1948 se alcătuieşte, în chip de stemă, o emblemă heraldic după
model sovietic, compusă dintr-o cunună ovală din spice de grâu, în culori naturale, legate jos cu o
panglică tricoloră pe care erau siglele “R.P.R.”. (Republica Populară Română), în interiorul cununii
fiind redat un câmp pe care era un tractor, având ca fundal un grup de trei furnale din spatele
cărora răsărea soarele ce împrăştia raze, totul în culori naturale.

La 28 martie 1948, prin lege, câmpul cu tractorul şi furnalele sunt înlocuite cu un peisaj – un
câmp verde la marginea unei păduri de brazi, o sondă şi un masiv muntos, un soare care răsare şi
emană raze, totul redat în culori naturale şi încadrat în aceeaşi cunună deschisă de spice legate cu
panglică tricoloră (LXXII/1). În 1952, pe razele dintre spicele cununii a fost plasată steua rouşie cu
5 colţuri, specifică regimului sovietic (LXXII/2). După proclamarea Republicii Socialiste România, în
1965, simbolul heraldic a rămas, în esenţă, acelaşi; s-a adăugat, la bază, o fâşie albastră
simbolizând un râu iar numele statului a fost scris, întreg, pe panglica tricoloră.

Imediat după Revoluţia din 1989 s-a pus problema conferirii României unei steme noi,
reprezentative. De fapt, primul simbol al Revoluţiei a fost steagul cu o gaură în mijloc, de pe care
fusese îndepărtată stema comunistă. Comisia heraldică, numită în scopul realizării noii steme a
României, a lucrat intens, supunând Parlamentului două variante finale care au fost, în cele din
urmă, combinate. Rezultatul îl constituie design-ul actual, adoptat de cele două Camere ale
Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992.