Sunteți pe pagina 1din 5

Conceptul şi definiția dreptului.

Dreptul a apărut atât ca un produs al experienţei şi practicii social-istorice anonime, cât şi al


creaţiei şi elaborărilor teoretice a diferiţilor legiuitori, jurişti sau doctrinari ai timpului.
Conceptualizarea şi definirea dreptului ca demers al cunoaşterii ştiinţifice implică o abordare mai largă
şi mai complexă a condiţiilor şi factorilor determinativi ai existenţei fenomenului juridic în viaţa
socială, a conexiunilor şi interferenţelor acestuia cu ansamblul celorlalţi factori şi condiţii ai existenţei
social-istorice dintre care mai relevanţi ar fi: specificul normativităţii juridice în contextual
normativităţii sociale; factorii direcţi şi indirecţi de influenţare a dreptului; conexiunile şi interferenţele
dreptului cu valorile sociale; conexiunile dreptului cu morala etc.
Cuvântul ”drept” are o sferă semantică extinsă, putând căpăta, în funcție de contectul în care
este utilizat, mai multe accepțiuni. Din perspectivă filosofică, ”drept” este un concept dezvoltat în
operele lui Platon și Aristotel, cu sensul de justiție, echitate, îndatorire de a trăi onest și de a da, de a
recunoaște fiecăruia ceea ce i se cuvine. Romanii exprimau acest sens astfel: honeste vivere, neminem
laedere, suum quique tribuere”. Din perspectivă juridică, cuvântului ”drept” i se atribuie mai multe
sensuri: știința despre drept – ansamblul de idei, noțiuni, categorii, principii care exprică domeniul
social al dreptului și prin intermediul cărora acesta poate fi modelat teoretic, așadar explicat.
Construirea domeniului social al dreptului, fiind operă umană, poate fi socotită tehnică și artă. Ca
ansamblu de norme care organizează viața în comun, dreptul este o tehnică a conviețuirii sociale.
(Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp. 31-32).
Dreptul: reprezintă o generalizare a experienței umane într/un anumit sector de activitate;
conține o serie de date verificate și sistematizate; este un complex de noțiuni, categorii, concepte și
principii; posedă un ansamblu metodologic pe baza căruia fenomenele pot fi studiate. (Nicolae POPA,
Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru
seminar, 2005, p. 4).
Au fost formulate mai multe definiţii ale dreptului, în funcţie de perspectiva din care acesta a
fost cercetat: filozofic, formal-normativist, sociologic.
În conturarea unei definiţii a dreptului unii au considerat că “o definiţie expresivă trebuie să
cuprindă şi idealul şi fundamentul dreptului” (D. Volanski), pe când alţii susţin că o asemenea
definiţie ar trebui să menţioneze “numai elementele permanente şi esenţiale care constituie dreptul”
(Alexandru Văllimărescu).
Ca în multe alte domenii ale cunoaşterii şi generalizării teoretice şi în cel al definirii dreptului
opiniile sunt controversate, neajungându-se la formularea unei definiţii general sau qvasi-unanim
acceptate. Diversificarea definiţilor dreptului este considerabil stimulată de noile abordări inter sau
multidisciplinare. În definirea dreptului se confruntă nu numai opticile şi opiniile strict juridice ci şi
cele formulate din optica sau perspectiva unor alte domenii ale cunoaşterii — filosofia, sociologia,
politologia, istoria, economia, etica, psihologia, morala, axiologia, antropologia etc., precum şi cele
formulate din perspectivă inter sau multidisciplinară (Andrei Sida).
La începutul secolului al XX-lea erau subliniate trei orientări de definire a dreptului obiectiv,
pornind de la criterii diferite de abordare (Al. Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului), şi
anume:
1. definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept, aşadar cele care postulează o anumită concepţie
asupra problemei fundamentului dreptului;
2. definiţii care pornesc de la izvoarele dreptului;
3. definiţii formale, şi anume cele care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale
când devin juridice.
În contextul modern şi contemporan al marii diversificări doctrinare s-a încercat o
sistematizare sau grupare a definiţiilor date dreptului din perspectiva cel puţin a următoarelor orientări
(Andrei Sida, Teoria generală a dreptului, 2004):
1. cea filosofică (inclusiv cea morală);
2. cea formal-normativistă (de inspiraţie sau origine juridică);
3. cea de orientare sociologică.
În realitate, ambele sistematizări sunt aproximative întrucât unele definiţii nu pot fi întotdeauna
încadrate exclusiv într-una sau alta dintre acestea. Întrucât clasificarea realizată la începutul secolului
al XX-lea răspunde mai bine raportării la o perioadă mai îndelungată de timp, şi luând în considerare
faptul că definiţia dreptului o abordăm din perspectiva Teoriei generale a dreptului, care urmăreşte să
aducă în atenţie esenţa fenomenului juridic, ceea ce există ca permanenţă a acestuia, prezentăm în cele
ce urmează câteva definiţii ale dreptului conturate astfel:
1. Definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept.
2. Definiţia dreptului după izvoare.
3. Definiţia formală a dreptului.

1. Definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept:


1.a) Definiţiile formulate în dreptul roman:
În Digeste, definiţia jurisconsultului Ulpian: “Juris praecepta sunt haec: honeste vivere,
neminem laedere, suum cuique tribuere” (a trăi cinstit, a nu face rău nimănui, a atribui fiecăruia ce este
al său) – nu deosebeşte dreptul de morală!
Definiţia atribuită lui Celsus: “Jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi a echităţii)
(bonum = cinste, onestitate;
aequum = egalitate, proporţionalitate, atribuirea fiecăruia ce-i aparţine).
ATENŢIE!
La romani, noţiunile de honestum, bonum cuprindeau, printre alte virtuţi, justiţia şi dreptul (Al.
Văllimărescu).
1.b) Definiţia dreptului formulată de Thoma De Aquino (în Summa theologiae):
“Proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili egalitatea, care este
obiectul justiţiei”.
Neajunsul definiţiei lui Toma De Aquino constă în faptul că pleacă de la o concepţie subiectivă a
dreptului – ideea de egalitate – care poate fi aplicată doar în sistemele juridice bazate pe egalitate,
excluzând sistemele care consacră inegalitatea (sistemul castelor din India, sclavia cunoscută la toate
popoarele din antichitate, diferenţa de clasă – admisă înainte de revoluţia franceză).
1.c) O definiţie a filosofului Emmanuel Kant (în Fundamentele metafizice ale doctrinei
dreptului):
”Dreptul este știința care limitează libertățile, pentru a le pune de acord” (preluată din Istrate
MICESCU, Curs de drept civil, 2000, p. 42, care consideră că nu definește noțiunea, ci precizează
problema).
“Dreptul este noţiunea care se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a
fiecăruia se acordă cu facultatea de a se dezvolta a aproapelui, în baza unei legi universale de
libertate”,
sau, într-o altă traducere:
“Dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa
liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii”.
Această definiţie este o expresie a doctrinei liberale şi se bazează pe ideea de autonomie a voinţei sau
libertate, dreptul fiind un ansamblu de norme care determină libera dezvoltare a fiecăruia. Exclude din
sfera dreptului instituţiile bazate pe încătuşarea libertăţii.
1.d) O definiţie ce postulează doctrina dreptului natural bazat pe raţiune este formulată
de Cuq (în Instituţiile juridice ale romanilor): “Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune,
care au ca scop de a păstra şi garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impun
popoarelor ca şi indivizilor”.
1.e) Definiţii cu nuanţă sociologică, care au în vedere dreptul bazat pe fenomenele sociale,
având drept scop binele societăţii, făcându-se abstracţie de drepturile individului. Baza acestui drept
este solidaritatea socială. Asemenea concepţii sunt întălnite la Auguste Comte, Durkheim, Leon
Duguit.
Definiţia din perspectivă sociologică formulată de Leon Duguit (în Tratat de drept
constituţional): “Dreptul obiectiv sau regula de drept este linia de conduită care se impune indivizilor
în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către societate ca o garanţie a
interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări”.
Definiţia formulată de Jean Dabin (în Filosofia ordinii juridice pozitive), de pe o poziţie
intermediară: “Dreptul pozitiv este totalitatea regulilor de comportament emise mai dinainte de
societate sub sancţiunea unei forţe coercitive ... Cu scopul de a realiza în reprezentările umane ordinea
cea mai favorabilă binelui comun”,
sau, într-o altă traducere:
“dreptul poate fi definit ca ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate
de societatea civilă, sub sancţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre
membrii unui grup, o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea
societăţii ca instrument în slujba acestui scop”.
Definiţia din perspectivă sociologică a lui Eugeniu Speranţia: “Dreptul este un sistem
deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un
maximum de socialitate într-un grup social determinat”.
1.f) Definiţia marxistă a dreptului: “Dreptul este voinţa clasei dominante ridicate la rangul de
lege, voinţă a cărei conţinut este dat în condiţiile materiale de existenţă ale acestei clase”.
1.g) O altă definiţie care pleacă de la conţinutul ideii de drept este cea formulată de
Jellinek, prin care asimilează dreptul cu morala: “Dreptul este un minimum de etică”.
1.h.) Definiţia cu nuanţă filozofică a juristului neokantian Mircea Djuvara: “regula de
drept... este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în
contact cu alte persoane”.

2. Definiţia dreptului după izvoare, a fost formulată şi luată în considerare mai ales de autorii
francezi ai secolului al XIX-lea, mai precis primii comentatori ai Codului Napoleon. Aceştia făceau
abstracţie de conţinutul şi forma dreptului, identificând dreptul cu legea, fiind susţinători ai definirii
dreptului ca “o totalitate de legi”, ignorând alte surse ale dreptului.
Printre susţinătorii marcanţi ai acestei orientări se numără: Marcadé (unul dintre comentatorii
cei mai celebri ai Codului Napoleon), care definea dreptul ca “totalitatea sau mai bine zis rezultatul
general al dispoziţiilor legale, la care omul este supus”; Carré de Malberg – care nu vedea dreptul
decât prin stat; Hans Kelsen – profesorul vienez care a rezumat teoria etatistă la formula: “Orice drept
este un drept de stat, orice stat este un stat de drept”.

3. Definiţia formală a dreptului


- defineşte forma pe care o prezintă dreptul în mod permanent, fără a se include elementele lui
trecătoare. Aceste elemente esenţiale, permanente au fost considerate a fi (Al. Văllimărescu):
a) normele de conduită (de purtare);
b) aceste norme sunt sociale, cârmuind raporturile oamenilor în societate;
c) pot fi aduse la îndeplinire la nevoie prin constrângere sau forţă materială.
Câteva exemple de definiţii formale ale dreptului:
- Levy Ullmann – “Dreptul este totalitatea normelor de purtare sociale, care cârmuiesc
raporturilor oamenilor în societate şi care pot fi aduse la îndeplinire prin forţă materială la nevoie”.
- Colin & Capitant (în Curs de drept civil): “Dreptul este totalitatea preceptelor, regulilor şi
legilor care cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror observare este sancţionată la nevoie prin
constrângere, sau mai bine zis prin forţa publică”.
-Aubry & Rau (în Curs de drept civil francez): “Dreptul este totalitatea preceptelor sau
regulilor de purtare la a căror ascultare poate fi forţat omul printr-o constrângere exterioară sau fizică”.
Câteva definiţii ale dreptului formulate de juriști români:
- Gheorghe Boboş (1999): “Dreptul este un ansamblu de norme de conduită, instituite sau
sancţionate de stat, a căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei
de constrângere a statului”.
- Ioan Ceterchi; Ion Craiovan (1993): “Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate
sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile
sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este
asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat)”.
- Istrate Micescu: Dreptul este știința drepturilor și teoria obligațiilor (Istrate MICESCU,
Curs de drept civil, Editura ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000, pp. 36; 49-
54).
- Radu I. Motica; Gheorghe Mihai (2001): “Dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite
sau sancţionate de către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei statul, care exprimă
voinţa şi interesele generale, asigurate, în aplicarea lor, de forţa de constrângere a acestei autorităţi, de
obicei a statului”.
- Nicolae Popa (1998): “Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat,
care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale
omului şi statornicirii spiritului de dreptate”.
- Carmen Popa (2001): “Dreptul este ansamblul de norme elaborate sau recunoscute etatic,
prin care se orientează şi disciplinează conduita umană, prin care se urmăreşte atingerea valorilor şi
scopurilor societăţii civile şi a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului”.
- Sofia Popescu (2000): „Dreptul (obiectiv) este ansamblul normelor de conduită care
guvernează, într-o societate organizată, raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată, dacă este
necesar, de constrângerea publică”.
- Andrei Sida: “Dreptul este sistemul normelor elaborate şi/sau consacrate de către puterea
de stat, norme care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile societăţii respective,
stabilind drepturi şi obligaţii, principii şi definiţii, structuri şi relaţii de organizare şi activitate
socială a căror respectare este obligatorie, fiind asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii
publice”. (Teoria generală a dreptului, 2004, p. 43).
- Costică Voicu (2002): „Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau
recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa
coercitivă a statului”.
- Romul-Petru Vonica (2000): “Dreptul (obiectiv) este sistemul regulilor juridice cu caracter
general şi obligatoriu, instituite sau recunoscute de stat în scopul reglementării şi garantării relaţiilor
sociale, a căror respectare este asigurată e autoritatea publică prin sancţiuni sau prin alte măsuri
legale”.

Pe scurt, potrivit unuia din primii comentatori ai Codului Napoleon, Massé-Vergé, Dreptul
este unul din acele lucruri ”care se pricep mai bine decât se pot defini”! (I. Micescu, Curs de drept
civil, 2000, p. 40).

Temă de reflecție
Prezentați o definiție a dreptului și comentați-o pe scurt.

Bibliografie selectivă:
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și
dreptului, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2009, p. 17.
- Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a
dreptului, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 1999;
- Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Colecția Juridica, Seria Curs
universitar, Editura ”All Beck”, București, 2001, pp. 113-117.
- Ion DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999;
- H.L.A. HART, Conceptul de drept, CEU PRESS, Editura SIGMA, Chişinău, 1999.
- Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria
Biblioteca studentului, Bucureşti, 1999.
- Istrate MICESCU, Curs de drept civil, Editura ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio,
București, 2000, pp. 49-54.
- Gheorghe MIHAI, Teoria Dreptului, ediţia 3, Editura ”C.H. BECK”, Bucureşti, 2008.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia
Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2001, pp. 31-39.
- Carmen POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2001.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului,
Ediţia 2, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 2005.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a
dreptului. Sinteze pentru seminar, Editura All Beck, București, 2005, p. 4.
- Ioan SANTAI, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007.
- Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press,
Arad, 2007, pp. 45-47.
- Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.
- Romul Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.