Sunteți pe pagina 1din 283

JOHN MILTON

PARADISUL
PIERDUT

Aldo Press
John Milton
Lost Paradise

Editor Aldo Press, Bucureşti

© by Aldo Press

Toate drepturile pentru această versiune aparţin Aldo Press

Informaţii şi comenzi ramburs


OP 76, CP 164, Bucureşti 77450

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MILTON, JOHN
Paradisul pierdut / John Milton; trad.Adina Begu. - Bucureşti:
Aldo Press

ISBN 973-7945-54-9

I. Begu, Adina (trad.)

821.111-1=135.1

<
Cartea I

Atât de fericiţi în Ceruri, ei, stăpânii lumii,


De Creatorul lor s-au îndepărtat, nesocotindu-i voia,
Doar pentru că li s-a oprit un fruct.
Spre-această răzvrătire cine oare i-a împins?
Doar infernalul şarpe, ce cu-a sa viclenie,
Mânat de răzbunare şi invidie, a amăgit
Pe-a omenirii mamă,
Trufia când l-a izgonit din Rai, cu toată gloata-i
De îngeri răzvrătiţi, cu a căror ajutor spera să se înalţe
întâiul, printre cei asemeni lui,
La fel cu însuşi Preaînaltul,
Dacă ! se va împotrivi; şi aspirând
La tronul şi domnia sfântă,
Nelegiuit război stârni în Ceruri
Şi luptă în zadar, căci Atotputernicul
Potop de flăcări azvârli din Ceruri
Şi-I aruncă arzând
Spre-adâncuri fără fund, să zacă
în lanţuri ferecat şi-n focul caznei,
Pe cel ce-a cutezat să-nfrunte pe Atotputernic.
De nouă ori răstimpul ce măsoară
Ziua şi noaptea pentru muritori,
El, cu cumpiita-i hoardă
6 JOHN MILTON

Zăcură înfrânţi, în vast abis de foc


Zdrobiţi, dar tot nemuritori.
Dar, mai mută vrajbă îi era sortită,
Căci gândul la pierduta fericire şi chinul veşnic
îl mistuia; rotind în jur siniştri-i ochi,
De jale plini şi disperare,
Dar şi de ură şi mânie dârză.
Cu ochi de înger, încă, îşi văzu
Zadarnică şi tristă starea sa.
Jur-împrejur cumplită ocnă se-ntindea,
Ca un cuptor imens, însă din flăcări,
Nu răsărea lumină, ci mai degrabă beznă,
Sub care se ascund privelişti sumbre,
întinderi de tristeţe, umbre-ale durerii,
în care pacea, tihna nu-şi au locul,
Speranţa nu pătrunde niciodată,
Ci doar torturi făr-de sfârşit şi un potop de foc
Arzând puciosă-n veci nemistuită.
Asemeni loc Justiţia Eternă-a pregătit
Pentru aceşti rebeli: închişi în beznă adâncă,
De-a Cerului lumină şi Dumnezeu departe
De trei ori de la centru şi pân' la polul ultim.
O, ce loc cumplit faţă de cel pierdut!
Aici zări pe-ai săi tovarăşi de pierzanie,
în valuri şi vârtejuri iuţi de flăcări;
Se zvârcolea cu el alături unul,
Asemeni lui în crimă şi putere,
Până târziu ştiut în Palestina,
Pe nume Belzebut. Şi lui, duşmanul Cerului,
Numit Satan, cuvinte îndrăzneţe-i adresă
Spărgând oribila tăcere:
"De tu eşti cel, vai, cât de mult schimbat! Ce decăzut!
PARADISUL PIERDUT 7

Din cel ce 'ntr-a luminii împărăţie


învăluit în nimb de strălucire,
Luceai mai tare decât toţi asemeni ţie.
De eşti tu cel ale cărui gânduri, sfaturi, visuri şi noroc
Cu mine s-au unit în scop măreţ.
Uniţi din nou, acum, în mizerie şi ruină,
Din ce înalt, în ce abis căzuţi!"
Şi el, prin tunet, cât s-a dovedit de tare!
Cine ştia puterea grozavei arme?
Dar eu nu mă căiesc şi nu mă schimb nici dacă,
Puternicul Victorios m-ar pedepsi din nou;
Deşi lipsit acum de strălucire, ideile mi le-am păstrat
Şi-naltul meu dispreţ, născut
Din simţul meritului meu rănit,
Ce m-a făcut cu-Atotputernicul să mă înfrunt,
Târând la nemiloasa confruntare
Nenumărate oşti de duhuri,
Potrivnice domniei sale şi preferându-mă pe mine
în luptă se-aruncară, pe câmpurile din Ceruri.
Puterea lor vrăjmaşă, opusă atotputerii,
Deşi nesiguri sorţii, îi zguduiră tronul.
Şi ce dacă pierdut e câmpul luptei?
Pierdut nu-i totul - voinţa neclintită,
Ştiinţa răzbunării, nemuritoarea ură,
Curajul de a nu te preda niciodată,
Ce altceva înseamnă a nu fi copleşit?
Această glorie-n veci n-o să mi-o smulgă
Mânia sau puterea lui. N-am să-ngenunchez
Ca să implor iertare; îi voi sfida puterea
Ce cunoscu prin braţu-mi îndoiala 1
Să cad? Ar fi atât de josnic!
Mai mârşav şi mai ruşinos decât această-nfrângere
8 JOHN MILTON

Ar fi! Puterea Dumnezeilor,


Cereasca lor substanţă nu poate fi distrusă;
Măreaţă acesta faptă ne arată că în arme,
Mai slabi nu suntem şi vedem departe,
Iar cu speranţă în izbândă,
Putem pomi război etern în contra,
Duşmanului dintotdeauna,
Ce-acum triumfă şi-mpăunat de bucurie
E al Cerurilor singur domn tiran."
Aşa grăi-apostatul înger, deşi îndurerat,
în laudă de sine ascunzându-şi neagra disperare;
Şi astfel îi răspunse îndrăzneţul său cirac:
"O, Prinţe, domn peste atâtea tronuri,
Ce dus-ai oşti de Serafimi la luptă, care
Conduşi de tine, prin fapte crunte,
Pe Regele din Ceruri l-au primejduit,
La mare încercare punându-i măreţia,
Ţinută de putere, şansă, soartă.
Prea bine văd şi blestem întâmplarea,
Care, prin grea înfrângere, ne-a lipsit de Rai
Şi-ntreaga oaste zăcea în nimicire,
Atât cât pot cereştile esenţe,
Să piară, sau să piară Dumnezeii;
Căci gândul şi spiritul neînfrânte rămân,
Şi-atunci puterea se întoarce.
Chiar dacă gloria şi faima ni s-au stins,
Iar fericirea-i înecată în al năpastei hău.
Şi ce dacă-nvingătorul nostru (silit
Mă văd să-l chem atotputernic, căci doar aşa
Ar fi putut să-nfrângă o astfel de putere ca a noastră.)
întregi ne lasă duhul şi puterea
Să suportăm tot cu tărie cazna.
PARADISUL PIERDUT 9

Răzbunătoarea-i ură astfel ostoindu-şi.


Sau, robi, mai de folos să-i fim, prin dreptul
Războiului, orice ar vrea să facă,
în inima Iadului trudind în foc,
Ori în Adâncul-ntunecat fiindu-i sclavi?
La ce ne-ar folosi atunci să ne simţim
Puterea neslăbită
Şi-a fiinţei noastre veşnicie,
Doar ca să îndurăm pedeapsa veşnică?"
Cu vorbe repezi marele duşman răspunse:
"O, Heruvim căzut, cumplit e să fii slab,
Chiar făptuind sau suferind, dar de un lucru să fii sigur,
A face bine, ţelul nostru niciodată nu va fi,
Doar răul este-a noastră unică plăcere,
Fiind contrară vrerii lui înalte,
Căreia noi ne împotrivim.
Iar dacă providenţa lui încearcă
Să scoată binele din răul nostru,
E datoria noastră să-i pângărim ţelul
în bine să găsim sămânţa răului şi astfei
Să-I îndurerăm, stricându-i cele mai înalte ţeluri.
Dar vezi, mânios, Victoriosul,
Din nou la porţile cereşti îşi cheamă
Pe dregătorii răzbunării sale: grindini de pucioasă
Stins-au valul pârjolitor, ce ne-a primit
Când am căzut din abisul Cerului;
Iar trăsnetul, cu aripi de roşii străfulgerări în crunta lui
furie
Şi-a terminat săgeţile şi poate
Că se cufundă în Abisul fără margini.
Să nu scăpăm prilejul ce ni-l dă dispreţul
Sau furia ce-o putem smulge duşmanului nostru.
10 JOHN MILTON

Vezi câmpul sterp, sălbatic şi uitat,


Loc al dezolării, făr-de lumină,
Plin doar de flăcări palide, de groază.
Acolo ne adăpostim cu toţi,
De-a valurilor văpaie, dacă liniştea
Se poate spune că domneşte-acolo;
Şi, adunând din nou zdrobite oşti,
Să hotărâm cum mai cumplit putem
Duşmanul să-l rănim, atâtea pierderi să le reparăm
Şi cum să depăşim acest neîndurat dezastru
Ca noi puteri să prindem din speranţă
De nu, din deznădejde planuri noi."
Astfel grăi Satan către al său aproape,
Cu capul peste val, cu ochi scăpărători,
Cu mădularele întinse peste lac, în lung şi-n lat,
Imens, precum în vechi legende apăreau,
Titani sau pământeni duşmani cu Zeus,
Briareu sau Typhon, ce lângă bătrânul Tarsus
Peşteră aveau, sau monstrul mării,
Leviathan, cea mai enormă creatură pe care
Dumnezeu creat-o să înoate în ocean.
Fără de griji pe Norvega spumă monstrul doarme,
O insulă părând pentru pescarii rătăciţi în noapte,
Care povestesc c-aruncă ancora în scoarţa lui de solzi,
Popas făcând pe lângă coasta lui, în timp ce noaptea
învăluie în negru marea, întârziind dorita dimineaţă
întins, aşa lăţit sta Marele Duşman
încătuşat în lacul arzător; nemaiputând
în veci să se ridice sau capul să-şi înalţe, dacă puterea
Cârmuitoare-a Cerurilor nu i-ar fi dat
Atâta dezlegare în ţelurile sale-ntunecate,
încât prin crime noi să-şi poată
PARADISUL PIERDUT 11

Striga din nou osânda şi căutând doar rău


în jur să facă, să vadă turbând, de supărare
Cum răutatea-i aduce omului cel ispitit de el
Doar bunătate infinită şi graţie şi milă, în timp ce el,
De răzbunare, vrajbă şi confuzie se umplea.
Din lac uriaşu-i trup îşi ridică,
Iar mâinile îi împingeau 'napoi
Flăcări, care rostogolindu-se în valuri,
Lăsau în urmă o cumplită vale.
Apoi, cu aripile-ntinse se avântă
în înalturi, strivind văzduhu-ntunecat
Ce-asemenea povară încă nu simţise,
Până pe un loc uscat-şi opreşte zborul,
De-ar exista pământ ce arde cu foc
Solid, cum arde lacu-n foc lichid.
La fel se-arată, puterea vântului
Din subpământuri, când transportă
Coline smulse din Pelorus, bucăţi
Din tunătoarea Etna, unde
Din măruntaie-aprinse, se zămisleşte focul,
Ce împreună cu furia ce-n minereuri zace,
Cu-al vântului ajutor ţâşnesc spre cer, lăsând în urmă
Loc puturos şi plin de fum. Pe-un astfel loc umblau
Nebinecuvântatele picioarele. El îşi urma al său tovarăş,
Şi împreună, se bucurau că au răzbit a Stixului vâltoare
Ca Dumnezei, cu forţe reînnoite
Şi nu prin voia Celuia de Sus.
"Acesta e ţinutul, clima, solul,"
Rosti atunci arhanghelul pierdut, "acesta-i locul
Ce trebuie schimbat cu Raiul? întunecimea asta
Tmohorâtă
Pentru lumina cerului? Dar fie, de vreme
12 JOHN MILTON

Ce azi ne este el stăpânul şi să poruncească poate


Aşa cum-i este vrerea:
Să fim cât mai departe-i bine, de cel pe care
Forţa îl face, peste ai săi egali, a fi mai mare.
Adio, Câmpuri ale fericirii,
Unde, veşnic, domneşte veselia!
Bun-găsit orori! Bun-găsit,
O, lume infernală! Iad fără fund,
Primeşte-ţi Stăpânul nou, cel ce aduce
Idei neschimbătoare în timp şi spaţiu.
Al său propriu lăcaş îşi este mintea
Şi doar ea poate, din Rai un Iad şi-un Iad din Rai
Să facă. Şi ce contează dacă
Aici unde mă aflu sunt acelaşi
Şi-acelaşi voi rămâne, dar tot mai mic
Decât acel mărit acum prin tunet?
Aici măcar trăi-vom liberi; Atotputernicul
Doar n-a zidit acest locaş ca să-l urască:
Aici putem domni în siguranţă; deşi în Iad
Ambiţia mi-e hrănită:
Mai bine rege în Iad ca rob în Ceruri.
Dar cum să dau uitării ai mei tovarăşi credincioşi,
Pe ucenicii, copărtaşii mei înfrânţi,
Ce zac răpuşi în groapa cu uitare,
Să-i chem, nu ca să împartă acest cumplit sălaş
Cu noi, ci, ca iarăşi, şi unindu-ne în arme
Să încercăm ce-am mai putea din Cer
Să cucerim, sau ce din Iad să pierdem?
Aşa vorbi Satan şi Belzebut răspunse:
"Tu, strălucit conducător de armate,
înfrânte doar de-Atotputernic,
Doar glasul de ţi-ar auzi din nou, zălogul
PARADISUL PIERDUT 13

Speranţei lor, cel veşnic viu, în toiul


Primejdiei şi spaimei, auzit atât de des
în vremuri de restrişte, în cumpene de bătălii,
Când glasu-ţi era semnal pentru asalturi,
Cu forţe noi s-ar ridica în grabă
Cu toate că tânjesc şi gem acum, zăcând
Pe lacu-ncins, la fel cum noi stăteam
Mai deunăzi tot uluiţi şi năuciţi,
Nu-i de mirare, de cât de sus căzură."
Abia sfârşi când Marele Duşman
Spre mal se îndrepta, cu greu-i scut
Rotund, vânjos şi larg, pe spate aruncat.
Imensul cerc, pe spate-i atârna,
Ca roata lunii, al cărei orb
Prin sticlă optică, toscanul astronom îl vede
în fapt de seară suit pe vârful din Fiesole
Sau Valdarno, încercând pământuri noi.
Cu râuri sau cu munţi, pe globul ei pătat să dibuiască
Iar lancea sa. pe lângă care pinul cel mai înalt,
Tăiat de pe vreun vârf norveg, să fie
Catarg pe-o navă amiral imensă.
N-ar fi decât o trestie. Ea-i slujeşte,
Drept sprijin şovăielnicilor paşi,
Pe marna arzătoare, nu ca paşii
Purtaţi pe-ai Cerului azur; înconjurat de foc,
Se chinuie, dar îndură totul, până-ajunge
Pe ţărmul mării, toată numai flăcări,
Strigându-şi legiunile de îngeri, ce zac
Ca frunzele de toamnă aşternute
în Vallombrosa, unde eturicele umbre
Formează-un arc înalt de leagăn;
La fel plutesc şi alge rătăcite, când
14 JOHN MILTON

înarmat cu crunte vânturi, Orionul


Izbeşte peste coasta Mării Roşii,
Ale cărei valuri, peste Busiris
Şi cavaleria Memphisului şi le-aruncă,
în timp ce cu ura lor perfidă urmăreau
Veneticii din Goshen, care
Văzură, de pe ţărm, plutind mai multe leşuri
Şi roţi de care rupte. Aşa zăceau pierdute
Mârşavele oşti, pe-ntinsul apei,
De hâda lor schimbare năucite.
Strigă atât de tare, Satan, că toată văgăuna
Iadului, răsună de-al său ţipăt: "Prinţi, Potenţi,
Războinici, Floarea mândră a Cerului, odată-al vostru;
Acum pierdut,
Dacă-i posibil ca veşnicele spirite să fie
Cuprinse de asemeni amorţire! Ori, după truda bătăliei,
Locul acesta l-aţi ales, pentru odihna
Virtuţii voastre, sau somnul
Mai dulce ca în văile cereşti vă este?
Sau în această josnică postură aţi jurat
Pe-Nvingător să-l adoraţi, ce-acum priveşte
Pe Heruvimi şi Serafimi,
Zvârliţi în hău cu arme şi însemne,
Până când, agerii urmăritori, la poarta Cerului
Nu-şi află avantajul, că, pogorând.
călcându-ne-n picioare,
De-abisul groaznic să ne ţintuiască.
Ridicaţi-vă! Treziţi-vă! Sau pe vecie, căzuţi rămâneţi!"
Auzindu-I, se ruşinară şi se proptiră-n aripi,
Precum străjerii prinşi dormind
Sar în picioare şi aleargă-n post chiar dacă
De-a binelea încă nu s-au trezit.
PARADISUL PIERDUT 15

Nu că n-ar fi simţit în ce cumplită stare


Se aflau, sau chinul ce-ndurau,
însă, în curând, la glasul generalului,
Fără de număr, dădură ascultare.
Precum cu băţu-i fermecat, fiul lui Amram,
în ziua grea pentru Egipt, rotind-o
De-a lungul ţărmului, chemat-a norul de lăcuste
Ce ca smoala, asemeni nopţii,
învălui în noapte Nilul şi tărâmul
întins al faraonului păgân.
La fel de numeroşi stricaţii îngeri
Zburau sub bolta Iadului, printre
Flăcări de jos, de sus şi dimprejur,
Până când, ca un semnal,
Lancea marelui Sultan se ridică, ca zborul
Să li se îndrepte, spre vatra de pucioasă întărită,
Umplând câmpia, cu o mulţime, pe care niciodată
Nordul n-a revărsat-o din coastele-i de gheaţă
Să treacă de Rin sau Dunăre, când fiii săi barbari
Ca un potop se repeziră către sud şi se întinseră,
Din Gibraltar către nisipuri libaneze,
încontinuu, din cete şi escadroane,
Capi de oaste în grabă se-ndreptau
Spre comandantul lor măreţ - ca zeii, fiind
Prin formă şi statură, de oameni
Mai presus. Mari demnităţi,
înscăunaţi odată-n ceruri,
Cu toate că, amintirea lor, în scripturile cereşti,
Nu mai apare, prin răzvrătire
Şterşi fiind din Cartea Vieţii.
Noi nume nu le-au dat nici fiii Evei
Dar, rătăcind pe-acest pământ,
16 JOHN MILTON

Printre-ncercările de Domnul date omenirii,


Cu falsitate şi cu minciuni ei au corupt,
Din omenire cea mai mare parte,
Făcând-o Creatorul să-şi tăgăduiască,
Şi gloria-i invizibilă să schimbe, acelui care
!-a transformat pe oameni într-o brută,
Cu vesele religii împodobită, cu pompă, cu aur
Şi demoni pe care să-i adore.
Atunci sub diferite nume fură cunoscuţi
în chip de idoli în păgâna lume.
Hai, spune-mi, muză, numele acestea,
întâiul cine-i, cel din urmă cine-i, din cei
Ce din culcuş de foc au fost treziţi
La-mpărătescul glas?
Ce capi de oaste, mai aproape lui prin merit,
Unul câte unul, spre ţărmul sterp se îndreptară,
în vreme ce mulţimea, răzleţită, încă mai stătea departe?
Căpeteniile, din fundul iadului ieşite,
Pradă să-şi caute bântuind Pământul, îndrăzniră
După mult timp lăcaşele să şi le aşeze
Lângă lăcaşele lui Dumnezeu,
Altarul lor lângă al său altar, zei adoraţi
Fiind de naţiile din jur şi îndrăzniră
Alături de lehova cel tunător, a locui,
înscăunat cu Heruvimi în preajmă:
în sanctuarul lui şi-au pus adesea şi racle...
Sacrilegiu! l-au profanat cu lucruri blestemate
Sfinte obiceiuri şi serbări solemne
Cu întunecimea lor sfidând lumina sa.
Mai întâi Moloh, un groaznic rege, mânjit cu sânge
De umane jertfe şi lacrimi de părinţi,
Deşi în zgomotul de tobe şi ţimbal,
PARADISUL PIERDUT 17

Nu-şi auzeau copiii când treceau prin foc


La idolul întunecat. Şi amoniţii
îl adoră în Rabba, pe câmpia ei apoasă
în Argob şi Basan, până în unda
Cea mai îndepărtată a lui A m o n .
Doar duhurile, de le place, să hotărască pot
De vor a fi femeie sau bărbat sau amândouă;
Atât de simplă şi subtilă este pura lor esenţă,
Neîncătuşată de mădulare şi încheieturi
Şi fără sprijin pe-a oaselor putere,
Precum greoaia carne; dar în forma ce-şi aleg
Mărită sau restrânsă, strălucitoare sau întunecată,
înfăptuiesc aeriene ţeluri,
A dragostei şi-a urii lor lucrare.
De multe ori, israeliţii, pentru ei şi-au irosit,
Puterea Vie, pustiu lăsând
Altarul lor de drept şi închinându-se înjositor,
La zeii dobitoace. De-aceea capeteie, jos plecate
în luptă, mai mult se afundară, sub lancea
Josnicilor duşmani. Veni cu-aceste trupe,
Astoreth, pe care fenicienii o chemau
Astarte, regina cerului, împodobită,
Cu o perche de crescânde coarne,
La care noaptea, la lumina lunii,
Fecioarele sidoniene jurăminte şi cânturi închinau;
N-a fost nici în Sion neproslăvită,
Pe-al Muntelui Nelegiuirii templu, clădit
De regele ce pe femei iubea, al cărui suflet, chiar de
mare,
Sedus de preafrumoase idolatre,
Căzu-n a idolilor încântare. Apoi urmă Thammuz,
A cărui rană, cea an de an deschisă în Liban,
18 JOHN MILTON

Chema pe tinerele siriene, să bocească soarta-i crudă


Gingaş plângând o-ntreagă zi de vară.
în timp ce-Adonis, blândul, de pe stânca sa,
Spre mare-aleargă, purpuriu, se crede,
De sângele vărsat de-acest Thammuz,
Din rana lui deschisă an de an;
Povestea de iubire a molipsit atâtea fiice
Ale Sionului şi această patimă
Ezechiel a văzut-o, când stăteau, pe sub porticul sfânt
Pierdute în plăcerea desfrânării,
Când el, de viziunea sa călăuzit,
Văzut-a negrele idolatrii
Ale lui luda cel necredincios. Apoi se-arată
Unul ce-a plâns amar, când captiva arcă
Oribila-i imagine i-a mutilat-o, braţele şi capul
Lăsându-le s-atârne în propriul său altar,
în pragul porţii, unde,
Spre ruşinea adoratorilor, căzu.
Dragon îl cheamă, monstrul mării, pe jumătate
Om, pe jumătate peşte. Şi totuşi, înaltu-i templu,
în Azot, pe culme ridicat, temut de-a lungul coastei
Palestinei,
în Gat şi-n Alascon, în Accaron, până-n hotrul Gâzei.
Lui îi urma Rimmon, cu al său lăcaş fermecător
în Damascul minunat, pe malurile fertile
Ale limpezilor ape, Abbana şi Pharphur.
Al casei Domnului potrivnic, îndrăzneţ şi ei.
Pierzând odată un lepros, un rege-a dobândit
Pe-Ahaz, pe preaneghiobul cuceritor al său, pe care-apoi,
Altarul Domnului l-a aţâţat să-l pângărească
Şi-n locul lui să pună un sirian altar, pe care-a ars
Ofrandele-i respingătoare şi-a adorat pe zeii,
PARADISUL PIERDUT 19

învinşi de dânsul. In urma lor se-arată haita celor


Ştiuţi pe nume încă din vechime,
Osiris, Isis, Orus şi suita
De monstruoase forme şi magie neagră
Fanaticul Egipt stricându-l,
Mulţi preoţi îndemnând să-şi cate zeii
Rătăcitori, mai mult în chip de dobitoace,
Decât în chip de oameni. Nici Israelul n-a scăpat
De molipsire, când plămădi, din aurul împrumutat,
Viţelul din Horeb; rebelul rege
îndoi păcatul, care la Dan şi Bethel,
Pe boul cel păscător l-asemui cu însuşi
Creatorul său, cu lehova, care, umblând odată,
într-o noapte, prin Egipt, cu doar o lovitură
îi făcu pe cei întâi născuţi una
Cu toţi behăitorii zei ai săi.
în final, veni Belial; un duh mai necurat
Decât acesta, iubind pe viciu
Pentru viciu. Nu i s-a durat vreun templu
Şi nici n-au fumegat altare; şi totuşi,
Cine, mai adesea decât dânsul, se află
în temple şi altare, când preotul,
Ateu ajunge, ca fiii lui Eli, cei care
Cu violenţă şi dezmăţ umplut-au
Lăcaşul Domnului?
La curţi şi în palate el mai domneşte
Şi în luxoasele oraşe, în care larma desfrânării,
Ocara, blasfemia suie
Mai sus de cele mai înalte turnuri.
Când noaptea peste străzi aşterne beznă,
Cutreieră prin lume fiii lui Belial,
Umflaţi de vin şi de neruşinare.
20 JOHN MiLTON

Stau mărturie porţile Sodomei, iar noaptea


în Gibeh, de după uşa primitoare
Apăru o matroană, răpirea ca să n-aibă loc.
Erau aceştia cei dintâi, prin rang şi prin putere
Pe alţii să-i înşirui, s-ar cere vreme,
Chiar renumiţi de sunt:
Pe zeii ionici, de Javan obârşiţi.
Dar hirotonisiţi mult mai târziu decât
Mult-lăudaţii lor părinţi, Pământul şi cu Cerul;
Titan, al Cerului întâi născut,
Cu neamul lui nenumărat şi dreptul de prim născut,
De tânărul Saturn, crunt uzurpat, dar Zeus cel puternic,
Al său şi-al Reei fiu, şi-a luat atunci revanşa,
Aşa că Zeus, uzurpatorul, a domnit.
Aceşti, mai întâi în Creta şi Ida cunoscuţi,
Apoi de pe înzăpezit Olimp
Văzduhul cel de mijloc stăpânindu-l,
Cel mai înalt din cerurile lor,
Stăpâni au fost pe stânca de la Delphi,
Sau în Dodona şi pe tot cuprinsul
Ţinuturilor dorice; sau unul, care, împreună cu Saturn
Fugit-a peste Adriatica, înspre câmpia Hesperiei
Şi peste ţara celtă, înspre insulele cele mai îndepărtate.
Aceştia toţi şi alţii se-arătară-n cete;
Dar cu priviri plecate şi cu ochi umezi,
în care, totuşi, licăriri de bucurie, că Domnul
Nu şi l-au găsit în disperare, iar ei
Nu sunt pierduţi; pe chipul său se oglindi
Culoarea îndoielii. Dar, în curând, trufia
îşi redobândi, cu vorbe mari, dar goale
De substanţa demnităţii şi le însufleţi
Curajul ce pălea şi temerile le împrăştie.
PARADISUL PIERDUT 21

Apoi dădu comandă, să se-naiţe


în sunete războinice de trâmbiţi şi de goarne,
Drapelul său. Onoarea aceasta-i cere,
Ca pe un drept al său, un mare Heruvim
Pe nume Azazeî;
Acesta, pe lancea-i sclipitoare, desfăşoară
împărătescul steag, ce fâlfâind,
Sclipeşte ca un meteor sub vânturi,
împodobit cu perle şi cu tiv de aur, blazon
Peste serafice trofee; în acest timp
Zgomotoasele metale sunau războinic.
La care, universala hoardă le dă
Răspuns puternic, ce răscoleşte
A Iadului genună, înspăimântând domnia
Străvechii Nopţi şi a străvechiului Haos.
Apoi, deodată, din întuneric apărură
Zece mii de flamuri, în aer ridicate,
Unduind în fald culorile Aurorei; cu ele se-năîţară
Păduri de lănci; şi coifuri sclipitoare apărură
Mii de dese scuturi, într-o nemăsurată adâncime.
Curând, porni la drum perfecta lor falangă
în sunet dorian de fluier şi cimpoaie,
Ca cel ce înălţa la calmul ce! mai nobil
Pe eroii armaţi pentru cumplita bătălie
însufieţindu-le numai virtutea
Şi nu mânia, astfel încât a morţii teamă
Să nu-i îndemne spre retragere sau ruşinoasă fugă.
Putere-avea solemnul cânt de luptă
Neliniştile să le domolească şi să gonească
îndoială, frică, necazuri şi durere
Pentru cei muritori, dar şi pentru fiinţe veşnice
Şi astfel ei, putere întrunită, spre ţe! de neclintit
22 JOHN MILTON

în linişte se-ndreaptă, în sunet blând de fluier,


Ce le vrăjeşte paşii-ndureraţi
Pe-ncinsa vatră. A c u m , ajunşi în faţă
Se opresc - lung front îngrozitor, sclipind de arme
în rânduiala vechilor războinici, cu lănci şi scuturi,
Comanda Mai-Marelui ei aşteptând-o. Acesta,
Prin rândurile înarmate, privirea ştiutoare îşi împlântă,
întreaga oaste cuprinzând-o, în rânduiala ei desăvârşită
De chipuri şi staturi de Dumnezei;
Le socoteşte numărul. îndată, inima îi creşte
Umplută cu mândrie şi cu puterea întărită
Se glorifică, căci niciodată
De când a fost creat pe lume omul,
Nu s-a văzut asemeni forţă strânsă.
Oricare oaste, pe lângă oastea sa
Ar fi ca pedestrimea înfruntată
Odată de cocori - şi chiar întreaga uriaşă stirpe
A Phelegrei, care a luptat în Theba
Şi-n llion, de fiecare parte-amestecată
Cu zei ajutători; şi ce se povesteşte
în legende despre-a lui Uther fiu,
înconjurat de cavaleri bretoni şi-armoricani;
Şi toţi aceia care, păgâni sau botezaţi,
Se înfruntară în Aspramont sau Montalban,
Damasc, Maroc sau Trebisonda,
Sau cei trimişi din ţărmuri africane
De Biserta, când Carol zis cel Mare
Spre ei îşi năpusti pairii la Fontarabbia.
Din toţi aceştia, asemuire cu oastea demonilor
Nu există; astfel văzu cumplitul lor
Conducător. El, deasupra tuturor,
Măreţ în gesturi şi-n statură
PARADISUL PIERDUT 23

Precum un turn predomină. Făptura lui nu-şi pierde


Sclipirea de-odinioară şi nici n-apare
Mai puţin ca un căzut Arhanghel,
Cu prea-plinul faimei scăpătate; la fel cum soarele
Nou răsărit, lipsit de raze, priveşte curmeziş
Orizontala, înceţoşată zare, sau cum
Ascuns de lună, eclipsa-i mohorâtă răspândind
Amurg de groază peste jumătate
Dintre popoare, îngrozind monarhii lumii
Cu spaima de schimbare. Aşa întunecat şi totuşi
Arhanghelul deasupra lor lucea,
însă pe chipul său lăsase cicatrici adânci
Cumplitul tunet şi grijiie, pe-obrajii ofiliţi
Se aşezaseră însă sub sprâncene,
Mândria răbdătoare, curajul neîmblânzit
Şi răzbunarea, l-e ochiul crud, însă arată
Semne de remuşcări, privind spre cei
Ce-mpărtăşiră crima-i, sau mai degrabă
îl urmară numai (toţi astfel pe tărâmul fericirii)
Şi osândiţi acum pentru vecie,
Să-şi aibă partea lor de suferinţă.
Milioane de Duhuri îndurară din vina sa
A Cerului mânie, din eternele splendori zvârlite
în urma răzrătirii iui - rămase credincioase, totuşi,
Azi, gloria le e pălită; aşa cum focul Cerului
Despoaie stejarii din pădure sau pinii de pe munţi
Şi chiar de-s goi, rămâne truncniul lor cel falnic
Pe vatra arsă, în picioare. Se pregăteşte-acum
Să cuvânteze; oştirea-naripată, în jurul lui
Se-adună, cu toţi pairii, muţi în aşteptare
De trei ori tot încearcă şi de trei ori
în ciuda urei, lacrimi, ca plânsul îngerilor-i,
24 JOHN MILTON

Izbucniră; într-un sfârşit, cuvinte-ntretăiate


Cu suspine îşi găsiră drumul din gura lui:
"O, miriade de nemuritoare Duhuri!
Puteri, ce doar cu-Atotputernicul
Se-aseamănă! De glorie n-a fost lipsită lupta
Chiar de-a urmat apoi prăpădul,
Cum mărturie stă această vatră şi schimbarea
Greu de pus în vorbe. Dar ce putere-a minţii, oare,
Prevăzând, din trecutul cunoaşterii
Trecute sau prezente, putea să-ncerce teama
Că astfel de oştire, a Dumnezeilor, unită,
Putea să fie-nfrântă?
Căci cine poate oare, chiar după neizbândă
Să creadă că aceste legiuni puternice, al căror
Exilare golit-a Cerul, nu se vor ridica
Spre cucerirea lăcaşului, prin naştere a lor?
Să-mi fie martoră Cereasca oaste-ntreagă, dacă
Prin sfatul meu greşit sau prin primejdii
De mine ocolite, ne-a fost speranţa noastră
Spulberată. Dar cel ce este al Cerului
Monarh, până atunci pe tronu-i
Stând netemător, de faimă şi-obiceiuri
Sprijinit şi de voinţa tuturora,
El şi-a ascuns mereu puterea,
Doar rangul lui punând în faţă
Ne-a aţâţat să încercăm şi de aici ruina ni se trage.
Noi ştim de-acum puterea lui, ca şi pe-a noastră
încât să n-aţâţăm, dar nici să temem
Un nou război pornit; mai bine noi
Să plănuim în taină, prin viclenie şi înşelăciune
Să dobândim ce n-am putut prin arme, ca el
Măcar atât să afle: cine prin forţă duşmanul
PARADISUL PIERDUT 25

îşi învinge o face doar pe jumătate.


Din spaţiu se pot naşte şi alte lumi
Şi umblă zvonul prin Ceruri că în curând,
Atotputernicul are de gând o nouă seminţie
Să creeze, care cu Fiii Cerului să fie asemeni.
Aici, ca să aflăm ce vrea să facă,
Pătrunde-vom întâi, căci de nu, aiurea;
Căci hăul Iadului şi nici Abisul vreodată
Nu vor ţine spiritele cereşti
în întunericul de nepătruns. Aceste gânduri însă
Se cer gândite mult. La pace nimeni nu gândeşte,
Căci cine jugului să se supună? Război atunci,
Război, pe faţă sau ascuns, însă aşa să fie!"
Aşa grăi acesta şi ca vorba să i-o întărească,
Milioane de săbii arzătoare, săltate din
Coapsa Heruvimilor măreţi; deodată un fulger
Lumină în lung şi lat Infernul. Se năpustiră cu furie
Asupra celui Preaînalt, lovind cu armele în scuturi,
Cu sunet de război, mugindu-şi dârz
Sfruntarea către cer. Era pe-aproape un deal
Al cărui vârf cumplit din clipă-n clipă slobozea
Trâmbe de fum; tot restul sclipea
Acoperit cu o lucioasă crustă-neîndoielnic semn
Că-n al său pântec, metalică plămadă se-ascundea,
Lucrarea pucioasei. înaripaţi şi iuţi,
O mare ceată acolo se grăbi, aşa cum fac
Şi pionierii, cu târnăcoape şi cazmale înarmaţi,
Când taberei regale îi premerg,
Un şanţ să sape, ori o întăritură
Să ridice. Mammon e-n fruntea lor -
Mammon, cel mai prejos dintre căzuţii îngeri;
întotdeauna-n Ceruri, el gândul şi privirea
26 JOHN MILTON

Şi le ţinea plecate, vrăjit de bogăţia


Cu care Ceru! e pavat, mai bine aur,
Decât ce-i sacru şi divin în viziunea
înaltelor sfinţenii. Prin el întâi
Şi îndemnaţi de el, oamenii au scormonit
Cu mâini spurcat-au în adâncuri,
Furând din pântecele mamei Terra
Comori adânc ascunse. Curând,
întreaga gloată, în colină făcu adâncă rană
Şi scoase coaste de aur la suprafaţă.
Să nu se mire nimeni că şi în Iad
Cresc bogăţii, pe-al lui pământ
Otrava preţioasă mai bine creşte.
Să-nveţe de aici, cei ce laude aduc,
Prin muritoare lucruri, şi uimindu-se
De Babei când vorbesc şi de lucrarea
Monarhilor din Memphis, să înveţe cum
Cele mai de seamă momente de faimă
Şi putere şi artă cu uşurinţă sunt
De duhuri întrecute, şi într-o oră înfăptuiră
Ce într-un an, cu trudă grea
Şi fără număr braţe monarhii ridicară.
Aproape-n câmp, în multe gropi,
Sub care vine trec cu foc lichid,
Din lac vărsate-aici. O a doua ceată,
Cu meşteşug formată, minereul greu
Pe feluri alegându-! şi spălându-î
De zgura-i şi de spumele-i.
O a treia ceată, în pământ, îndată se formă,
Cu forme diferite, în care, din gropile arzânde
Prin ţevi ciudate umplând-o până
în colţurile cele mai ascunse.
PARADISUL PIERDUT 27

Ca într-o orgă, o pală doar de vânt,


Dă glas apoi prin zecile de ţevi.
Afară din pământ, imens se-nalţă
O uriaşă lucrătură, ţâşnind înalt, în sunet
De simfonii şi glasuri dulci
Clădită ca un templu, cu pilaştri-n jur
Şi dorice coloane, purtând în cap
De aur arhitrave; avea şi frize, şi cornişe
Cu ornamente-n relief sculptate;
La fel tavanul aurit era. Nici Babilonul,
Ori marele Alcairo nu-l egalau în glorie,
Durând lăcaşe lui Belus şi Serapis, zeii lor,
înscăunându-şi zeii, când Siria şi Egiptul
Se întreceau în lux şi bogăţie. Grămada
Ce creştea se opri la înălţimea ei semeaţă.
Şi prin de bronz canaturi mari porţi deschiseră
Imense spaţii dezvăluind năuntru
Cu line lespezi, bine lustruite; din bolţile-arcuite
Printr-o subtilă vrajă, atârnă şiruri
De înstelate lămpi şi felinare scânteinde, hrănite
De naft şi de asfalt ce răspândesc lumină
Ca cea din cer. Grăbita hoardă
Admirând intră; lucrarea lăudând
Şi lucrătorul. Mâna lui ştiută-i
Prea bine în cer, căci îndrăgea să facă
Ziduri din cele mai înalte, în care îngeri
Purtători de sceptre sălăşluiau ca prinţii,
Iar la care supremul Rege, asemenea putere
Le dăduse, Isându-i să conducă, fiecare
în ierarhia sa, oşti lucitoare.
Neadorat n-a fost şi nici neauzit
în vechea Grecie al său nume;
28 JOHN MILTON

în ţara Ausoniei, oamenii îl numeau Mulciber;


Cum a căzut din Ceruri se povestea,
Zvârlit de furiosul Jupiter, peste creneluri
De cristal: o zi de vară a căzut, din zori
Şi până-n seară şi din amurg până la răsărit
O dată cu amurgul, din zenit se prăbuşi
Asemeni unei stele căzătoare,
Pe Lemnos, insula Egeei. Deşi se-nvârte vorba,
Lumea se înşală, căci el, cu liota-i -cea rebelă,
De mult se prăbuşise şi la nimic
Nu-i folosea acum, că-nalte turnuri
Ridicase-n ceruri; nu l-au scăpat nici ale sale
Maşini măiastre, ci cu capul înainte a fost zvârlit
Cu toată hoarda lui meşteşugită, în Iad
Ca să clădească,
în acest timp heralzi înaripaţi, din ordinul
Puterii suverane, cu obiceiuri groaznice,
Cu sunet de trompete, printre oaste anunţară
Că un solemn consiliu urma ca să se ţină
La Pandemonium, capitala lui Satan
Şi-a semenilor săi. Chemarea lor strigă
Pe cei mai vrednici din regimente şi din cete
Şi cu sutele şi miile veniră la chemare.
Intrările se gâtuiră toate; la porţi
Şi la portaluri, dar mai ales în spaţioasa
încăpere, demonii colcăiau.
(Deşi întinsă precum câmpul
Unde eroi neînfricaţi obişnuiau să intre
Călare, trecând prin faţa marelui Sultan.
Cavaleria păgână o provocau la luptă
Pe viaţă şi pe moarte, sau la duel cu lancea).
Pământul şi văzduhul şerpuiau de duhuri,
PARADISUL PIERDUT 29

Frecat de mii de aripi foşnitoare. Precum albinele


în primăvară, când Soarele cu Taurul se însoţeşte
Roiul şi-l strâng pe lângă stup şi zboară
Printre flori şi stropi de rouă, sau pe o scândură
Se adună, ce-i mahalaua cetăţilor de paie.
Plecată cu răşină de curând şi adunate acolo
Vorbesc de trebi de stat; la fel roiră hoardele
Din aer şi stăteau grupate; până când
La un semnal, să vezi minune! Acei care păreau
Acum că în mărime întrec pe ai Pământului
Fii giganţi, mai mici decât cei mai mărunţi pitici
Erau acum şi în locul strâmt intrară fără număr,
Ca rasa de pigmei de după munţii indieni;
Sau elfii, care în desfrânarea lor de miez de noapte,
Văzuţi de vreun ţăran întârziat, lâng-o fântână
Sau la marginea unei păduri, sau poate
De unul ce visează doar că-i vede, în timp ce
De deasupra lui, Luna îl veghează
Şi apropiindu-şi de Pământ plutirea-i pală,
în bucuria lor întind un dans, urechea
Cu un cânt plăcut vrăjind-o; numaidecât
De fericire şi de spaimă inima începe să îi bată.
Astfel şi spiritele fără trup, imensa formă
Şi-o reduc, şi chiar de fără număr, în sala
Curţii infernale, se simt în largul lor.
însă-năuntru, în dimensiunea lor de dinainte,
Marii serafici Lorzi şi Heruvimi,
La loc secret şi la un sfat de taină se adună,
O mie semizei, pe scaune de aur, la un sobor
De plin şi numeros. După o clipă de tăcere,
Se citiră chemările şi marele consiliu începu.
Cartea a li-a

Pe tron înalt, regal, ce de departe


întrecea în bogăţie Ormuzul, Indul,
Ori minunatul Orient, cu ţările în care
Plouă peste barbarii regi, cu perle şi cu aur,
Stătea Satan, cel înălţat prin merit
La rangul său malefic; şi, din disperare,
Mai sus decât a sa speranţă ridicat, el năzuieşte
Cu mult mai sus, fără odihnă să se războiască
Cu Cerul; învăţ din neizbândă netrăgând,
Trufaşul gând astfel dezvălui:
"Puteri şi Stăpâniri, Divinităţi din Ceruri!
De vreme ce nici o văgăună nu va ţine
în adâncimea ei, nemuritoarea noastră vlagă,
Deşi căzut, eu tot nu cred că am pierdut
Pentru vecie Cerul: cereşti virtuţi s-or ridica
înălţătoare din această prăbuşire,
Mai glorioase, decât dacă noi n-am fi căzut,
Şi-n faţa fricii ele ne sunt chezaşe,
De-a îndura o altă grozăvie!
Măcar că eu, prin drept de neclintit şi legi
De Cer statornicite, am fost numit al vostru
Conducător, iar mai târziu, aies
Prin libera voinţă-a voastră,
PARADISUL PIERDUT 31

Prin merit dobândit la sfat şi-n luptă,


Eu cred necazul că ni-i mai mic acum,
O dată ce pe tron mai sigur stau,
Nepizmuit şi prin consimt deplin,
în Ceruri, cea mai fericită stare,
Unei dregătorii urmând firesc, poate atrage
Invidia celor de jos; dar cine-aici
M-ar pizmui, când rangul cel mai înalt
Este sortit întâiul să înfrunte mânia
Tunătorului şi din din durerea fără de sfârşit
Să suporte, cea mai mare parte.
Când nimic bun nu iese din ceartă,
Atunci nici ceartă, între tabere nu se va isca:
Căci nimeni dreptul la Iad nu-şi va striga;
Nici unul care parte mare la durere nu prea are
Nu va dori mai mare caznă! Cu-n astfel avantaj,
Să ne unim prin crez de neclintit
Aşa cum nu găseşti în Ceruri, să ne cerem
Străvechea noastră moştenire înapoi,
Mai siguri de izbândă decât dacă ne-ar fi spus-o
Propăşirea; Care să fie calea cea mai bună,
Război deschis sau viclenie? Acum ne hotărâm.
Cine să spună ceva are acuma să vorbească."
Tăcu Satan şi îi urmă Moloh, rege purtător
De sceptru, cel mai puternic şi mai furios,
Din Spiritele ce-nfruntară Cerul, acum
Şi mai turbat de deznădejde.
El se credea la fel Acelui Veşnic în putere
Şi decât o mai prejos putere, preferă mai
Degrabă nefiinţa; o dată cu-astă grijă
Plecă şi-această teamă: de Dumnezeu, de Iad
Sau chiar mai mult, aşa că astfel grăi:
32 JOHN MILTON

"Votez pentru război deschis. La viclenii


Că mă pricep, eu nu mă laud: îi las pe cei ce au
Nevoie să urzească, atunci când e nevoie;
Dar nu acum, căci cât ei pun la cale urzelile,
Stau milioane de duhuri înarmate, aşteptând
Semnalul luptei. Cum să stea, aici ei lâncezind,
Fugiţii cei din Ceruri, în această genune a ruşinii,
O temniţă a tiraniei, care domneşte prin
întârzierea noastră? Nu! Mai bine înarmaţi
Cu-a cerului furii şi flame, să-ncepem asaltul
De nestăvilit, din ale noastre cazne,
Arme crunte împotriva Călăului să facem;
Răspuns la tunetul atotputernic
S-audă tunetul din Iad şi fulgere de negru foc
Să vadă, teroare răspândind în rândul îngerilor
Şi chiar şi tronu-i îl învălui în foc ciudat şi sulf,
Năpăstuiri de el scornite. Poate că, însă,
Drumul pare dificil, să urci către-un duşman
Ce este şi mai sus! Să ne-amintim de
Adormitoarea apă a lacului acesta ai uitării
Nu ne ameţeşte, că înnăscută
Ne e urcarea către sălaşul nostru;
Căderea sau coborârea ne sunt străine.
Cine nu a simţit când crudul vrăjmaş
Ne-a alungat, batjocorindu-ne şi urmărindu-ne
Prin hău, ce trudnic zbor şi ce sforţări
Ca să ajungem atât de jos? Urcuşul, astfel,
E uşor! însă de-ar fi din nou să provocăm
Mânia celui Atotputernic, în feluri mai cumplite
Să ne distrugă ar găsi, dacă se poate întâlni în Iad
O frică şi mai mare! Ce poate fi mai rău
Decât a sta aici, lipsiţi de fericire, sortiţi
PARADISUL PIERDUT 33

în văgăuna groaznică la mare suferinţă!


Acolo unde focul veşnic, fără speranţă
Vreodată de-a se stinge, vasal mâniei sale
Necontenit ne arde, iar biciul nemilos
Ne cheamă la pedeapsa neîndurată.
Mai nenorociţi de-atât, nu mai urmează
Decât moartea. De ce atunci să ne mai temem?
Să ne-ndoim cum că mânia i-am aţâţa mai mult?
Că ne-ar spulbera cu totul esenţa firii?
Mai bine decât etern să fim nenorociţi!
Sau, dacă-ntr-adevăr substanţa ne e divină
Şi nu-ncetează-a fi, atunci ne-aflăm
în cea mai proastă stare şi-avem dovadă
Că puterea noastră e suficientă să deranjeze
Cerul, prin hărţuieli necontenite să zguduiască
Fatalul tron, deşi de neatins şi chiar
De nu-i izbândă, e răzbunare!"
Şi încruntându-se sfârşi, cu privirea
Dezvăluindu-i o disperată răzbunare şi luptă cruntă
Cu mai prejos de zeii. Din altă parte, se ridică
Atunci Belial, o făptură mult mai umană.
O persoană mai graţioasă decât acesta
Cerul nu pierduse; părea creat pentru mari fapte
Şi demnităţi, dar totul era gol şi strâmb în el,
Măcar că-i picura din limbă mană, făcând
Să pară rău, alegerea cea bună, să zăpăcească
Şi pe dos să-ntoarcă până şi cele mai mature
Sfaturi. Căci, nutrind doar gânduri josnice,
Dibaci la vicii, dar la lucruri nobile
încet şi temător. Totuşi, era plăcut urechii,
Şi cu accent convingător, astfel începe:
"Pe plac mi-ar fi grozav făţişa luptă,
34 JOHN MILTON

O, semeni, dacă nu vă rămân prin ură


Mai în urmă, atunci pricina întâi a hotărârii
De a porni război imediat mă-mpinge
La o potrivnică părere, izbânda părându-mi chiar
De rău augur, căci cel ce pune mult temei pe arme,
De armele-i, de sfatu-i, se-ndoieşte,
Curajul său bazându-se pe deznădejde
Şi pe desăvârşita nimicire, ca scop
Şi unic ţel, după o crudă răzbunare.
Ne întrebăm întâi, ce răzbunare? Turnurile Cerului
Sunt pline de străjeri care veghează toate intrările;
Adesea, la hotarele genunii, fac tabără mulţimi
De legiuni, sau cu aripi întunecate, în lung
Şi-n lat, cutreieră împărăţia Nopţii, far' să se teamă
Că vor fi surprinşi. Sau dacă-am reuşi
Cu forţa să ne strecurăm, târând
întreg Infernul după noi, cu cea mai neagră
Ce s-a văzut răscoală, lumina pură
A Cerului să o înfrângem, şi totuşi,
Marele Duşman, incoruptibil, va sta pe veci
în nepângăritu-i tron, cu eterica-i substanţă
Nepătată, prin sine izgonind din sine răul
Şi curaţind înaltul Cer de foc, chiar josnic,
Va fi victorios. Astfel respinşi, ni-i ultima speranţă
Doar culmea disperării: să-l scoatem
Din sărite trebuie, pe Marele Victorios,
Ca-ntreaga mânie să-şi consume şi asta
însemnând sfârşitul nostru; acesta-i
Leacul nostru - Să nu mai fim? Trist leac!
Dar cine-ar pierde, chiar de-i de durere plin,
Cugetătoarea-i fiinţă, gândurile ce cutreieră
Eternitatea, mai degrabă vrând să piară,
PARADISUL PIERDUT 35

în pântecele Nopţii celei nezămislite


Şi lipsite veşnic de simţire şi mişcare?
Şi cine ştie dacă, de-ar fi chiar bine pentru noi
Crudul duşman ne-ar vrea desăvârşita nimicire?
Cum ar putea s-o facă, e-ndoielnic
Că n-o să vrea în veci, aceasta-i sigur.
Cum el, atât de înţelept, să-şi lase mânia
Dezlănţuită, nedându-şi seama sau neputând
Duşmanilor voinţa să le-o împlinească
Să-i distrugă în mânia sa, când chiar aceasta
l-a scăpat, în vecie condamnându-i?
«Şi cine atunci ne stă în cale?» se-ntreabă cei
Ce-ndeamnă la război, «Ne-a judecat şi suntem
Sortiţi la chin fără sfârşit. Deci orice-am face,
Să îndurăm mai mult nu-i cu putinţă.
Şi-atunci mai rău e înarmaţi să stăm
Şi să ne spunem părerea ia acest sobor?
Şi cum era atunci când cumplitul tunet al Cerului
Ne hăituia şi căutam să ne adăpostim în Hău?
Acest Infern părea atunci refugiul pentru răni.
Sau când pe lacul întins stăteam încătuşaţi?
Cu siguranţă că era mai rău. Şi dacă s-ar trezi
Suflarea ce aprinse acele focuri slabe,
Le-ar transforma în roşie furie şi ne-ar zvârli
în flăcări; sau dacă răzbunarea neterminată
Şi-ar înarma-nroşita mână dreaptă, să
Ne năpăstuiască? Şi dacă prăvăliile ar fi deschise
Toate şi firmamentul Iadului ar revărsa
Cu vuiet cataractele-i de foc, orori
Grozave, ce ne ameninţă cu înspăimântătoarea
Lor cădere; în timp ce noi tot piănuim
O glorioasă luptă, prinşi în furtuni de flăcări,
36 JOHN MILTON

Vom fi deodată supţi, de vreo stâncă ţintuiţi


Pe rând, pradă şi joacă vârtejurilor sau
Pentru totdeauna zvârliţi vom fi în
Oceanu'-n flăcări, în lanţuri ferecaţi, acolo
Conversând cu eternele suspine, lungi veacuri
De milă văduvite, răgaz şi tihnă, fără
Speranţă de sfârşit. Deci, ar fi mai rău.
Astfel războiul, făţiş sau chiar ascuns,
Pe-amândouă le resping; căci forţa sau viclenia,
Ce pot face ele, să-nşele cine poate înalta minte,
Ai cărui ochi să vadă totul pot? Din înaltul Cerului
Ne vede mişcările deşarte, puterea noastră
Prin Atotputerea-i sfruntând-o cu înţelepciune
Urzeala destrămându-ne-o. Şi totuşi, să trăim
In înjosire - noi, cei din cerească seminţie,
Să îndurăm aceste lanţuri, aşa striviţi şi surghiuniţi?
Mai bine aşa decât mai rău, e sfatul meu,
De vreme ce destinul inevitabil ne-apasă
Sub voia şi osânda Victoriosului. In suferinţă,
Dar şi în faptă, puterea ne e aceeaşi şi nici
Nedreaptă legea nu-i, care-a statornicit aşa.
Noi, înţelepţi dacă am fi fost de la-nceput
Şi nu am fi sfruntat duşman atât de mare,
Atunci poate că nu am fi căzut,
îi râd pe cei cutezători cu lancea, ce se micesc
Când lancea le lipseşte, se tem de ceea ce
Urmează să se-ntâmple: exilul, înjosirea
Lanţurile sau durerea, sentinţa
Marelui Cuceritor. Aceasta ni-i acum ursita,
Care de-o-ndurăm, mânia-n timp,
Marele Duşman şi-o îmblânzi şi poate,
Aşa departe, nu îl vom mai supăra, pedeapsa
PARADISUL PIERDUT 37

Poate îi va fi pe plac; s-o domoli şi focul


Ce ne arde, dacă suflarea lui nu-l va mai înteţi.
Substanţa noastră pură va învinge atunci
Şi aburii vătămători de-aici. sau mai mult
Obişnuindu-se cu ei, n-o să-i mai simtă,
Sau poate, atât de mult schimbat, cu locul
Obişnuindu-şi pornirile şi firea, căldură
Cumplită o va primi normal şi nesimţind durere,
Ororile s-or îmblânzi, iar întunericul va deveni lumină;
Dar ce speranţă ne poate aduce neopritul zbor
Al zilelor ce vor să vină când norocul, şi ce noroc,
Ce merită aşteptat de vreme ce năpasta nu-i atât de rea,
Nu-i bine daca mai multe asupra ne-om atrage."
Astfel grăi Belial, cu vorbe îmbrăcate
în vălul isteţimii, la tihnă josnică şi trândăvie
Paşnică neîndemnându-i, nu pace; şi după asta
Mammon vorbi: "Or, ca pe regele din Cer
Să-l detronăm, să ne luptăm de ne prieşte lupta,
Şi ca să regăsim tot ce-am pierdut. Putem
Nădăjdui să-l detronăm, când Soarta va ceda
Norocului cel schimbător şi haosul va fi lăsat
Să cumpănească. Cum ne este în zadar speranţa
De a-mplini întâiul ţel, ne este în zadar şi
Ţelul celălalt; căci ce loc se află pentru noi
într-ale Cerului hotare, dacă nu reuşim
Să-nfrângem pe-al nostru Domn ceresc?
Să presupunem că s-ar îmblânzi şi că, la toţi
Ne-arată îndurarea, dacă-i jurăm supunere din nou;
Dar cu ce ochi vom sta atunci umili în faţa sa,
Şi să primim cu sila ale sale legi,
Tronu-i să-i celebrăm, cu imnuri înălţătoare,
Divinităţii sale, cântându-i aleluia,
38 JOHN MILTON

în timp ce stă domneşte invidiatul suveran,


Pe altaru-i cu arome şi ambrozii, ofranda
Noi să-i oferim? Aceasta este poate
Sarcina noastră-n Ceruri şi plăcerea noastră.
Cât de plictisitoare-ar fi eternitatea, cheltuită
în adorarea celui ce-l urâm! Să nu râvnim atunci
Ce-i cu neputinţă prin forţă şi prin supunere
De neacceptat, deşi în Ceruri, starea noastră
De splendidă vasalitate; să căutăm mai bine
Binele din noi, prin noi trăind, deşi aici,
în hăul fără fund, dar liberi şi dând la nimeni
Socoteală, fiind mai bună libertatea dură
Decât un fast servil. Măreţia noastră
Va fi cu mult mai mare când vom face
Din lucruri mici, unele mai măreţe,
Foloase când din pagube vom trage,
Când vom schimba năpasta în noroc,
Şi-atunci când munca, din durere devine uşurare
Prin trudă şi răbdare. Această lume adâncă
De întuneric, o urâm? Cât de des, înconjurat
De nori negri Atotcârmuitorul Cerului
Avea sălaş, cu gloria-i neîntunecată,
Şi cu maiestatea beznei înconjurându-i tronul,
Din care tunete adânci mugeau, furia
Reunindu-şi şi făcând Cerul să semene cu Iadul!
Aşa cum întunericul el poate să-l imite,
Noi nu putem lumina să i-o imităm?
Acest pământ pustiu, aur şi nestemate nu ascunde;
Şi nici de îndemânare nu avem nevoie, din ele
Măreţia să o ridicăm; ce poate Cerul arăta mai mult?
Şi chinurile noastre, pe cât va trece timpul,
Vor fi ale noastre elemente, focurile înţepătoare
PARADISUL PIERDUT 39

Blânde, pe cât de aspre-s astăzi, natura noastră


Schimbând-o cu a lor, simţirea suferinţei
De la noi îndepărtând-o astfel. Totul deci,
Invită la îndemnuri paşnice şi la starea
De ordine, pentru ca-n siguranţă să p u t e m
Să ne schimbăm nenorocirea, privind
Ceea ce suntem şi unde suntem şi orice gând
De luptă alungând. Aceasta-i ce eu sfătuiesc! "
Abia ce termină, când un murmur umplu
întreaga adunare, aşa cum găunoase stânci
în ele ţin tumultul unor vânturi, ce toată noaptea
Marea o agită, săltând în răguşită lor cadenţă
Pe marinarii istoviţi de veghe, a căror barcă
Din întâmplare, ancora zvârlise, după furtună,
într-un golf stâncos. Asemenea aplauze
S-au auzit, când Mammon-şi încheie cuvântul,
Şi îndemnul lui la pace le plăcu: căci mai e
Un câmp de bătălie, de care se temeau
Mai mult decât de Iad, atât de tare între ei
Mai dăinuia a tunetului frică şi-a săbiei lui Mihail;
Aşa că ei doreau ca temelia să-i pună
Acestui din străfund imperiu, care să se ridice,
Prin politică, de-a lungul timpului, Cerului rival.
De asta dându-şi seama, Belzebut, doar
Lui Satan fiindu-i mai presus cu chipul grav
Când fu să se ridice, un stâlp al statului
Părea că este. Adânc pe fruntea lui săpate
Gândurile şi grija publică stăteau
Şi pe chipu-i maiestuoasă se citea
O hotărâre princiară. înţelept stătea,
Cu umeri de Atlant, făcuţi să poarte greutatea
Celor mai grele monarhii; privirea-i chema
40 JOHN MILTON

Atenţia tuturor şi ca noaptea sau amiaza


Liniştită dintr-o zi de vară, el grăi:
"Tronuri şi Puteri Imperiale, Urmaşi ai Cerului,
Eterice virtuţi! Vreţi poate la aceste titluri
Să renunţaţi, firea să v-o. schimbaţi,
Şi prinţii Iadului să vă numiţi? Căci glasul
Poporului înclină pentru construirea aici
A unui nou imperiu? Fără îndoială! în timp
Ce noi visăm şi nu ştim că regele din Ceruri
Drept temniţă acest loc ne-a hărăzit,
Nu sigur adăpost, departe de puternicul lui braţ,
Să ne ferim de legea Cerului, o nouă ligă
Alcătuită împotriva tronului, ci sub jugul său
Captivi ca să rămânem, deşi aşa departe
Aruncaţi. Căci el, întâiul domn şi domnul
Cel din urmă, fie-n adâncuri, fie-n înalturi
Va rămâne, iar împărăţia-i nimica nu va pierde
Prin răzvrătirea noastră; dar peste Iad
Imperiul îşi va întinde, domnind cu sceptru
Greu de fier, precum cu sceptru de aur
îi cârmuieşte pe cei din Ceruri.
De ce tot stăm vorbind despre război şi pace?
Războiul de-l hotărâm ne-aşteaptă
Pierderi groaznice; termeni de pace,
Nimeni n-a căutat sau pomenit, căci, oare,
Ce fel de pace ne-ar fi sortită nouă, robilor,
Decât cumplite lovituri şi-ntemniţare
După placu-i? Şi ce-altă pace i-am putea sorti
Şi noi, în schimb, decât cea care
Ne stă-n putere: vrajba, ura, dispreţ cumplit
Şi răzbunare, deşi târzie, urzind necontenit
Cum să facem pentru ca învingătorul, cucerirea
PARADISUL PIERDUT 41

Să nu şi-o guste şi bucurie, din necazul nostru


Să nu mai simtă. Ocazia se va ivi, ca
înfruntând primejdii, Cerul să-l invadăm,
Cel cu înalte ziduri care nu se tem
De-asalt, de-asediu, sau orice ambuscadă
Din Adâncuri. Şi ce-ar fi dacă am putea găsi
O cale şi mai simplă? Există un loc (dacă
Faima străvechii profeţii cereşti nu minte)
O altă lume, fericit lăcaş, al unei rase noi,
Pe nume oameni, ce stau acum a fi creaţi,
Asemeni nouă, dar mai prejos, prin rang
Şi prin putere, dar favorizaţi de cel
Ce sus domneşte; a fost aceasta voia lui
împărtăşită zeilor şi întărită prin jurământ,
Ce-a zguduit întregul Cer în lung şi-n lat.
Să ne-aplecăm deci gândurile toate,
Ca să aflăm ce creaturi sălăşluiesc acolo,
După ce tipar, din ce substanţă, cum plămădite
Şi cu ce putere, ce slăbiciuni şi dacă ispitite
Pot fi mai bine, prin forţă sau prin viclenie.
Chiar dacă Ceru-i ferecat în sine
Şi marele Judecător domneşte-n siguranţă,
în propria-i lui putere, şi acest loc se-ntinde
Spre graniţa cea mai îndepărtată, să fie apărat de cei
Ce-l locuiesc: aici probabil vom reuşi
Foloase ca să tragem, printr-un asalt neaşteptat,
Sau cu focul Iadului să-i mistuim
Creaţia-ntreagă sau poate stăpânind
Aceste locuri, vom goni pe bieţii sălăşluiton;
Ori dacă nu-i gonim, de partea noastră
Să-i atragem şi Dumnezeul să-i facem
Să-l tăgăduiască şi cu mâna căinţei
42 JOHN MILTON

Creaţia să-i distrugem. Aceasta ar întrece


Orice comună răzbunare şi-i va-ntrerupe fericirea
De a ne fi înfrânt, iar bucuria noastră,
Prin supărarea lui va creşte; când dragii fii ai săi
Cu noi într-o genune aruncaţi se vor găsi,
Originile slabe îşi vor blestema, văzându-şi norocul
Ofilit aşa curând! Daţi-ne sfat, merită oare
Să încercăm, sau pe vecie aici o să rămânem,
Clocind împărăţii deşarte?" Astfel Belzebut îşi spuse
Sfatul diavolesc, întâi propus şi de Satan,
Căci de la cine, decât de la autorul orişicărui rău
Putea să izvorească astfel de răutate, rădăcina
Umanităţii confundând-o, Iadul amestecând
Cu Cerul, toate făcute pe Creator să necăjească?
Dar ura lor serveşte, pe el ca să-l înalţe
Şi mai mult în slavă. îndrăzneţul plan
Plăcu grozav puterilor din Iad, iar fericirea
Sclipea în ochii lor; în deplin acord, votară,
Iar Belzebut cuvântul şi-l reluă:
"Bine aţi judecat şi bine dezbaterea aţi încheiat,
Sinod al zeilor şi mari lucruri aţi rezolvat,
Lucruri care din Hăul fără fund ne-or scoate
Şi încă o dată, ne-or aduce aproape de-al
Nostru vechi lăcaş; poate că văzând din nou
Hotarele-i strălucitoare, spre sfânta vatră
Ne-or surâde sorţii, şi-om reintra în Cer,
Sau cel puţin vom locui pe un mal blând tărâm,
învăluiţi de-a Cerului lumină, în siguranţă;
în raza răsăritului de aur, de bezna asta vom scăpa
Şi aerul desfătător şi dulce va adia ca un balsam pe
rănile
Lăsate de usturătorul foc. Dar mai întâi, pe cine
PARADISUL PIERDUT 43

Să trimitem în căutarea Lumii noi? Cine oare


Să fie potrivit? Cine să încerce cu pas nesigur
Abisul nemărginit şi negru şi bezna atingând-o
Drumul să-şi croiască, aripile să-şi desfacă
Neobosite, peste hăul sumbru, până
La fericita insulă să ajungă? Ce putere
Şi ce măiestrie ar fi de-ajuns să treacă
De straşnicele gărzi, de pânda deasă a îngerilor?
Aici e nevoie de multă cumpănire: aşa cum stăm
Acum să ne cumpănim alesul, căci acesta
Va purta povara speranţei noastre."
Acestea fiind zise, se aşeză, urmărind cu ochii
Cine o să-i urmeze, să i se-mpotrivească
Sau să pornească la periculoasa încercare.
Cu toţii însă şezură muţi. cântărind pericolul
Adânc; şi fiecare, pe chipul celorlalţi,
Descurajarea şi-o citea, înmărmurit. Nici unul
Din răzvrătiţii cei de seamă nu se găsea
Atât de curajos, să se ofere, singur,
Grozava drumeţie s-o străbată; până când,
într-un târziu, Satan, a cărui glorie transcendentală
Peste ei înalţă, cu monarhică mândrie
Şi plin de-a meritului conştiinţă,
Imperturbabil, astfel grăi:
"Odrasle ale Cerului! Imperiale Tronuri!
Pe drept suntem cuprinşi de linişte adâncă
Şi sfială, deşi curajul nu ne-a părăsit. Lung
Ne e drumul şi greoi, ce ne conduce
Din Iad afară şi către lumină. Temniţa-i
Cumplită, clopot imens de foc, menit
Să ne consume, de nouă ori, jur-împrejur
Ne înconjoară; şi porţi de diamant pârjolitor
44 JOHN MILTON

Deasupra noastră ridicate, toate ieşirile


Ni le ferecă. De le treci pe-acestea,
De reuşeşte cineva, golul profund al nopţii
îl aşteaptă pe cel ce se aruncă în abisul
Plin de stricăciuni, fiinţa-i, cu pieirea,
Fiindu-i ameninţată. Scăpând de-aici,
în orice altă lume şi în orişice ţinut
Necunoscut, ce-i mai rămâne, decât
Primejdii neştiute şi greaua fugă?
Dar n-aş fi vrednic de-acest tron, o, semeni,
Şi de imperiala-i suveranitate, plin de splendori
Şi cu putere înarmat, de-aş fi propus
Şi public judecat, pericolul de-s vrednic să înfrunt,
Nu m-ar putea opri ca să încerc. Aşadar, accept
Roialele însemnuri, la care vin asemeni
Şi greutăţi şi-onoruri, şi nu mă dau în lături
Să domnesc, chiar dacă greutăţile
Sunt mult mai mari, decât acele-onoruri
Care mă ridică deasupra celorlalţi?
Cătaţi deci, Puteri măreţe, teroare-a Cerului
Apusă, ce poate uşura mai mult şederea-n Iad,
Cât timp aici mai e acasă; de e vreun leac,
Sau farmec să domolească sau să înşeie
Aceste crunte cazne, vegheaţi mereu,
Căci şi duşmanul ne veghează, atâta timp cât eu,
Departe de aceste tărâmuri neguroase,
Voi căuta scăparea tuturor. Nimeni, părtaş
L-aceasta nu-mi va fi." Astfel grăind, se ridică
Monarhul, tăindu-le putinţa de-a răspunde;
Prudent acum, temându-se ca alţii,
Dintre conducători, prinzând curaj,
Din hotărârea lui, să se ridice, gata să-l urmeze.
PARADISUL PIERDUT 45

Spre fapta, la-nceput de toţi temută,


Şi astfel, refuzând, rivali fiindu-i, în opinie,
înalta faimă, ieftin urma s-o dobândească,
Doar prin pericole nemaiîntâlnite. Pe aceştia însă.
Aventura îi înspăimânta la fel ca vocea lui
Interzicându-le cu el să vină; într-un moment,
Cu el o dată, cu toţi se ridicară, iscând bubuitură
Ca de tunet, din depărtare auzit. Spre el
Se înclinară cu respect adânc şi ca pe-un zeu
Mărindu-I, egal cu Preaînaltul. Şi nu uitară
Nici să-l laude, spunându-i ce mult îl preţuiau.
Că binele obştesc îl pune mai presus de-al său,
Căci nici chiar Spiritele osândite nu-şi pierd
Virtuţile cu totul, ca oameni răi să nu se laude
Cu fapte-amăgitoare pe pământ, mânaţi
De-ambiţii vane, cu zel spoite.
Astfel îşi încheiară întunecat soborul
îndoielnic, bucurându-se că Domn fără aseamăn
Şi-au ales. La fel cum din înalte vârfuri, norii
întunecaţi se-nalţă, când doarme vântul nordic,
Pe-a Cerului senină faţă răspândindu-se,
Iar elementul înspăimântător peste întunecate
Peisaje, cerne ploaie sau zăpadă, sau dacă
Din întâmplare, raze de soare, asemeni
Unui bun rămas, se alungesc în fapt de seară
Şi-nvie câmpul, iar păsările cântă
Şi mieii behăie de bucurie, făcând de zgomot
Să răsune câmpiile. Ruşine oamenilor!
Diavoli cu diavoli osândiţi se întrunesc,
într-o concordie fermă; doar oamenii.
Dintre făpturile cugetătoare, nu se-nţeleg,
Chiar stând sub scutul graţiei divine
46 JOHN MILTON

Şi-a păcii eterne de Domnul proclamate,


Totuşi trăiesc în ură şi în vrajbă, cu mari
Războaie pustiind pământul, unul pe altul
Ca să se nimicească; de parcă (şi tocmai
Asta să ne unească ar trebui), omul,
N-ar avea destui duşmani în Iad, ce zi şi noapte
Doar la a omului distrugere visează!
Astfel sfârşi soborul stigian şi-aşa urmau,
în ordine, pairii infernali: în mijloc, Prea-măreţul,
Părând doar el de-ajuns să-nfrunte Cerul,
Nimeni altul decât al Iadului groaznic domnitor;
Cu mare pompă, imitator de rânduieli dumnezeieşti;
în jurul lui, un glob de mândri Serafimi, •
Cu arme groaznice şi cu blazoane strălucitoare.
Atunci consiliu-şi încheiară, prin sunet
De trompetă imperială: iuţi, patru Heruvimi,
Spre patru vânturi, ducând la gură
Sonora alchimie, suflară şi heralzii lămuriră
Ce înţelesuri se ascund în sunet;
Abisul fără fund de zgomot răsună în lung şi-n lat
Şi oastea cea din Iad, asurzitor îl aclama.
Apoi, cu sufletul mai uşurat şi parcă înălţaţi
De falsele speranţe, puterile aliniate
Se dezbinară şi fiecare caiea îşi urma, fie pe cea
Aleasă nefericit, sau cea pe care îi mână
Vechi obiceiuri, umblând nehotărâţi,
Cătând alin să-şi afle răzmeriţei din gând, sau
Să-şi umple lungi orele până s-o'ntoarce
Supremul domn al lor Unii pe câmpuri,
Alţii în văzduhul sublim, în zbor sau iute
Alergând, se-ntrec de parcă la Olimpiade
S-ar afla; unii îşi îndeamnă focoşii armăsari,
PARADISUL PIERDUT 47

Sau ţintei dau ocol sau pâlcuri se adună;


Precum, în mândrele cetăţi, războiul
Se stârneşte din înalturi, apare tulbure.
Şi cruntele de nori armate pe cer se-ncaieră.
Cereşti cavaleri, cu lancea-n cumpănire,
în frunţi de oşti se năpustesc, până când
Dese legiuni se strâng aproape; astfel
în orice colţ de cer, faptele de arme,
înaltul îl aprind. Alţii, cuprinşi
De groaznică turbare, surpă munţi şi dealuri,
în vârtejuri, prin aer călărind; cu greu
Infernul suportă grozavul vuiet;
La fel Alcide, din Oechalia venind spre casă,
încununat de marea lui izbândă, simţind
Otrava din veşmântu-i, de durere
Smulse din rădăcini pinii thesalici, pe Lichas
Din vârful lui Oeta, aruncându-l
în marea Eubee. Alţii, mai blânzi,
Retraşi într-o silenţioasă vale, cântau
Din harpe, cu note îngereşti,
Eroicele fapte şi nefericita înfrângere,
Plângându-şi soarta ce se supune
Norocului sau Forţei. Nu cântau cu toţii,
Dar armonia (Cum ar putea să fie mai puţin
De-atât, când nemuritoare duhuri cântă?)
Făcea să-şi ţină Iadul răsuflarea, vrăjind
Pe demonii grăbiţi. în glăsuire şi mai dulce
(Căci Elocinţa sufletul vrăjeşte, iar Cântul
Simţurile), alţii, mai departe, stăteau pe o colină
Mai retrasă, cu gânduri mai înalte, cugetând adânc,
La Providenţă, Preştiinţă, Voinţă şi Destin -
Soartă fixă, voinţă liberă şi preştiinţă absolută,
48 JOHN MILTON

Fără de margini, în labirint întortocheat pierduţi.


De bine şi de rău ei discutau, de fericire şi
Restriştea de pe urmă şi patima,
Deşartă-nţelepciune, falsă filosofie
Totuşi printr-o plăcută vrajă, putea
Durerea o clipă să le-o încânte,
Cu vane speranţe, sau inimile împietrite
Să le-narmeze cu întreite zale de răbdare,
într-o cutezătoare aventură,
în căutarea unei clime care le-ar fi
Un adăpost mai de-ndurat, porniră cete dese
Lumea s-o cutreiere; în cele patru zări
îşi avântară zborul, pe malul unor râuri infernale
Care-şi deşartă în lacul arzător cumplitele
Lor ape - acesta-i Styxul, râul urii ucigaşe;
Şi tristul Acheron, râu al durerii;
lată şi Cocytus, numit din plângeri auzite
Pe malul său; nestăpânitul Phlegeton,
Ale cărui valuri din torent de foc
Mână cu furie. Departe de acestea, curge
Un râu domol, tăcut, Lethe, râul uitării,
Din care cel ce bea, îndată, întâia-şi stare
îşi uită şi fiinţa lui, şi bucuria, şi durerea toată,
Şi suferinţa şi plăcerea.
Peste acest râu, un continent de gheaţă
Se întinde, sălbatic şi întunecat,
Bătut într-una de furtuni şi uragane,
De grindină, ce pe pământ nu se topeşte.
Ci se adună în mormane, ca nişte vechi ruine.
în rest, zăpadă deasă şi gheaţă,
Abis profund, ca mlaştina Serbona de dintre
Casius şi Damiata, unde oşti întregi se înecară.
PARADISUL PIERDUT 49

Uscatul aer arde îngheţat şi frigul parcă


E făcut din flăcări. Aici sunt osândiţii - aduşi
De Furii cu picioarele, harpii; şi simt
Pe rând schimbările amare, de pe paturi
De flăcări, pe gheaţă aduşi, căldura lor eterică
Să-şi piardă, acolo să rămână nemişcaţi
Şi îngheţaţi mai multă vreme, apoi
Sunt aruncaţi din nou în flăcări. -
Pe Lethe trec apoi c-un bac, încolo şi încoace,
Durerea să le-o crească, căci trecând.
Ispititoarea apă doresc ca s-o atingă,
Cu doar o picătură să se piardă în uitare,
Cu toată suferinţa şi durerea lor,
Doar un moment şi-atât de-aproape-i ţărmul;
Dar soarta se împotriveşte şi să le stăvilească
încercarea, Meduza, cu gorgonică teroare,
Păzeşte vadul, căci de la sine apa fură
Gustul oricărei vieţuitoare, cum odată
Furat-a buza lui Tantal. Astfel pierdute
în marşul încâlcit, trec cetele aventuroase,
Palide de groază, cu ochi buimaci, de când
Văzut-au pentru prima oară soarta
Şi liniştea nu şi-au mai găsit. Trecură
Printre multe văi întunecate şi sinistre,
Peste ţinuturi dureroase, peste Alpi
De gheaţă şi de foc, stânci, peşteri, mlaştini,
Prăpăstii şi umbre ale morţii - un univers
Al morţii, prin blestemul lui Dumnezeu creat,
Bun numai pentru rău;
Un univers în care orice viaţă moare, moartea
Trăieşte şi natura creează doar lucruri monstruoase,
Perverse, prodigioase, hidoase şi mai rele
50 JOHN MILTON

Ca tot ce în poveşti s-a născocit şi frica


A conceput, gorgone, hidre şi himere,
între timp, adversarul lui Dumnezeu
Şi-al Omului, Satan, cu gând aprins şi plan înalt,
Şi către poarta Iadului, aripile-şi desfăşoară
în zbor pustiu, la stânga sau la dreapta
Cotind cu mâna; acum cu aripi netede abisul rade,
Apoi se-ndreaptă către bolta cea de flăcări
Precum o flotă, în largul mării, atârnă-n nori,
Şi împinsă de ale echinocţiilor vânturi, pluteşte
Din Bengala sau din Insulele Ternate şi Tidore,
De unde negustorii mirodeniile-şi aduc;
Pe tânguitoare valuri, pe Etiopia, către Cape,
îşi îndrumă către pol plutirea, aşa şi
înaripatul Cerului duşman. Se-arată
în sfârşit hotarul Iadului, cu înalte ziduri, ca de groază
Cu porţi de trei ori întreite, trei de-aiamă,
Trei de fier şi trei din lespezi de diamant.
Impenetrabile, cu veşnic foc încercuite,
în faţa porţilor stăteau, pe fiecare parte,
Două închipuiri nemaivăzute.
Prima părea femeie până la brâu, frumoasă,
Dar termina hidos, în nenumărate
Cute solzoase, cu trup voluminos de şarpe,
Armat cu vârf ucigător. Cam la brâul ei
O haită de dulăi din Iad, care-n veci
Lătratul nu-şi opresc, din largile căscate guri,
într-o hidoasă hărmălaie; totuşi, când doresc,
Dacă lătratul deranja, se pot târî
în pântecele ei, şi-acolo să-şi găsească adăpost;
Totuşi puteau lătra într-una şi urla
Fără a fi văzuţi. Mult mai puţin hidoşi decât aceştia
PARADISUL PIERDUT 51

Erau acei ce-o chinuiau pe Schylia, când


Se-mbăia în marea ce desparte Calabria
De asprul ţărm trinacric; nici cei care
Pe vrăjitoarea nopţii o urmează,
Nu-s mai urâţi, când chemată-n taină,
Prin văzduh zburând pe mătură,
Atrasă de miros de sânge de copil,
Cu lapone vrăjitoare să dănţuiască,
în timp ce luna se ascunde în eclipsă
La farmecele lor. Forma cealaltă,
Dacă formă putem numi ceva ce n-avea
Nimic lămurit în mădulare, încheieturi şi membre;
Sau substanţă de poate fi numită ceea ce
Mai degrabă o umbră părea a fi,
Căci toate se arătau şi una, şi alta, neagră stătea
Ca noaptea, feroce ca zece furii,
Grozavă precum Iadul, rotind mereu
O-ngrozitoare lance; iar ceea ce părea
Să-i fie capul, ca o coroană-mpărătească
Arăta, Satan era acum aproape şi
De la locul său, monstrul se ridică, iute
leşindu-i în întâmpinare; Iadul
Se zguduia sub paşii săi.
Neîmblânzitul duşman privi să vadă
Ce-i arătarea, mirat privind-o şi nu cu spaimă
(Că nu se teme de nici o zămislire, decât doar
De Dumnezeu şi Fiul) şi cu privire dispreţuitoare,
Cel dintâi grăi: "De unde eşti şi ce eşti,
Scârboasă Arătare, tu care îndrăzneşti,
Deşi întunecată şi îngrozitoare, în calea mea
Ţi-arăţi a frunţii tale hâde neplămadă,
Spre aceste porţi? Prin ele vreau să trec
52 JOHN MILTON

Şi sigură să fii, nu-ţi cer îngăduinţa.


Retrage-te! Sau gustă nebunia şi învaţă
Făcătura Iadului să nu înfrunţi tu, Spirite Cereşti!"
La care Goblinul, plin de mânie, replică:
"Nu eşti tu trădătorul înger? Nu eşti acela.
Care primul, pacea din Ceruri ai înfrânt-o,
La fel credinţa? Cu tine ai târât,
în orgolioasa răzvrătire a armelor
Pe fiii Cerului a treia parte, urzind în contra
Preaînaltului; şi ca şi tine şi ei au fost goniţi
De lângă Dumnezeu, condamnaţi
Să vă petreceţi tot restul zilelor eterne
în cazne şi-n nenorocire? Şi tu,
Un duh al Cerului te socoteşti, când
Iadul ţi-este temniţă şi aici sufli sfidare
Şi dispreţ, unde eu domnesc şi
Lucrul ce te va mânia mai mult, sunt regele
Şi seniorul tău? întoarce-te înapoi
La cazna ta, tu fals fugar! Şi aripii tale
Iuţeală să-i mai adaugi, ca biciul meu cu scorpioni
Să nu te-ajungă, sau dintr-o lovitură de lance,
Să nu încerci o groază neîncercată,
Stranie oroare şi chinuri nesimţite până acum!"
Aşa vorbi oribila Teroare, la trup mărindu-se
De zece ori, aşa vorbind şi-aşa ameninţând,
Mai groaznică şi mai diformă. Dar,
Pe altă parte, încins de indignare, stătea Satan,
Neînfricat, arzând ca o cometă ce arde întregul
Ophiuchus, sub cerul arctic, din cumplita-i coamă
Războaie lungi şi molimi scuturând. Fiecare
Către capul celuilalt ţinti mortala lovitură,
Iar mâinile nu urmau a doua oară
PARADISUL PIERDUT 53

Să lovească; se înfruntară amândoi ca doi


Nori negri, ce, încărcaţi de crunta artilerie cerească,
Mugind veniră deasupra Mării Caspice;
Statură o clipă frunte-n frunte, până când
Vântul şuieră semnalul, să se unească
în neagra lor ciocnire, în văzduhuri.
Aşa se încruntau grozavii combatanţi,
Că Iadul mai mult se-ntunecă, atât de mult
Se-asemănau; căci niciodată, să întâlnească
Un astfel de duşman nu le va mai fi dat.
Şi-acum fapte măreţe s-ar fi întâmplat.
De Iadul ar fi răsunat, dacă şerpeasca vrăjitoare
în mână cu fatala cheie, la poarta Iadului
Nu s-ar fi înălţat şi cu ţipăt groaznic
Se repezi între ei:
"O tată, ce are mâna ta de gând, în propriul fiu
Vrei să loveşti? Ce furii, o, fiule, te îndeamnă
Cu lancea ucigaşă părintele să îţi omori?
Şi pentru cine? Ştii?
Pentru acela ce stă în Ceruri şi
Râde chiar acum de tine, sclavul său, ce trebuie
Porunca să-i îndeplineşti, pornită din mânie
Justiţie, cum îi spune el, care într-o zi
Pe amândoi vă va distruge "
Aşa vorbi aceasta, şi la vorbele-i Ciuma infernală
Se potoli şi întrebă Satan:
"Ciudat vorbita-i, astfel că mâna mea grăbită
Prin fapte nu mai vrea să-şi spună voia,
Până nu aflu de la tine ce eşti tu, cu două chipuri,
Şi de ce, când mă-ntâlneşti în astă infernală vale
îmi strigi că-s tată şi că fantasma asta
Mi-este fiu. Nu te ştiu şi niciodată nu am avut
54 JOHN MILTON

In faţa-mi privelişti mai detestabile


Decât el cu tine?" La acestea, portăreasa Cerului
Răspunse: "Cum, m-ai uitat şi astfel par privirii tale?
Eu ce vestită am fost în Cer odinioară
Prin frumuseţe, în mijlocul soborului de serafimi,
Care urzeau cu tine război contra
Regelui ceresc. Deodată ai fost cuprins
De-o mizerabilă durere, ochii tăi orbiţi
Şi întunecaţi plutiră în întuneric,
Iar capu-ţi arunca groase şi repezi flăcări,
Până când se desfăcu şi-n stânga;
Asemeni ţie, strălucitoare la chip şi stat,
De frumuseţe scăpărând, zeiţă-n arme,
Eu ţi-am ieşit din cap. Uimirea a cuprins
Pe toţi războinicii cereşti, ce se dădură înapoi,
Speriaţi întâi, numindu-mă Păcat la început,
Semn purtător de rău mă socotiră;
Dar s-au obişnuit cu mine repede,
Cu graţiile atrăgandu-i de partea mea
Pe toţi, pe rând, dar mai ales pe tine,
De multe ori imaginea-ţi perfectă
Văzându-ţi-o în mine, ai devenit îndrăgostit;
Asemenea plăceri cu mine ai gustat
în taină, încât o grea povară
Mi-a crescut în pântec. în acest timp,
Războiul izbucni, cu lupte pe câmpiile cereşti,
Din care cu izbânda s-a ales Atotputernicul vrăjmaş
(Cum altfel s-ar fi putut?); iar nouă ne-a rămas
înfrângerea şi fuga prin Empireu. Din dunga Cerului,
împinşi, se prăvăliră-ai noştri în Genune
Şi la un loc cu ei şi eu mă prăvălii; atunci această
Cheie în mână mi-a fost dată, cu poruncă
PARADISUL PIERDUT 55

Să ţin în veci aceste porţi închise, ca nimeni


Să nu treacă fără ca eu să ie deschid. Gânditoare
Şi singură m-am aşezat aici, dar n-am stat muit
Până când pântecul, de tine fecundat
Şi-acum crescut peste măsură, simţi
Teribile mişcări şi groaznice dureri.
Intr-un sfârşit, progenitura asta odioasă
Pe care-o vezi, din tine scoborâtă,
Crud sfârtecându-mă pe dinăuntru, cu violenţă
Drumul şi-a croit afară, de groază şi durere
Contorsionându-mi trupul, partea de jos
Astfel mi se transformă. Dar el, duşmanul
Meu, născut din mine, ieşi rotindu-şi
Lancea lui fatală, sortită doar să nimicească totul.
Eu am fugit şi «Moarte» am strigat;
iadul se zgudui hidosul nume când îl auzi,
Şi din toate grotele suspine se-auziră,
Ecoul strigând din nou: «Moarte»!,
Eu am fugit, dar el mă urmărea (se pare
Mai mult mânat de voluptăţi decât de furie)
Şi de departe, mult mai iute ca mine,
Din urmă mă ajunse, stnvindu-mă
Cu îmbrăţişări de-a siia, pe mine, mama sa,
Şi din viol am zămislit pe aceşti monştri,
Care lătrând mereu mă împresurară,
Cum vezi, din oră-n oră concepuţi,
Cu chinuri infinite pentru mine, căci atunci
Când intră din nou în pântec, rozându-mi
Măruntaiele mereu, urlând, căci ele
Li-s ospăţul; apei ieşind afară, mă înconjoară
Cu noi terori, astfel încât nu-mi pot afla
Repaus nici o clipă. în faţa mea stă cumplita moarte,
JOHN MILTON

Fiul şi duşmanul meu, care-i asmute pe mine,


A sa mamă; m-ar devora căci n-are altă pradă,
Dar ştie că sfârşitul meu e şi al lui
Şi că amară îmbucătură eu i-aş fi,
Atunci când s-ar mai întâmpla şi asta,
Căci am pieri, aşa c u m poruncit-a soarta.
Dar tu, o, tată, te fereşte de ucigaşa lui săgeată!
Nu spera în van că în armura ta strălucitoare,
Călită-n cer, invulnerabil eşti, căci nimeni,
Decât cel care sus domneşte, nu-i poate rezista."
Aşa grăi aceasta şi duşmanul repede învăţă
Să linguşească, cu glas mult mai dulceag
El răspunzând:
"Dragă fiică de vreme ce mă consideri domn,
Şi îmi arăţi un fiu atât de chipeş, drag zălog
Al plăcerilor, ce împreună am avut în Ceruri,
Şi-al bucuriei, atunci dulce, astăzi tristă tare,
Din cauza schimbării crude, care
Asupra noastră, azi s-a abătut; să ştii
Că eu nu vin aici ca un duşman, ci
Ca să vă eliberez din această întunecată
Casă de dureri pe amândoi, dar
Şi pe ostile de spirite, ce împreună cu noi
Din Ceruri au căzut. Sunt solul lor
Şi merg pe calea asta aspră, eu pentru toţi
Primejdia înfruntând, cu singuratici paşi,
Cătând prin golul imens un loc prezis,
Ce după semne judecând, este deja creat,
Vast şi rotund, un loc al fericirii aflat
La hotarul Cerului; aici sălăşluieşte o rasă
De superioare fiinţe, care probabil
Ne umplu nouă locul, totuşi mai departe
PARADISUL PIERDUT 57

De Cer fiind ţinute, de teama ca în Ceruri


Să nu se işte noi tulburări. Dacă e asta,
Sau un lucru mult mai tainic, eu
într-acolo mă grăbesc, să cercetez; cum voi afla
îndată, la voi mă voi întoarce şi o să vă duc,
Pe tine şi pe Moartea, către un loc în care
Liniştea să v-o găsiţi şi să zburaţi silenţios
Prin aerul îmbălsămat cu dulci miresme.
Acolo vă veţi ghiftui în voie, toate
Prada voastră fiind."
El încetă, căci amândoi păreau grozav
De mulţumiţi, iar Moartea rânji
C-un zâmbet groaznic, când auzi că foamea-i
Va găsi astâmpăr şi-şi binecuvânta grozavi-i colţi,
Sortiţi acelor ceasuri minunate. La fel de fericită,
Mama sa astfel vorbi:
"Păstrez această cheie, a infernalei Gropi, ce
Prin voia şi comanda puternicului Rege,
La mine azi se află, interzicându-mi să descui
Aceste porţi de diamant; împotriva tuturor,
Stă moartea gata. cu lancea ei, fără să-i fie frică
Că vreo putere vie i-ar putea veni de hac.
Dar oare, sunt eu datoare celui ce sus domneşte,
Care mă urăşte şi m-a zvârlit aici, în acest întunecat,
Cumplit Tartar, urâtă treabă dându-mi
Şi închizându-mă aici, pe mine,
Care-am trăit în Ceruri; aici, veşnic chinuită
De groaznice terori, făpturi din mine,
Care mă rod necontenit pe dinăuntru?
De tu mi-eşti tatăl, tu zămislitorul, tu
Cel ce-mi dete viaţă, deci pe cine trebuie
S-ascult? Pe cine să urmez? Tu eşti acela
58 JOHN MILTON

Care mă va duce în curând în lumea


Fericirii şi a luminii, acolo printre zeii
Care trăiesc în linişte şi printre care
Voi domni în dreapta ta, aşa cum
Fiicei şi iubitei sale, în veci i se cuvine."
Spunând acestea, apucă fatala cheie,
Unealtă tristă a năpastei noastre, şi
Către porţi rostogolindu-şi bestiala trenă,
Grilajul uriaş îl ridică, căci numai ea
Putea ca să îl salte; apoi în broască
Cheia cu încâlcite crestături roti,
Mutând din loc zăvoarele de fier şi stâncă;
Scrâşnind prelung, cu zvâcnet mânios
Porţile infernale se deschiseră; ţâţânile
Iscară tunet greu, cutremurând până şi
Adâncul Erebusului. Ea deschise, dar
Să deschidă nu mai avea putere: porţile,
Larg deschise, astfel încât o armie întreagă,
Cu steaguri fluturând în vânt, cu cai
Şi mare car de iuptă. putea să treacă
Chiar şi fără rânduială, atât de largi deschise
Erau aceste porţi, precum o gură de cuptor,
Ce scoate fum şi flăcări roşii,
în faţa ochilor deodată li se-arată secretele
Străvechiului abis: întunecat, nelimitat ocean,
Fără hotare şi fără limite, unde lungimea,
Lăţimea şi-adâncimea pierdute sunt
Ca timpul şi ca spaţiul; acolo unde bătrâna Noapte
Şi Haosul, ai Naturii înaintaşi, menţin
Eterna anarhie, printre războaie zgomotoase.
Căci Caldul, Frigul, Umedul, Uscatul, cei patru
Aspri campioni, întâietatea aici ei şi-o dispută,
PARADISUL PIERDUT 59

în luptă aducându-şi embrionii atomilor;


Aceştia în jurul unui steag, în clanurile lor nenumărate,
Greu înarmaţi, iuţi, tăioşi sau molcomi,
Roiesc precum nisipul din Barca sau Cyrena,
Ca să ia parte la lupta dintre vânturi.
Atomul în jurul căruia se strâng mai mulţi atomi
Domneşte doar o clipă: Haosul tronează
Şi prin decizii încâlcind mai tare neorânduiala
Peste care stăpâneşte: urmându-i lui,
Suprem judecător, norocul stăpâneşte totul
în acest abis sălbatic, în pântecul Naturii,
Sau poate chiar în mormântul ei.
Nu e nici mare, nici foc, nici aer, nici pământ,
Dar toate acestea laolaltă, confuz amestecate
Sortite în vecie să se lupte între ele,
Dacă măreţul Creator nu porunceşte
Materiilor negre să creeze alte lumi.
în acest abis sălbatic, prevăzător
Duşmanul îşi aruncă o clipă ochii,
Călătoria cumpănindu-şi-o, căci n-avea de trecut
Nici o strâmtoare. Şi nu-i era urechea
Deranjată de zgomote mai puţin îngrozitoare
(De-ar fi s-asemuim măreţe lucruri
Cu cele mici) decât furtunile Belloniei,
Când cu corăbiile-i nimicitoare
Cetăţi de scaun vor; sau zgomote mai mici
Ar fi dacă structura Cerului s-ar surpa
Şi-aceste elemente, din axa-i pururi fixă,
Pământul întreg l-ar smulge,
într-un târziu, vrând zborul să şi-l ia
Aripile şi le-ntinse şi, pe un nor de fum,
De pe pământ se înalţă; astfel multe mile
60 JOHN MILTON

Ca pe un tron de nori, cutezător sui, dar


Scaunul pieri şi-atunci căzu în hău nemărginit.
Uimit, în van dădea din aripi şi ca un plumb
Alunecă în jos, zece mii de stânjeni adâncime
Şi chiar şi astăzi încă ar cădea, dacă
Printr-un ghinion, un nor tumultuos
Crud răbufni, explozia de foc în sus zvârlindu-l
Şi mai mult. Vârtejul se opri
în mlăştinoasa Sirtă, ce nu era departe
Nici de mare, nici de uscat. Satan trecu
Plămada cea vâscoasă, ce-l înghiţea,
Pe jumătate-n zbor, pe jumătate cu piciorul;
Simţea acum nevoie de pânză sau de vâslă.
Precum grifonul, prin sălbăticie, cu aripile
întinse, urmăreşte peste munţi şi mlăştinoase văi
Pe Arimaspul ce prin viclenie îi fură aurul ce-l
Are în pază; nerăbdător duşmanul peste
Prăpăstii, mlaştini şi strâmtori, prin elemente
Dense, rare, tari, cu capul, mâna, aripa, piciorul
îşi continuă drumul şi înoată, se scufundă,
Se târăşte sau zboară.
După un timp, surdă rumoare, universală
Şi ciudată foarte, iscată din adâncuri de tenebre,
Urechea lui aude. Neînfricat, el zborul şi-l abate,
Ca să întâlnească acea Putere sau Spirit
Al adâncului abis, care-n acest zgomot
Sălăşluieşte, pe care să-l întrebe
Care-i cel mai aproape hotar întunecat,
După care stă lumina; privind în faţă
Tronul haosului îi apăru în cale, cu negru pavilion
întins peste Adâncuri. Cu el pe tron
Stătea consoarta-i, bătrâna noapte,
PARADISUL PIERDUT 61

înveşmântată în neagră zibelină;


Le stau alături Orcus şi cu Hades,
Şi înc-un nume groaznic: Demogorgon;
Urma Rumoarea, şi Şansa, şi Tumultul şi
Confuzia, încâlcită tare şi Discordia
Cu o mie de felurite guri.
Către acestea, îndrăzneţ, Satan se-ntoarse:
"O, voi Puteri şi Spirite ale acestui Abis profund,
Tu Haos şi tu bătrână Noapte, n-am venit
Cu scop anume la voi. să cercetez
Şi nici să tulbur secretele împărăţiei voastre,
Dar constrâns mă văd, prin acest ~
întunecat pustiu, rătăcitor, în drumu-mi
Spre lumină trece prin al vostru vast imperiu,
Eu singur şi fără călăuză, caut
Calea cea mai scurtă care duce
Spre locul unde acest întunecat hotar
Cu cerul se îngemănează;
Sau dacă vreun alt loc, din stăpânirea voastră,
Al regelui eteric a devenit, pe-acela-l caut,
Călătorind prin adâncimea asta.
Călăuziţi-mi paşii şi nu puţin vă voi recompensa,
Căci, din acest tărâm pierdut de voi,
Dacă se-alungă uzurparea toată,
Sub sceptrul vostru iarăşi vă va sta
Cuprins în beznele primordiale
Şi din nou, drapelul falnic al bătrânei Nopţi
Voi împlânta acolo; al vostru avantajul.
Iar mie îmi rămâne răzbunarea!"
Astfel grăi Satan şi-aşa răspunse
Anarhul cel Bătrân, cu glas tremurător
Şi chipul descompus: "Te ştiu, străine,
62 JOHN MILTON

Ştiu cine eşti:


Eşti îngerul puternic, conducătorul,
Care nu demult te-ai răzvrătit în contra
împăratului din Ceruri, şi răsturnat ai fost.
Eu te-am văzut şi auzit, căci o oaste
Atât de numeroasă n-a străbătut nicicând
Adâncu-nfricoşat, în linişte, într-o învălmăşeală
Mult mai rea decât învălmăşeala însăşi
Şi peste tot, ruini peste mini, derută, iar derută,
Iar milioanele izbânditoare se revărsau
Prin porţile cereşti. De-atuncea,
Locuiesc şi eu aicea la hotare şi
întreaga mea putere abia dacă mi-ajunge
Ca să apăr puţinul ce mi-a mai rămas
Din certurile voastre interioare,
Bătrânei nopţi mereu slăbindu-i sceptrul:
La început, Iadul, bârlogul vostru
Se întindea de-a lungul şi de-a latul
Sub picioare; mai nou stau Cerul şi Pământul,
O altă lume, care atârnă peste împărăţia mea,
Legat cu lanţ de aur de-o parte a Pământului
Din care căzură legiuni!
Dacă acesta-i drumul, nu-i departe, dar şi
Primejdiile sunt mai aproape. Grăbeşte-te,
Ravagiile, ruina şi prăpădul îmi sunt câştigul."
Din vorbă se opri, însă Satan nu mai stătu
Ca să-i răspundă, dar bucuros că marea sa
Are acum un ţărm, cu o ardoare înnoită
Şi forţe proaspete, ţâşneşte în sus,
Precum o-nflăcărată piramidă.
Brăzdând întinderea sălbatică şi împresurat
De aprigul război; mai încercat ca
PARADISUL PIERDUT 63

Nava Argo, atunci când a trecut Bosforul


Printre stânci, ce se băteau orbeşte cap în cap,
Sau ca Ulise, atunci când ocolind Haribda,
De un vârtej era ameninţat.
Astfel, cu dificultate, el drumul îşi urma,
Dar, în curând, stranie schimbare
Se petrecu: căderea Omului. Păcatul şi cu
Moartea îl urmau de-aproape (aceasta
Voia Cerului fiind), pavând în urma lui,
Drum neted şi bătut, peste Abisu'-ntunecat
Cu-a sa genune arzătoare peste care durară
Un pod de o lungime nemaipomenită,
Din Iad şi până-n orbul de afară.
Al acestei lumi plăpânde; pe acest pod,
Spirite perverse într-una trec, încoace şi încolo,
încercând pe muritori să-i pedepsească,
Afară doar de cei pe care îngerii
Jos sau Dumnezeu îi au în pavăză.
Dar în sfârşit acum, a luminii sacră influentă
Simţită începe a se face şi din zidurile Cerului
Un răsărit strălucitor, din sânul nopţii mohorâte
Izbucneşte. Aici începe graniţa naturii
Şi de aici începe Haosul să se retragă,
Ca un duşman învins, de la lucrarea-i
Cea mai importantă, cu tumult mai puţin
Şi vuiet mult mai slab. Satan
Cu mai puţină trudă şi chiar cu uşurinţă,
Alunecă pe valuri liniştite, de o lumină
Pâlpâindă călăuzit şi, ca un vas bătut
De mari furtuni, care cu bucurie
Ancorează-n port, chiar cu catarge
Şi parâme rupte; sau, chiar în golul cel mai vast,
64 JOHN MILTON

Ce pare aer, cu aripile larg desfăşurate,


în linişte priveşte de departe imperiul Cerului,
Atât de întins, încât nu ştie de e pătrat
Sau e rotund, cu turnuri de opal şi
Cu creneluri, cu viu safir împodobit,
Unde odată i-a fost şi lui lăcaşul;
Şi, repede trecând, văzu această Lume
într-un cerc de aur atârnată, ca mărime,
Unei stele mici, de lângă lună, asemănându-se.
Aici, prea plin de gândul răzbunării, el blestemat
Şi la o oră blestemată, se avântă spre Ceruri.
Cartea a lll-a

Salut, Lumină sfântă, a Cerului întâi născută,


Sau a razelor eterne, pe tine, neprihănită,
Te pot descrie-aşa? De vreme ce lumină-i
Dumnezeu, şi-n veci doar în lumina neajunsă
Sălăşuit-a, înseamă c-a sălăşluit în tine,
Strălucitor efluviu din strălucitoare-esenţă
Necreată sau mai degrabă râu
De pur eter îţi place ţie ca să fii chemată?
Dar cine ţi-ar destăinui izvorul? înainte
De a fi Soarele şi Cerul, erai doar tu,
Şi ca un larg veşmânt, la glasul Domnului,
învăluit-ai lumea ce se ridica din ape,
Creată din neant şi golul infinit.
La tine vin acum în zbor cutezător,
Scăpat de lacul Styx, chiar dacă
Mult prea mult am stat, în ăst locaş obscur,
întârziat fiindu-mi zborul, hălăduind
Prin bezna de afară, cântând de Haos
Şi de eterna Noapte, cu alte-acorduri
Decât cele aie lirei lui Orfeu.
Povăţuit de o cerească Muză să mă. încumet
La întunecata coborâre şi apoi din nou să urc,
Un lucru trudnic şi cam rar: pe tine
66 JOHN MILTON

Neschimbată te găsesc şi-ţi simt


Vitala strălucire suverană, dar tu nu vezi
Aceiaşi ochi, ce se rotesc în van,
Să întâlnească pătrunzătoarea-ţi rază,
Dar care asfinţitul îl găsesc, de când
Le-a stins orbita un strop de-al tău senin,
Sau de când un văl de-ntunecime
l-a împăienjenit. Şi totuşi, să cutreier
N-am încetat, în locuri cu izvoare limpezi,
Dumbrăvi umbroase şi coline însorite,
Pe unde Muzele hălăduiesc şi unde
Regăsesc iubirea pentru cântecele sacre;
Dar, mai ales, Sionule, la tine vin,
în ceas de noapte, printre pârâuri
Şerpuind prin înflorite pajişti,
în veci spălându-ţi sfintele picioare.
Şi nu îi uit nici pe cei doi, asemeni mie
în nenorocire, la fel de-am fi şi-n glorie!
Pe Maeonides, orbul, şi pe Thamyris, cel orb,
Nici pe Tiresias să nu-l uit, ori pe Phineus,
Cu toţii vechi profeţi; atunci, cu gânduri
Mă hrănesc, care din sine, armonioase
Stihuri izvodesc, aşa cum pasărea de veghe,
în întuneric cântă şi de sub cel mai des frunzar
Revarsă notele-i nocturne. Astfel, cu anul,
Anotimpurile se întorc, dar pentru mine
Ziua nu se-ntoarce, sau dulcea apropiere
A dimineţii sau a serii, a-mbobocirii primăverii
Şi nici al verii trandafir; nu văd nici turme sau cirezi
Şi nici a omului înfăţişare, ci în loc, doar nori
Şi beznă veşnică, ce mă-nconjoară;
Rupt de plăcutele cărări umane, şi-n faţă
PARADISUL PIERDUT 67

Desfăşurându-mi-se cartea cunoaşterii,


De-un aib universal, din care
Ale naturii faceri sunt şterse pentru mine,
Şi înţelepciunea, cu desăvârşire-nchisă.
Cu atât mai mult, o tu, celestă lumină,
Străluceşte înăuntru-mi şi mintea-mi iradiază;
Acolo dăruieşte-mi ochi şi de pe ei alungă ceaţa,
Să pot vedea, să pot descrie lucruri,
Ce se ascund vederii muritoare.
De pe înaltul tron unde şedea, Atotputernicul,
Chiar decât slava mai înalt, ochii îşi aplecă
Dintr-o privire, întreaga muncă să-şi cuprindă:
în juru-i, toate preasfinţiile din Cer, ca roi de stele
Se strângeau, iar din privirea Lui primeau
Beatitudine de neînchipuit; în dreapta sa
Şedea strălucitoarea închipuire a gloriei sale:
Unicul său fiu; la început văzu Pământul,
Unde stăteau ai noştri primi părinţi,
Singurii doi, ce din întreaga omenire
în grădina fericirii sălăşluiau, gustând
Din roadele nemuritoare ale iubirii
Şi-ale bucuriei, o bucurie neîntreruptă
Şi o iubire neasemuită în această binecuvântată
Solitudine; Satan trecu apoi deasupra Iadului
şi-a lui genuni şi dând ocol la zidul Cerului,
De dinspre partea Nopţii, în văzduhul
Sublim şi-ntunecat, gata acum ca să-şi oprească
Aripile ostenite şi picioarele nerăbdătoare
Să poposească pe învelişul tare al acestei lumi,
Care părea pământ solid să fie,
Dar fără firmament, nu era sigur dacă
Ceea ce vede este oceanul sau văzduhul.
68 JOHN MILTON

De la-nălţime, Dumnezeu privea la el,


Cu ochii-i ce pătrund şi în prezent, şi în trecut
Şi-n viitor, şi către unicul său fiu zise:
"Tu, fiul meu, cel unic zămislit, au vezi tu oare
De ce furie e stârnit Duşmanul nostru, pe care
Nici o graniţă nu pare a-l opri, nici toate lanţurile
în care fuse ferecat şi nici chiar hăul imens
al Iadului? E-atât de aplecat asupra disperatei
Sale răzbunări, încât nu vede că se va întoarce
Asupra capului său rebel. Şi-acum, scăpat
De toate lanţurile, iată-l, zboară în apropierea Cerului,
Chiar la hotarele luminii şi se îndreaptă
Către lumea nou creată, spre omul
Ce l-am aşezat acolo, să vadă dacă-l poate nimici,
Sau şi mai rău, să-l ispitească; da, şi-l va ispiti
Căci omul va ceda la ale sale mincinoase ticluieli
Şi-şi va călca uşor porunca-i unică,
Singurul legământ al ascultării sale, căzând şi el
Şi toată rasa-i necredincioasă. Şi vina-a cui va fi?
A cui decât a sa? Ingratul, de la mine a avut
Tot ce-a putut avea; drept l-am făcu şi bun,
De sine stătător, destul să poată ţine piept ispitei,
Dar totuşi, liber ca să cadă. La fel, Puterile Eterice
Creat-am şi Duhurile toate, pe amândouă:
Cele ce-au rezistat ispitei şi cele ce-au căzut.
Nebucurându-se de libertate, oare ce dovadă
De ascultare şi credinţă puteau să dea?
Cum să-mi fi fost pe plac aşa o ascultare,
Când raţiunea şi voinţa (alegere fiind şi raţiunea),
De libertate fiind lipsite, dacă există, sunt în van,
Căci ele-ar fi servit nevoii, şi nu mie?
Astfel c-u fost creat aşa cum drept era
PARADISUL PIERDUT 69

Şi nu pot să-şi acuze Creatorul şi nici destinul,


Ca şi cum predestinarea i-ar fi condus.
Singuri, prin propria voinţă, îşi hotărâră
Răzvrătirea, nu eu; chiar prevăzută,
Preştiinţa mea greşeala să le schimbe
Nu putea. Deci, fără cel mai mic impuls
Şi fără nici o umbră de influenţă de la soartă
Sau prevederea mea de neschimbat,
Cad în greşeală, ei singuri responsabili
Şi-n judecată, şi-n alegere; eu liberi
l-am creat şi liberi trebuie să rămână
Până când ei înşişi în lanţuri se vor fereca;
Altfel s-ar cere firea să le-o schimb
Şi să revoc tot eu eterna lege, cea care
Şi libertatea lor a ordonat.
Oamenii vor cădea, de-aceştia primii ispitiţi,
Aşa că omul va cunoaşte îndurare,
Ceilalţi, însă, nu: în milă şi-n dreptate,
Astfel, în Cer şi pe Pământ, va triumfa
înaltă slava mea. Dar mila, cea de pe urmă
Şi cea dintâi, va străluci-ntre toate cel mai tare "
în timp ce Domnul astfel glăsuia, Cerul
Cu-aromă de ambrozie se umplea,
iar binecuvântatul spirit risipea
Un simţământ al unei negrăite bucurii.
Dincolo de orice-asemuire, se vedea
Şi fiul Domnului, de glorie-nconjurat;
în ei întruchipată, a Tatălui pură esenţă
Strălucea, iar pe faţa sa divina compasiune,
Iubirea fără margini şi îndurarea
Se citeau. El astfel către Tatăl său grăi:
"O, Tată, plin de îndurare fost-a vorba
70 JOHN MILTON

Care a închis divina-ţi cuvântare,


în care spui că totuşi Omul se va bucura
De îndurare, căci amândouă, Cerul
Şi Pământul, înaltă laudă îţi vor aduce,
Prin numeroase imnuri şi cântări,
De tine binecuvântate-n veci, vor răsuna,
înconjurându-ţi tronul. Dar oare Omul
Va fi de tot pierdut, el, ultima ta plăsmuire
Şi cel mai tânăr fiu al tău, să cadă,
Chiar şi împins de nebunia sa şi ispitit?
Departe acest gând să fie de tine, Tată,
Tu cel ce eşti judecătorul lucrurilor
Pe care le-ai creat şi numai drept
Vei judeca de-a pururi. Vrei oare
Ca duşmanul să-şi obţină scopul şi pe tine
Să te nemulţumească? Răul de-ar reuşi
Să-şi împlinească, stricând tot rodul
Bunătăţii tale, se va întoarce mândru
La condamnarea sa, dar
împlinindu-şi răzbunarea şi cu el, în Iad,
Târând întreaga rasă omenească, de el coruptă.
Sau vrei cu mâna-ţi să-ţi nimiceşti creaţia
Şi pentru el tu să desfaci ceea ce
întru gloria-ţi săvârşita-i. Astfel, mărirea
Şi bunătatea ta ar fi supuse îndoielii
Şi blasfemiei fără apărare!"
La acestea, măreţul Creator răspunse:
"O, fiule, tu care eşti a sufletului meu
întâie desfătare, fiu zămislit din sânul meu,
Tu, care singur eşti cuvântul şi înţelepciunea mea,
Puterea mea, rostita-i gândurile mele
Aşa cum cugetu-mi etern ie-a hotărât.
PARADISUL PIERDUT 71

Oamenii nu vor fi pierduţi cu totul, ci să se mântuiască


Vor putea, chiar dacă nu din propria dorinţă,
Ci numai prin înalta-mi îndurare
Pe care slobod eu le-o dăruiesc;
Şi înc-o dată puterile slăbite le voi reînnoi,
Chiar dacă porunca ei mi-au încălcat-o
Şi păcătuind s-au subjugat unor dorinţe
Nemăsurate; reînălţaţi de mine,
înc-o dată să îşi înfrunte vor putea
Duşmanul lor de moarte, de mine înălţaţi
încât să ştie cât de fragilă condiţia lor le este
Şi că doar mie mântuirea-mi datorează,
Eu care am ales din mila-mi cea sublimă
Pe unii, ca să stea deasupra celorlalţi;
Aceasta mi-este vrerea: ceilalţi
M-or auzi strigând şi preveniţi de multe ori
De starea lor întru păcat, cerându-le
Ca să împace divinitatea mâniată,
în timp ce îndurarea mea Ie-o ofeream;
Le voi lumina de-ajuns simţirea întunecată,
Inima de piatră le voi înmuia, încât să poată
Rugi să-mi înalţe şi să se căiască şi
Ascultarea ce mi-o datorează să mi-o dăruiască.
La rugă, la credinţă şi la ascultare, şi dacă
Dăruite sunt cu sincere intenţii,
Urechea mea în veci nu va fi surdă
Şi ochii mereu vor fi deschişi.
Şi călăuză omului voi pune, supremul meu arbitru,
Conştiinţa, căreia dându-i ascultare, lumină
Din lumină vor vedea şi în final,
Curaţi şi teferi îşi vor atinge scopul.
Această mare suferinţă a mea şi ziua
72 JOHN MILTON

îndurării mele nu vor gusta cei ce cu nepăsare şi


Dispreţ le vor privi; mai împietrit va fi cel împietrit,
Iar orbul mai orbit va fi, ca să se poticnească
Şi mai jos să cadă; şi pe nimeni, decât pe aceştia
De la mine îi voi îndepărta.
Totuşi asta nu e totul; neascultătorul Om,
Necredincios, îşi rupe legământul,
Şi din nou păcătuieşte împotriva
înaltei supremaţii a Cerului
Şi astfel Dumnezeirea afectând-o,
Nu va lăsa nimic spre ispăşirea trădării sale,
Ci se va devota cu totul distrugerii.
El, împreună cu întreaga sa posteritate,
Trebuie să moară, să piară el sau dacă nu
Justiţia va pieri, doar dacă un altul
Capabil şi doritor va fi ca să plătească preţul
Ispăşirii, moarte pentru moarte.
Spuneţi, puteri cereşti, au unde oare
Asemenea iubire vom găsi?
Care dintre voi fiinţă muritoare să devină
Ar vrea, ca să răscumpere a Omului mortală crimă,
Cel drept, pe cel nedrept să-l izbăvească astfel?
Sălăşluieşte oare-n Ceruri o dragoste atât de mare
Pentru oameni?"
Linişte se făcu în Ceruri; el puse întrebarea
în al oamenilor nume, însă corul ceresc
Rămase mut, şi nici un epitrop, nici un mijlocitor
în faţă nu veni şi încă mai puţin, având curajul
Să se ofere răscumpărarea s-o îndeplinească.
Astfel, fără de mântuire, întreaga omenire
Trebuia să piară, sortită prin osânda dură
Morţii şi Iadului, asta dacă Fiul lui Dumnezeu
PARADISUL PIERDUT 73

în care sălăşluieşte în întregime


Iubirea sa divină nu şi-ar fi reînnoit
Gândirea-i cea mai scumpă.
"Tată, cuvântul tău a fost rostit, de îndurare
Omul să aibă parte; ori îndurarea,
Cel mai iute dintre ai tăi mesageri înaripaţi,
Care pe toate făpturile le vizitează, fără a fi rugată
Nici căutată şi nici prevenită, un drum
Spre mântuire n-o să afle?
Ferice de Oameni, de-i previne astfel;
Pierduţi odată în păcat, ei n-o vor mai chema
în veci în ajutor; de ispăşire şi de jertfă-n stare,
Ei nimiciţi datornici n-o să fie;
Priveşte-mă atunci, eu pentru ei mă dărui,
Viaţă pentru viaţă eu îţi ofer: mânia ta
Asupra mea să cadă; fă-mă Om, de dragul lui
Eu voi pleca din sânul tău şi de gloria
De a-ţi sta aproape mă voi lipsi, cu mulţumire
Pentru el murind; asupra mea, furia
Poate moartea să-şi încerce,
Căci sub puterea ei întunecată, înfrânt,
Prea multă vreme nu voi sta. Deşi m-ai făcut
Să port în mine viaţă pe vecie, prin tine
Eu trăiesc; deşi acum Morţii mă voi supune,
Ca datorie, cu tot din mine ce poate ca să moară,
Dar odată plătită datoria, tu nu mă vei lăsa
în mormântul cel josnic şi pradă ei;
Şi nici n-ai să suporţi ca nepătatu-mi suflet
Să rămână pe vecie alături cu putreziciunea;
Eu voi reînvia, victorios, duşmanul subjugându-l
Şi prădându-l de lăudata-i pradă.
Moartea atunci se va alege cu rana ei de moarte
74 JOHN MILTON

Şi învinsă, se va târî, de ucigaşa-i lance dezarmată.


Iar eu, în văzduhul amplu triumfător, m-oi înălţa
Şi ladu-ntreg am să târăsc aici, puterile-ntunericului
Incătuşându-le. Tu, mulţumit de o asemenea privelişte,
Jos vei privi din Ceruri şi vei zâmbi, în timp ce eu,
De tine înălţat, pe toţi duşmanii îi voi înfrânge;
Moartea rămâne la sfârşit şi cu-ale sale oase
Vom împovăra mormântul.
Apoi, după ce am lipsit atât, voi reintra în Ceruri,
împreună cu mulţimea ce s-a răscumpărat
Prin jertfa mea; mă voi întoarce, tată,
Să-ţi contemplu faţa, pe care nici un nor
De supărare nu va mai rămâne, doar pace
Şi-mpăcare, mânia va pieri, lăsând în loc
Doar bucuria." Cuvintele i se sfârşiră-aici,
Blândul chip, deşi tăcut, tot mai grăia
Nemuritoarea-i iubire pentru oameni,
întrecută doar de ascultarea sa de fiu,
Faţă de tatăl său. Jertfa, el bucuros o oferea
Şi doar cuvântul Tatălui îl mai avea de aşteptat.
Tot Cerul era cuprins de admiraţie
Şi cugetau la-nsemnătatea acestor lucruri;
Dar în curând, vorbi Atotputernicul:
"O tu, care în Cer şi pe Pământ singura pace
Eşti pentru o omenire cuprinsă de mânie,
O tu, unica mea mulţumire! Tu ştii prea bine
Cât de dragi îmi sunt toate ce le-am zidit,
Nici omul mai puţin, chiar dacă e ultimul creat,
Căci pentru el mă voi lipsi de tine,
Din dreapta mea şi de la sânul meu,
Ca să mântuieşti, pierzându-te o vreme,
întreaga pierdută omenire.
PARADISUL PIERDUT 75

Tu, care singur poţi să-i mai mântuieşti.


La firea ior şi firea ta vei adăuga,
Om între oamenii de pe Pământ fiind;
Cu trup de carne te vei naşte, miraculos,
Dintr-o fecioară, când s-o'mp!ini sorocul,
Fii tu, în locul lui Adam, conducătorul omenirii
Chiar dacă fiul lui Adam vei fi. Aşa cum întru el
Pier oamenii cu toţii, la fel, întru tine
Se vor renaşte, ca dintr-o a doua rădăcină,
însă doar cei ce merită, nu alţii.
Căci vinovaţi de crima-i sunt toţi fiii săi
Şi prin al tău merit se vor mântui
Cei ce ce vor renunţa la faptele nedrepte
Şi întru tine vor trăi, primind o nouă viaţă
De la tine. Astfel că Omul, aşa cum e şi drept,
Plăti-va preţul pentru Om şi judecat va fi
Şi va muri şi învia şi, înălţându-se, va înălţa cu el
Pe fraţii săi, răscumpăraţi cu preţioasa-i viaţă.
Aşa o dragoste cerească va înfrânge
Ura infernală, atât de scump, prin moarte
Răscumpărată, care distruge cu atâta uşurinţă
încă, în cei ce când iertarea le este oferită
Nu o acceptă. Tu, coborându-te, natura umană
Ţi-o vei asuma, care n-are să te înjosească,
Căci tu chiar dacă stând pe-al fericirii tron
Egal lui Dumnezeu şi bucurându-te
De-aceleaşi împliniri, la toate-ai renunţat,
Să mântui lumea de la pierzanie,
Numele Fiul lui Dumnezeu tu meritându-l,
Căci eşti cu mult mai bun decât puternic
Sau mărit; în tine iubirea abundă
Mult mai mult ca gloria, de aceea
76 JOHN MILTON

Umilinţa ta va înălţa cu tine-odată,


La acest tron şi neamul omenesc:
Aici vei sta tu întrupat şi vei domni
Ca Om şi Dumnezeu, tu, fiu al Omului,
Dar ş-al lui Dumnezeu, uns rege
Al întregii lumi; îţi dărui ţie puterea toată,
Pe vecie să domneşti şi să trăieşti
în gloria meritelor tale; în puterea ta,
Suprem conducător, vor sta Tronuri, Domnii,
Puteri şi Stăpâniri şi poruncesc: în genunchi
în faţa ta se vor pleca acei ce în Ceruri sălăşluiesc,
Sau pe Pământ, sau sub Pământ, în iad.
Atunci când tu te vei întoarce glorios,
înconjurat de îngeri, în Ceruri, când
Pe Arhangheli vei trimite să dea vestire
De ziua asprei judecăţi, din patru vânturi
Vor veni la sfântul scaun al dreptăţii sale
Cei vii, la fel cu morţii cei din toate timpurile.
Apoi, strângându-ţi sfinţii vei judeca
Pe cei căzuţi: pe oameni şi pe îngeri;
Cu toţi se vor pleca sentinţei tale;
Iadul, în întregime va fi închis pentru vecie.
Va arde lumea şi din cenuşa ei nou cer
Şi alt pământ vor răsări, unde cei drepţi
Sălăşlui-vor, ca după lungi strădanii,
Să ajungă zilele de aur şi să culeagă fructele
Faptelor lor, cu pace şi cu bucurie triumfând
Şi cu adevăr în pururi. Divinu-ţi sceptru
Apoi tu ai să-ţi lepezi, căci nu vei mai avea nevoie
în totul Dumnezeu fiind. Dar, voi zeităţi,
Toţi adoraţi-l pe acela care împlinind acestea
Va muri; iubiţi-mi fiul şi slăviţi-l ca pe mine."
PARADISUL PIERDUT 77

De cum sfârşi Atotputernicul, o multitudine


De îngeri un strigăt scoaseră de slavă,
Ca dintr-un număr nesfârşit de guri iscate,
Şi binecuvântate glasuri cu al bucuriei sunet
Umplură Cerul. Cinstiră cele două tronuri
Cu plecăciuni adânci, scoţându-şi coroanele
Bătute cu amarant şi aur; nemuritorul amarant,
O floare care-n Paradis, chiar lângă pomul vieţii
Să-nflorească începu, dar în curând fu pângărită
De-al omului păcat şi-a fost adusă-n Cer
Să crească, unde întâi crescuse, cu floarea ei
Umbrind fântâna vieţii şi râul fericirii,
Care unda cea de ambră îşi trece
în curmeziş prin Paradis, printre flori elysene;
Aceste flori ce-n veci nu se-ofilesc
îşi leagă spiritele-alese buclele, cu raze împletite.
Jos, pe pământ, ghirlandele-aruncate
Străluceau ca un ocean de jasp, împurpurate
Cu trandafiri cereşti, zâmbeau.
Apoi încununaţi din nou, îşi luară harpele de aur,
De-a pururi acordate, ce ca nişte tolbe ce sclipeau
Le atârnau la şolduri şi cu un preludiu
De dulce simfonie îşi începură cântul sacru,
Stârnind în Cer un negrăit extaz;
Un singur glas nu stăruia-n tăcere,
Şi nu era un glas care să nu poată topi în melodie,
Atât de mare fiind concordia care domneşte-n Ceruri.
Ţie, Tată, îţi cântară întâi, Atotputernic, Nemuritor,
Nemărginit, Neschimbător şi Veşnic împărat,
Al lucrurilor toate ziditor, Izvor luminii
Şi invizibil în marea glorie a strălucirii tale
în care stai pe-un tron de neatins;
78 JOHN MILTON

Şi chiar dacă-ţi umbreşti întreaga strălucire


A razelor şi printr-un nor rotund în jurul tău,
Asemeni unui luminos altar, închisă haina ta
Se-arată de-atâta strălucire, dar
Cerul e orbit şi Serafimii cei mai luminoşi
Când vor să se apropie de tine
Cu aripile ochii şi-i acopăr.
Apoi pe tine te cântară, primul dintre creaţii,
Tu fiu, divină întrupare, în chipul căruia
Cu limpezime, şi fără nici un nor,
Tatăl atotputernic se oglindeşte,
El, pe care nici o altă creatură nu poate a privi;
în tine sălăşluieşte splendoarea gloriei lui,
Şi nemărginitu-i spirit.
El, cerul-cerurilor şi marile puteri
De dinăuntru, prin tine le-a creat şi tot prin tine
A izgonit puterile dominatoare.
Deşi în acea zi, nici tu nu te-ai zgârcit
Cu al Tatălui tunet năprasnic şi
Nici nu ai oprit roţile carului tău înflăcărat
Care au zguduit ale Cerului hotare, în timp ce
Peste ale lor grumazuri de îngeri răzvrătiţi
Şi risipiţi, tu dârz treceai,
întors din urmărire, puterile cu strigăte
Te aclamară, fiu unic al Tatălui Atotputernic,
Care trebuia să împlinească răzbunarea
Cuvenită duşmanilor din Cer,
Dar nu la fel asupra Omului. Pe acesta,
Prin răutatea lor căzut, tu părinte al milei
Şi îndurării, tu nu l-ai osândit la fel de aspru,
Ci mai mult ai înclinat spre milă. De-ndată ce
Al tău unic şi drag fiu înţelese că nu l-ai blestemat
PARADISUL PIERDUT 79

Atât de aspru pe Om, ci înclini mai mult spre milă,


Spre a-mpăca mânia ta şi spre a pune capăt luptei
Stârnite între justiţie şi îndurare, el, în ciuda
Supremei fericiri de a-ţi sta alături,
Morţii se dărui, răscumpărând a Omului greşeală.
O, dragoste fără pereche ce nu e de găsit
Decât în creaturi divine! Mărire ţie,
Fiu al lui Dumnezeu şi salvator al oamenilor!
Numele tău va fi materie copioasă de-acum
Cântării mele. Niciodată harpa mea nu va uita
Imnuri de laudă să-ţi înalţe, dar laolaltă
Cu laudele Tatălui aduse.
Şi astfel ei în Ceruri, deasupra sferelor înstelate
Fericite ceasuri petrecură, în bucurie şi în imnuri,
între timp deasupra globului opac al acelei
Lumi rotunde, a cărei primă arcuire împarte
Orbii inferiori şi luminoşi, învăluiţi de Haos
Şi de întunericul bătrân, umbla Satan:
De departe un glob părea, de aproape
Un continent nemărginit, pustiu,
Sălbăticit şi mohorât, pradă nopţii fără stele
Şi ameninţătoarelor furtuni a Haosului
Care tună-n jur; un aspru cer, mai blând
Doar înspre partea care zidul Cerului se înălţa,
în depărtare se vedea o licărire ferită
De crâncena furtună: pe aici umbla Duşmanul
Pe un câmp întins, precum vulturul din Immaus,
Un vârf înalt a cărui creastă înzăpezită
Ascunde-n ea Tartarul, pleca dintr-un ţinut
Lipsit de pradă, ca să se ghiftuiască
Cu carnea unor miei sau iezi de-un an,
Pe vreo colină pe care turmele se hrănesc,
80 JOHN MILTON

O ia în zbor către al Gangelui sau


Al Hydaspelui izvor, ale Indiei râuri;
Dar se opreşte-n drumul său pe aridele câmpii
Din Sericana, unde chinezii, de vânt
Şi pânze ajutaţi, îşi mână uşoarele
De trestii cărucioare; astfel pe marea de pământ
De vânt bătută, singur păşea duşmanul,
Cu gândul la prada sa; singur,
Pentru că altă creatură pe aceste locuri,
Vie sau fără viaţă, nu se pomenea;
Nici una încă, căci ale omului lucrări
De pe pământ se ridicară, precum un abur,
De când păcatul zadarnice şi trecătoare le făcu.
Toate aceste lucruri, deşertăciunile
Şi pe aceia care îşi găsesc speranţele
în glorie şi faimă trecătoare şi
Fericirea din această viaţă şi din cealaltă;
Toţi cei care îşi iau răsplata aici pe pământ,
Fructele superstiţiei dureroase şi-al zelului
Cel orb; doar laudele căutându-le, oamenii
Găsiră aici răsplata cuvenită pentru
Goalele lor fapte;
Ale naturii toate lucruri nedesăvârşite,
Sucit amestecate, monstruoase, topite în pământ,
Aici se strâng, aiurea rătăcind, până la desăvârşita
Destrămare a lor;
Ei nu se duc în luna-nvecinată, cum unii ar visa,
Câmpii de argint fiind sălăşluite de sfinţii aduşi aici
Sau chiar de duhuri, fiinţe, jumătate om, jumătate înger
Veniră-aici şi toţi născuţii din fraţi şi surori
împreunaţi aiurea; din lumea veche, veniră uriaşii
Cu ale lor isprăvi deşarte, chiar dacă renumite-atunci;
PARADISUL PIERDUT 81

Veniră cei ce Babelui l-au construit, de pe câmpia


Sennaar, cei care prea plin de planurile lor vane,
Noi turnuri Babei, dacă ar avea cu ce, ar înălţa;
Alţii veniră singuri, ca de pildă cel care
Ca să fie luat drept Dumnezeu sări de bună voie
în flăcările Etnei, Empedocle fiind acela;
Sau Cleombrotus, cel care bucurii cătând
într-a lui Plato Eliseum, în mare aruncându-se;
Şi mult mai mulţi ar fi ca să-i înşirui: pe embrioni,
Pe idioţi şi pe ermiţi, călugări negri, albi
Şi cenuşii, cu toate ale lor înşelăciuni.
Pe aici târcoale dau şi pelegrinii, care atât de mult
S-au depărtat, ca în Golgota mort să-l regăsească
Pe acela care-n Cer sălăşluieşte,
Mai sunt şi aceia care, ca s-ajungă în Paradis,
Şi-au pus murind dominicană robă, ori franciscană
Crezând că astfel vor părea deosebiţi;
De planete trec, de toate cele şapte şi-apoi
De sfera cristalină, ale cărei iuţi legănări,
Cutremurări stârnesc şi trec de sfera
Care cel dintâi mişcarea a urnit-c.
La poarta Cerului acum se pare că Sfântul Petru
îi aşteaptă, cu cheile în mână şi iată-i
Ajunşi la poarta Cerului, piciorul ridicându-şi-l
Să urce, când o rafală de vânt încrucişat,
Suflând şi dintr-o parte şi din alta,
La zece mii de leghe-i aruncă, în aer,
Astfel, puteţi vedea cum zboară, o dată cu purtătorii lor,
Sutane lungi, glugi şi tichii, toate făcute zdrenţe;
Apoi mătănii, moaşte, indulgenţe, dispense
Şi iertări, toate ajunse jucăria vântului;
Cuprinse de vârtej, acestea toate zboară,
82 JOHN MILTON

Departe, peste lume, până-n pragul Iadului


Nemărginit, care de-atunci se cheamă
Raiul Nebunilor şi nu la mulţi le era cunoscut,
Atunci fiind nepopulat, pustiu.
Trecând pe-acolo, descoperi Duşmanul
Globul acesta-ntunecat şi lungă vreme
îl cutreieră, până într-un sfârşit, când
Un licăr, ca de crăpat de ziuă, îi întoarse paşii
Cei mult umblaţi; departe-n zare el distinge
Un edificiu înalt până la zidul Cerului,
Deasupra căruia apărea o poartă, ca de palat
împărătesc, însă mult mai bogată,
Cu falnic frontispiciu de diamant şi aur
înfrumuseţată; bătută-n nestemate orientale
Strălucea arcada, pereche neavând pe-acest pământ,
După model sau după pana celui ce-a proiectat-o.
Treptele erau asemeni cu acelea pe care lacob
A văzut suind şi coborând cete de străji strălucitoare,
Când din Esau, el a fugit către Padan-Aran
Şi, pe câmpia Luz, visând sub cerul liber
Se auzi un strigăt: "Aceasta-i poarta Cerului!"
Fiecare treaptă misterios a fost sortită
Şi nu întotdeauna se putea vedea, de multe ori
Fiind trasă sus în Ceruri; iar dedesubt, o mare
Sclipitoare de jasp şi sclipitoare perle se-ntindea,
Pe care cei ce veneau pe urmă de pe Pământ,
Sosind de îngeri îndrumaţi sau peste lac zburând,
Răpiţi în care trase de roibi de foc.
Scările se coborau atunci fie să-l ispitească
Pe Duşman cu un uşor urcuş, fie să-i întărească
Trista îndepărtare de la ale fericirii porţi;
Deasupra locului sfinţit al Paradisului,
PARADISUL PIERDUT 83

Se deschidea o trecere cu mult mai largă decât acea


Care muntele Sion îl trece, Ia fel şi pe
Ţinutul Făgăduinţei, pământ atât de drag
Lui Dumnezeu. Pe calea aceasta,
Treceau adesea îngeri, să viziteze fericite triburi,
Porunci supreme să le ducă, iar ochiul Lui
Se desfăta privind aceste triburi, din Panea,
Izvor al apei râului Iordan, până-n Bersaba,
Unde Pământul sfânt are hotare cu Egiptul
Şi cu ţărmul arabic; aşa era întinderea de mare
Care-ntunericul îi limita, încât părea
O graniţă ce stăvilea oceanul;
De-aici, pe treapta cea mai joasă stând
A scării aurite ce suia spre poarta Cerului,
Satan privea uimit la falnica vedere a lumii
Ce în faţă i se întindea. Precum iscoada
Care prin primejdii multe, prin beznă şi pustiu
A mers o noapte-ntreagă, când, în sfârşit,
Lumina veselă a zorilor lăsă să se-ntrevadă,
De pe-o colină înaltă, pământ străin,
într-o privelişte văzută pentru prima oară,
Sau o cetate mare, renumită, cu turnuri multe,
Sclipitoare şi cu piramide, pe care
Soarele care răsare le-nvăluie cu ale saie raze;
Asemenea uimire t-a lovit pe Duhul rău,
Deşi văzuse Cerul înainte şi cu ochii cuprinzând
Această aşa frumoasă lume, invidie mai mare
îi cuprinse. Jur-împrejur cu ochii totul cuprindea
(Uşor fiindu-i asta, cum stătea deasupra
Acoperişului rotund ai umbrei nopţii), din punctul
Cel de răsărit al Cumpenei şi pân'la steaua
Cea lânoasă ce poartă Andromeda peste orizont,
84 JOHN MILTON

Departe peste-Atlanticele mări; apoi, din pol în pol privi


Lăţimea orizontului şi fără să se mai oprească,
Drept înainte îşi prăvăli precipitatul zbor,
Spre cea dintâi regiune a acestei lumi,
Cu uşurinţă şerpuind prin marmoreanul aer
Şi printre stelele nenumărate, ce de departe
Străluceau ca nişte astre, dar de aproape,
Alte lumi păreau; ori lumi, ori insule-ale fericirii,
La fel cu-ale Hesperiei străvechi grădini,
Binecuvântate câmpuri, văi în floare, crânguri,
Ostroave, de trei ori fericite! Dar nici o clipă
Nu-şi pierdu Satan ca să întrebe cine locuia acolo;
Deasupra tuturor, astrul cel de aur,
Asemeni în splendoare Cerului, privirea i-o atrase;
Din drumu-i către acesta se întoarce, plutind
Pe firmamentul liniştit (dacă pe jos, pe sus,
Prin centru-i, pe afara-i, e greu de spus),
Către acel ce luminează ciopor de-obişnuite
Constelaţii, ce stau la o distanţă cuvenită
De Domnul lor, care le-mparte lumina de departe.
Mişcându-se, în dansul lor stelar le intră numere
Care măsoară zilele, şi lunile, şi anii;
Către lumina lui ce toate le înveseleşte,
De raza lui magnetică, sunt cu iuţeală învârtite,
Cea care încălzeşte Universul cu foc domol
Şi care-n orice miez pătrunde cu blândeţe,
Virtuţi ascunse strecurând, chiar şi-n adâncuri,
Atât de minunat e aşezat strălucitorul!
Acolo se opri Duşmanul, şi poate
Niciodată astronomul, pe orbul Soarelui,
Asemeni pată n-a văzut, cu ajutorul
Opticei lui sticle. Locul pe care ateriza
PARADISUL PIERDUT 85

Era strălucitor dincolo de cuvinte şi


Nu se-asemuia cu nici un altul, metal sau piatră
De pe Pământ. Nu toate părţile erau la fel,
Dar toate erau pătrunse de-aceeaşi strălucire
Scăpărând de raze, cum e pătruns de foc
încinsul fier; metal dacă era, părea
Parte de aur şi parte de argint; iar de era de piatră
Părea rubine sau topaz în parte şi-n parte crizolit,
Ca cele doisprezece pietre, ce-n pieptul
Lui Aaron sclipeau; sau poate că era piatra,
Mai mult închipuită, decât văzută,
Pe care filozofii o cătară-n van, chiar dacă,
Prin puternica lor artă, pe neastâmpăratul
Hermes ţintuiesc, sau din valurile mării
Pe Proteu îl cheamă, trecându-l printr-un alambic
Şi astfel, la forma sa îl readuc.
Şi ce minune atunci, c-aceste câmpuri
Respiră elixirul pur şi că prin râuri curge aur,
Atunci când, cu o singură atingere,
Alchimistul Soare, chiar de-i atât de-ndepărtat de noi,
în întuneric făureşte atâtea lucruri preţioase
în vii culori şi efecte atât de rare?
Aici Diavolul află privelişti noi care să-l uluiască;
în depărtare ochii îi comandă, şi nu găseşte
Nici obstacole, nici umbre, căci totul este
Numai soare ca şi atunci când ale sale raze
Cad drept din culmile amiezii, de la-nălţime de
Ecuator, făcând ca nici umbra unui corp opac
Să nu se poată răspândi; iar văzduhul
Niciunde atât de limpede, razele-i ascuţite
Făcea în lucruri, de departe, să pătrundă;
Curând privirea îi căzu pe-un înger glorios,
86 JOHN MILTON

Acelaşi care fu văzut de Sfântul loan în soare:


Stătea întors cu spatele la el, dar asta
Strălucirea nu i-o ascundea; pe cap purta,
Rotundă, o tiară aurie, dintr-un mănunchi de raze,
Iar buclele-i, nu mai puţin de luminoase,
Pe umeri i se revărsau, ca aripi fâlfâind în aer;
Părea ori adâncit în cugetare, ori lucruri măreţe
înfăptuind. Vesel era Spiritul necurat,
Pe rând acum ca să-şi găsească pe cineva
Ce să-l îndrume, în Paradis ca să ajungă,
Sălaşul fericit al Omului, scopul călătoriei sale
Şi începutul nefericirii noastre.
Dar se gândi întâi Duşmanul să-şi facă
înfăţişarea mult mai potrivită, căci altfel ar putea
Lucrarea să i-o strice sau să i-o încetinească.
Şi-acum apare în chip de Heruvim,
Nu dintre cei dintâi, însă destul ca pe al său chip
Să apară cerescul zâmbet, iar trupu-i
Graţie răspândea, atât de bine se ştia preface;
Sub o coroniţă părui, căzând în bucle,
I se juca pe amândoi obrajii; aripi avea
Cu pene colorate, cu fir de aur împletite;
Veşmintele-sumare, potrivite pentru un
Mers rapid, iar în mână ţinea o varga de argint.
Neauzit, aproape nu ajunse; strălucitorul înger
Chipul radios spre dânsul îşi întoarse,
Vestit de urechea-i fină. Satan recunoscu în el
Pe Uriel, Arhanghelul, unul dintre cei şapte
Care în a lui Dumnezeu prezenţă,
De tronul său aproape, stau gata de poruncă,
Şi ochii, care prin tot Cerul îi aleargă,
Sau pe pământ, poartă iute mesajul
PARADISUL PIERDUT 87

Pe pământ, pe mare, uscat sau umed.


Acestuia Satan i se adresează:
"Tu, Uriel, cel care cdntre cele şapte Duhuri
Ce stau în faţa tronului lui Dumnezeu,
Cel glorios şi strălucit, tu care eşti acel dintâi
Ce tălmăceşti divina vrere printre cei din Ceruri;
Aici fără-ndoială că vei obţine aceleaşi mari onoruri,
Trimis fiind, prin ochii iui, creaţia
Să i-o vizitezi; dorinţă negrăită mă încearcă
Să văd şi să cunosc aceste creaţii minunate,
Dar mai ales pe Om, care e desfătarea cea dintâi
El, pentru care toate aceste minunăţii a ridicat;
Asta m-a mânat pe mine din corul Heruvimilor
Să ies şi pe aici să rătăcesc de unul singur.
O, Serafim strălucitor, spune-mi în care
Din strălucitorii orbi sălăşluieşte Omul,
Sau n-are nici un loc statornicit
Ales de el, unde să locuiască?
Unde îl pot găsi, ca în secret să îl contemplu
Sau cu deschisă admiraţie să-l privesc,
Pe cel pe care Măreţul Creator
L-a înzestrat cu lumi şi peste care
Graţie divină a revărsat: în toate-apoi putem,
Noi amândoi, în Om şi-n ale firii toate lucruri,
Să-l preamărim pe-al nostru Domn, Făuritorul,
Care pe drept, în Iadul fără fund l-a izgonit
Pe-ai săi duşmani rebeli şi, ca pierderea să o repare,
Creat-a această rasă nouă, Oamenii,
Care mai bine să-i servească, căci toate
Ale sale căi sunt înţelepte!"
Astfel vorbi prefăcutul, darfăr'să fie dibuit,
Căci oamenii, nici îngerii, ipocrizia n-o puteau citi,
88 JOHN MILTON

Singurul rău, ce umblă nevăzut, aşa cum


Preamăritul numai umblă, cu voia sa,
Prin Cer şi pe Pământ. De multe ori,
Chiar dacă înţelepciunea stă de veghe,
La poarta sa, Suspiciunea doarme,
Doar Simplităţii revenindu-i treaba sa, în timp ce
Bunătatea la rău nu se gândeşte, acolo unde
N-ar trebui s-existe rău. Pe Uri el l-a păcălit
Prin şiretenie, chiar dacă el era al Soarelui regent,
Şi socotit drept cel mai ager Spirit
Ce se găsea în Ceruri; acestuia, duşmanul impostor
Cu mult curaj i-a spus: "O, înger Preafrumos,
Dorinţa ta, ce tinde să cunoască tot ceea ce
Măreţul Dumnezeu a construit, prin asta să glorifici
Pe Domnul-Făurar, nu duce la excese
Şi nu-i de condamnat, ci mai degrabă,
Cu cât e slava mai fierbinte, cu-atâtea
Laude mai multe meriţi, căci numai ele
Te pot aduce-aicea, singur, din casa-ţi
Cea din vârful bolţii, să vezi cu ochii tăi, ceea ce unii,
Poate, se mulţumiră doar în Cer ca să audă,
Căci minunate sunt într-adevăr măreţele lucrări,
Plăcute la vedere şi vrednice de-a fi păstrate
în amintire, de-a pururi, cu plăcere.
Dar ce poate creata minte să-nţeleagă,
Prin număr să le ţină socoteala sau să-nţeleagă
înţelepciunea infinită care le-a creat,
Dar care cauzele le-a ţinut ascunse?
Eu am văzut când la cuvântul său, masa informă,
Materia din care e formată Lumea, s-a închegat:
Glasul lui s-a auzit în haos şi zgomotul sălbatic
Unor legi divine s-a supus, graniţe căpătând
PARADISUL PIERDUT 89

Nemărginirea. A doua oară când a poruncit


Bezna se risipi cu totul, lumina străluci
Şi ordinea din haos răsări; iuţi, spre locurile lor,
Primarele elemente se grăbiră: Pământul, Apa,
Aerul şi Focul; zburară către înalta chintesenţă
A bolţii Cerurilor, în diferite forme-nchipuită,
Care, rotindu-se orbicular, se transformară
în nenumărate stele, precum le vezi
Şi cum se mişcă; cu toate locul îşi aveau
Şi cursul, de dinainte stabilit; iar restul
Un zid în jurul Universului alcătuiră.
Priveşte-n jos spre globul ce străluceşte
Pe partea dinspre noi, cu o lumină
Din altă parte reflectată; locul acesta e Pământul
Şi e al Omului sălaş; lumina asta e ziua,
Fără de care, ca şi în cealaltă emisferă,
Noaptea l-ar invada; dar acolo, Luna învecinată
(aşa-numita, cealaltă stea frumoasă)
în timp îşi interpune ajutorul ei şi cercul ei lunar
Mereu sfârşindu-şi şi mereu reîncepându-l,
în ceruri, cu lumină împrumutată
îşi poartă chipurile, trei, şi mereu Pământul îl umple
Şi îl goleşte de lumină, şi cu domnia-i pală
Noaptea o stăvileşte.
Punctul ce ţi-l arăt e Paradisul, acolo unde
Adam sălăşluieşte; umbrirea vastă
îi este leagănul. "N-ai cum să greşeşti drumul,
Al meu, pe mine acum mă cheamă."
Spunând acestea se întoarse, iar Satan
Plecându-se adânc, aşa cum se cuvine, în faţa
Unui spirit superior din Ceruri, acolo unde
Nimeni nu uită de onoruri, pomi în zbor.
90 JOHN MILTON

De pe Ecliptica în jos, speranţa şi mai mult grăbindu-


Şi rotindu-se în aer nu se opri până în vârfuri,
Pe Niphate.
Cartea a IV-a

O, de-arfi răsunat atunci glasul prevenitor,


Pe care cel ce Apocalipsa o văzu, l-a auzit
Sunând cumplit în Ceruri, atunci când,
A doua oară pus pe fugă, Dragonul
S-a năpustit, pe oameni ca să se răzbune.
Nenorocire locuitorilor de pe Pământ!
Atunci, părinţii noştri cei dintâi, despre venirea
Duşmanului secret ar fi aflat şi astfel poate
Cu bine din ucigaşa-i cursă ar fi scăpat.
Căci acum, Satan, arzând de supărare,
Se coborî, întreaga omenire să o ispitească,
Dar şi să o acuze, vrând să arunce,
Asupra Omului nevinovat şi slab
întreagă vină a pierderii întâii bătălii
Şi a căderii sale în Infern. Şi totuşi,
Nu îl ferici iuţeala sa, chair dacă-i îndrăzneţ
Şi fără frică, căci nu avea motiv să se mândrească
Cu încercarea asta groaznică; aproape să se nască,
Fapta, în pieptul tumultuos se fierbe şi asemeni
Unei diavoleşti maşini, se dă-napoi tot peste sine;
De groază şi de îndoială i-s tulburate gândurile,
Şi-ntregul Iad în el se-agită, căci înăuntrul său îl poartă,
Şi-n jurul lui, fără să poată măcar c-un pas
92 JOHN MILTON

Din el să scape, chiar dacă locul şi-l schimba într-una;


Acum, din disperare, se trezeşte conştiinţa,
Ce-n adormire în el zăcea, la fel şi-amara amintire
A ceea ce a fost cândva, ce este şi ce va fi
Să fie, căci, pentru fapte şi mai rele, urmează
Şi mai grele suferinţe. Uneori, privirea îndurerată
Cu tristeţe şi-o îndreaptă spre Eden, care acum
în faţa lui se-ntinde; sau către Ceruri
Şi către Soarele aflat în culmea strălucirii.
Apoi, reamintindu-şi, astfel spuse, în suspine:
"O tu, cel care, încununat de-o glorie
Ce întrece-nchipuirea, priveşti din singurătatea
împărăţiei tale, la fel ca Dumnezeul acestei lumi;
Stelele se ascund văzându-te; la tine strig,
Dar nu prieteneşte şi numele eu ţi-l adaug,
O, Soare, să-ţi spun cât te urăsc, cu ale tale raze
Care îmi amintesc de starea din care am căzut
Şi cât de glorios mă înălţăm deasupra sferei tale;
Mândria şi ambiţia din Cer mă aruncară,
Făcându-mă să duc război cu împăratul
Cel fără de pereche. Ei, şi ce dacă! Nu merita
Asemenea sfruntare de la mine, tocmai el,
Ce m-a creat, în al măririi nimb, şi de-al său bine
Niciodată nu mi-am amintit. Să îl servesc era uşor,
Ce mai uşor era decât să îl slăvesc
Şi mulţumiri să îi aduc, atât de meritate!
Şi totuşi, tot binele se dovedi în mine rău;
Ridicat prea sus, supunerea eu am dispreţuit-o
Şi am gândit că de mai urc o treaptă,
în vârf eu voi ajunge şi într-o clipă voi scăpa
De povara imensei recunoştinţe ce i-o datoram,
Care mă obliga să tot plătesc, fiindu-i mereu dator;
PARADISUL PIERDUT 93

Şi nu înţelegeam că o minte recunoscătoare,


Care datorează, de fapt nimic nu datorează,
Dar plăteşte, veşnic îndatorat şi veşnic fără pată.
Şi ce povară-atunci era aceasta?
O, de-arfi poruncit atunci destinul lui puternic
Un înger mai de jos să fiu, ce fericit aş fi rămas,
Şi nici speranţele descătuşate ambiţia
Nu ar fi ridicat-o! Şi totuşi, de ce nu vreo putere
Ca mine de măreaţă, atât de sus
Putea ca să aspire şi pe mine de partea ei
Să mă atragă; însă, alte puteri, la fel de mari,
Nu au căzut, ci neclintite au rămas
în faţa ispitirii. Oare tu n-aveai aceeaşi liberă voinţă
Şi putere ca să-i rezişti? Aveai! Atunci, pe cine
Poţi să învinuieşti, de nu iubirea Cerului,
Ce împărţită este egal la toţi?
Blestemată, atunci, iubirea lui să fie,
Dacă iubirea, la fel ca ura, nu ne aduc
Decât nenorocire. Ba nu, tu să fii blestemat,
De vreme ce, prin voia ta, potrivnică lui Dumnezeu,
Tu liber ţi-ai ales ceea ce azi te-mpinge la căinţă.
Sărman de mine! în ce parte să fug
De infinita lui mânie şi deznădejde?
Oriunde fug, ajung în Iad; eu însumi sunt tot Iad,
Şi până şi în cel mai jos abis, unul şi mai adânc,
Ameninţând că mă înghite, se deschide,
Faţă de care Infernul care-l sufăr pare Rai.
Atunci, mă-ntreb: nu mai există nici un loc
Rămas pentru căinţă, nici unul rămas pentru iertare?
Doar de supunere e loc, dar acest cuvânt
Dispreţul mi-l opreşte, de frica ruşinării mele
Faţă de Spiritele Iadului, pe care
94 JOHN MILTON

Le-am amăgit să se supună, cu promisiuni deşarte


Şi lăudându-mă că pe Atotputernic
îl voi supune. Vai, mie! Mult prea puţin ştiu ei
Cât de scump plătesc acum înfumurarea mea
Atât de vană şi sub ce chinuri veşnic gem
în timp ce ei pe tronul Iadului mă preamăresc.
Prin sceptru şi prin diademă mai presus de mulţi,
într-una cad mai jos, doar prin nefericire
întrecându-i; asemeni bucurii ambiţia mi-a adus!
Să spunem doar c-aş fi putut să mă căiesc
Şi să devin, prin mare îndurare,
Tot ce eram odată; cât de curând mărirea
Din nou mi-arfi trezit gânduri înalte,
Cât de curând peste cuvânt îţi calci
Atunci când juri, minţind că te supui?
Acele jurăminte făcute la durere
Sunt goale şi în van, căci niciodată
Adevărată împăcare nu va răsări,
Acolo unde rană unei uri de moarte
Atât de-adânc pătruns-a; m-ar duce asta doar
La şi mai mare nesupunere şi aş cădea mai jos;
Un scurt răgaz, să cumpăr ar trebui
Cu preţ prea mare, cu îndoită suferinţă
Trebuind apoi plătit. Acestea ştiind,
Pedepsitorul meu, departe de gândul împăcării,
La fel ca mine de gândul de a cere îndurare,
Nemaivăzând nici o speranţă, în locul nostru
Omenirea a creat, iar pentru ei, această lume.
Deci, bun rămas, speranţă, şi-odată cu speranţa,
Şi fricii bun rămas, la fel şi remuşcărilor!
Tot binele este pierdut, iar Răul mi-este de-acum Bine;
Prin Rău, poate că cel puţin voi fi stăpân
PARADISUL PIERDUT 95

Peste împărăţie, cu-al Cerurilor Domn,


Pe jumătate împărţind-o şi poate cu ajutorul tău,
Răutate, poate voi stăpâni mai mult de jumătate;
Aşa cum Omul, în curând, această lume-o va cunoaşte."
Astfel vorbind, pe faţa sa toate emoţiile se citeau.
Mânia, Invidia şi Disperarea; acestea toate
Deghizarea i-ar fi trădat-o, dacă vreun ochi
L-ar fi privit; căci minţile cereşti, scutite sunt
De-asemenea viclene ispitiri. De asta,
Dându-şi seama în curând, orice tulburare
Sub calm şi-o ascundea; el, maestru al înşelăciunii,
Cel care, primul, falsitatea a ascuns-o
Sub chip de înger, cumplita-şi răutate să ascundă,
Care cu răzbunarea se unea; şi totuşi
Pricepere destulă nu avea ca să-l înşele pe Uriel,
Odată prevenit, ai cărui ochi îl urmăriră
Pe drumul ce mergea, urcând pe Muntele Asiric,
Cu chipul răvăşit, mai decăzut decât
Putea vreodată un duh preafericit să fie;
Sălbaticelor gesturi şi nebuneştii comportări,
Acum, nestingherit, frâu le dădea,
Căci singur se credea, neurmărit şi nevăzut
De vreo privire. Astfel purcese înainte
Şi ajunse la al Edenului hotar, unde
Desfătătorul Paradis, acum mult mai aproape,
încununează cu ale sale ziduri verzi
Culmile netezi ale unei sălbăticii aride,
Care, ca nişte pereţi stufoşi, intrarea
Nu o permiteau; deasupra, la înălţimi de netrecut
Cresc pini şi cedri, brazi şi palmieri,
Silvestră scenă, cu umbre peste umbre,
Ca un teatru în pădure, într-o mirifică privelişte.
96 JOHN MILTON

Şi, totuşi, mai sus de vârfurile lor, al Paradisului


Zid verde se ridica, care o vastă perspectivă
Deschidea privirii Regelui Ceresc
Către ţinuturile cu care se învecina.
Iar mai sus de zid creştea un cerc superb
De mândri pomi, cu fructe minunate încărcaţi,
Şi smălţuiţi cu vesele culori întrepătrunse,
în care soarele, mai cu bucurie razele-şi întipărea,
Decât într-un mândru nor de seară,
Sau chiar în arcul umed ce apare,
Când Dumnezeu pământul îl stropeşte;
Atât de încântătoare era priveliştea;
Şi în întâmpinare-i vine, un aer tot mai pur,
Ce sufletului îi stârneşte primăvăratică plăcere
Şi bucurie, ce este în stare toată tristeţea
Să o răspândească, afară doar de disperare;
Acum, suflând suav şi fluturând înmiresmate aripi,
Ce dulci parfumuri răspândesc, şoptind
De unde a furat îmbălsămată pradă.
La fel cu cei ce navighează spre dincolo
De al Speranţei Cap, ce au trecut acuma
Mozambicul şi departe în larg, parfumurile Sabei,
Le-aduce vântul de nord-est în nări; de-această
întârziere mulţumiţi, ei mersul şi-i încetinesc mai mult,
Şi înveselit pe multe leghe de miresmele suave,
Oceanul cel bătrân zâmbeşte; aşa îl încântau
Şi pe Duşman, mirosurile dulci, deşi venit
Să le-otrăvească, măcar că îi plăceau mai mult
Decât pe Asmodeu, cel cu fumul de peşte,
Care îl alungă, deşi îndrăgostit, de lângă
Soaţa fiului lui Tobit şi mânat de răzbunare
Din Media către Egipt fugi, acolo unde
PARADISUL PIERDUT 97

Fu rapid prins şi legat.


Urcând colina cea sălbatică, Satan călătorise
Cu pas domol şi gânditor, dar mai departe,
Poteca nu se mai vedea, atât era de plină
Cu spini şi cu tufişuri, ce ca un gard se-nlănţuiau,
Oprind şi omul şi dobitocul ce pe acolo
Ar fi vrut să treacă. O poartă doar era,
Pe partea dinspre răsărit, la care cu dispreţ privi
Duşmanul şi dintr-o săritură, fu dincolo
De zid şi de colină, căzând în Rai, de-a dreptul
în picioare. Aşa cum lupul ce umblă după pradă,
împins de foame, pândeşte locul în care
Şi-au închis păstorii turma şi peste gard,
în stână sare; sau ca un hoţ, ce vrea de gologani
Pe un bogat să îl lipsească, şi neputând
De uşi să treacă, se caţără la vreo fereastră,
Sau chiar mai mult, pe-acoperiş;
Aşa urcă şi hoţul cel dintâi în stâna Domnului;
La fel de când destrăbălaţii-i simbriaşi
în a sa biserică se căţărară;
Astfel zbură Satan şi drept pe pomul vieţii
Cel mai înalt copac ce-n mijlocul Raiului creştea
în vârf se aşeză, în chip de cormoran,
Dar nu la viaţa adevărată cugeta, ci doar
La moartea celor ce trăiau acolo; nu se gândea
Nici la virtuţile acestui pom de viaţă dădător,
Ci folosea ca loc de unde să privească ceea ce,
Aşa cum se cuvine folosit, ar fi putut ajunge
Zălog al nemuririi. Aşa puţin oricine ştie,
Afară doar de Dumnezeu, să preţuiască
Binele din faţa lui şi lucrurile importante
Să nu le pângărească şi cea mai rea
98 JOHN MILTON

întrebuinţare să le-o dea.


Uimit, acum priveşte cum sub el se-ntinde,
Pe-un loc îngust, a naturii întreagă bogăţie,
Creată pentru desfătarea simţurilor omeneşti
Şi chiar mai mult, e Raiul pe acest Pământ,
Căci binecuvântatul Paradis, era grădina
Domnului din Ceruri, de el sădită
în estul Edenului, care-şi întindea hotarul
Din Auran, spre Est, până la ale Seluciei
Regale turnuri, sau acolo unde copiii Edenului
De mult, în Telassar, sălăşuit-au.
Pe-acest pământ mirific şi-a rânduit,
Mult mai plăcuta sa grădină, Dumnezeu,
Pământului fertil el poruncind să facă să răsară
Pomi nobili ce trebuiau să placă vederii,
Mirosului şi gustului; şi-n mijlocul grădinii
Stătea cu fălnicie al Vieţii Pom, din care
Răsăreau fructele-i de ambrozie şi aur vegetal;
Iar lângă viaţă era şi moartea noastră:
Al Cunoştinţei pom creştea în apropiere,
O cunoştinţă a binelui cumpărată atât de scump
Pentru că s-a cunoscut şi răul.
La sud, prin Eden, trecea un mare fluviu,
Ce cursul nu-şi schimba, ci prin colina aspră,
Pe dedesubt trecea; căci Dumnezeu
îşi aruncase muntele, asemeni cu grădina,
Ridicat deasupra tumultoasei ape,
Care, prin vinele acestui afânat pământ,
Ce cu o dulce sete o absoarbe, într-o
Fântână proaspătă ţâşneşte, stropind
Grădina cu pâraie fără număr;
Astfel unite, curgeau la vale prin poieni abrupte,
PARADISUL PIERDUT 99

Mai jos, găsind în cale, din nou un râu


Ieşi dintr-o întunecată trecătoare,
Apoi în patru braţe principale împărţită,
Pornea pe felurite căi, faimoase împărăţii
Ca să brăzdeze, care nu-i rost să fie amintite;
Dar mai degrabă să descrie, de Arta
Poate să descrie, cum din fântâna de safir
Curg perle orientale şi nisipuri aurite
Şi cum pe sub umbrare, nectarul pur şi-l împânzesc
Hrănind doar flori vrednice de Paradis,
Pe care Arta nu le-a rânduit în paturi şi boschete
Ci le-a împrăştiat pe dealuri, văi şi şesuri,
Acolo unde soarele de dimineaţă încălzeşte mai întâi
Deschisul câmp şi unde umbra nepătrunsă
închide la culoare tufişurile, la ceasul de amiază.
Astfel era această aşezare, un loc rural
Cu peisaje felurite, crânguri, unde
Lacrimi vărsau copacii, de balsamuri
Şi răşini mirositoare, iar din alţii
îmbietoare fructe atârnau, de copt aurite.
O, povestirile hesperiene de-ar fi să se-mplinească,
Aicea doar ar fi posibil! Pajişti şi coline
Se întretăiau şi turme iarba fragedă păşteau
Sau poala, de flori plină, a unei văi,
îşi arăta întinderea cu flori, în care trandafirul
Fără de spini creştea. în altă parte,
Grote umbroase şi peşteri ca de gheaţă,
Peste care se întindea în chip de mantie,
Viţa-de-vie, cu purpuriii struguri,
Cu încetineală căţărându-se luxuriantă:
în acest timp ape curgeau cu murmur,
Pe dealuri răspândite sau către lacul
100 JOHN MILTON

Cu unda de cristal în care se strâng toate.


Iar păsările trilurile în aer îşi ridică;
Şi blânde adieri de primăvară respiră
De pământ miresme, unind tremurătoare frunze,
în timp ce-universalul Pan, cu Orele şi Graţiile
Dănţuind, universala Primăvară conducea.
Nici câmpia cea îndepărtată a Ennei, de unde
Prosperina adunase flori, ea însăşi
Mândră floare între flori, culeasă
De întunecatul Pluton ş-apoi de Ceres căutată
în lung şi-n lat, prin lume; nici crângul dulce
Al lui Daphne, de lângă-Orontes şi nici
Izvorul inspirat al Castalinei nu-şi află
Cu Edenul asemănare; şi nici a Niseei insulă
înconjurată de râul Triton, în care
Cham bătrânul, A m m o n sau Jupiter Libianul
Denumit ascunse odată pe Amalthea
Cu fiul Rheei; nici muntele Amara,
Unde regii abisini îşi ocrotesc copiii,
Socotit un paradis de unii,
Stând sub al Etiopiei hotar, aproape
De ale Nilului izvoare, înconjurat
Cu sclipitoare stâncă, până la care
îţi ia o zi întreagă ca să sui; şi nu se-aseamănă
Nici pe departe cu a Asiriei grădină,
Unde Duşmanul văzu cu neplăcere,
Plăcerile acestea toate, tot felul de vieţuitoare,
Noi la vedere şi ciudate; două, ce de departe
Păreau mai nobile, înalte şi în picioare,
Ca zeii la înfăţişare, purtând pe ei doar cinste,
în goala lor maiestate, părând stăpânii tuturor;
Şi păreau vrednici, căci în divina lor înfăţişare
PARADISUL PIERDUT 101

Se oglindea imaginea Făuritorului,


Iar adevărul, înţelepciunea şi sfinţenia,
Curată şi severă (severă, însă în filială libertate),
E izvorul adevăratei măreţii în om;
Deşi amândoi, ei diferiţi erau, căci nu păreau
A fi de-acelaşi sex; El, întru contemplare
Şi măreţie hrăzit, ea, pentru graţii dulci
Şi moliciune; El, pentru Dumnezeu, ea,
Pentru Dumnezeul cel dintr-însul:
Cu fruntea-i largă şi frumoasă, cu ochii lui sublimi.
Părea că totul să conducă e făcut;
Bărbăteştile-i bucle, pe frunte despărţite de-o cărare,
Până pe umeri se revarsă; ea, comoara cea de aur,
Neîmpodobită-şi poartă ca un văl, ce cade
Până la mijlocul subţire, dar inelat precum
Cârceii viţei, semn de supunere, dar cerută
Prin porunci nespus de blânde, cu cât mai
Bine oferită de femeie, cu atât mai bine
De bărbat primită; supunere sfioasă
Şi modest orgoliu şi dulce plină de iubire
împotrivire şi întârziere. Şi nici
Misterioasele părţi nu erau pe atunci acoperite,
Căci atunci ruşinea vinovată încă nu era;
Ruşinea necinstită, dintre lucrările naturii,
Onoarea cea mai dezonorantă, născută din păcat,
Ce mult ai tulburat întreaga omenire,
Cu închipuirea, doar cu închipuirea purităţii,
Şi din a omului ferice viaţă, gonita-i
Simplitatea şi inocenţa nepătată !
Aşa umblau ei goi, neascuzându-se
De ochii îngerilor sau ai lui Dumnezeu,
Căci nu gândeau la rău; astfel, ţinându-se de mână,
102 JOHN MILTON

Umblau, perechea cea mai pitorească


Care vreodată în ale dragostei îmbrăţişări
S-a întâlnit; Adam, bărbatul cel mai vrednic,
Din fiii săi a apărut şi cea mai frumoasă
Dintre fiice, Eva. Sub un umbrar, pe ierburi verzi
Lângă o proaspătă fântână se aşezară,
După nu mai multă trudă la dulcea lor grădină,
De cât era nevoie ca să-l simtă, pe Zefir răcorosul,
Odihna să o facă mai profundă, iar foamea
Şi cu setea cuvenite. Pentru cină,
Culeseră zemoase fructe, de nectaruri pline,
Care din copaci îi îmbiau, în timp ce ei,
în culcuş moale aşternut cu flori, întinşi stăteau;
Din pulpa savuroasă mestecau, iar din coajă
Setea şi-o potoleau; şi nu lipseau prea-fericirii lor
Nici zâmbetele drăgăstoase, nici mângâierea,
Cum unor soţi frumoşi se cade, uniţi
în nupţiala fericire, doar ei doi. în jurul lor
Se zbenguiau ale Pământului vieţuitoare,
Sălbatice ajunse mai târziu, şi-atunci vânate
Prin pădure şi prin sălbăticie; leul,
Cu mielul se juca, iar urşii, tigrii, leoparzii,
Fără astâmpăr le jucau în faţă; greoiul elefant,
Spre veselia lor, trompa cea lungă o încolăcea;
în apropiere, şarpele viclean, insinuant,
în noduri gordiene se târa, din plin dovedindu-şi
Fatala-i şiretenie şi încâlcita-i minte;
Altele, pe iarbă ghemuite, păscând priveau în jur,
Sau rumegau pe jumătate adormite, căci soarele,
La asfinţit, spre insulele din ocean se îndrepta,
în timp ce pe a Cerurilor scară, stele urcau
Acum spre boltă. Privind în jur uimit, ca la-nceput,
PARADISUL PIERDUT 103

Târziu şi trist, Satan reprinse a vorbi:


"O, Iadul meu, ce ochii mei îndureraţi îmi văd?
Sălaşul fericirii noastre e ocupat de creaturi
De altă speţă, făcute din pământ,
Şi nu sunt Spirite, chiar dacă, în strălucire,
Puţin le mai lipseşte doar să fie
Ca spiritele din Ceruri; cu mirare, cu gândul
Eu îi urmăresc şi i-aş putea iubi, atât de mare
E asemănarea cu divinitatea şi câtă graţie,
Mâna mâna ce i-a modelat în ei turnat-a!
Ah, pereche gingaşă, voi nici nu ştiţi
Ce-aproape e schimbarea, când toată-această
încântare va dispărea, în loc lăsând durerea,
Cu mult mai mare decât vă este astăzi bucuria;
Voi sunteţi fericiţi, dar mult prea slab vă este
Păzită fericirea, mai mult ca să continue;
Şi-acest lăcaş înalt, prea slab e întărit
Să vă păzească de un duşman ca cel
Ce-acuma intră, măcar că nu-s îneverşunat
Cu totul împotriva voastră şi mi-ar fi milă
Chiar de voi, văzându-vă atât de singuri,
Cu toate că eu mila nu o simt;
Să mă apropii de voi caut, prietenie să legăm,
Atât de strânsă, aşa de apropiată, încât
Cu voi să locuiesc de-acum'nainte,
Sau voi cu mine să sălăşluiţi; poate lăcaşul meu
N-o să vă placă la fel ca minunatul Paradis,
Dar, totuşi acceptaţi ceea ce Creatorul
Vostru-a făurit; el mie mi l-a dat, eu vouă
Liber azi vi-l dăruiesc: Iadul să se desfacă,
Pe amândoi să vă primească, porţile larg
Să se deschidă, toţi regii trimiţându-i să vă-ntâmpine;
104 JOHN MILTON

Şi loc destul acolo veţi avea, să vă încapă toţi urmaşii;


Iar dacă locul nu vă place, să-i mulţumiţi acelui care
Mă face să mă răzbun prin voi, ce nici un rău
Nu mi-aţi făcut, pe el, cel care mie mi-a greşit.
Şi dac-ar fi să mă topesc, aşa cum mi se-ntâmplă,
în faţa neputincioasei voastre inocenţe,
Raţiunea publică, îndreptăţită, onoarea mea,
Care va creşte prin răzbunare şi prin cucerirea
Acestei lumi, azi mă sileşte să înfăptuiesc
Ceea ce, chiar şi condamnat, mă va scârbi."
Astfel vorbi Duşmanul, scuzându-şi
Faptele-i drăceşti. Apoi, din mijlocul frunzişului,
Se coborî în mijlocul grămezii jucăuşe
De animale, din care făcea acum chiar şi el parte,
Fiind pe rând, când una şi când alta,
Aşa cum forma lor, mai bine scopul i-l slujea,
Ducându-I mai aproape de prada sa
Şi nevăzut să afle despre starea lor, prin vorbă
Sau prin acţiune. în jurul lor, se află
Când leul cu privirea sa focoasă, când tigrul,
Ce din întâmplare, la marginea unei păduri
Descoperit-a doi pui de cerb la joacă
Şi ghemuindu-se, mereu îşi schimbă
Al pândei lui culcuş, ca mai uşor să se repeadă
Asupra lor şi să-i apuce, pe fiecare într-o labă;
Şi tot atunci, Adam, primul dintre bărbaţi,
Spre Eva cuvântă, prima dintre femei,
Care numai urechi era ca să asculte
Cum vorbele din gura lui îi curg:
"O, tu, perechea mea şi singura părtaşă
La toate-aceste bucurii, mai scumpă tu
Decât aceste lucruri toate, cu siguranţă
PARADISUL PIERDUT 105

Că Puterea ce ne-a făurit pe noi


Şi pentru noi această amplă lume,
E infinit de bun şi tot atât de darnic
Şi liber, pe cât este de nemărginit;
El, care din ţărână ne-a durat şi-apoi ne-a aşezat
în toată-această fericire, pe noi, care din mâna lui
Nimic nu merităm şi nu putem nimic să împlinim
Din ceea ce el ar avea nevoie; el, care nu ne cere
Decât să împlinim o singură poruncă,
Care uşor e de îndeplinit: din toţi copacii
Ce se găsesc în Paradis, cu fructe felurite
Şi atât de delicioase, nu trebuie
Din unul singur să gustăm, din Pomul Cunoştinţei,
Plantat lângă Copacul Vieţii, care atât de-aprope
Creşte de Moartea Vieţii, orice ar fi
Acea Moarte, fără îndoială, un lucru groaznic;
Căci ştii prea bine că Dumnezeu a poruncit
Că a gusta din Pomul Cunoştinţei
înseamnă moarte; acesta-i singurul
De ascultare semn ce ne-a rămas,
Printre atâtea semne-ale puterii şi stăpânirii
Date nouă peste ale pământului şi mării creaturi.
Atunci, să nu gândim că-i aspră
Porunca ce ne interzice asta, când liberi
Noi ne bucurăm de restul lucrurilor toate
Şi încă de nenumărate desfătări; şi hai
în veci să-l preamărim, slăvindu-i bunătatea,
Urmându-ne îndatorirea dulce, să îngrijim
De plantele din Rai, lucru care, oricât de trudnic,
Dulceaţă mi-ar plăcea cu tine-alături."
Astfel Eva lui îi răspunde: "O, tu, cel pentru care
Şi din care eu am fost creată, came din carnea ta.
106 JOHN MILTON

Tu, cel fără de care eu nu aş mai avea rost,


Tu, apărătorul şi călăuzitorul meu, tot ce ai spus
E drept şi bine! Căci noi, într-adevăr, cu laude
Datori îi suntem şi zilnic trebuie să-i mulţumim;
Eu, mai cu seamă, care mă bucur
De şi mai mare fericire, avându-te pe tine,
Care, cu atâtea însuşiri măreţe,
Aseamăn, pe nicăieri tu nu îţi poţi găsi.
De multe ori îmi amintesc de ziua,
Când m-am trezit din somn întâia oară,
Şi m-am trezit în loc cu flori şi multă umbră,
Având în minte întrebarea: unde şi cine sunt,
De unde şi de ce aici am fost adusă?
Nu prea departe, dintr-o peşteră, se auzea
Un susur ca de apă, care ţâşnea, formând apoi
O-ntindere lichidă nemişcată, pură,
La fel ca cerul. Neştiutoare încă, m-am întins
Pe-al lacului mal verde, care-mi părea
Alt cer şi când m-am aplecat ca să privesc,
O formă apărea din strălucirea undei, care spre mine
Se îndrepta, ca să mă vadă: eu înapoi m-am tras,
La fel şi ea; însă plăcându-mi, eu m-am reîntors
Şi în curând s-a reîntors şi forma, cu simpatie
în priviri ea răspunzându-mi; acolo ochii
Aţintiţi mi-ar fi rămas, plini de dorinţe vane,
Dacă un glas nu m-ar fi prevenit:
«Ceea ce vezi, frumoasă creatură, tu însăţi eşti;
Cu tine piere şi se-nfiripă forma,
însă urmează-mă pe mine şi eu te-oi duce
Acolo unde nu doar o umbră îţi aşteaptă
îmbrăţişările gingaşe, ci cel al cărui chip
Eşti tu; cu el alături, veşnic să te bucuri
PARADISUL PIERDUT 107

Şi lui să-i naşti făpturi asemeni ţie,


Tu, mamă, a întregii omeniri.»
Eu ce puteam să fac, decât să îl urmez
Pe cel ce nevăzut mă conducea?
Pe tine te-am zărit, înalt şi chipeş, sub un platan,
Dar totuşi, mult mai puţin frumos şi mai dulceag,
Prietenos şi blând, decât imaginea din apă;
Să mă întorc am dat, dar tu, venind pe urma-mi
Ai strigat: «întoarce-te, frumoasă Evă! De cine fugi?
Fugi oare, de cel din trupul căruia tu eşti?
Fiinţă ca să-ţi dau, mi-am dăruit chiar coasta,
De inimă cea mai aproape, substanţială viaţă,
Pe veci alături să te am, drept cea mai scumpă
Şi dragă alinare. Te caut, jumătate a sufletului meu
Şi de la tine cer şi jumătatea mea!»
Tu cu tandreţe mâna-mi în mâna-ţi mi-ai apucat,
Eu m-am supus şi am văzut cum frumuseţea
îţi este întrecută de graţie masculină
Şi de înţelepciune, care, ea singură,
Este cu adevărat frumoasă."
Aşa vorbi universala mamă, în ochi
Cu veşnică dorinţă conjugală şi cu supunere
Sfioasă, plecându-se pe primul nostru tată
Să-l îmbrăţişeze; pe jumătate-ascuns sub
Valurile bălaiului ei păr, al ei sân gol
De pieptul lui se-atinse; el, încântat,
De frumuseţea-i şi de farmecele ei supuse,
Zâmbea cu dragoste înălţătoare, aşa cum
Jupiter, lunonei îi zâmbeşte, când sămânţa
Florilor de mai, în nori ea o sădeşte
Şi pe ale doamnei lui buze, depuse
Al lui neprihănit sărut. întoarse Dracul capul,
108 JOHN MILTON

Cu invidie, cu ochi gelos şi cu invidie,


Privindu-i dintr-o parte şi-n mintea lui
El astfel plănui: "Cruntă privelişte, dezgustătoare!
Astfel aceştia doi, pierduţi în paradisul
îmbrăţişării lor, iar din preaplinul fericirii lor,
Un Eden şi mai fericit vor face; în timp ce eu
în Iad mă aflu, lipsit de dragoste şi bucurie,
înconjurat de dorinţă arzătoare, nu cea mai mică
Dintre-a noastre cazne, în veci neîmplinită
Şi arzând de chinul aşteptării. Şi totuşi,
Să nu uit ce-am câştigat din gura lor:
Se pare că nu toate sunt ale lor; un pom fatal
în Rai există, numit al Cunoştinţei, din care
Le e oprit să guste. Cunoaşterea oprită?
Fără motiv şi dă de bănuit. De ce cunoaşterea
Stăpânul lor nu le-ar dori-o? E oare un păcat
Ştiinţa? E oare moarte? Nu pot ei exista
Decât prin ignoranţă? Aceasta este
Fericita lor stare, dovada ascultării
Şi-a credinţei? O, frumoasă temelie, pe care
Eu să construiesc ruina! De-aici
în mintea lor am să aţâţ dorinţa de a şti
Mai multe şi de a refuza porunca lui pizmuitoare
Menită doar în beznă să îi ţină, căci
Prin cunoaştere aidoma divinităţilor
Ei ar putea ajunge; astfel ei aspirând să fie,
Gustă şi apoi mor. Ce altceva mai poate să se întâmple?
Dar mai întâi cu de-amănuntul să cercetez
Grădina şi nici un colţ să nu las nevăzut;
O şansă, numai şansa mă poate duce
Acolo unde vreun spirit ceresc să întâlnesc,
Lângă fântână sau pitit în umbră-adâncă,
PARADISUL PIERDUT 109

De la care să aflu mai multe aş putea.


Trăieşte cât mai poţi, încă fericită pereche
Şi bucură-te de mici plăceri până când mă întorc
Căci lungă îţi va fi nefericirea care va urma!
Astfel spunând, el mândri paşi întoarse dispreţuitor,
Şi spionând viclean porni prin văi şi prin păduri,
Coline şi câmpii. în timpul ăsta, la capătul opus
Acolo unde Cerul, pământul şi oceanul
Se întâlnesc, soarele apunând lin cobora,
Lovind cu razele-i de seară a Edenului poartă.
Era o stâncă de alabastru, ajunsă până-n nori,
Mult prea departe, o cărăruie şerpuia
Dinspre Pământ, până la o intrare înaltă;
Tot restul nu era decât o stâncă abruptă,
Cu neputinţă de urcat, iar între
Stâlpii cei de piatră, îngerul Gabriel stătea,
în aşteptarea nopţii, şef al angelicelor gărzi,
în jurul lui, în jocuri curajoase angajaţi
Erau toţi tinerii neînarmaţi ai Cerului;
Armurile cereşti, cu scuturi, lănci şi coifuri
De diamante şi de aur scăpărând,
Ei sus le atârnau. Alunecând pe-o rază,
Şi iute ca stelele ce cad în noapte, când
Toamna, vapori ca de foc văzduhul taie
Şi marinarilor arată din care punct
De pe busolă să se ferească de năbădăiosul vânt.
Astfel vorbi cu mare grabă:
"O, Gabriel, îndatorirea ta, cu mare străşnicie,
E să veghezi ca în acest sălaş al fericirii
Nimica rău să nu pătrundă şi nici
Să se apropie măcar. Astăzi, pe l-a amiezii oră,
La sfera mea veni un Spirit, zelos, părând
110 JOHN MILTON

Că vrea mai multe să cunoască


Dintre lucrările celui Atotputernic,
Cu preacădere Omul, ultima întruchipare
A chipului lui Dumnezeu; calea i-am îndrumat
Puţin şi zborul iute i l-am urmărit,
Dar, ajuns la piscul care stă la nord de Eden,
Privirea i-am descoperit-o străină fiind
De Ceruri, de pasiuni sălbatice întunecată;
Cu ochii eu l-am urmărit, dar l-am pierdut
în umbră. Mă tem că unul din ceata alungată
S -ar fi aventurat afară din Infern,
Noi greutăţi ca să stârnească; pe-acesta
Grija ta e să-l descoperi."
Războinicul înaripat la vorbele acestea
îi răspunse:
"O, Uriel, nu-i de mirare că văzul tău
Fără cusur, atunci când stai pe discul Soarelui,
Cuprinde totul în lung şi-n lat; prin poarta asta
Nimeni nu trece, decât acei ce vin din Ceruri,
Iar de la al amiezii ceas, nu s-a înfăţişat
Nici o făptură; dacă vreun Spirit de alt soi
Hotarele acestea le-a trecut, tu ştii prea bine,
Că nu sunt ziduri făcute din materie,
Pe care să nu le poată trece o substanţă spirituală.
Dar dacă a reuşit, sub orice înfăţişare.
Aicea să pătrundă, eu, până dimineaţă
Voi şti de cine tu mi-ai pomenit."
Astfel îi promise şi Uriel se întoarse
La îndatorirea sa, pe raza luminoasă,
Care îl purta acum spre soarele apus
Către Azore; sau primul orb, atât de iute,
Se rostogolise în zilnica-i rotire,
PARADISUL PIERDUT 111

Ori Pământul, mult mai încet,


Printr-o rotire mult mai scurtă către est,
Lăsase acolo Soarele pictând cu aur
Şi cu purpură toţi norii care
La tronu-i din apus îl însoţeau.
Acuma recea Noapte se apropia şi Amurgul
Cenuşiu, cu mantia sa sobră totul în jur
învăluia; liniştea îi însoţea, căci păsări
Şi jivine, erau pitite în cuiburi sau
Culcuşuri făcute-n iarbă; numai privighetoarea,
Care întreaga noapte drăgăstoasa tânguire
îşi cânta. Liniştii îi pria! Pe firmament
Sclipeau acum safire vii: Hesperus,
Care oastea din stele conducea, lucea
Cel mai puternic, până când Luna,
în toată maiestatea ei din nouri apărea,
Regina nopţii de necontestat, lumina îşi dezvăluia
Şi peste umbre mantia de argint îşi arunca.
Atunci Adam astfel îi spuse Evei:
"Frumoasa mea consoartă, la ceas de noapte
Totul în jur se odihneşte şi la odihnă
Ne îndeamnă şi pe noi; de când
De Dumnezeu create, munca şi odihna
Ca ziua şi cu noaptea, urmează una după alta;
Roua somnului, cu greutatea-i moale,
închide peste ochii noştri pleoapa; alte creaturi,
Ce ziua-ntreagă umblă fără treabă, nevoie
De odihnă mai puţină au; omului, îi este
Zilnic hărăzită o trudă zilnică, a minţii
Şi a trupului, ce dovedeşte demnitatea sa
Şi grija Cerului, în orice omul face,
în timp ce alte animale stau degeaba
112 JOHN MILTON

Şi Domnul de-ale lor fapte nu ia seama.


Mâine, înainte ca răcoarea dimineţii
La răsărit să ne-nconjoare cu lumină,
Trebuie să ne trezim şi să pornim
Către plăcuta munca noastră: să îngrijim
De flori, de verzile alei, pe care ne plimbăm
La prânz, sub bolţile de ramuri, care-şi râd
De-ndemânarea noastră slabă; mai multe mâini
S-ar cere ca să le stăpânim creşterea
Fără măsură; bobocii şi răşina care curge
Stau risipite, vederii neplăcute, cerând
A fi îndepărtate, de vrem să ne plimbăm
Lipsiţi de griji; până atunci, precum e a Naturii
Voie, Noaptea ne îndeamnă la odihnă."
La aste vorbe, Eva, în frumuseţea-i desăvârşită,
îi răspunse:
"Hărăzitorul şi stăpânul meu, ceea ce tu îmi ceri,
Urmez fără-ntrebări. Aşa ne poruncit-a Domnul,
El este legea ta, iar tu a mea! Să nu ştie prea multe
E cea mai fericită ştiinţă a femeii şi a sa mândrie.
Vorbind cu tine uit cum trece vremea,
Şi anotimpurile, cu schimbarea lor, îmi sunt
Plăcute toate. Ce dulce e suflarea dimineţii,
Trezirea ei în ciripit sublim de păsări,
Cât de plăcut e soarele, când pe acest pământ
încântător, îşi răspândeşte razele, pe iarbă,
Pe fructe şi pe flori, pe arbori, toate sclipind
De rouă! Şi ce mireasmă are acest pământ fertil
După ce-a fost stropit de-o dulce ploaie;
Şi dulce e venirea blândei Seri; apoi tăcuta Noapte,
Cu pasărea-i solemnă şi Luna cea frumoasă
Şi nestematele din Ceruri, alaiul ei de stele;
PARADISUL PIERDUT 113

Dar nici chiar răsuflarea Dimineţii, care apare


în farmec de ciripit de păsări; nici Soarele
Care răsare pe-acest pământ încântător;
Nici iarba, fructele sau florile sclipind de rouă,
Miresmele de după ploaie sau blânda înserare;
Nici tăcuta Noapte, cu pasărea-i solemnă
Şi nici plimbările sub clar de lună, la lumina
Stelelor strălucitoare, n-au farmec şi dulceaţă
Fără tine. Dar pentru ce sclipesc acestea toate
Noaptea toată? Şi pentru cine, această privelişte
De glorie, dacă somnul toţi ochii îi închide?"
Astfel răspunse strămoşul nostru, al tuturora:
"Fiică de Dumnezeu şi Om, desăvârşită Eva,
Se cere ca astrele să-şi termine ocolul
Pe care-l fac Pământului, din zori şi până-n seară
Şi dintr-un ţinut în altul, lumina împărţind
Chiar printre naţii încă nenăscute,
Apun şi iar se nasc; căci altfel, întunericul
Etern pe Noapte o ajută, vechea ei stăpânire
Să-şi recucerească, stingând din toate lucrurile
Din Natură viaţa, căci focurile-acestea blânde
Mai mult decât să lumineze fac şi cu
Plăcuta lor căldură dospesc şi încălzesc,
Hrănesc, şi potolesc şi răspândesc
Virtutea lor stelară asupra soiurilor
Ce cresc pe Pământ, făcându-le prin asta
Apte să primească desăvârşirea de la Soare.
Deşi sunt nezărite în adâncimea nopţii,
Nici stelele nu strălucesc în van;
Şi nici să nu crezi, că dacă n-ar fi Omul,
Cerul de privitori ar duce lipsă,
Sau Dumnezeu nevoie ar avea de laude;
114 JOHN MILTON

Sunt milioane de creaturi cu spirit


Ce umblă pe Pământ, fără a fi văzute,
în timp ce noi dormim sau când treji suntem;
Aceştia toţi îi preamăresc lucrarea fără încetare,
Zi şi noapte; de câte ori am auzit de pe vreun deal
Ecouri de divine glasuri, când singure,
Când toate răspunzându-şi, în cântec
Preamărindu-şi Creatorul? De multe ori în cete,
Stau de veghe, sau umblă în patrula lor de noapte,
în sunet de divine instrumente, într-o deplină armonie,
Prin cântece înalţă ale noastre gânduri către Ceruri."
Astfel vorbind, mână în mână treceau
Către preafericitul lor alcov; era un loc
Ales de suveranul Săditor, când plănuise
Toate lucrurile pe care Omul cu încântare
Să le folosească; acoperişul din ramuri dese
Era-nţesat cu mirt şi laur, mai sus crescând
Mirositoare frunze; în părţi, creşteau
Pereţii de verdeaţă, din talpa-ursului
Şi din desişuri parfumate, din care
irişii şi iasomoia, trandafirii, capetele înflorite
îşi scoteau, formând un splendid mozaic;
Mai jos, şofranul, violeta şi zambila,
Pământul pardoseau cu broderii mai preţioase
Decât sunt nestematele pe cel mai scump blazon;
Iar altor creaturi: gângănii, viermi ori păsări
Oprit aici să intre le era, atât de mult
Pe Om îl preţuiau. Sub boite mai umbroase
Mai sacre sau ferite, nici Pan şi nici Silvanus
Nu au dormit vreodată, nici nimfe sau Faunus
Nu au stat. Aici, în colţ ferit, cu flori
Şi cu ghirlande dulci mirositoare, a împodobit
PARADISUL PIERDUT 115

Mireasa Eva întâia oară patul nupţial;


Angelicele coruri le cântau, în ziua-n care
în frumuseţea-i goală fu adusă, la domnul ei,
Mult mai fermecătoare decât Pandora,
Pe care Zeii, cu toate darurile lor o hărăziseră.
O, şi cât de mult în fapte triste se aseamănă
Pandorei, când la necugetatul fiu al lui lapet
De Hermes fu adusă, întreaga omenire
A prins în mreje cu ochii plini de farmec,
Ca să se răzbune pe cel ce-adevăratul foc
Furase de la Jupiter.
Sosiră la al lor lăcaş umbrit şi sub cerul liber
îl adorară amândoi pe Dumnezeul
Ce-a făcut Pământul, Cerul, Aerul şi Raiul
Pe care îl priveau şi Luna cea strălucitoare
Şi înstelatul Pol:
"O, tu, Atotputernic Ziditor, cel care
Noaptea ai făcut-o şi Ziua, pe care noi,
Cu munca noastră am desăvârşit-o.
Fiind fericiţi în dragostea şi munca noastră,
De tine, coroană a binecuvântării noastre
Poruncită! Iar locul minunat de-aicea
E mult prea mare pentru noi şi la această abundenţă
Ne trebuiau tovarăşi, căci rodul pe pământ
Neadunat ne cade. Dar ne-ai promis
Că din noi doi, o rasă-ntreagă se va naşte,
Care Pământul îl va umple şi cu toţii
Cântări de slavă îţi vom înălţa, ia ceasul
Dimineţii, dar şi atunci când ne învăluie
De tine binecuvântatul somn "
Aşa grăiră amândoi în cor, străini
De alte ritualuri, doar adoraţie pură
116 JOHN MILTON

Aşa cum Domnului îi place. Apoi intrară,


Ţinându-se de mână, în tainicul alcov,
Şi, fără-a cunoaşte grija de a scăpa de haine,
Alături se întinseră şi sunt convins
Că nici A d a m nu s-a întors de la a lui soaţă
Frumoasă şi nici aceasta n-a respins
Misterele iubirii conjugale, orice ar spune
Vorbăria seacă a făţarnicilor susţinători
Ai purităţii, şi despre loc, şi despre inocenţă,
Spunând că e murdar ceea ce Domnul
Spus-a că e pur, ce unora le-a poruncit să facă
Dar liber a lăsat-o tuturor. Făuritorul ne-a cerut
Să ne înmulţim, or, cine îndrăzneşte
Să ne-ndemne la abţinere, decât Distrugătorul nostru,
Al Omului şi-al Domnului Duşman?
Mărită fie iubirea conjugală, legea misterioasă,
Adevărat izvor omeneştii rase, a noastră
Unică proprietate, printre atâtea alte lucruri,
în Paradis! Prin tine Dorinţa adulteră
A fost de printre oameni alungată,
între-animale să domnească; prin tine,
Bazate pe loiala, dreapta, pura raţiune,
Durează înrudirile şi pentru prima dată
S-au cunoscut acele bune fapte, între tată,
Fiu sau frate. Departe mi-este gândul de a scrie
C-ai fi ruşine sau păcat, nedemnă
De un loc preasfânt, tu, izvor perpetuu
De domestice dulceţuri, al cărei pat
A c u m a şi atunci, curat şi cast e declarat
De patriarhi şi sfinţi! Aici lubirea-şi foloseşte
Săgeţile de aur şi focul inimii-l aprinde,
Şi aripile de purpură-şi întinde, stăpână peste tot.
PARADISUL PIERDUT 117

Dar n-o găseşti în zâmbetul plătit al desfrânatelor,


Lipsit de dragoste şi bucurie şi tandreţe;
Şi nici n-ai s-o găseşti la curte, dansând
învălmăşit, sau sub destrăbălată mască,
în balurile ţinute în miez de noapte
Şi nici în serenadele pe care hămesitul îndrăgostit
Le cântă la geamul mândrei prea-frumoase,
Pe care mai bine ar părăsi-o îndată cu dispreţ,
îmbrăţişaţi, Adam şi Eva dormeau înconjuraţi
De cântul privighetorilor şi peste trupurile goale
Din bolta înflorită trandafiri curgeau.
Dormi fără grijă, pereche binecuvântată,
Atâta vreme cât nu cauţi o şi mai fericită stare
Şi doar atât cât ştii, să preţuieşti!
Cu conul ei de umbră măsurase Noaptea
O jumătate din drumul către vasta-i boltă
Sublunară, şi de pe poarta lor de fildeş
Heruvimii ieşeau la ora lor obişnuită,
înarmaţi, războinic patrulând;
Atunci, la următoru'-n grad astfel îi spuse Gabriel:
"Tu, Uziel, ia jumătate din aceste gărzi
Şi coasta dinspre sud păzeşte-o cu stricteţe,
în timp ce ceilalţi o vor veghea la nord;
Cu toţii la apus ne-om întâlni."
Se despărţiră precum o flacără şi jumătate
Spre lance se-ndreptă, iar ceilalţi spre scut.
Dintre aceştia, doi îngeri mai puternici
Şi de încredere, care-i stăteau aproape,
El chemă şi le dădu porunca asta:
"Ithuriel şi Zephon, zburaţi ca vântul
Şi prin grădină căutaţi şi nici un colţ necăutat
Să nu lăsaţi; dar mai ales acolo unde
118 JOHN MILTON

Sălăşluiesc acele două creaturi,


Acum probabil adormite, la adăpost de rău.
în seara asta, venit cu raza soarelui din asfinţit,
Un Spirit ne-a vestit cum că un spirit infernal
A fost văzut spre aceste locuri îndreptându-se
(Cine ar fi putut să creadă?), scăpat
Dintr-ale Iadului zăbrele, cu gânduri rele
Venit fără îndoială. Pe-acesta dacă-l veţi găsi,
Să-l prindeţi repede şi să-l aduceţi!"
Spunând acestea, se puse-n faţă să conducă
Şirurile strălucitoare, luna făcând-o să pălească;
Cei doi porniră-n zbor ca să-l găsească
Pe cel ce-l căutau; şi îl găsiră în chip de broască
Stând la urechea Evei şi-ncercând
Prin trucuri diavoleşti ia minte să-i ajungă,
Şi mai apoi, închipuirea să îi plăsmuiască
După placul lui; sau, turnând venin,
Spiritul putea să îi murdărească,
Şi astfel, cel puţin, gânduri necumpătate,
De răzvrătire, speranţe vane şi dorinţi deşarte,
Umflate de înfumurare, putea în ea ca să trezească,
în timp ce toate astea încerca să facă,
Ithuriel cu spada îl atinse, căci nu e falsitate
Să îndure atingerea cerească şi pe loc
Să nu revină la înfăţişarea sa. Sări Satan,
Surprins c-a fost descoperit, aşa cum o scânteie
Aprinde o grămadă cu praf de puşcă,
Şi întreg văzduhul de flăcări îl împânzeşte,
Aşa sări duşmanul în propria-i formă.
Se traseră înapoi frumoşii îngeri, uimiţi
Atât de iute să-l vadă pe-ngrozitorul rege;
Şi totuşi, neînspăimântaţi, îl încolţiră:
PARADISUL PIERDUT 119

"Care din îngerii rebeli ce-n Iad au fost trimişi


Eşti tu? Din închisoare cum de ai scăpat?
Ce cauţi tu aici ca un duşman, pândind
La capul celor care dorm aici?"
"Nu mă cunoaşteţi? spuse plin de dispreţ Satan,
Pe mine nu mă recunoaşteţi? M-aţi cunoscut cândva
Dar nu eram cu voi tovarăş, căci eu stăteam
Acolo unde voi nu cutezaţi a v-avânta;
Necunoscându-mă vă dovediţi doar vouă neştiinţa,
Mai josnici ca întreaga voastră gloată;
Iar dacă mă cunoaşteţi, de ce mai întrebaţi
Şi vă începeţi atât de prost porunca, de parcă
Nu în van se va sfârşi?"
La care astfel Zephon cu dispreţ răspunse
La dispreţul său:
"Să nu-ţi închipui, Spirit răzvrătit, că ţi-a rămas
La fel înfăţişarea, sau că aceeaşi îţi este
Strălucirea, ca pe când pur şi drept
Stăteai în Ceruri; şi gloria, atunci când bun
Ai încetat să fii s-a despărţit de tine;
Acum te-asemeni cu păcatul tău şi cu
întunecatul loc al osândirii tale. Dar vino,
Căci, fii sigur, vei da îndată socoteală
Celui ce ne-a trimis şi-a cărui datorie
E să păzească locul acesta de duşmani ca tine."
Astfel sună mustrarea aspră a Heruvimului,
Sever în frumuseţea tinereţii, ce-i adăuga
O graţie de neînvins. Aşa îl ruşina pe Diavol,
Făcându-I puterea binelui să-o simtă şi să vadă
Cât de frumoasă e virtutea; rău îi părea
Că tot pierduse, dar mai ales că toţi puteau acum
Să vadă că strălucirea îi pierise; şi totuşi,
120 JOHN MILTON

Părea neînfricat. "De trebuie să ne întrecem,


Spuse el, mai bine cu cel mai tare dintre voi,
Cel care v-a trimis, şi nu cu voi trimişii,
Sau poate chiar cu toţi deodată; mai multă glorie
Aşa voi câştiga sau voi pierde mai puţină!"
"Teama ta, răspunse Zephon cu-ndrăzneală,
Ne va scuti să dovedim ce unul singur poate,
Chiar cel mai slab, căci rău fiind, eşti slab în luptă."
Duşmanul nu răspunse, turbat fiind de furie,
Dar ca un mândru armăsar ţinut în frâu,
Strângând în dinţi zăbala, el merse înainte,
Căci să lupte sau să fugă i se părea-n zadar;
O groază de sus venită îi cuprinse inima,
El care nu se înspăimânta uşor. Acum se apropiau
De locul din apus, în care jumătăţile de gărzi
Cereşti se întâlneau şi aşteptau unite
Poruncă nouă. La care, Gabriel, conducătorul,
Din frunte astfel le strigă: "Prieteni, îmi pare
Că aud zgomot de paşi, grăbindu-se încoace
Şi mi se pare că-i zăresc în umbră pe Zephon
Şi Ithuriel, iar cu ei e un al treilea,
Cu mers de rege, dar cu splendoare ofilită,
Iar după paşi şi după apriga-i purtare
îmi pare că e Prinţul Iadului şi nu cred
Că fără să se-nfrunte se va clinti de-aici;
Fiţi pregătiţi, căci în privirea lui sfidarea se citeşte."
Abia sfârşise, când cei doi se apropiară,
Şi spuseră pe scurt pe cine au adus,
Unde a fost găsit şi în ce formă. Se încruntă
Atunci Gabriel şi astfel îi vorbi:
"De ce, Satan, trecuta-i de hotarul ce răzvrătirii tale
A fost pus? De ce-ai venit să tulburi altora îndatorirea,
PARADISUL PIERDUT 121

Acelora ce nu vor ca tine să se răzvrătească,


Dar au puterea şi dreptul să-ţi judece
Intrarea îndrăzneaţă în acest loc, se pare,
Venit să tulburi somnul acelor pe care
Domnul i-a aşezat aici în fericire!"
Satan răspunse încruntând sprânceana cu dispreţ:
"Gabriel? Tu parcă aveai în Ceruri faimă
De înţelept şi eu aşa te şi credeam, însă acum
Această întrebare mă face să mă îndoiesc.
Trăieşte acolo cel ce chinul îşi iubeşte!
Dar cine, găsind calea, nu ar scăpa, chiar
De e osândit! La fel tu ai face, fără îndoială,
Şi te-ai aventura cât mai departe de durere,
Oriunde crezi că ai găsi speranţa să-ţi transformi
Chinul în alinare şi durerea în bucurie,
în acest loc doar asta eu am căutat, dar cum poţi tu
Să înţelegi, tu care doar binele-l cunoşti
Iar răul nu l-ai încercat! E asta voia celui
Ce ne-a legat? Să-şi ferece mai tare porţile de fier.
De vrea în ocna neagră să ne ţină!
Dar ţi-am răspuns prea lung la întrebare.
în rest e-adevărat, acolo m-au găsit
Unde ţi-au spus, dar asta nu înseamnă
Că le-am vrut vreun rău."
Acestea spuse Duşmanul în dispreţ, dar îngerul
Războinic îi răspunse zâmbind în colţul gurii:
"E mare pierdere în Cer, că nu mai are cine
Să judece ce-i înţelept, de când a dispărut Satan,
Căzut prin nebunia sa. Şi-acum, din temniţa-i fugit,
Se socoteşte dacă sunt înţelepţi cei care
îl întreabă ce îndrăzneală l-a adus aici,
Trecând peste ale Iadului hotare. Şi judecă, tot el,
122 JOHN MILTON

Că-i înţelept, de cazna-i ca să fugă! Aşa că judecă


Tu, încrezut, aşa cum vrei, până mânia
Ce-ai stârnit o vei simţi de şapte ori
în faţa fugii tale, înţelepciunea asta, înapoi în Iad,
Cu lovituri de bici, ţi-o va trimite, o dată ce din ea
N-ai învăţat că nici un chin nu poate egala
Mânia infinită ce-o aţâţi! Dar cum se face
Că eşti singur? Cum de cu tine o dată
N-a ieşit tot Iadul? Sau ţie ţi-e mai greu
Să înduri aceeaşi caznă? Şef curajos eşti tu!
Eşti primul care fuge de durere! Dacă şi hoardei tale
l-ai fi dezvăluit care e cauza a talei fugi,
Cu siguranţă că nu ai mai fi fost doar tu fugar!"
La asta, Duşmanul încruntându-se răspunse:
"înger ce mă căzneşti, nu mai puţin ca ei
Am îndurat şi nici nu fug de suferinţă,
Iar tu prea bine ştii că cel mai curajos te-am înfruntat,
Când ţi-au sărit în ajutor şi tunete distrugătoare
Pe lângă altfel netemuta-ţi lance!
Dar totuşi vorbele la întâmplare le arunci,
Ce dovedesc ce mare e lipsa ta de experienţă
Când judeci tu un cap de oaste credincios,
Care prin grele încercări trecut-a,
Căci singur s-a aventurat în ele, pe toţi ai lui
Să nu-i supună riscului, purtându-i
Pe primejdioase drumuri, pe care nici el
încă nu le-a cunoscut; aşa că singur, eu,
Am îndrăznit să părăsesc abisul, să cercetez
Această nou-creată lume, de-a cărei faimă
Se-aude şi-n Infern, aici sperând să aflu
Un sălaş mai bun pentru învinsele-mi puteri,
Să le găsesc, ori pe Pământ, ori în Văzduh,
PARADISUL PIERDUT 123

Chiar dacă ar trebui să înfruntăm din nou


Ale tale gărzi, a căror simplă treabă este
Să slujească pe Domnul cel înalt din Ceruri,
Cântări şi imnuri înălţându-i şi exersând
Cum plecăciuni să facă, iar nu să lupte."
Răspunse astfel îngerul războinic:
"Tu spui ceva şi-apoi de asta te dezici,
Zici mai întâi că-i înţelept de chinuri ca să fugi,
Apoi pretinzi că eşti iscoadă; nu dovedesc acestea
Conducător că eşti, ci doar un mincinos!
Şi-apoi mai spui că eşti şi credincios?
O, nume sacru al credinţei, cum eşti profanat!
Tu, cui eşti credincios? A talei cete de rebeli?
Armată de duşmani, în aşa corp, aşa o minte!
Le spui c-ai folosit credinţă, disciplină
Şi-ascultare, ca să distrugi recunoscutele
De noi toţi jurăminte, cu Atotputerea?
Şi tu, viclean ipocrit, ce-ai vrea să pari
Patron al libertăţii, cine mai mult ca tine
Se pleca odată, pe Regele din Ceruri
Adorând slugarnic? Şi asta în speranţa
De a-l înlătura şi a domni în locul lui.
Ascultă ce îţi spun acum: fugi înapoi de unde
Ai venit! Dacă din clipa asta te mai arăţi
între hotarele-astea sfinte, în lanţuri
Te-oi târî chiar eu, în groapa infernală,
Şi-am să te leg atât de bine, încât în veci
Să nu mai iei în râs acele porţi din Iad,
Ce prea slab ferecate ţi se par!"
Aşa-I ameninţă, însă Satan se mânie mai tare
Şi-i răspunse: "Tu, Heruvim trufaş,
Aşteaptă până vei simţi şi tu mai greaua apăsare
124 JOHN MILTON

A mâinii mele învingătoare, chiar dacă


Regele Ceresc călare stă pe aripile tale,
Iar tu şi ai tăi semeni, obişnuiţi cu jugul,
îi trageţi victoriosul car, pe drumul Cerului,
Pavat cu stele!"
în timp ce el aşa vorbea, al îngerilor batalion
Se înroşi şi arcuindu-şi falanga ca o lună
Să-l înconjoare începu, cu lăncile
Ca într-un lan al zânei Ceres, cu spice dese,
Ce se apleacă în a vântului bătaie, coapte,
Gata de seceriş; atunci secerătorul
Stă în cumpănă, se teme că din speranţa
Şi din snopii săi or să rămână doar grămezi de pleavă.
Pe partea cealaltă sta Satan, îngrijorat,
Strângându-şi toată forţa şi înălţându-se
Cât Tenerif sau ca Atlas, nu se mişca;
înaltu-i cap îi ajungea la Ceruri, pe coiful său
Oroarea stând, iar pumnu-i strâns părea şi lance,
Dar şi scut. Şi fapte groaznice ar fi urmat
Şi nu s-ar fi cutremurat doar Paradisul,
Ci chiar cupola înstelată, sau toate ale lumii
Elemente s-ar fi distrus, învolburate, sfârtecate
De încrâncenarea-acestei lupte, dacă
Al Veşniciei Domn, vrând să oprească cruda
încleştare, de Cer nu ar fi atârnat,
Imens de aur taler, ce încă azi se vede
între Astreea şi semnul Scorpionului pe cer
Şi în acea balanţă, lucrurile de el create le puse toate,
Pământul cel rotund având o contragreutate:
Văzduhul; mai puse întâmplările, regatele
Şi luptele şi încă două greutăţi care să-nsemne
Plecarea lui Satan sau bătălia. Al luptei taler
PARADISUL PIERDUT 125

Rapid se ridică, lovind de braţul cumpenei.


Acestea Gabriel văzând, vorbi Duşmanului:
"Cunosc prea bine puterea ta, Satan, iar tu o ştii
Pe-a mea, dar amândurora de sus ea ne-a fost dată;
N-ar fi o nebunie atunci ca armele să ne-ncleştăm,
Dacă puterea noastră e doar atât cât Cerul
Ne permite, chiar dacă astăzi a mea e îndoită
Ca să te pot călca-n picioare precum noroiul?
Să te convingi, în sus te uită şi soarta ţi-o citeşte
în acest semn ceresc, care în taler te arată slab
Dacă să mi te-mpotriveşti cutezi."
Duşmanul se uită în sus şi îşi văzu suitul taler;
Plecă în murmur şi cu el o dată dispărură
Şi ale nopţii umbre.
Cartea a V-a

Dimineaţa cu paşii-i rozalii venea din răsărit,


Brodând pământul cu orientale perle,
Când se trezi Adam, astfel obişnuit,
Căci somnul îi era uşor ca aerul,
Doar briza Aurorei auzind şi foşnetul de frunze
Sau murmurul de ape aburinde, cum şi cântarea
Miilor de păsări trezindu-se pe fiecare ram.
Uimit fu să găsească pe Eva încă adormită,
Cu părul răvăşit şi roşie în obraji, ca după-un somn
Neliniştit; se aplecă asupra ei, cu dragoste
Privindu-i frumuseţea, aceeaşi de e trează
Sau adormită, apoi cu glasul blând,
Precum Zefirul când peste Flora suflă,
îi murmură, cu duioşie atingându-i mâna:
"Trezeşte-te, iubita mea, soţia mea frumoasă,
Tu, darul meu cel mai de preţ, tu,
Veşnica mea nouă desfătare! Trezeşte-te,
Căci dimineaţa străluceşte şi câmpul verde
La el ne cheamă; hai, vino, pierdem zorile
Şi clipa când putem vedea cum plantele
De noi sădite ne răsar, cum creşte crângul de lămâi,
Cum curge mirul şi cum Natura culorile-şi pictează
Sau cum albina, din flori nectarul îşi extrage."
PARADISUL PIERDUT 127

Astfel şoptindu-i o trezi, dar ea cu ochi înspăimântaţi


Privindu-I, în braţe îl cuprinse şi astfel îi grăi:
"O, Adam, tu singurul în care îşi găsesc odihnă
Gândurile mele, tu, gloria şi desăvârşirea mea,
Mă bucur chipul tău văzând şi zorii dimineţii;
Căci noaptea asta (n-am mai avut o noapte
Ca asta niciodată) am visat, dacă-am visat,
Nu ce visez întotdeauna, de tine sau de lucrarea
Zilei care a trecut, ori zilei ce-o să vină,
Ci vis tulburător, cum mintea mea nu a mai cunoscut
Până în astă supărătoare noapte. Mi s-a părut
Că îmi cerea un glas mieros să mă ridic
Şi după ei să umblu; credeam că-i glasul tău;
Spunea: «De ce dorm, Eva? Acum e ceasul
Cel mai plăcut, mai răcoros, mai liniştit,
Afară doar de clipa când tăcerea e întreruptă
Cântăreaţa nopţii, care acum trezindu-se
îşi cântă dulceagul, drăgăstosul cântec;
Acum domneşte luna plină şi cu lumina-i
Mai plăcută, umbre le face lucrurilor;
Dar în zadar, căci nimeni n-o priveşte.
Ci toţi veghează Cerul, privind, pe cine,
Dacă nu pe tine, dorinţă a Naturii,
Pe care toată lumea se bucură să vadă,
Vrăjite de splendoarea-ţi pe care pururi
Ar vrea să ţi-o privească?»
M-am ridicat crezând că tu mă chemi,
Dar nu te-am întâlnit şi să te caut
Am pornit atunci; mergând, deodată
M-am trezit în faţa copacului oprit
Al Cunoştinţei; frumos părea, mult mai frumos
închipuit ca-n timpul zilei. Şi, cum uimită
128 JOHN MILTON

îl priveam, lângă copac văzut-am stând


O întruchipare cu aripi, la fel celor din Ceruri,
Pe care noi adesea îi vedem;
în bucle împletită-avea ambrozie şi
Către acelaşi pom şi el privea. El spuse:
«O, frumoasă plantă, de mult prea multe roade
încărcat, nimeni nu îndrăzneşte povara
Să îţi uşureze şi din dulceaţa fructelor să guste?
Nici Dumnezeu, nici Omul? Este cunoaşterea
Atât dispreţuită? Invidia sau ce rezervă
Vă opreşte să gustaţi? Să mă oprească cine-o vrea,
Dar nimeni nu va putea departe să mă ţină
De poamele pe care mi le-ai oferit!
Altfel de ce ar fi aicea puse?»
Spunând acestea el nu stătu s-aştepte,
Ci mâna îşi întinse şi rupând un fruct,
Gustă din el. Pe mine mă trecură fiori de gheaţă
Asemenea cuvinte îndrăzneţe auzind
Şi văzând o faptă tot la fel; dar el, cu bucurie spuse:
«O, fruct divin, dulce prin tine însuţi,
Dar mult mai dulce cules în felul ăsta,
Oprit aici, se pare, pentru că din tine
Doar divinităţilor le e permis să guste,
Şi totuşi tu din Oameni poţi face Dumnezei.
Şi de ce n-ai face din Oameni Dumnezei,
Dacă binele prin asta se sporeşte, iar cel ce l-a făcut
Creşte în slavă doar? Hai vino, ferice creatură,
Angelică, frumoasă Evă, cu mine împarte fructul!
Oricât de fericită-ai fi acuma, mai vrednică
Vei fi de fericire; gustă din asta şi vei deveni,
Tu, printre zei, zeiţă! Iar pe pământ
Nu va trebui să stai, ci în văzduh,
PARADISUL PIERDUT 129

Sau chiar în Ceruri, aşa cum meriţi,


Să vezi ce viaţă zeii duc aici la fel trăind şi tu!»
Aşa spunând se apropie de mine şi duse
La gura mea fructul rupt de el; mirosul îmbielnic
Stârni în mine atât de tare pofta, încât
Nu am putut decât să gust. îndată după asta
Cu el în nori zburai şi dedesubt vedeam
Pământul cum se întindea imens
Şi minunate privelişti vederii mi se deschideau:
Mirându-mă de zborul şi de schimbarea mea,
Nu observai cum de lângă mine călăuza-mi
Dispăru şi deodată, am căzut
Şi-am adormit din nou. O, cât de fericită-am fost
Când m-am trezit şi am aflat că totul
A fost doar un vis!" Astfel îi povesti Eva
Ce noaptea i se întâmplase, iar Adam
Mâhnit astfel răspunse:
"Desăvârşita mea întruchipare,
Scumpa mea jumătate, aceste negre gânduri,
Ce somnul ţi l-au tulburat, pe mine
Mă ating la fel; nu poate să îmi placă ciudatul vis,
Din rău cu siguranţă apărut; mă tem de rău,
Dar el de unde poate să apară? în tine
Nu poate să sălăşluiască, căci tu
Ai fost creată pură. Dar tu să ştii
Că se găsesc în suflet şi multe alte
Josnice însuşiri care servesc, se zice,
Raţiunii; între acestea, următoarea în rang
îi este Plăsmuirea; din toate lucrurile din afară,
Pe care simţurile, cinci, le reprezintă,
Ea întruchipează plăsmuiri şi aeriene forme,
Pe care Raţiunea le uneşte şi le destramă
130 JOHN MILTON

Şi le transformă în tot ceea ce noi ne negăm


Sau afirmăm şi o numim ştiinţă sau opinie;
Apoi raţiunea se retrage în singuratica-i odaie,
Atunci când şi natura se-odihneşte.
De multe ori, în lipsa ei Plăsmuirea,
încearcă s-o imite; dar forme îmbinând greşit,
Adesea făureşte lucruri foarte stranii
Şi asta mai ales în visuri, când fapte
Şi cuvinte din trecut sau din prezent
Ciudat se-ntrepătrund. La fel s-a întâmplat,
Cred şi în visul tău de-aseară, căci
Se găsesc acolo, cuvinte din ce-am vorbit aseară,
Dar toate cu o stranie adăugire.
Tu totuşi nu te întrista, căci răul poate să intre
Şi să iasă din mintea Omului, precum şi-a Duhurilor,
Fără să lase urmă; asta îmi dă speranţă să cred,
Că tu, urând ce ai văzut în vis, trează,
Nicicând nu o vei săvârşi. Nu fii atunci mâhnită,
Şi nu-ţi înoura frumoşii ochi, ce trebuie să fie
Mai proaspeţi şi mai senini decât e Dimineaţa,
Când surâde Pământului la prima oră;
Dar hai să ne trezim şi să ne ducem
La proaspetele îndeletniciri, printre izvoare
Şi dumbrăvi şi flori, care-şi deschid
Plin de parfumul sân, împrăştiind miresme negrăite
Care în timpul nopţii, pentru tine sunt păstrate."
Aşa înveselindu-şi el frumoasa soaţă,
Ei, parcă supărarea îi trecu, dar o lacrimă sfioasă
Din ochii ei căzu; cu pletele-i o şterse, dar
Alte două picături de nestemate apărură
în izvorul de cristal; dar înainte ca să cadă,
Adam cu sărutări i le culese, ca nişte semne
PARADISUL PIERDUT 131

Ale căinţei dulci şi-ale sfielii, de teamă


C-ar fi putut păcătui. Fiind acum totul lămurit,
Spre câmp ei se grăbiră. Ieşind de sub umbroasa boltă,
Lumina zorilor îi întâmpină şi Soarele
Abia-nălţat pe cer, cu roata-i încă atingând oceanul,
Cu înrourate raze împânzea Pământul,
Descoperind întregul răsărit al Paradisului
Şi Edenul cu fericiteie-i câmpii; cei doi
Adânc se închinară, în semn de preamărire
Şi ruga din fiecare dimineaţă şi-o începură;
Căci nici de felurite chipuri de-a se ruga
Şi nici de sfânt extaz prin strune iscusite exprimat.
Nevoie nu aveau pe Creatorul lor să-l preamărească:
Asemenea fluentă elocinţă de pe buze le curgea,
în proză ori în versuri numeroase,
Melodioase-ncât n-aveau nevoie de harpă
Sau lăută spre a-i spori dulceaţa. începură:
"Acestea-ţi sunt lucrările pline de glorie,
Tu, al Binelui Părinte Atotputernic!
A ta e lumea asta minunată şi frumoasă
Şi-atunci ce minunat eşti tu! Tu, fiinţă
De cuvinte mai presus, tu care stai
Mai sus de Ceruri şi nu te-arăţi privirii noastre,
Lăsându-ne să te ghicim în lucrări de rând,
Care-ţi mărturisesc fără odihnă bunătatea
Şi puterea ta divină. Grăiţi, voi ce mai bine ştiţi,
Voi, îngeri, ai Luminii Fii, care puteţi
Să îl priviţi în faţă şi care simfonii şi coruri
în ziua care nu cunoaşte noaptea îi cântaţi;
Voi, în Cer şi pe Pământ uniţi-vă cu toţi cei care
Să-l laude pe el, căci el e primul, cel de pe urmă,
Cel din mijloc şi fără de sfârşit!
132 JOHN MILTON

Frumoasă stea, ultima din alaiul nopţii,


Dacă nu este a zorilor cu siguranţă
Eşti zălogul zilei, tu care încoronezi
Strălucitoarea dimineaţă, în sfera ta
Pe Domnul preamăreşte, la ceasul când mijeşte
Dimineaţa, la prima oră a dulcei zile.
Tu, Soare, sufletul şi ochii acestei lumi măreţe,
Pe Domnul recunoaşte-l mai măreţ ca tine;
Fă-i să răsune cântecul de slavă în drumul tău etern,
Atunci când urci, dar şi când te cobori
Către apus. Tu, Lună, care, ba te-ntâlneşti
Cu Soarele la orient, ba străluceşti acum cu stelele;
Voi cinci rătăcitoare focuri, care mişcaţi
în mistic dans, nu încetaţi să-l preamăriţi
Pe cel care din întuneric a strigat: Lumină!
Voi, Aer şi alte elemente, voi primele născute
Din ale naturii pântec, voi care în perpetuum cerc
Goniţi într-una, voi care amestecaţi, voi ce hrăniţi
Mereu ale naturii lucruri; fie ca schimbarea voastră
Fără contenire mereu pe Creator să-l preamărească !
Voi, Ceţuri şi voi Răsuflări, care acum
Vă înălţaţi din dealuri sau din lacuri, până când
Veşmintele cu aur Soarele vi le pictează,
în cinstea marelui Făuritor al lumii ridicaţi-vă!
Chiar de împodobiţi cu nori bolta necolorată,
Sau potoliţi cu ploi a gliei sete, suind
Sau coborând voi cânturi ridicaţi-i!
Slăviţi-I, voi Vânturi, care din patru colţuri
Cu tărie sau mai domol suflaţi!
Voi, vârfurile, Pini, plecaţi-le! Voi, Plante,
Toate, legănaţi-vă şi lăudaţi-l!
Fântâni şi voi pâraie, în timp ce curgeţi
PARADISUL PIERDUT 133

Cu susurul melodios pe Domnul preaslăviţi-l!


Glasurile uniţi-vi-le, voi Suflete
Ce-n voi purtaţi viaţa: voi, Păsări, care
în cântul vostru până la poarta Cerului urcaţi,
Purtaţi pe aripile voastre şi-n ale voastre triluri
Slava sa! Voi, care lunecaţi prin ape şi voi
Vieţuitoare ce pe pământ umblaţi
Cu mers semeţ sau care vă târâţi,
Fiţi martore ale tăcerii mele, în zori
Dar şi în seară; colinele şi văile
De cântul meu răsună şi le învaţă slăvirea lui!
Mărire ţie, Domn al Universului, în veci
Doar bine să ne dăruieşti; iar dacă noaptea
A strâns vreun pic de rău, tu răspândeşte-l,
Precum lumina răspândeşte întunericul acum!"
Aşa neprihăniţii se rugară şi peste gânduri
Pacea le coborî şi liniştea dintotdeauna.
Plecară către munca dimineţii, pe pajişti
Cu flori şi stropi de rouă; acolo unde
într-un rând de pomi prea multe crengi creşteau
Şi mâini trebuiau ca să rupă încâlceala;
Sau viţa către ulmul ei o conduceau să se cunune,
Cu braţele-i de nuntă încolăcite să-l cuprindă
Şi zestre aducând ciorchinii săi,
Ale lui frunze goale îi împodobi.
Privindu-i cum munceau, cuprins de milă,
Al Cerurilor Rege la el chemă pe Rafael,
Cel vesel şi de companie iubitor, el, care
Pe Tobias l-a însoţit, să se însoare
Cu fecioara cununată de alte şapte ori.
"O, Rafael, ai auzit cum că Satan,
Scăpat din groapa-ntunecată şi-n Paradis venit,
134 JOHN MILTON

Multă dezordine iscat-a; ştii cum a deranjat


Azi-noapte perechea omenească; cum plănuieşte
Prin ei, tot neamul omenesc să îl distrugă.
Deci du-te şi stai de vorbă, ca un prieten cu Adam,
La miezul zilei, în vreun umbrar îl vei găsi
Cătând odihnă departe de dogorile amiezii.
Vorbeşte-i şi fă-l să-şi amintească de fericita stare
Care s-o folosească liber i-a fost dată,
Dar la fel de liber e ca să şi-o schimbe.
Tu sfătuieşte-l să nu se creadă la adăpost de rău
Şi spune-i ce primejdie îi pândeşte şi cine
E duşmanul său, cel de curând căzut din Ceruri,
Ce plănuieşte pe alţii să-i târască după el,
De fericirea asta să-i lipsească. Dar cum?
Cu sila? Nu, căci astfel l-ar goni!
Doar prin minciună şi prin amăgire!
Spune-i despre acestea toate, încât
Cu voia de-ar greşi, surprins să nu se-arate
Şi să nu spună că n-a fost prevenit."
Aşa vorbi Eternul Tată, dreptatea
întru totul împlinind-o. Fără să-ntârzie vreo clipă,
înaripatul Sfânt, de cum primi porunca
Se avântă degrabă din mijlocul cereştilor Ardori,
Unde stătuse învăluit în splendideie-i aripi;
Tăind de-a curmezişul bolta, se înălţa,
în juru-i răspândind lumină; angelicele coruri
Se desfăcură-n două şi loc făcură iuţelii lui.
Sosind la poarta Cerului, aceasta se deschise,
întâmpinându-l precum Supremul Arhitect vroia;
De-aici, cum nici un nor vederii-n cale nu-i stătea,
Vedea Pământul printre stele, care oricât de mic
Cu alte sclipitoare globuri nu se confunda;
PARADISUL PIERDUT 135

Zări şi-a Domnului grădină, cu cedri-ncoronată,


Deasupra munţilor. Aşa cum noaptea
Sticla lui Galileu discerne, pe Lună,
Tărâmuri şi pământuri închipuite, la fel zburătorul,
Când Delos şi cu Samos i se-arată,
Le ia drept pata unui nor. Spre acest loc
Se îndrepta năprasnic, cârmind printre nenumărate lumi,
Cu aripa-i bătută când de polare vânturi,
Când, la-nălţimi de vulturi iară-i avântată;
Astfel el păsărilor pare un phoenix, privit de toate
Ca zburătoarea care, dorind cenuşa să şi-o pună
în templul Soarelui strălucitor, se-ndreaptă
Către Theba egipteană.
Deodată însă, se opreşte pe stânca Raiului
Din răsărit şi la forma lui dintâi revine,
De Serafim înaripat. El şase aripi poartă,
Ce-i întregesc divina-nfăţişare; are-o pereche
Pe umerii săi largi, în care-şi înfăşoară pieptul
Ca într-un ornament regesc; perechea cea din mijloc,
Mijlocul i-l cuprinde înstelat, apoi de şolduri trece,
Cu puf şi în culori pictate-n Ceruri; perechea
Cea de-a treia, picioarele i le-nfăşoară
Şi-i prinsă în călcâie de pene dese,
Pictate în a cerului culoare. Stătea ca fiul Maiei
Şi penele îşi scutura, parfum ceresc
în juru-i răspândind. îndată cetele de îngeri
Ce stăteau de strajă îl recunoscură
Şi îl cinstiră după rangul lui: toţi în picioare
Se sculară, ghicind îndatorirea lui înaltă.
Trecu de corturile lor strălucitoare şi-acum ajunse
La câmpia fericirii, prin crânguri vii de mirt,
Miresme-nfloritoare de nard, de cassia
136 JOHN MILTON

Şi balsam, dulce sălbăticie parfumată;


Aici Natura, în tinereţea sa, zburda,
Jucându-se în voie şi cu feciorelnicele-i toane,
Dulceaţă răspândind sălbatică, o, fericire
Enormă, care încalcă orice lege şi orice artă!
De cum trecu de codrul cel înmiresmat,
Adam îl şi zări, din pragul răcorosului umbrar,
în care la acest ceas stătea, cât Soarele
Pe boltă ridicat îşi revărsa preaplinul razelor
Pământul, până-n pântec să îl încălzească,
Făcând căldură câtă Adam n-avea nevoie.
Era şi Eva înăuntru, pregătind, căci era ora
Mesei, un prânz cu fructe savuroase,
Ce foamea cea adevărată să le-o potolească
Precum şi setea, cu dulcele nectar
Al boabelor să le-o astâmpere;
Pe Eva astfel o chemă Adam:
"Vino, Eva, să vezi ceva demn de privirea ta,
Spre răsărit te uită printre arbori, să vezi
Ce glorioasă-ntruchipare încoace se îndreaptă!
Se pare că din nou răsare soarele, în miezul zilei!
Poate că vreo poruncă-naltă la noi aduce
Şi astăzi oaspete înalt o să ne fie. Tu, du-te iute
Şi din cămară, tot ce avem adu şi-ntinde
Masă îmbelşugată, cum se cuvine în cinstirea
Cerescului drumeţ; putem acum cu prisosinţă
Să-i îmbiem cu darul lor pe cei ce ni l-au dăruit,
Căci din belşug Natura ne dăruieşte rod,
Care din ce-l culegem, mai mult se înmulţeşte."
Astfel răspunse Eva: "O, Adam,
Plămadă din ţărână, în care Dumnezeu
Suflat-a viaţă, bucate strânse nu avem prea multe,
PARADISUL PIERDUT 137

Căci pentru noi în crengi atârnă rodul,


în orice anotimp, afară doar de fructele
Care se ţin culese, mai săţioase să devină
Pierzând din umezeală; dar mă grăbesc
Şi voi culege şi de pe tulpini şi de pe orice ram
Tot ce-ar putea să fie pe placul oaspetelui-înger,
încât privindu-le, să poată spune că Dumnezeu
A răspândit aici aceleaşi bunătăţi ca şi în Ceruri."
Spunând acestea, plecă în grabă Eva,
Cu ochi cercetători privind în juru-i, gândind
Cum oaspetele mai bine să-şi primească,
Ce feluri de bucate şi-n ce ordine să pregătească
încât plăcerea cea dintâi să n-o amestece cu alta,
Ci ea să crească de la fel la fel;
Astfel porni cu hărnicie să adune din fiece tulpină
Tot cu ce Natura, a noastră mamă, atotdăruitoare,
A înzestrat răsăriteană şi apuseana Indie
Şi Pontul şi punicele coaste, sau ţărmurile
Unde-a domnit Alcinous; fructe de tot felul,
Cu scoarţă tare, sau în coajă moale,
în coji păroase, sau în păstăi, ea le-adună pe toate,
îmbelşugat tribut, de mâna-i harnică
Grămezi făcute pe întinsa masă;
Apoi, ca băutură zdrobi de struguri boabe
Şi must nevinovat făcu; strivi şi multe fructe
De pădure, cu sâmburi dulci, făcând peltea de soi;
Şi nu-i lipseau nici vase potrivite; apoi
Pe jos ea presără de trandafiri petale
Şi lemne parfumate, dar fără să le ardă.
în timpul ăsta, primul nostru tată,
Ca să-şi întâmpine cerescul oaspete,
Ieşi din adăpostul său şi doar propria perfecţiune
138 JOHN MILTON

îl însoţea; în sine purta întregu-i rang,


Mult mai solemn decât întrega pompă
Care pe prinţi îi însoţeşte, atunci când
Imensul lor alai alcătuit din paji în strai de aur,
Mulţimea o uimeau cu strălucirea lor.
Adam se-apropie de el, fără de teamă
Dar totuşi cu supunere şi plecăciune,
Aşa cum se cuvine fiinţelor, prin fire superioare.
El spuse: "O, tu din Cer născut, căci unde
Altundeva, ca tine glorioase înfăţişări ar exista?
Te-ai coborât din ale tale-nalte tronuri,
Şi-acele fericite locuri te-ai învoit să părăseşti,
Astfel că în cinstirea tărâmului unde trăim,
Numai noi doi, prin darul Cerului,
Noi te rugăm să te opreşti şi să te-aşezi,
Cu noi alături, într-un umbros sălaş;
Şi te rugăm să guşti din tot ce în grădină ne rodeşte,
Până se-opreşte arşiţa amiezii, iar soarele
Mai răcoros coboară către asfinţit."
Răspunse la acestea, blând, Virtutea îngerească:
"Adame, chiar pentru asta am venit,
Căci tu creat ai fost şi un astfel loc ţi-a fost sortit,
Ca tu să poţi pofti la tine spirite cereşti;
Condu-mă deci acolo unde ai sălaşul,
Căci toate ceasurile-amiezii, până se lasă înserarea
Sunt liber să mi le petrec aici."
Ajunseră la adăpostul din pădure,
Cu flori împodobite şi pline de miresme-ameţitoare;
Eva însă, gătită doar în goliciunea ei,
Pe nimfele pădurii cu mult le întrecea în frumuseţe
Şi chiar zeiţa minunată, din cele trei
Care pe piscul Ida se înfruntară, goale, între ele;
PARADISUL PIERDUT 139

Aşa stătea ea, gata pe oaspete să îl primească,


De nici un văl virtutea ei nevoie neavând
Şi nici un gând stricat obrazul nu i-l murdărea,
îngerul sfânt o salută, dându-i bineţea
Cu care mai târziu şi pe Măria,
Cea de-a doua Evă, a binecuvântat-o:
"Salutare ţie, mamă a omenirii,
Al cărei pântec roditor va umple lumea
De fiii tăi, mai numeroşi decât aceste fructe
Pe care mi le-ai pus pe masă din pomii Domnului!"
Din stufuri dese şi înalte se ridica şi masa lor,
Iar împrejuru-i şedeau pe jilţuri moi, de muşchi;
Pe faţa ei pătrată, din colţ în colţ, se întindea
întreg belşugul toamnei, chiar dacă
Primăvara şi cu toamna dansau atuncea
Mână-n mână. O vreme vorbiră fără frică
Că s-ar răci bucatele, apoi astfel îi spuse
Al nostru tată: "Străin venit din Ceruri,
Noi te rugăm să guşti din aste daruri
Pe care Hrănitorul nostru, cel de la care
Tot binele coboară, a poruncit pământului
Să ni le dea, spre desfătare şi spre hrană nouă;
E hrană fără gust, probabil, pentru acei
Care sunt numai spirit, dar eu atâta ştiu:
Că toate astea de Cerescul Tată nouă ne sunt date"
îngerul îi răspunse: "Deci, tot ce El vă dăruieşte
(Al cărui nume fie în veci slăvit), cum omul
Este-n parte spirit, se poate ca nici Spiritului
Cel mai pur, hrană nepotrivită să i se pară;
La fel se cere hrană pentru inteligenţa pură,
Precum şi pentru raţiunea voastră; căci amândouă
Conţin în ele simţirile de rând prin care
140 JOHN MILTON

Se aude, se vede, se miroase, se atinge şi se gustă;


Gustul asimilează-n sine şi mistuie,
Şi trupul mereu îl schimbă-n spirit;
Căci află că tot ce-a fost creat trebuie
Mereu creat şi-ntreţinut, iar dintre elemente,
Cel mai de rând hrănit e cel mai pur:
Marea hrănită de Pământ, Văzduhul
De Pământ şi Mare, la fel cum Focurile
De Aer sunt hrănite, iar mai jos de toate,
Luna, care din continentu-i umed
Spre orbii de deasupra hrană suflă.
Iar Soarele care lumina ne-o împarte,
Primeşte de la toate, în aburi umezi,
Prinosul lui de hrană, iar seara,
Stă la cină cu Oceanul. Deşi în Ceruri
Pomii vieţii poartă fructe de ambrozie,
Iar din viţă curge nectar, chiar dacă
în fiecare dimineaţă strângem din ramuri
Dulcea rouă şi ne găsim podeaua presărată
De mici bobite ca de perle, aflaţi că totuşi Dumnezeu
Şi-a variat aicea bunătatea cu desfătări aparte,
Pe care le pot asemui cu Cerul; să gust
Nu m-oi lăsa prea mult îmbiat."
Aşa că jos se aşezară şi se-aplecară
Asupra feluritelor mâncăruri; iar îngerul
Nu se făcea că gustă, cum susţine adesea
Câte un cârd de teologi, ci mânca
Mânat de foame adevărată şi de arderile
De transsubstanţiere; iar ce e de prisos
Transpiră prin Spirite cu uşurinţă
Şi nu e de mirare, de vreme ce
Un alchimist empiric adesea schimbă,
PARADISUL PIERDUT 141

Sau crede că poate schimba, prin focul de cărbuni,


Metale grosolane în aur pur, ca cel din mină.
în timpul ăsta Eva, goală, la masă
Cupa le umplea cu dulci licori. O, inocenţă,
Vrednică de Rai! Atunci, dacă vreodată,
Ar fi primit iertare fiii lui Dumnezeu,
Dacă s-ar fi îndrăgostit de-asemenea
Vedere minunată; dar în acele inimi
Domnea doar dragoste nevinovată, care nu simte
Nici gelozia şi nici iadul durerii din amor
Iar când se-ndestulară de băutură şi mâncare,
Adam gândi în mintea sa c-ar fi păcat să scape
Prilejul ce i-l dădea acest taifas înalt,
Să cunoască mai multe despre lumea cea de sus.
Şi despre alte fiinţe ce trăiesc în Ceruri,
A căror măreţie vedea că o întrece pe-a sa cu mult;
Şi-a căror luminoasă-ntruchipare şi sfântă strălucire
Atât de mult a Omului putere întreceau.
Şovăitor, Adam îi puse întrebarea
Dregătorului ceresc: "Tu, cel ce-n apropierea Domnului
Sălăşluieşti, îţi ştiu acum prea bine bunătatea,
în astă cinste pe care ne-o arăţi; te-ai coborât
Şi sub al Omului umil acoperiş tu ai intrat;
Şi ai gustat din fructele pământului,
O hrană ce nu e pentru îngeri potrivită,
Dar ai primit-o, de parcă tu n-ai fi obişnuit
Să te hrăneşti la cereşti ospeţe şi parcă
Ar exista asemuire!"
La care răspunse-atunci Ierarhul cel înaripat:
"O, Adame, cel Atotputernic e numai unul,
Cel de la care încep lucrurile toate
Şi tot la el se-ntorc, doar dacă îşi păstrează
142 JOHN MILTON

Bunătatea; create asemeni au fost toate,


Din unica materie primă, cu diferite forme înzestrate,
în diferite trepte ale-substanţei sau în ale vieţii
Lucruri vii; dar, cu cât mai rafinate,
Mai pure şi mai spiritualizate, cu-atât
l-s aşezate mai aproape; iar când mai mult
Vor să i se-apropie, în ale lor sortite sfere
Sunt trimise, până când trupul se transformă-n spirit.
Astfel din rădăcină răsare mai uşor lujerul verde,
Iar din tulpină, frunze verzi apar
Şi în sfârşit strălucitoarea floare, ce răspândeşte
Esenţe înmiresmate; floarea şi fructu-i,
Ce hrana Omului alcătuiesc, sublime
Pe scară graduală, aspiră la vitalul spirit
Şi animalul, şi intelectualul; iar împreună,
Viaţa şi simţurile dăruiesc, la fel înţelegerea
Şi-nchipuirea, din care sufletul primeşte raţiunea,
Iar raţiunea este fiinţa ei, ba discursivă,
Ba intuitivă; de multe ori discursul e al vostru,
Iar intuiţia mult mai mult a noastră,
Deosebite doar în trepte, de acelaşi fel
Sunt amândouă. Să nu vă minunaţi atunci
Că nu refuz ceea ce Dumnezeu a dat
Bun fiind pentru voi, ci dimpotrivă
în substanţă, asemeni vouă m-am schimbat.
S-ar putea să vină vremea când Omul
Va trece de-a îngerilor poartă şi va găsi
Aicea hrană nici prea uşoară, nici prea grea;
Şi din această hrană corporală,
Poate că trupurile voastre se vor schimba
într-un sfârşit în spirit; cu timpul, îmbunătăţiţi,
Veţi câştiga aripi şi laolaltă toţi
PARADISUL PIERDUT 143

Sus, în înaltul boitei vom zbura; sau poate


Veţi putea sălăşlui aici sau în cerescul Paradis,
Dacă veţi fi supuşi şi veţi purta
O neschimbată dragoste celui căruia îi sunteţi fii.
Dar între timp, voi bucuraţi-vă de fericita stare
Care mai multă fericire nu cuprinde."
La care aşa răspunse Patriarhul Omenirii:
"O, Spirit bun şi oaspete ales,
Ne-ai învăţat prea bine poate drumul
Care să ne conducă la înţelepciunea noastră;
Ne-ai arătat şi treptele naturii mergând
Din centru spre circumferinţă; de-aicea
Contemplând măreaţa sa creaţie, treptat
Putem urca la Dumnezeu. Dar spune-ne
Ce-ai vrut să zici prin: «Dacă veţi fi supuşi»?
Cum am putea să ne dorim noi nesupunere,
Faţă de El, sau că dragostea să-i părăsim,
Lui cel care din ţărână ne-a creat
Şi-aici ne-a aşezat să locuim, plini până la refuz
De o fericire care întrece dorinţa şi-nţelegerea umană?"
La care îngerul răspunse: "Tu, fiu al Cerului
Şi al Pământului, ascultă! Chiar de eşti fericit,
Tu asta datorezi lui Dumnezeu; la fel de fericit
Poţi doar să fii prin tine, adică prin ascultarea ta;
Acesta este sfatul pe care eu ţi-l dau,
Fii prevenit! Pe tine Domnul te-a făcut perfect
Dar nu neschimbător; şi bun el te-a făcut,
Dar să perseverezi e în puterea ta;
A poruncit voinţa să-ţi fie liberă, şi nu condusă
De soarta făr-de milă sau de nevoia crudă;
El cere să-l slujim de bunăvoie, căci oare
Cum poate să ştie ce inimile noastre vor,
144 JOHN MILTON

Când soarta le sileşte a voi şi n-au nici o alegere a lor?


Eu, precum şi oastea îngerilor, ce stăm
Cu Dumnezeu alături, a noastră fericită stare
Ne-o păstrăm la fel ca voi, atât cât ţine ascultarea;
Dar liberi noi slujim, căci liber îl iubim,
Dacă ne stă-n putere ca să iubim sau nu;
Prin asta dăinuim noi sau cădem.
Au fost şi unii ce-au căzut pentru neascultare,
Care din Cer au fost zvârliţi până în groapa infernală;
O, ce cădere a fost din preaînalta stare,
în ce nefericire!"
Răspunse Marele Părinte: "Atent am ascultat
Aceste vorbe şi cu auzul desfătat am luat aminte,
Dascăl divin, la tine, aşa cum ascult
în miez de noapte a Heruvimilor dulce cântare,
Venită către noi dinspre coline;
Şi nu mi-era necunoscut nici faptul că
Mi-e voinţa liberă şi fapta; totuşi în veci
Nu vom uita Părintele să ne iubim
Şi-n veci să ne supunem poruncii sale atât de drepte.
Totuşi, ceea ce-mi spui că s-a întâmplat în Ceruri
O îndoială strecoară-n mine, dar şi dorinţa
De-a auzi mai mult, dacă vei vrea şi tu;
întreaga zi o mai avem în faţă, căci Soarele
Abia pe jumătate drumul şi-a încheiat
Şi-abia acum începe să străbată cealaltă jumătate
A Cerului măreţ."
Astfel A d a m ceru şi Rafael, după un scurt răgaz,
Povestea începu:
"Mă pui la mare şi tristă încercare,
Tu, primul dintre oameni, căci, oare cum să povestesc
Ale duhurilor fapte, iar tu cu ale tale simţuri omeneşti
PARADISUL PIERDUT 145

Să le pricepi? Cum oare aş putea, fără de remuşcare,


Ruina să ţi-o înfăţişez, a unora ce gloria
Au cunoscut odată? Cum pot să îţi dezvălui
Taine ale unei alte lumi, poate oprite mie
Să îţi spun? Şi totuşi, spre al tău bine
Asta îmi este îngăduit, iar ceea ce
Puterea înţelegerii ţi-o depăşeşte, îţi voi înfăţişa
Asemuind întruchipări de spirit cu alte
înfăţişări cu trup, cum pot mai bine;
Şi ce ar fi de Pământul, o umbră doar
De-a Cerului de-ar fi, iar lucrurile de pe ele
Mult s-ar asemăna, mai mult chiar
Decât se crede pe Pământ? Atunci când încă
Lumea nu era şi Haosul sălbatic peste tot domnea,
Acolo unde Cerurile se rotesc acum
Şi-n cumpănire stă Pământul, în centrul lui proptit,
A fost o zi (căci timpul, chiar de-i în veşnicie,
Mişcându-se măsoară tot ce dăinuie pe lume
Cu un prezent, trecut şi viitor), a fost o zi,
O zi în care anul cel mare a coborât din Ceruri,
Iar ostile de îngeri se-adunară, fără de număr chemaţi
De atotputernică poruncă, în faţa tronului;
Din toate colţurile Cerului ei apărură
Conduşi de-ai lor Ierarhi strălucitori;
înaintară zeci de mii de mii de steaguri
Şi mândre steme, în aer ridicate ca să-i deosebească
Pe ranguri şi pe trepte, pe Ierarhi;
Sau în ţesături strălucitoare purtând
întruchipări de sfinţi, în amintirea curajului
Şi a iubirii lor. Iar când în aştri
Cu lumină neclintită statură nemişcaţi,
Nemărginitul Tată cu Fiul său alături,
146 JOHN MILTON

Ca de pe-un munte-nflăcărat, al cărui vârf


Nu se vedea de strălucire, astfel grăi:
«Voi, îngeri, ascultaţi, fii ai luminii,
Voi, Tronuri, Stăpâniri şi voi Virtuţi,
Porunca neclintită să mi-o ascultaţi!
în ziua asta am creat pe cel pe care-l consider
Singurul meu fiu, şi pe-acest munte sfânt
L-am miruit pe cel ce-acum vedeţi la dreapta mea.
Am hotărât să fie capul vostru, jurând
Că cei din Ceruri, în faţa lui, cu toţii
Vor îngenunchia şi Domnul vor mărturisi.
Sub mândru sceptrul lui de vicerege,
Uniţi, toţi ca un unic suflet, în veşnicie fericiţi;
Cel ce porunca i-o încalcă, de fapt
Cuvântul meu nesocoteşte şi rupe legământul,
Iar în ziua aceea va fi gonit de lângă Dumnezeu
Şi aruncat în cea mai neagră beznă,
Pedeapsa lui fiind fără de nădejdea mântuirii.»
Aşa vorbi Atotputernicul şi de-ale lui cuvinte
Părură mulţumiţi cu toţii; însă păreau doar,
Dar nu erau cu toţii mulţumiţi,
în ziua aceea, la fel ca-n altele solemne,
Au petrecut în cântece şi dansuri, în jurul
Muntelui sfinţit; mistice dansuri asemeni cu
înstelată sferă planetară, excentrice şi-nlănţuite,
Precum un labirint întortocheat şi încrucişat;
Sublime note armonizează divina lor mişcare,
Şi spre al lor farmec se pleacă şi-a Domnului ureche.
Seara acum se apropia (căci şi la noi există
Seară şi zori de ziuă, nu din nevoie, ci
Spre a noastră desfătare) şi dansurile încetară,
Toţi îndreptându-se spre dulcea tihnă;
PARADISUL PIERDUT 147

Şi cum stăteau în cerc, deodată răsăriră mese pline,


De hrană potrivită pentru îngeri; nectarul rubiniu
Din fructul viei curgea în cupe
Din perle, din diamante şi din aur greu.
Pe pat de flori se odihneau şi împodobiţi
Cu proaspete ghirlande, mâncau şi beau
în dulcea lor comuniune, sorbindu-şi bucuria
Şi nemurirea acolo unde măsura împlinită
Se învecinează cu preaplinul, în faţa
Regelui mărinimos, care vărsa belşugul din a sa mână
Cu bucuria lor, el desfătându-se.
Acum când noaptea de ambrozie, suflându-şi norii
De pe înălţimea muntelui lui Dumnezeu
Cel care a zămislit lumina, dar şi umbra, preschimbase
A Cerului strălucitoare faţă într-un dulceag amurg
(Căci acolo noaptea nu vine niciodată în văl mai negru.)
Şi totul împânzise cu bobi trandafirii de rouă,
Care pe toţi îi îndemnau la somn, afară doar
De ochii dumnezeieşti; pe tot întinsul acelui câmp
Şi chiar mai mult decât Pământul tot întins
(Aşa de-ntinse sunt curţile dumnezeieşti.)
Angelica mulţime, în cete sau în pâlcuri împărţită,
Tabăra îşi întinse pe lângă râuri vii şi pomi ai vieţii;
Se ridicau pavilioane fără număr, unde dormeau
De adieri plăcute răcoriţi; dar mai puţin aceia care
în jurul tronului cântau necontenit melodioase imnuri.
Dar nu la fel veghea Satan, aşa-l numesc acum
Căci primul nume nu-l mai rostesc în Ceruri,
Căci chiar dacă printre primii se afla,
Dar cel dintâi Arhanghel nefiind, îl pizmuia
Pe fiul Domnului, în acea zi de-al său părinte
Proclamat Mesia, rege miruit; Satan
148 JOHN MILTON

Nemaiputându-i îndura vederea, din pricina mândriei


El se simţea cumplit nedreptăţit.
Fierbând în el adâncă ciudă şi răutate, de cum
Noaptea aduse bezna, se gândi din oaste să desprindă
Legiunile ce le avea-n comandă şi tronul cel suprem
Să-l lase neascultat, neadorat; astfel trezindu-l
Pe primul său subordonat, în şoaptă-i vorbi:
«Dormi oare, scumpul meu tovarăş? Ce somn
îţi poate închide pleoapele? Nu-ţi mai aduci aminte
Porunca cea de ieri, a Tatălui ceresc, ca tot
Ce porţi în gând să îmi împărtăşeşti, iar eu
Tot gândul meu să ţi-l împărtăşesc? Treziţi,
Noi suntem numai unul, cum poate ca să ne despartă
Somnul? Noi legi ni se impun de către cel
Ce peste noi domneşte şi noi gânduri pot să stârnească
în cei ce îl servim, noi întruniri ca să dezbatem
Aceste îndoielnice urmări. Mai mult să-ţi spun aicea
Nu e sigur! Adună-i tu, pe capii alor noastre miriade,
Vesteşte-le porunca mea, atâta timp cât noaptea
Nu-şi retrage umbra şi spune-le că mă grăbesc
Să-i văd cu steaguri ridicate, pe toţi acasă,
Acolo unde o bucată de pământ avem la miazăzi;
Cu toţii pregătiri vom face acolo ca să-l primim
Cum se cuvine, pe-al nostru Rege, marele Mesia;
El ne aduce noile-i porunci, grăbit trecând
Printre Ierarhi, vrând să-şi statornicească legile.»
Aşa vorbi Arhanghelul cel fals, în jurul lui
împrăştiind doar răutate şi în sufletul
Celui ce îi era tovarăş. Chemă atunci o dată, la un loc,
Sau unul câte unul, pe capii trupelor ce conducea
Şi le spuse precum fusese învăţat că prin porunca
Celui Preaînalt, încă-nainte să se sfârşească noaptea,
PARADISUL PIERDUT 149

Marele steag trebuia să mişte; le spuse pricina


Pe care el i-o sugerase şi în cuvinte încâlcindu-i,
Invidia vroia în ei să o sădească. Ei se supuseră
De glasul Puternicului comandant ei ascultând,
Căci mari erau atunci şi numele-i, şi rangul;
înfăţişarea lui erau asemeni luceafărului dimineţii
Care pe boltă turma de stele o călăuzea;
îi ispiti pe toţi şi prin minciuni târî cu el
A treia parte din oastea Cerului,
în timpul ăsta, Eternul ochi, care cuprinde
Şi cele mai ascunse gânduri, de pe al său munte sfânt
Şi dintre lămpile aurii ce strălucesc în fiecare noapte
lângă el,
Văzu, chiar fără lumina lor cum încolţea sămânţa
răzvrătirii;
Văzu în cine şi cum ea ia fiinţă, între ai dimineţii fii,
Văzu ce multitudine de cete se pregăteau, porunca
Să-i încalce. Zâmbind, îi spuse unicului său fiu:
«Fiule, tu cel în care gloria îmi privesc
în toată negrăita ei splendoare, tu ce vei moşteni
Puterea mea, priveşte ce se întâmplă;
Fiind vorba de atotputerea noastră, cu arme
Trebuie să apărăm ceea ce din vechime
Noi pretindem a ne fi împărăţia şi sfinţenia;
Căci se ridică un duşman care doreşte
Să-şi ridice tronul la înălţimea noastră,
Pe un tărâm, de undeva din nord;
Nemulţumindu-se cu asta, va încerca prin luptă
Să afle care ne e puterea şi dreptul nostru.
Hai să ne sfătuim şi să ne strângem
Ostile ce ne-au mai rămas, să fie gata pentru apărare
Şi din vedere să nu pierdem sanctuarul nostru,
150 JOHN MILTON

Muntele pe care stăm.»


La care Fiul, îi răspunse senin şi liniştit,
Cu o divină strălucire:
«Tată Atotputernic, chiar dacă nedrept duşmanii tăi
La luptă se ridică, ai fi îndreptăţit să râzi văzând
Ce van le e tumultul şi încercarea.
Iar eu mă voi mândri, eu fiind a urii lor pricină,
Când vor vedea ce poate face puterea mea regală,
De tine dăruită, să le înfrâng mândria şi să le dovedesc
Că sunt mai bun la luptă şi răzvrătirea pot să le-o stâr­
pesc
Ori să devin cel mai de rând din Ceruri.»
Aşa vorbit-a Fiul, dar Satan, cu ale lui puteri,
înainta cu-a zborului viteză; o oaste,
Nenumărată ca stelele din cer, sau ca stropii
De rouă dimineaţa, pe care Soarele în perle
le transformă
Pe orice frunză şi pe orice floare.
Trecură-n zbor peste ţinuturi, toate domniile de Serafimi,
De Potentaţi, de Tronuri, în triple trepte de mărire,
Tărâmuri faţă de care, moşia ta, Adame,
Nu e mai mult decât grădina asta reprezintă
în comparaţie cu tot Pământul şi cu toată marea;
Treceau aceştia şi, într-un târziu, la miazăzi ajunseră;
Aici Satan şedea pe tronul său regesc ce se înălţa
Pe o colină, asemeni unui munte peste munte,
Cu piramide şi cu turnuri cioplite-n diamant
Şi stânci de aur. Palatul măreţului Lucifer,
(Aşa era atunci numit în limba omenească),
Nu după multă vreme Satan vrându-se a fi
Al Domnului egal, la fel cu muntele pe care,
în faţa tuturor Mesia a fost proclamat, el l-a numit:
PARADISUL PIERDUT 151

«Al Adunării Munte», fiindcă aici şi-a adunat


Suita toată, minţindu-i că poruncă a primit
Cu toţii să se sfătuiască, asupra aşteptării Regelui,
Care urma să vină; cu arta defăimării şi-a prefăcătoriei
Urechile le împânzi cu alese vorbe:
«Voi, Tronuri, Stăpâniri, Puteri, Virtuţi,
Magnificile voastre titluri rămân doar vorbe,
De vreme ce se-ncoronează altul şi
Se umple de putere, pe toţi dorind să ne eclipseze
Sub denumirea sa de Rege uns; lui i se datorează
Toată graba, în miez de noapte să ne-ntâlnim aici,
Şi tot sfatul despre cum mai bine am putea
Să îl primim, cu ce onoruri noi; el vine să primească
Tributul nostru de îngenunchieri, înjositoare prosternare!
Destulă unuia era, dar dublă cum vom îndura,
Pentru întâiul şi pentru cel care acum
în chipul său e proclamat? Şi ce-ar fi dacă
Gânduri mai bune ar răsări din mintea noastră,
Care ne-ar învăţa cum să scăpăm de acest jug?
Sau gâtul veţi pleca şi veţi alege genunchiul să îl îndoiţi?
Eu nu cred asta, dacă ar fi să cred că ştiţi ce-i bine,
Căci vă cunosc, voi, Fii ai Cerului, de nimeni
înainte stăpâniţi; şi chiar de nu suntem egali cu toţii,
Cu toţii suntem liberi, la fel de liberi, căci libertatea nu se
potriveşte
Cu ranguri şi porunci, ci chiar consistă-n ele.
Cine atunci e-ndreptăţit domnia să-şi asume,
Asupra celor ce prin dreptul lor îi sunt egali,
Chiar dacă în putere şi-n splendoare mai prejos,
Totuşi, egali în libertate? Sau cine poate, noi legi
Să introducă printre noi, deşi nici fără legi noi nu greşim?
Mult mai puţin e el îndreptăţit, al nostru domn să fie
152 JOHN MILTON

Şi adorare să pretindă, de-aceste titluri imperiale


abuzând,
Ce dovedesc că fiinţa noastră e făcută să conducă,
Nu să servească!» Până aici discursul îndrăzneţ
Fusese ascultat fără împotrivire, când dintre Serafimi
Se ridică Abdiel, care mai mult decât oricine pe
Dumnezeu îl adora supunându-se poruncilor divine,
Şi înflăcărat de-un zel sever se împotrivi furiei lui Satan:
«O, ce cuvântare falsă şi plină de-ngâmfare şi
de blasfemie!
Cuvinte ce auzul celor din Ceruri în veci
Nu se aşteptau să le audă şi cu atât mai mult
Chiar de la tine, ingratule, tu, cu rang aşa de mare
Deasupra semenilor tăi! Cum poţi tu cu gânduri nepioase
Porunca-i dreaptă s-o nesocoteşti, căci declamată
Şi jurat-a fost. Şi-n faţa Fiului său unic,
Pe drept cinstit cu sceptru-mpărătesc, noi toate sufletele
Din Ceruri am jurat că vom îngenunchia,
Şi cu onoarea ce i se cuvine să-l proclamăm prin drept
Al nostru rege? Nedrept zici tu că este
Cu legi să-ncătuşezi pe cei ce liberi sunt,
Pe cel egal lăsându-l să domnească peste egali,
Unul peste toţi, fără ca cineva să poată să-l înlocuiască.
Tu vrei lui Dumnezeu să îi dai legi?
Poţi tu să-ţi dispuţi cu el ideea libertăţii,
Cu cel ce te-a făcut ceea ce eşti şi a creat
Puterile din Ceruri aşa cum şi-a dorit, fiinţa lor
Circumscriind-o însuşi? Şi totuşi, învăţaţi de experienţă
Ştim cât de bun e el cu noi şi cum se îngrijeşte
De-aa nostru bine şi de a noastră demnitate;
Cât de departe este gândul ca el să ne-njosească,
Ci mai degrabă încearcă să exalte fericita noastră stare,
PARADISUL PIERDUT 153

Uniţi cu toţii mai aproape sub un singur cap.


Şi chiar dacă ar fi să-ţi dăm ţie dreptate,
Egalul peste egalii săi să stăpânească, tu însuţi
Măreţ şi glorios cum eşti, sau toate îngereştile naturi,
Crezi tu că poţi să te compari cu Fiul
Conceput din Dumnezeu? Căci prin acesta
Şi prin Cuvântul său, măreţul Tată făcut-a lucrurile toate,
Cum şi pe tine te-a făcut, şi-atâtea spirite cereşti,
Prin voia lui orânduite în rangurile lor strălucitoare
Şi numite după gloria lor: Principate, Puteri şi Stăpâniri,
Regate şi Virtuţi! Neîntunecate prin domnia lui,
Dar şi mai luminoase devenind, căci el al nostru cap
Este ia fel cu unul dintre noi, iar ale sale legi
Ni-s veşnic legi şi nouă; onoarea ce-i aducem
Asupra noastră se revarsă. Tu încetează cu mânia asta,
Şi nu cădea-n ispita răzvrătirii! Grăbeşte-te
Pe Tatăl mâniat şi pe-al său Fiu să îi împăciuieşti,
Atâta timp cât îţi mai poţi găsi iertarea.»
Aşa vorbi înflăcăratul înger, dar zelul său
De ceilalţi nu fu împărtăşit, ci judecat ca nelalocul lui,
Prea îndrăzneţ sau mult prea singular.
Se bucură de asta Apostolul, care-i răspunse
Mai îngâmfat acum: «Deci spui că noi am fost făcuţi?
Că suntem lucru de mâna a doua, în grijă transferaţi
La Fiul său de Tatăl? Interesantă zicere şi nouă!
Am vrea să ştim de unde-ai învăţat-o? Cine-a văzut
Făcându-se creaţia asta? Ţu îţi aduci aminte
Când ai fost făcut? îţi aminteşti de a ta facere,
Când Creatorul ţi-a dat fiinţă? Noi nu cunoaştem
Nici un timp în care să nu fi fost ca azi, pe nimeni
Nu cunoaştem înaintea noastră şi noi ne ştim din sine
Concepuţi, impulsionaţi de propria putere, când soarta
154 JOHN MILTON

Parcursese-n drumul ei un cerc deplin, acesta fiind


Sorocul de naştere al nostru, noi fii ai Cerului,
Din el născuţi! Puterea noastră vine doar din noi
Şi mâna noastră dreaptă ne va învăţa isprăvile de
seamă,
Prin încercare noi să ştim care ne e egalul! Şi-atunci
Cu toţii veţi vedea dacă rugi trebuie să-i înfăţişăm sau
Tronu-i să înconjurăm rugându-l sau mai bine atacându-l!
Cuvintele acestea tu du-le Regelui cel uns şi fugi, cât răul
N-o să-ţi oprească zborul!»
Acestea spuse şi un murmur ca un sunet de ape
Din adâncuri se auzi din oastea fără număr,
Cuvintele cu zel aplaudându-i, însă neînfricatul Serafim,
Chiar singur şi de vrăjmaşi înconjurat, răspunse:
«Tu, cel ce te-ai îndepărtat de Dumnezeu, o, Spirit
blestemat,
Ce binele din Ceruri ai uitat, îţi văd căderea
Ce va să urmeze şi nefericita-ţi hoardă amestecată
în grozăvenia asta, tu molipsindu-i pe vecie
De crima şi pedeapsa ta! De-acuma înainte
Să nu-ţi baţi capul, cum să scapi de jugul
De noul Dumnezeu-Mesia pus! Acum, acele legi
Ale iertării la tine nu se vor folosi, căci te acuză
Altele ce îndurare nu cunosc! Iar sceptrul cel de aur
Ce acum respingi, e numai un ciomag de fier
Care neascultarea să-ţi zdrobească.
Tu bine m-ai povăţuit să fug, dar nu grăbesc de-a ta
Ameninţare, ci fug de ale tale planuri blestemate,
De teamă ca mânia ce vă va zvârli în focul ei
Să nu aleagă între noi; căci în curând să te aştepţi
Să cadă tunetul său asupra ta şi-atunci ai să înveţi
Să-l recunoşti pe cel ce te-a făcut,
PARADISUL PIERDUT 155

Pe acela ce te poate nimici tu cunoscându-l!»


Aşa vorbi preacredinciosul Serafim Abdiel,
Credinţa între atâţia alţi necredincioşi păstrându-şi;
Doar el fidel, neispitit şi dârz, neînfricat păstrându-şi
Credinţa şi loialitatea, dragostea şi zelul.
Nici numărul şi nici exemplul celorlalţi
Nu au putut să îl abată de la adevăr
Şi nici gândirea să i-o schimbe. Prin al lor mijloc
El trecea în zboru-i şi cale lungă îndură
Dispreţul duşmănos al tuturor, pe care
Cu mândrie superioară îl înfruntă, nefiindu-i frică
De violenţa lor. Şi, cu dispreţ, el spatele întoarse
Acestor turnuri sortite în curând să piară.
Cartea a Vl-a

întreaga noapte, neînfricatul înger neurmărit zbură


Pe-a Cerului câmpie-ntinsă, până în zori de ziuă,
Când dimineaţa cu mâna-i rozalie deschise porţile luminii,
în muntele lui Dumnezeu se află-o peşteră,
De tronul său aproape, unde lumina şi cu umbra
Rotindu-se etern când poposesc, când iarăşi pleacă,
în Ceruri semănând dulce schimbare, la fel
Cu ziua şi cu noaptea; ieşind lumina, pe cealaltă intrare
Veni ascultătorul întuneric să-aştepte acolo ceasul
Când vălul să-şi întindă peste Ceruri, chiar dacă-acolo
întunericul e ca amurgul nostru de aici.
Acum înaintară zorii, gătiţi în aurul ceresc, iar Noaptea,
Dispăru în faţa lor, împinsă de razele din răsărit;
Vederii i se-nfăţişă de prima dată câmpia plină
De luminoase escadroane şi arme strălucind,
Cu armăsari focoşi, de bătălie gata; văzu atunci războiul,
în pregătirea lui, descoperind că toţi ştiau deja
Ce veşti vroia el să le-mpărtăşească Cu bucurie
Se amestecă şi el printre prieteneştile Puteri,
Care-I primiră cu veselie şi ovaţii pe cel ce
Din miriadele căzute se întorsese, numai el, neispitit.
In ropot de apaluze ei îl purtară până în faţa tronului
suprem,
PARADISUL PIERDUT 157

Iar acolo, o voce blândă, dintr-un nor de aur răzbătu:


«Tu, slujitor al Domnului, mărită fie-ţi fapta!
Prea-bine tu purtata-i lupta cea mai grea,
Singur în faţa mulţimii revoltate stând şi apărând
Eternul adevăr, în vorbe mai puternic tu
Decât ei toţi în arme; mustrarea lor tu ţi-ai atras
Mărturisindu-ţi adevărul, care e mult mai greu de suportat
Decât ameninţarea lor; căci ţie asta doar ţi-a stat în grijă,
în ochii Domnului tu fără pată să apari, chiar dacă
Lumii din jurul tău păreai stricat. Acum, în faţa lor
Vei câştiga mult mai uşor, de oşti de buni prieteni ajutat,
Iar la duşmani te vei întoarce, înconjurat de glorie,
Nu de dispreţul în care ai plecat şi-i vei supune-acum
Prin forţă, pe cei care drept lege judecata n-o cunosc,
Iar ca rege, pe Mesia, prin drept de merit domnind
Asupra lor. Tu, du-te acum, Mihail, prinţ al armatelor
cereşti,
Şi tu, urmaş al său în arme, Gabriel, în luptă
Să-i conduceţi pe neînfrânţii mei copii!
în luptă să conduceţi armata mea de îngeri, în mii
Şi milioane rânduită de bătaie, cu răzvrătiţii fără
Dumnezeu
Egală-n număr. Să-i asaltaţi fără de teamă
Şi să-i goniţi cu focul şi cu armele până-n hotarul Cerului,
Departe de la Dumnezeu şi de această fericire,
Până la locul de osândă, abisul negru din Tartar,
Care-şi deschide iute înflăcăratul haos, căderea
Cu limbile-i întinse ca să le-o primească.»
Astfel le spuse suveranul glas şi norii începură
Să înnegrească dealul; fumul făcea vârtejuri
Printre mocnite flăcări, semn al trezitei vrajbe;
Nu mai puţin îngrozitor suna cereasca trâmbiţă,
158 JOHN MILTON

Şi-atunci la glasul ei poruncitor, Puterile


care de partea Cerului stăteau se uniră într-un măreţ
careu
De neînvins şi începură să-şi mişte legiunile născute în
lumină
în sunete armonice de luptă, ce-i îndemnau
La multe şi măreţe fapte, conduşi de-ai lor conducători
Dumnezeieşti, gata mereu să lupte în cauza Mesiei
Şi a lui Dumnezeu. Porniră în unitate de nedestrămat
Şi nici coline, nici văi mai strâmte, nici codri
Şi nici râuri nu reuşeau să îi despartă, căci marşul lor
Deasupra pământului trecea şi numai aerul
Le susţinea agilul mers. La fel ca păsările, toate,
Când au fost chemate-n Eden, ca să-şi primească
Nume de la tine, aşa aceste legiuni trecură peste
întinsele tărâmuri ale Cerului, de zece ori mai mari
Decât Pământul. Dar, în sfârşit, în orizont, la nord
Le apăru un vast pământ de foc, ce semăna c-un câmp
de bătălie;
Iar mai aproape, li se-arătară armatele Puterii lui Satan,
Cu lăncile în aer ridicate, cu coifuri şi cu scuturi
Pe care-aveau înfăţişate cumplite lucruri; înaintau
Mânaţi de o cumplită grabă, căci se împăunau că vor
ajunge
Chiar în ziua'ceea, să pună stăpânire pe muntele lui
Dumnezeu
Şi pe-al său tron să urce, pe cel ce îi râvnea şefia;
Dar gândurile li se dovediră vane şi deşarte.
Chiar dacă la-nceput ni se părea ciudat şi nouă
Cum îngerii cu îngeri or să lupte, în oşti potrivnice
Acum întâlnindu-se, cei care se întâlneau odată
La sărbători ale iubirii şi-ale bucuriei, ca fii al unui singur
PARADISUL PIERDUT 159

Tată, imnuri de slavă Domnului nostru ridicând.


Dar strigătul de luptă şi tropotul cumplit
Curând, oricărui gând senin îi puse capăt.
Măreţ în mijlocul oştirii sale, slăvit ca Domnul Dumnezeu,
Stătea în carul său strălucitor ca Soarele Apostatul,
Idol al unei maiestăţi divine, înconjurat de
Heruvimi în flăcări şi scuturi aurite;
Apoi se scoborî de pe strălucitorul tron, căci între oşti
Mai rămăsese o fâşie-ngustă, un loc cumplit
Şi faţă-n faţă, gata de luptă, stăteau în şir
îngrozitor de alungit; în fruntea lor, Satan,
Cu paşi semeţi înainta, venind asemeni unui tun,
Cu diamante şi cu aur înarmat; priveliştea aceasta Abdiel
N-a îndurat s-o vadă, de-acolo de unde stătea,
între măreţii îngeri, spre măreţe fapte înclinat
Şi căutându-şi în neînfricatul suflet, îşi zise astfel:
«O, Cerule! O astfel de asemănare cu Preaînaltul
Nu poate să existe decât acolo unde credinţa
Şi adevărul nu mai sunt. Atuncea oare n-ar trebui
Puterea şi mărirea ca să scadă acolo unde nu mai e vir­
tute?
Cel îndrăzneţ în mişelie de ce nu e uşor de-nvins în
luptă?
Puterea, cu al dumnezeirii ajutor, eu vreau să îi încerc,
Acelui căruia tot eu i-am înfruntat şi strâmba judecată!
Şi nu e drept ca cel care odată, în dezbateri, de partea
lui
Făcut-a să triumfe adevărul, în bătălie să învingă,
Victorios să fie în înfruntările-amândouă?
Chiar dacă crudă este lupta, când raţiunea cu forţa
Se înfruntă, e drept ca raţiunea să învingă.»
Astfel în minte cumpănind, se-ndepărtă de semenii de
160 JOHN MILTON

arme
Şi către duşmani înaintând, la jumătatea drumului
Se întâlni cu îndrăzneţul său vrăjmaş, care
Se-ncinsese şi mai tare de furie, văzând
Cum Abdiel astfel, cutează să-l sfideze:
«Fudulule, din nou ne întâlnim? Sperai cumva
Că fără piedici vei ajunge la tronul Domnului,
Care credeai că-i nepăzit şi părăsit de toţi
De frica puterii tale şi a limbii ascuţite!
Nebunule, nu te gândeai că e în van să te ridici în arme
în contra Puterii nesfârşite, când el,
Din cele mai mărunte lucruri, putea crea
Armate nesfârşite, prin care să-ţi înfrângă nebunia;
Sau mâna nevăzută întinzându-şi, doar cu o lovitură,
Singur e-n stare să-ţi zdrobească legiunile şi să te
învingă?
Dar nu vezi oare că nu-i a ta armata toată? Există şi
aceia
Care credinţa o preferă, smerenie arătându-i Domnului,
Chiar dacă tu nu i-ai văzut, când numai eu părut-am
Lumii tale pe drum greşit pornit faţă de toţi.
Tu astea-nveţi acuma! învaţă deci, mult prea târziu
Ce unii pot să ştie când alţii mii, greşesc!»
Cu ochi dispreţuitori privindu-l, îi răspunse
Marele Duşman: «E pentru tine ceasul rău,
Dar pentru mine, dorita oră a răzbunării, tu,
Cel dintâi de mine căutat, din fuga-ţi te-ai întors,
Tu, înger răzvrătit, ca să-ţi primeşti răsplata,
Mânia dreptei mele s-o cunoşti întâiul, căci eşti primul
Care-a îndrăznit să mă înfrunte şi piept să ţină
La a treia parte din Zeii întruniţi la un sinod
în care vroiau dumnezeirea să şi-o statornicească,
PARADISUL PIERDUT 161

Căci ei având puteri divine, nu pot atotputerea să


accepte.
Venit în fruntea semenilor tăi ambiţia te îndeamnă
Să câştigi o pană-două de la mine, care să demonstreze
C-ai înfrânt. Fac astă pauză (să nu te lauzi că răspuns
Să-ţi dau n-am fost în stare) să-ţi spun că la-nceput
crezut-am
Că libertatea şi cu Cerul, pentru suflete cereşti, formează
un tot;
Dar văd acum că mulţi preferă să servească,
Ca să trăiască în ospăţuri şi cântări! O, servile Spirite!
Pe menestrelii Cerului i-ai înzestrat cu aşa putere,
Libertatea cu sclavie s-o înfrunte! Şi ziua asta
Că fapta lor e cum am spus.»
Scurt şi sever răspunse Abdiel:
«Tu, apostatule, din nou greşeşti şi-n veci
De la greşeală nu te vei abate, de adevăr mereu departe!
Nedrept îm pro şti credinţa, numind sclavie ascultarea,
De Dumnezeu sau de Natură poruncită;
Căci Dumnezeu îţi cere acelaşi lucru ca Natura,
Atunci când cel ce e mai vrednic cârmuieşte.
Sclavia este atunci când pe nevrednic tu trebuie să-l
slujeşti,
Sau chiar pe unul ce s-a răsculat în contra
Celui ce-i mai vrednic, aşa cum îţi slujesc acum ai tăi,
Tu însuţi nefiind liber, ci ţie îţi eşti sclav!
Şi totuşi îndrăzneşti supunerea să ne-o împroşti!
Domneşte tu în Iad, regatul tău să fie şi lasă-mă pe mine
Să-l slujesc pe Dumnezeu în Ceruri, de-a pururi binecu­
vântat!
Tu lasă-mă pe mine porunca sfântă să-i urmez,
Căci ea e vrednică de ascultare. Dar totuşi tu, în Iad
162 JOHN MILTON

Să nu aştepţi regate, ci numai lanţuri. Şi între timp,


Primeşte de la mine, fugarul reîntors, acest salut
De bun-venit în coiful tău murdar.»
Aşa zicând, o lovitură nobilă din Ceruri năpusti,
Asupra lui Satan, care căzu ca grindina pe coiful său
trufaş
Şi nici văzul, nici gândul iute şi nici scutu-i
Căderea s-o oprească nu puteau! Cu zece paşi
Fu aruncat-napoi Satan, iar la al zecelea căzu-n
genunchi,
în lancea-i uriaşă sprijinindu-se; părea că vârtej sub-
pământean
Sau un torent de apă mişcase de la locul lui un munte
Şi-I scufundase jumătate, cu toţi copacii lui.
Uimirea cuprinse tronurile răzvrătite, dar încercară
Şi-o furie mult mai mare, văzându-şi preamăritul
Zăcând înfrânt. Ai noştri, plini de bucurie, cu strigăte
Sărbătoreau victoria, nutrind mai arzător să lupte.
Dădu poruncă Mihail, din trâmbiţe, Arhanghelii să sune;
Şi sunară, pe tot întinsul Cerului, în timpul
Când armata cânta Osanna pentru Preamărit.
Dar nu statură să privească-n van nici ostile duşmane
Ci se repeziră, cu toţii, teribil să lovească.
Stârniră un vacarm cum niciodată în Ceruri
Nu se mai auzise; arme scrâşneau de alte arme
Atingându-se, într-o teribilă dizarmonie,
Răgeau turbate carele cu roţile de bronz;
Sunet cumplit iscă-ncleştarea! Săgeţile zburau înflăcărate
Şi arcuri ca de foc deasupra fiecărei oşti turnau.
Ambele oşti se năpustiră pe sub cupola-nflăcărată
într-un distrugător atac. De zgomot răsună tot Cerul
Şi de-ar fi fost pe-atunci Pământul, s-ar fi cutremurat
PARADISUL PIERDUT 163

Până-n adâncuri. Dar care e mirarea, când milioanele de


îngeri
Luptau feroce de-o parte şi de alta, când unul doar
Ar fi putut să mânuiască aceste elemente
Şi să-l încarce cu puterea acelor regiuni. Mai multă forţă
Ar fi avut atunci că să se-mpotrivească nenumăratei
armii;
Şi-ar fi creat distrugere cumplită, din temelie zguduind
Sau nimicind sălaşul lor de fericire, dacă Eternul Rege,
Atotputernicul, cu mâna ce conduce Cerul nu i-arfi
potolit,
Puterea făcându-le-o mai mică. Păreau legiunile ca
număr,
în parte fiecare, o oaste numeroasă şi fiecare mână înar­
mată
Prin forţa-i, egală cu o legiune. în luptă, deşi condus,
Războinicul părea conducător şi orice cap de oaste
Părea că-i un războinic oarecare; ştiau prea bine
Când să avanseze, când să stea, când să aplece balanţa
luptei,
Când să deschidă sau să strângă flancurile
întunecatului război. Nici gând de fugă ori de retragere
Şi nici o faptă care să stinge: teamă: cu toţii
Se bazau pe sine-înşişi, de parcă doar în arma lor
Stăteau sorţii izbânzii. Se întâmplară fapte
De eternă glorie, căci uriaş se întindea această luptă:
Se năpusteau o dată pe pământ, iar altă dată
în aer aripa şi-o avântau, văzduhul, cu foc cumplit
umplându-l.
O lungă vreme rămase bătălia-n cumpănire.
Până-n momentu'-n care Satan, ce-n ziua aceea
O putere prodigioasă arătase şi nu-şi găsise încă egal în
164 JOHN MILTON

arme,
Văzu cum sabia lui Mihail, mai multe escadroane
Dobora o dată; cu mâinile-amândouă, mişca în aer
Sabia lui cumplită, tăişul secerându-i loc în cale.
în grabă porni Satan, distrugerea să o oprească,
Făcându-şi loc cu scutul său imens de diamant;
Văzându-I, marele Arhanghel îşi încetă războinica lui
trudă,
Gândind cu bucurie că va putea sfârşi acest război,
Dacă pe marele Duşman îl va înfrânge;
Cu faţa-nflăcărată şi cu furie încruntând sprânceana,
El primul începu să cuvânteze:
«Tu, creator al răului, necunoscut şi fără nume-n Ceruri
Până în clipa-n care te-ai revoltat, acum eşti
Mulţumit probabil de faptele cumpite de vrajbă
Pe care le-ai stârnit, doar că asupra ta şi-a liotei tale
Mai crunt se vor întoarce. O, cum ai deranjat tu
Binecuvântata pace a Cerului şi în Natură
Ai adus Nefericirea, ce până la oribila ta faptă, de
răzvrătire,
Nici nu a fost creată! Cum răutatea tu ai răspândit-o
în cei care odată erau fideli şi credincioşi,
Acum, la fel ca tine, trădători! Să nu crezi c-ai putut
Să tulburi pacea sfântă, căci Cerul te va izgoni afară
Din limitele sale. Cerul e un sălaş al fericirii
Şi nu primeşte faptele de barbarie şi războiul!
Tu ia-ţi de-aici ea răul şi pleacă la locul tău, în Iad,
Tu şi cu liota-ţi ticăloasă! Acolo n-ai decât să coci urzeli,
Cât sabia-mi asupra ta nu se coboară să te-osândească,
Sau altă răzbunare, de la Dumnezeu, nu cade peste tine,
Durerea să ţi-o înmulţească!»
Astfel vorbi al îngerilor Prinţ şi astfel îi răspunse
PARADISUL PIERDUT 165

Adversarul: «Să nu crezi că-o suflare de ameninţare


Mă poate îngrozi, când nu m-ai îngrozit cu fapte!
Mi-ai alungat cumva oştirea sau dacă i-ai împins
Către cădere nu s-au sculat din nou îndată?
Crezi c-ai să mă lungi cu-ameninţări? Să nu crezi
Că se va sfârşi aşa războiul pe care îl numeşti al Răului
De noi chemat Războiul Gloriei, pe care vrem să-l
câştigăm
Şi Cerul să îl transformăm în Iadul despre care tu
Ne povesteşti. Aici măcar trăi-vom liber, chiar dacă
N-om ajunge să domnim! Până atunci,
Eu nu mă dau în lături, puterea ta măreaţă să-ţi înfrunt,
Chiar dacă te ajută cel ce se numeşte Atotputernic;
Nu voi fugi, căci îndelung te-am căutat!»
Sfârşiră vorbele şi în tăcere se pregăteau de luptă;
Căci cine poate, chiar şi-n al îngerilor grai,
Să o descrie sau cum, asemuind cu lucruri pământeşti,
închipuirea omenească ar putea cuprinde forţa
Fiinţelor dumnezeieşti? Căci Dumnezei păreau cei doi.
Mişcându-se sau stând sau prin statură,
Făcuţi ca să decidă soarta Cerului. în aer vânturau
Aprinsele lor săbii, umplând văzduhul de cumplite cercuri
Şi scuturile le sclipeau ca doi sori imenşi,
în timp ce Aşteptarea, încremenise de oroare.
Din fiecare parte, se retrăgeau oştenii îngeri,
Lăsând un câmpia goală, temându-se de aşa cumplită
iuptă;
Aşa cum dacă-ar fi s-asemuim lucruri măreţe cu mărunte,
Dacă-a Naturii armonie ar fi să se destrame,
Războiul s-ar întinde printre constelaţii, iar ei ar semăna
în luptă cu doi aştri, ce-n crudă opoziţie se-ntrec
Pe bolta cea înaltă, izbindu-şi sferele-ntre ele
166 JOHN MILTON

Deodată amândoi ridică ameninţătoare braţe, cu-o forţă


Aproape pe măsura celui Atotputernic; o lovitură singură
Ajunge ca să distrugă totu'-n jur, căci necerându-se reîn­
noită,
Nu lasă nici puterea lor nehotărâtă. Dar sabia lui Mihail
Din armele Celui de Sus era luată şi astfel făurită,
încât tăişului nu era corp solid care să-i poată rezista;
Ea se-ntâlni acum cu sabia lui Satan, spre care,
Prăvălindu-se năprasnic, în două o tăie; dar mult nu
zăbovi
Şi îşi întoarse din nou tăişul, care pătrunzând adânc
îi reteză din trup în partea dreaptă. Satan
întâia oară cunoscu durerea şi se zbătu chircit,
Atât de mare rană brăzdase-n el tăioasa lamă;
însă eterica substanţă ce-l întrupa se închega la loc,
Căci nu era făcută să se destrame; din rană ieşi un râu
De sânge roşu, din cel mai pur nectar, aşa cum numai
Spiritele cereşti puteau să sângereze şi îi pătă
Armura, până atunci strălucitoare. Atunci, din toate părţile
Săriră în ajutorul lui potop de îngeri, care în faţa lui
Făcură un zid de apărare, în timp ce alţii îl purtară
Pe scuturi înapoi la carul lor, unde stătu ferit de luptă,
Scrâşnea din dinţi de ciudă, de umilinţă şi furie
Că nu era el neasemuit în luptă; o-asemenea ruşine
îi înjosea mândria, fiind aşa departe de marea sa
speranţă,
De-ai fi lui Dumnezeu egal!
Şi totuşi, repede se vindecă, căci Spiritele erau vitale
în întreaga lor substanţă, nu ca fragilul Om,
A cărui viaţă depinde de-ale sale măruntaie,
De inimă, ficat sau de rinichi; un Spirit doar prin nimicire
Poate ca să moară şi nu poate ca-n textura sa lichidă
PARADISUL PIERDUT 167

O lovitură ce să-i cauzeze moartea să primească.


El tot prin inimă trăieşte, prin cap, prin ochi şi prin
ureche,
Prin simţuri şi prin minte, iar după voie îşi creează
mădulare,
Iar formă, mărime sau culoare, mai condensată
Sau mai rarefiată, tot după bunul plac îşi iau.
în vremea asta, se petreceau în alte părţi măreţe fapte
Ce merită să fie povestite, acolo unde luptau
Puterile lui Gabriel şi înaintând cu mândrele lor flamuri
Treceau prin oastea deasă a regelui Moloch.
Acesta, negru de furie, pe cine îndrăznea să îl înfrunte
Ameninţa legat de roata carului că o să-l tragă;
Şi nu scutea de blasfemie nici pe Cel Sfânt din Ceruri,
Doar că nu mult trecu şi despicat cu sabia pân' la brâu,
Cu armele făcute ţăndări şi biciuit de o durere cruntă,
Fugi şi el. în flancuri diferite şi Uriel, şi Rafael
Duşmanii îşi înfrânseră, chiar uriaşi fiind
Şi înarmaţi cu stânci de diamant; pe Adramelech
Şi pe-Asmadai ei i-au învins, din Tronuri,
Cele mai puternice, ce se credeau al fel cu Zeii,
Dar care-acum, fugind şi plini de răni, se învăţară
Să fie mai umili. Şi nu stătea nici Abdiel degeaba,
Căci răspândi teroarea prin leahta cea atee
Şi dintr-o lovitură îi înfrânse pe Ariei şi pe Arioch;
La fel mişelia lui Ramiel o spulberă,
Lăsând duşmanii risipiţi pe ici pe colo.
De alţi o mie ţi-aş putea vorbi, ca să-i slăviţi aicea
Pe Pământ, dar îngerii aleşi se mulţumesc
Cu faima lor din Cer şi nu-şi doresc a oamenilor laudă!
Cealaltă parte, duşmanii, chiar de viteji în faptele de luptă
S-au dovedit, o dată cu osânda şi numele din amintirea
168 JOHN MILTON

sfântă
A Cerului le-au fost şterse, lăsaţi fiind în întuneric
Să sălăşluiască fără nume. Căci puterea, despărţită
de-adevăr
Şi de justeţe, nu-i vrednică de nici o laudă şi
Doar mustrare merită; şi totuşi ea la glorie aspiră şi caută
A-şi dobândi prin infamie faima; aşa deci
Fie condamnaţi la veşnică tăcere!
A c u m , mai-marii lor fiind înfrânţi, soldaţii toţi
Dădură înapoi, de-atacuri fără număr zăpăciţi şi fugiră
Mânaţi de groază într-o dezordine cumplită,
Lăsând pământul plin de arme sfărâmate; zăceau
grămezi
Şi carele de luptă cu armăsarii lor focoşi şi plini de
spumă;
Toţi cei ce rămăseseră-n picioare se repeziră
Spre oastea lui Satan, care abia putea să se mai apere.
Cuprinşi de frică, erau cu toţii palizi, căci cunoscuseră,
întâia oară, durerea şi ruşinea fugii, trăgându-li-se acest
rău
Doar din păcatul nesupunerii, căci până atunci
Nici unul nu a cunoscut nici frica, nici fuga, nici durerea.
Departe de aceştia, Sfinţii cei neispitiţi, siguri de ei,
Mergeau în strâns careu, invulnerabili; asemenea avanta­
je
Le dăduse inocenţa lor asupra duşmanilor;
Ei n-au păcătuit şi veşnic s-au supus, astfel că nu puteau
Să fie-nfrânţi în luptă: nu oboseau şi nu simţeau durerea,
Chiar de răniţi erau şi chiar dacă în focul luptei
Fuseseră mutaţi din locul etern al preamăririi lor.
Noaptea acum îşi începu rotirea, vălul de întuneric
Trăgându-I pe Pământ, liniştea şi împăcarea aducând în
PARADISUL PIERDUT 169

luptă,
Sub copertina ei de nori lăsând să se odihnească
Pe cei victorioşi, dar şi pe cei învinşi. Pe câmpul de
bătaie,
Mihail o tabără întinse cu ai săi îngeri în luptă-nvingători,
Iar de pază puse gărzi de Heruvimi, pe lângă unduitoare
flăcări.
în front vecin, Satan cu oastea-i de rebeli, departe,
în întuneric dispăru şi ignorând odihna, în jurul său îşi
strânse
Aleşii mai de seamă şi fără teamă astfel el le grăi:
«O, dragi tovarăşi, în luptă încercaţi şi în pericole
Acum puterea-n arme vă este cunoscută şi voi v-aţi
dovedit
Nu doar de libertate vrednici, prea mică năzuinţă, dar
Lucru mai de seamă: de onoare, de stăpânire, de faimă
şi de glorie!
Cine a înfruntat o zi în luptă, cu nehotărâtă soartă,
(De ce n-ar rezista atunci eterne zile?) tot ceea ce
Al Cerurilor Rege a aruncat în contra noastră,
Din tronul său înalt, a judecat că oastea asta va fi destulă
Pe noi să ne supună voinţei sale, dar nu a fost aşa.
Se pare că poate fi învins, în viitor gândind, chiar dacă
până-acum
El s-a crezut atoateştiutor. E-adevărat că noi am fost
Mai slab armaţi şi nişte umilinţe am avut de îndurat
Şi durerea pe care n-am mai simţit-o până acum,
Dar care, odată cunoscută, e vrednică doar de dispreţ;
Până acum aflat-am că cereasca noastră formă
Nu poate răni mortale să primească şi chiar de e
străpunsă,
în curând se închide, din sine vindecată.
170 JOHN MILTON

Durerea este mică atunci dacă există leacul;


Poate că arme mult mai bune şi mai tăioase, atunci
Când iarăşi ne vom înfrunta, ne vor servi mai bine nouă
Şi mult mai rău duşmanului sau poate că vom reuşi
Să înclinăm balanţa care sorţii luptei îi cumpăneşte.
Şi dacă alte necunoscute pricini i-ar scoate iar învingă­
tori,
Atâta timp cât mintea vom reuşi să ne-o păstrăm întreagă
Şi judecată sănătoasă, prin schimburi de păreri şi
cercetări
Vom reuşi misterul să îl dezlegăm.» El se-aşeză
Şi-n locul lui se ridică Nisroch, întâiul între capii cei
distinşi;
Ca unul ce scăpase din cruda luptă, în chinuri grele,
Cu armele distruse, întunecat la faţă îi răspunse:
«Tu, cel care ne eliberezi de noi stăpâni, tu, conducător
Al libertăţii noastre de-a fi dumnezei, e grea-ncercarea
asta
Şi prea nedreaptă, căci chiar de suntem dumnezei
Noi trebuie contra unei armate mai puternice să luptăm
Şi să-ndurăm durerea, pe când duşmanii noştri
Nici n-o cunosc. Din răul ăsta trebuie să ne găsim scă­
parea,
Căci ce valoare are puterea sau mărirea, chiar dacă
Fără de pereche, atunci când durerea te chirceşte
Şi te subjugă acelui care este mai puternic?
Poate că plăcerea ne-ar putea lipsi din viaţă
Şi fără să ne plângem, cu mulţumire am putea trăi
O viaţă liniştită. Insă durerea e cea mai rea
Din toate relele, cumplită nenorocire, care întrece
Graniţa răbdării! Cel care-ar născoci ceva
Care să ne rănească inamicii, cei încă neatinşi de arme
PARADISUL PIERDUT 171

Sau noi să ne-narmăm cu arme asemeni lor,


Acela ar merita la fel de multe ca acela cărui
Libertarea noastră-i datorăm.»
La care Satan, cu faţă prefăcută îi răspunse:
«De nu e născocire ceea ce tu crezi că este atât de
important
Pentru victoria noastră, eu ţi-l aduc! Dar care dintre noi,
Privind la poleiala acestei lumi cereşti,
în care dăinuim, întinsul continent al Cerului,
împodobit cu plante şi fructe, ambrozie, aur, perle;
Al cui ochi oare păzeşte atât de slab acestea,
Ca să nu-i pese că în adâncul din care le răsare rădăcina
Sunt negrele şi crudele materii, din spumă
Gata oricând să izbucnească; care la atingerea unei raze
Ţâşnesc mirifice, dezvăluindu-se luminii ?
Pe-acestea toate le va păstra abisul pentru noi
în întunericul din care-au răsărit, însămânţat cu infernale
flame!
Acestea, îndesate în rotunde şi lungi maşinării,
Deschise la un capăt şi la celălalt aprinse,
Ar bubui ca tunetul şi pe duşmanii noştri
Mare nenorocire s-ar abate, căci în bucăţi ar face
Orice va cuteza să ne stea împotrivă!
Şi se vor teme că de la Tunet arma lui cumplită am
furat-o;
Şi n-om trudi prea mult, căci până-n ziuă
Aşteptarea ni se va împlini. Dar între timp,
Haideţi să revenim la viaţă! Uitaţi de frică şi haideţi
Minţile să ne unim întru putere şi veţi vedea
Că nu e greu nimic şi disperării pradă
Nu trebuie să ne lăsăm!»
El încheie şi cuvântarea-i aduse-nseninarea
172 JOHN MILTON

Pe chipurile ostenite, reînviind speranţa;


Invenţia sa cu toţii admirau, gândindu-se
Cum n-au putut chiar ei să o creeze, aşa uşor părea
O dată ce fusese spusă, cum înainte să se ştie,
Nu se credea a fi cu putinţă. Şi totuşi, cu puţin noroc,
în vremuri viitoare, de-ar fi ca răul să sălăşluiască-n
lume,
Poate că vreunul, cu gânduri rele sau doar condus
De intrigi diavoleşti, va fi în stare să mai inventeze
Asemenea maşinărie care pe fiii omului să-i nimicească
Şi de păcat să fie împinşi către război, ei să se
nimicească între ei
Lăsară adunarea şi toţi la muncă se grăbiră;
Perechi de mâini, nenumărate, gata cu toate la un semn,
întoarseră pământul Cerului şi văzură dedesubtul lui
Plămada din natură, în starea brută, de dinainte de con­
cepţie;
Găsiră spumă de pucioasă şi de nitriu, pe care
Cu aleasă artă le amestecară şi le coapseră şi-apoi
Lă fărâmară, strângându-le-n grămezi ca nişte negre
grâne.
Apoi mai dezgropară ascunse vine (cum are şi
Pământu-n măruntaie).
Din pietre şi din minerale, maşinării şi groaznice ghiulele
Căutând, unelte toate ale ruinei; alţii făcură rost
De trestii lungi, ce se-aprindeau dintr-o atingere.
Adăpostiţi de Noaptea trează şi până zorii să sosească,
îşi săvârşiră în secret lucrarea, tăcuţi şi grijulii.
Dar de îndată ce zorii dimineţii se iviră din orient,
Se trezi armata de îngeri victorioşi şi sunând prelung din
turle
Din nou gata de luptă se-adunară; se strânseră
PARADISUL PIERDUT 173

In panoplii de aur, strălucitoare oaste; alţii, sus, de pe


culmea zorilor
Priveau în jur; iscoadele umblau cu nu prea multe arme
Şi cercetau în fiecare colţ, să afle unde sunt duşmanii,
Unde-au înnoptat, dac-au fugit sau dacă pentru luptă
Iar se pregătesc; curând îi întâlniră flamurile cu embleme
Larg desfăşurate, înaintând cu batalionul lor
încet, dar sigur; şi-atunci cu viteza-i cea mai mare,
Zbură iscoada Zophiel, fiind ce! mai iute dintre Heruvimi
Şi în văzduh strigă: «La arme, războinici,
Şi pregătiţi-vă de luptă! Duşmanul pe care îl credeam
fugit
Este aici aproape, scutindu-ne să-l urmărim prea mult;
Să nu vă temeţi c-au să fugă, căci vin încoace
Precum un negru nor, pe feţe cu încrederea şi
Hotărârea zugrăvite. Voi îmbrăcaţi-vă armurile de dia­
mant
Şi bine coifurile să vi le legaţi şi-n mână fiecare
Prindeţi scutul; căci astăzi, mi se pare mie, că n-o să
cadă burniţă,
Ci o furtună bubuind de iuţi săgeţi de foc!»
Aşa grăi acesta, vestindu-le pericolul celor ce
Cu atenţie înaintau; netulburaţi primiră aceştia vestea
Şi porniră către bătălie, când iată ce văzură:
Nu prea departe-n zare. duşmanul, în batalioane uriaşe
Se apropia cu pasul greu, cu diavoleştile invenţii
Ascunse-n goluri printre legiuni, ce astfel
Le ascundeau înşelăciunea. La o distanţă-anume
Armatele opriră, dar imediat Satan sări în capul oştii sale
Şi se-auzi comanda sa asurzitoare:
«Avangardă, la dreapta şi la stânga desfăşuraţi-vă,
Aşa încât cei care ne privesc cu ură să vadă
174 JOHN MILTON

Cum pacea şi înţelegerea o căutăm; cum suntem gata


Cu inima deschisă să-i primim, de ne primesc solia
împăcării
Şi spatele nu ni-l întorc cu mişelie! Dar nu cred asta
Şi mi-este martor Cerul! Cerule, tu martor să îmi fii
Că ne deschidem inimile! Voi ce porunca trebuie
Să-mi împliniţi, atingeţi ceea ce noi ne-am propus,
Cu glas puternic, ca să ne audă toţi!»
Astfel vorbi-n batjocură Satan şi-abia ce termină de spus
Neclarele cuvinte, că aripa din dreapta şi cea din stânga
Se despărţiră şi către flancuri se-ndreptară;
Atunci în faţa ochilor ie apăru un lucru nou şi straniu,
O triplă stivuire de colane, de bronz, de piatră sau de fier
Pe roţi, putând să pară coloane înalte sau găunoase
trunchiuri
De stejar sau brad, lipsite-acum de crengi, în codru
Sau căzute pe un munte; de nu căscau în faţa noastră
Imensele lor guri, care nenorocirea prevesteau.
La coada lor stătea câte un Serafim, în mână cu o trestie
aprinsă,
în timp ce noi stăteam pierduţi în gânduri;
Dar asta nu dură prea mult, căci în curând văzurăm
Cum trestiile le coboară şi lin ating cu ele deschizătura.
Şi imediat tot Cerul fu cuprins de flăcări, acoperite
în curând de nori de fum ieşiţi în valuri groase
Din gâtul drăceştilor maşini, al căror muget
Umplea cu zgomote cumplite cerul, de-a lungul şi de-a
latul
Sfârtecându-I şi slobozind din măruntaiele-i drăceşti
Tunete şi grindină din globuri mari de fier;
Acestea cu o năvalnică furie asmuţite loveau din plin
Oastea învingătoare şi îi făcu pe cei ce altfel ar fi stat ca
PARADISUL PIERDUT 175

stânca
Să nu stea în picioare; şi mii căzură, îngeri peste
Arhangheli
Rostogolindu-se, din pricina armurii mai ales, căci ei,
Neînarmaţi, ar fi putut rapid să scape de starea lor de
Spirite,
Strângându-se în sine sau dispărând de-acolo.
Dar rândurile li se destrămau şi ce puteau să facă?
Dacă-nainte s-ar fi repezit ca să atace, cu siguranţă
Ar fi fost încă o dată împinşi de-a dura, iar
Duşmanii şi-ar fi râs de ei a două oară; căci, în faţa lor
Se-nfăţişa încă un rând de Serafimi cu trestiile-n mână,
Gata încă un tunet să sloboadă. înfrânţi să se retragă?
Asta urau mai mult! Atunci Satan, văzându-i cum se
chinuiesc,
Strigă-n batjocură către ai lui tovarăşi:
«O voi, prieteni, de ce nu vin învingătorii aceştia
Către noi, căci nu e mult de când veneau neînfricaţi ?
Acum când noi am vrut cu braţele deschise să-i
întâmpinăm
Şi cu senină frunte (ce am putea face mai mult?),
Vrând moduri de-nţelegere să le propunem, când ei
Se-ndepărtară într-un fel bizar, de parcă toţi ar fi dansat;
Şi totuşi prea ciudat şi prea sălbatic pare acest dans!
Sau poate că sunt doar mânaţi de bucuria păcii ce le-o
oferim?
Dar poate că dacă ne-ar auzi din nou propunerea
îi vom convinge să se hotărască iute!»
Vorbi apoi Belial, urmându-i jocul:
«Comandante, condiţiile ce li le-am trimis sunt unele
Cu greutate, cu mijloc tare şi cu puteri ce nimeresc
Direct la ţintă; aşa cum ne dăm seama, i-am pus pe toţi
176 JOHN MILTON

Să facă tumbe, iar unii chiar s-au zăpăcit! Cel care îi


primeşte
E nevoit să-i înţeleagă, din cap şi până în picioare;
Iar dacă nu sunt înţeleşi, au darul de-a ne face să-i
cunoaştem
Când nu merg tocmai drept.» Aşa batjocoreau
Duşmanii între ei, îmbucuraţi de gândul fără de tăgadă al
victoriei.
Aşa uşor credeau că pot s-ajungă, cu ajutorul născocirii
lor,
Ai Domnului egali, bătându-şi joc de tunet şi de oastea
sa,
Ce se afla acuma la restrişte. Dar nu rămase-aşa
Prea multă vreme, curând mânia cruntă îi ajunse
Şi arme potrivite îngerilor le găsi ca să înfrunte
Oastea infernală. Şi-atunci să fi văzut puterea
Pe care Domnul asupra îngerilor săi o pogorâse!
Cu toţii armele îşi aruncară, fugind către coline
(Căci Pământul are de la Ceruri această varietate a
plăcerii,
De munţi şi văi), gonind uşori precum sclipirea unui ful­
ger,
Ei clătinară munţii din temelii şi-apoi cu toată greutatea
lor
De ape, stânci şi de păduri imense îi smulseră
Din rădăcină şi de părosul creştet apucându-i
în mâini îi ridicară şi-i purtară! Uimiţi, fii sigur,
Rămaseră duşmanii şi groaza îi cuprinse,
Văzând cum vârfurile munţilor se-înclină către ei
Şi peste blestematele maşini se prăvăliră, pe toate
îngropându-le sub stânci, o dată cu-a duşmanilor
încredere.
PARADISUL PIERDUT 177

Curând se năpustiră şi asupra oştilor: deasupra lor


Zburară promontorii, întunecând văzduhul
Şi zdrobind sub ele legiuni; armurile le aduceau
Durere şi mai multă şi îi făceau mai tare de durere ca să
geamă;
Mai multă vreme se zbătură până când reuşiră
Să iasă din astfel de închisoare, căci chiar dacă la
început au fost
Spirite create din lumină pură, acum păcătuind
S-au înjosit. Cei ce mai rămăseseră dintre duşmani
Au încercat să lupte cu ale noastre arme,
Rupând şi ei toţi munţii di-'mprejur: zburând în aer
Munţii se-ntâlneau, încât jos pe pământ toţi se luptau
Sub umbra lor. Ce zgomot infernal!
Războiul părea un joc de societate, asemuit cu nebunia
asta!
întregul Cer s-ar fi distrus, umplut fiind de ruine,
Dacă Atotputernicul Părinte, din sanctuarul său
Din Ceruri, gândind la luptele astea toate,
Acest tumult nu l-ar fi prevăzut şi să se-ntâmple ar fi per­
mis,
Ştiind astfel că ţelul său măreţ se va-mplini,
Ca să-şi cinstească Fiul, de toţi duşmanii răzbunându-l,
Făcându-I domn peste puterea-i toată.
Astfel îi spuse Fiului sfătuitorul său:
«Fiu prea-iubit, lumina gloriei mele, în care prinde chip
Dumnezeirea mea, tu cel a cărui mână împlineşte
Ce eu am poruncit; tu cel ce în Putere îmi urmezi,
Trecut-au două zile, aşa cum noi le socotim în Ceruri,
De când pornit-a Mihail cu oastea-i de Puteri,
Pe aceşti rebeli să-i îmblânzească. Amară le-a fost lupta
Şi altfel nu putea să fie când astfel de duşmani
178 JOHN MILTON

In arme se înfruntă; căci i-am lăsat să se întreacă singuri,


Şi bine ştii că i-am făcut pe toţi egali, păcatul doar
Deosebindu-i. Dar eu acum opresc aceste lucruri
Din destinul lor pentru că altfel lupta în veci nu s-ar
sfârşi;
Războiul a împlinit tot ce se poate-mplini într-un război,
Mânia preschimbând şi munţii chiar în arme.
Primejdioase şi străine sunt asemenea lucrări
De Ceruri! Deci, două zile au trecut, a treia fiind a ta;
Am suportat până acum, voind ca ţie să-ţi revină gloria
De a sfârşi războiul, căci numai Tu poţi capăt să-i pui.
Căci eu în tine virtuţi şi har dumnezeiesc am pogorât,
încât cu toţi în Ceruri şi-n Iad puterea ta să o cunoască;
Cumplita luptă tu trebuie să potoleşti, pentru ca
Vrednic să te dovedeşti a fi Moştenitorul lucrurilor toate,
Rege de mine uns. Tu du-te atunci, Puternic
întru puterea Măreţului tău tată! în carul meu te urcă
Şi mână-i repezile-i roţi, ce temelia Cerului o zguduiesc;
Cu tine ia întregul meu război, ia-mi arcul
Şi tunetul cumplit, ia toate atotputernicele mele arme!
încinge-ţi sabia la şold şi pleacă să-i găseşti
Pe-ai întunericului fii, goneşte-i departe de-ale Cerului
Hotare şi aruncă-i în adânca groapă nesfârşită!
Acolo lasă-i după placul lor pe Domnul să-l dispreţuiască
Şi pe Mesia, al său Rege miruit!»
Astfel grăi, cu razele-i iluminându-şi Fiul; acesta
în chipul său primi pe Tatăl în toată nesfârşita sa
Splendoare. Şi astfel îndumnezeitul Fiu răspunse:
«O.Tată, tu Domn al Tronurilor cereşti, întâiul,
Cel mai Sfânt, cel mai înalt şi cel mai Bun, tu veşnic
Ai încercat în slavă Fiul să-ţi ridici, iar eu
La fel pe tine am încercat să te ridic în slavă,
PARADISUL PIERDUT 179

Aşa cum se cuvine! Aceasta-mi este slava


Şi mulţumirea, că tu prin mine îţi declari voinţa împlinită,
Iar mulţumirea mea este să ţi-o împlinesc!
Tu dându-mi sceptrul şi putere, eu le accept
Şi bucuros ţi le voi da-napoi atunci când, la sfârşit,
Tu vei fi tot în toate şi eu în tine pentru veşnicie;
Şi în mine toţi acei iubiţi de tine. Dar pe cel ce tu urăşti
Şi eu urăsc la fel şi pot mânia să-ţi îmbrac
La fel cum pot blândeţea, fiindu-ţi întru toate a ta oglindă.
Curând, cu marea ta putere înarmat, eu Cerul voi scăpa
De aceşti rebeli şi îi voi arunca în negrul lor sălaş,
înlănţuiţi şi pradă viermilor ce nu mor niciodată,
Pentru că au cutezat să se revolte şi împotriva ascultării
tale,
Chiar dacă în ascultarea ta zace eterna fericire.
Atunci Sfinţii tăi, fără a mai fi cu alţi amestecaţi,
Aleşi acum de răzvrătiţii aceştia, dând înconjur
Muntelui Sfânt, din inimă toţi Aleluia îţi vor cânta,
Iar eu Domn le voi fi!»
Astfel el spuse şi înclinându-se peste sfinţitul sceptru,
Se ridică din dreapta Gloriei în care sta.
A treia sacră dimineaţă să se mijească începea
Şi Răsăritul cu raza-i caldă Cerurile-i lumina.
Deodată cu sunet de vârtej se năpusti gonind
Carul Dumnezeirii părinteşti, fulgere şi flăcări în juru-i
răspândind,
Un car netras, ci-nsufleţit cu spirit, urmat de un convoi
De patru heruvice închipuiri. în parte, fiecare
Avea vreo patru chipuri; cu ochi ca nişte stele
Aveau împodobite aripile şi trupurile; la fel roţile,
în spiţa de berii aveau perechi de ochi o mie;
Deasupra capetelor aveau un firmament pe care
180 JOHN MILTON

Tron de safir stătea, cu ambră pură împodobit


Şi zugrăvit în ale curcubeului culori.
El, înarmat cu meşteşug ceresc de lucitorul Urim,
Să urce începu; la dreapta sa Victoria
Stătea înaripată ca un vultur; iar lângă el sta aşezat
Divinu-i arc şi tolba cea cu tunete-nţesată;
Şi în juru-i se stârnesc valuri de fum, rotindu-se cumplit
Şi flăcări în gâlceava stârnesc scântei.
Urmat de zeci de mii şi mii de Sfinţi, înainta,
Alaiul de departe strălucind; avea şi douăzeci de mii
(Eu numărul le-am auzit) de care de-ale lui Dumnezeu,
De fiecare parte rânduite. El, pe aripile unui Heruvim,
Plutea sublim prin cerul cristalin, pe tronu-i de safir.
Departe, în zare fu văzut în toată măreţia sa,
De oastea îngerilor mai întâi, neaşteptată bucurie
Stârnind imensul său stindard în Ceruri;
Armata-şi strânse Mihail, un singur corp să-alcătuiască
Cu toţi conduşi de acelaşi Cap. Puterea cea Divină
în faţa lui îi pregătise drumul şi la comanda sa
Toţi munţii cei dezrădăcinaţi erau acum din nou la locurile
lor;
Aceştia îi auziră glasul şi deveniră toţi ascultători,
Iar Cerul faţa-şi iar îşi înnoi, zâmbind cu înflorite văi şi
dealuri.
Văzând acestea, nefericiţii lor vrăjmaşi rămaseră
Cu îndârjire acolo şi forţele îşi adunară laolaltă.
Nesocotiţii! Speranţa şi-o trăgeau din disperare,
în Spirite cereşti cum poate exista aşa nemernicie?
Ce semne-l pot convinge pe cel ce e prea mândru să se
schimbe
Şi ce minuni îl pot mişca pe încăpăţânat?
Pe aceştia mai răi îi face ceea ce pe alţii mai mult
PARADISUL PIERDUT 181

îi îmblânzeşte! îndureraţi erau văzându-i gloria


Şi mai tare îi lovi invidia privind la înălţimea Fiului;
Dorindu-şi acest lucru, cu mai mult zel de luptă se gătiră,
Prin forţe sau înşelăciune sperând să izbândească
Şi să-i învingă pe Dumnezeu şi pe al lui Mesia,
Sau să cadă în eterna nefericire. Se îndreptară
Spre bătălia ultimă, dispreţuind şi fuga, şi retragerea.
Oştirii sale, Fiul Domnului astfel vorbi:
«Voi, Sfinţi, în strălucita voastră rânduiala, staţi liniştiţi!
Voi, îngeri înarmaţi, astăzi vă odihniţi de greul luptei!
Războiul din credinţă l-aţi purtat şi Domnul îl primeşte,
Căci cauza cea dreaptă voi fără frică aţi apărat-o
Şi ceea ce-aţi primit, la rândul vostru aţi înapoiat;
Dar pedepsirea acestei hoarde blestemate
De altă mână trebuie făcută; a lui e răzbunarea
Sau a celui pe care îl numeşte însuşi el.
Acestei zile nu-i sunt necesare nici numărul şi
Nici mulţimea; staţi doar pe loc şi vă uitaţi
Cum Domnul mânia prin mine îşi revarsă,
Căci ei pe mine m-au dispreţuit, şi nu pe voi.
Pe mine ei m-au pizmuit şi împotriva mea mânia
Li-i dezlănţuită, căci Tatăl, care-n Ceruri are
Puterea şi mărirea toate, mie mi-a dăruit cinstirea,
Pe-a voii lui măsură. Aşa că pedepsirea lor
Mie în mână mi-a lăsat-o. Şi voia ca să le-o îndeplinesc,
Cu mine îi voi lăsa să se întreacă în luptă,
Ca să vedem care din noi se dovedeşte mai puternic.
Ei, toţi, sau singur eu în contra lor; cum în putere se
măsoară ei,
Alte virtuţi nepizmuind şi nu le pasă dacă altul
Le arată că-i mai bun: eu în putere cu toată ceata lor
Mă voi întrece!»
182 JOHN MILTON

Aşa vorbit-a Fiul şi în teroare faţa i se schimbă,


Prea aspră pentru a fi privită, când de mânie plin
Se îndreptă spre inamicii săi. Deodată, cele patru chipuri
Cu aripile înstelate se avântară în văzduh,
Lăsând de spaimă plină umbră, iar orbii carului său
înfocat
Se învârtiră în sunet de torente sau de tropot
De picioare. Către duşmanii săi Fiul se îndreptă,
întunecat ca Noaptea; şi atunci sub roţile lui arzătoare,
întregul, neclintitul Cer se zgudui din temelii,
Afară doar de tronul lui Dumnezeu. Curând
Ajunse printre ei, prinzând cu mâna-i dreaptă
Zece mii de tunete, pe care înaintea sa le trimitea,
Să se împlânte în inimile răzvrătite. Miraţi, aceştia
îşi pierdură şi curajul, şi toată rezistenţa; pe jos scăpară
Armele ce nu le mai slujeau şi peste scuturi şi coifuri
Şi peste capete de Serafimi şi Tronuri prosternându-i-se
în faţă,
Doreau acum munţi să se prăvălească din nou asupra lor
Şi să-i adăpostească de mânia sa. Nu mai puţin cumplite,
Se revărsau săgeţile ca grindina din ochii celor patru
arătări
Cu aripi; la fel, săgeţi ţâşniră şi din acele roţi cu viaţă,
Cu ochi şi ele înzestrate; le conducea pe-acestea un
Spirit,
Care din fiecare ochi făcea un fulger să răsară,
Cu flăcări aruncând către duşmani, secându-le
Toată puterea, răniţi, căzuţi, pustii lăsându-i.
Şi Fiul încă doar jumătate din puterea lui folosise,
Oprindu-şi tunetul la timp, căci nu dorea să-i nimicească
Ci doar din Cer să îi alunge. Pe cei căzuţi îi ridică
Şi ca pe-o turmă de capre speriate îi goni cu lovituri de
PARADISUL PIERDUT 183

trăsnet
Către hotarul de cristal al Cerului; acesta,
deschizându-se,
Le arăta o groapă uriaşă: marele Abis! Priveliştea
cumplită
De spaimă îi umplea, făcându-i să se tragă înapoi
Dar frică şi mai mare din spate îi mâna! Cu capul înainte
Ei înşişi din Ceruri se-aruncară, unde mânia cea eternă
Cu foc îi urmări până în fundul gropii.
Iar Iadul auzind cumplitul zgomot, văzând cum Cerul
Din Ceruri se prăvale, ar fi fugit înfricoşat, dar
Destinul aspru săpase prea adânc întunecata-i temelie,
încătuşându-l mult prea repede. Căzură timp de nouă
zile;
Haosul stârnit mugea, căderea fiindu-le de zece ori mai
grea,
Prin neîmblânzita sa dezordine, aşa grozavă
Stricăciune îi făceau; până când, în sfârşit Iadul îşi
deschise
Cumplitele lui porţi, primindu-i în casa lor
De chinuri şi durere, arzând mereu de focuri niciodată
stinse.
Iar Cerul, scăpat de astfel de povară, se bucura acum
Şi-şi repară curând spărtura sa din zid, strângându-se
La fel ca înainte. Mesia, singurul victorios,
Vrăjmaşii alungându-i, cu caru-i se întoarse în triumf;
în cale îi ieşiră Sfinţii care priviseră-n tăcere
La ale sale fapte de atotputere, cu toţii bucurându-se
acum.
Mergeau umbriţi de palmieri, în ordinele lor strălucitoare,
Cântând triumful şi slăvindu-l pe Regele izbânditor,
Pe Fiul, Domnul şi Moştenitorul, el cel mai vrednic
184 JOHN MILTON

Să îi stăpânească! Slăvit, prin Cer trecea triumfător în


caru-i,
Intrând în curţile cereşti şi-n templul unde
Tatăl său Atotputernic şedea pe tron înalt;
Acesta întru gorie-l primi, acolo unde-i stă şi astăzi,
în dreapta binecuvântării sale.
Astfel, asemuind cu pământene lucruri cele care
Se petrecură-n Ceruri, ţi-am împlinit dorinţa ta, Adame!
Şi ca să fii mereu cu ochii-n patru, gândindu-te la cele
Ce s-au petrecut, eu ţi-am dezvăluit aceste fapte,
Ce altfel ar fi stat mereu ascunse Omului:
Discordia, războiul ce s-a dus în Ceruri între îngeri
Şi căderea celor ce prea sus au aspirat şi care
Cu Satan s-au răsculat. El este acela care-acum
îţi invidiază starea, şi-acum urzeşte cum spre
neascultare
Să te ispitească şi pe tine, vrând de fericire
Să te văduvească, să fii asemeni lui şi să împărţi
Cu el pedeapsa: eterna nefericire! Ar fi aceasta
Alinarea lui şi răzbunarea, pe Prea înaltul reuşind
Să-ndurereze, iar pe tine să te câştige ca tovarăş al
suferinţei lui.
Tu ispitirea nu i-o asculta şi dă-i de veste
Şi mai slabei tale jumătăţi. Eu sper ca ceea ce ai auzit
Să-ţi folosească, ştiind acum, din groaznica mea pildă,
Care-i răsplata pentru neascultare!
Chiar nemişcaţi de-ar fi stat şi tot ar fi căzut;
Adu-ţi aminte şi teme-te Voinţa cea înaltă s-o încâlci!"
Cartea a Vll-a

Urania din Cer coboară, de eşti chemată


Pe numele ce e de drept al tău!
Urmându-ţi vocea ta divină, m-am avântat peste Olimp,
Zburând mai sus decât chiar Pegas!
Eu nu-ţi strig numele, ci numai înţelesul, căci nu eşti una
Dintre cele nouă muze şi nici pe muntele Olimpului
Tu nu sălăşluieşti; din Cer tu eşti născută, mai înainte
Ca munţii să răsară sau izvoarele să curgă;
Atunci, stăteai de vorbă după placu-ţi cu înţelepciunea
cea eternă,
Buna ta soră, jucându-vă zburdalnic, în timp
ce-Atotputernicul
Cu ochi-i părinteşti la voi privea, plăcându-i cântul tău
ceresc.
Călăuzit de tine, m-am avântat spre-al Cerurilor Cer,
Eu oaspete-al Pământului, brăzdând văzduhul empireic,
De fiinţa-ţi îndulcit! Şi-acum, mă-ndrumă-n jos,
Cu-aceeaşi siguranţă, cu care tu m-ai înălţat, ajută-mă
Să mă întorc în elementul în care m-am născut;
Doar dacă armăsarul tău înaripat scăpat din frâu
N-o să m-arunce (cum i s-a întâmplat lui Belerophon
odată,
Pe un pământ aflat cu mult mai jos) pe aleienele câmpii,
186 JOHN MILTON

Pe care rătăcind aiurea să mă pierd.


Rămâne jumătate necântat, dar în hotarul îngust
Al sferei zilei ce se vede; stând pe Pământ acum,
Nu agăţat deasupra unui pol, mult mai în siguranţă
Voi putea cânta, cu glasul meu de muritor, ce nu e mut
Sau răguşit, deşi trăieşte vremuri mult prea grele,
Căzut în beznă şi-nconjurat de veşnice primejdii
Şi de singurătate. Dar totuşi, nu sunt singur, când
noaptea
Somnul tu mi-l vizitezi, sau când dimineaţa, la răsărit
împurpurează zarea. Călăuzeşte-mi cântecul mereu,
Urania,
Şi-ascultători găseşte-i pe măsură, chiar dacă
Sunt mai puţini la număr! Dar, rogu-te,
Cât mai departe să goneşti barbara disonanţă a lui
Bachus
Şi-a celor ce cu el petrec, ei, cei din spiţa sălbaticului
care
L-a sfâşiat pe bardul tracic, pe Rodope, acolo unde
Pădurile şi munţii aveau urechi vrăjite şi cu zgomotul săl­
batic
Răpeau şi glasul, şi sunetul de harpă; nici muza
Nu a fost atunci în stare pe fiul său să-l apere!
Urania, pe cel ce te imploră, tu nu-l lăsa izbeliştii,
Căci tu eşti vis ceresc, ea un vis deşert!
Spune-mi, Zeiţă, ce-a mai urmat după ce Rafael,
Binevoitorul înger, spunând pilda acelor renegaţi
Din Ceruri şi povăţuindu-i cum de-apostazie să se
ferească,
Sfârşi să îl prevină pe Adam, ca cei asemeni lui
La fel să nu păţească; avea poruncă seminţia lui Adam
în Paradis de pomul cel oprit să nu se-atingă;
PARADISUL PIERDUT 187

De încălcau, chiar şi puţin, porunca unică,


Aşa de uşor de-îndeplinit, căci aveau s-aleagă
După pofta lor, din multe felurite gusturi.
El şi consoarta-i Eva povestea cu atenţie ascultară;
Cu admiraţie auzea Adam, pierdut în meditaţie adâncă
De lucruri stranii şi înalte, ura-n Ceruri
Şi război ce se petrece în apropierea tronului lui
Dumnezeu;
Dar Răul ca un potop se revărsa acum
Asupra celor din care răsărise, căci nu e cu putinţă
Cu Sfinţenia să-l amesteci. Curând Adam îşi înfrâna
Orice îndoială ce-n inimă îi răsărise, dorind acum să ştie
Ce îl privea îndeaproape; cum Cerul şi Pământul au fost
create,
Când şi de cine, din ce pricină şi ce a fost de Eden
înainte,
Sau în afara lui, atunci când pentru el nu exista
Vreo amintire? Asemeni unui însetat,
Care abia sorbind din apă, cu ochii încă urmăreşte râul,
Al cărui murmur setea i-o stârneşte, îl întrebă din nou
Pe oaspetele ceresc:
"Măreţe şi minunate lucruri, deosebite de tot ce se
petrece
în această Lume, urechii noastre ai dezvăluit,
O, tu, Tălmaci divin! Din milostenia Domnului ne-ai fost
trimis
Din Empireu, să ne previi din vreme să ne ferim
De ceea ce ar fi pierzania noastră şi noi cu mintea
Nu putem pătrunde; pentru aceasta noi în veci vom fi
Dumnezeirii recunoscători, primindu-i înştiinţarea
Cu voinţa de-a-i respecta mereu porunca sa,
Fiind acesta sensul vieţii noastre. Dar cum
188 JOHN MILTON

Tu cu blândeţe ne-ai împărtăşit anume lucruri,


Ce mai presus sunt de gândirea omenească,
Dar care se cuvine să le ştim, aşa cum hotărât-a
înţelepciunea cea înaltă. Noi te rugăm, îndură-te
Şi spune-ne mai mult din ceea ce ne-ar fi probabil de
folos:
Unde îşi are începutul Cerul acesta, pe care
îl vedem în depărtare, împodobit cu focuri mişcătoare,
Nenumărate? Ce e acesta care umple spaţiul
Ce larg ne înconjoară, îmbrăţişând jur-împrejur
Acest Pământ înfloritor? Ce l-a mişcat pe Creator,
în sfânta sa odihnă veşnic stând, în Haos
Să înceapă să zidească, şi cum această treabă
Atât de repede a fost desăvârşită?
De nu-ţi este oprit, să ne dezvălui ce noi te-am întrebat,
Nu ca să scormonim ale Cerescului imperiu taine,
Ci doar să-i mărim mai mult lucrarea, mai bine
cunoscând-o.
lată că şi lumina zilei mai are mult din drumul său
De străbătut; iar Soarele, pe boltă suspendat
De glasul tău puternic, stă şi te-ascultă,
Mai mult întârziind pe Cer, să audă cum la viaţă
S-a trezit Natura din Abis; sau dacă Luceafărul de seară
Şi Luna se vor grăbi să te asculte, iar Noaptea
Cu puterea ei liniştea o va aduce; va sta şi Somnul
De veghe, ascultându-te, de nu putem şi lui să-i cerem
Să întârzie până când cântul nu-ţi sfârşeşti,
Iar tu să poţi pleca până la prima strălucire a dimineţii."
Astfel A d a m grăi, rugându-şi oaspetele sfânt
Şi astfel acesta îi răspunse cu blândeţe:
"Cu grijă adresat-ai această întrebare şi vei primi
Răspuns, deşi ca să-ţi repovestesc atotputernica lucrare,
PARADISUL PIERDUT 189

Ce cuvinte sau ce limbă îngerească ar ajunge,


Şi este oare omeneasca inimă în stare să priceapă?
Dar ţie îţi voi spune, atât cât să-l slăveşti mai mult pe
Creator
Şi să devii mai fericit prin asta; de sus încuviinţare
Am primit să-ţi dau răspuns dorinţei de-a cunoaşte,
în limite foarte înguste. Mai mult, fereşte-te
Să mai întrebi şi nu-ţi lăsa închipuirea să spere
La lucruri nedezvăluite, pe care nevăzutul Rege,
Singurul Atoateştiutor, în noapte le-a învăluit,
Şi nimănui nu-i este îngăduit să afle, fie din Cer,
Fie de pe Pământ! Rămân destule să fie cercetate
Şi ştiute; cunoaşterea este la fel cu hrana,
Nevoie-având de cumpătare; cunoaşterea prea multă
Te copleşeşte şi în curând transformă
înţelepciunea în nebunie, la fel cum hrana
în van se iroseşte. Deci află că, după ce Lucifer
A fost gonit din Ceruri (aşa era numit de oastea îngerilor
Cel care între ei mai tare strălucea), se prăbuşi
în fundul gropii infernale, cu oastea lui o dată;
Iar Fiul se întoarse victorios cu Sfinţii săi
La Atotputernicul, Eternul Tată, care din tronul său
Privea mulţimea. Fiului astfel îi vorbi:
«Până la urmă Duşmanul invidios s-a înşelat,
Crezându-i pe toţi asemeni lui, rebeli; cu ajutorul lor
Voia pe tronul Dumnezeirii să se-aşeze.
Târât-a după el cu-nşelăciune pe mulţi ce nu-şi mai au
Aici locul şi totuşi îngerii, mai toţi, credinţa şi-au păstrat-o!
Destui locuitori mai sunt în Ceruri, împărăţia-ntinsă
Să o stăpânească şi templul să îl preaslăvească
Cu datini şi solemne ritualuri. Dar ca să nu se bucure
Duşmanul de răul săvârşit: de-a fi golit de îngeri Cerul,
190 JOHN MILTON

Crezând că asta o pagubă ar fi, eu pierderea aceasta


Pot să o repar şi într-o clipă pot crea o lume nouă;
Din om voi naşte o rasă numeroasă, care
Acolo va sălăşlui, şi nu aici, şi doar prin merit se va ridi­
ca,
După-ndelungi dovezi de ascultare!
Atunci doar se va deschide drumul către Ceruri,
Pământul preschimbând în Rai, iar Raiul în Pământ,
Formând cu toate o unică împărăţie
De bucurie şi frăţie fără de sfârşit!
în acest timp, trăiţi în pace, Puteri Cereşti;
Cuvântul meu tu, Fiule-ai să-l împlineşti!
Grăieşte şi totul se va face! Puterea şi al meu Spirit
Atoateumbritor eu le trimit cu tine.
Tu du-te-n zbor şi du-i Abisului poruncă să facă
între graniţe Pământ şi Cer! Nemărginit este Abisul,
Căci Eu sunt cel care nemărginirea-i umplu,
Iar spaţiul nu e gol. Eu, chiar de n-am hotare,
Pe mine însumi mă restrâng şi nu-mi împrăştii bunătatea,
Care e liberă după voinţă să se manifeste.
Nevoia şi întâmplarea de mine nu se apropie niciodată
Şi ceea ce voiesc e Soarta!»
Aşa vorbi Atotputernicul, iar Fiul Cuvântul i-l îndeplini.
Căci faptele lui Dumnezeu se împlinesc
Mult mai rapid ca timpul sau mişcarea,
însă urechii omeneşti doar prin vorbire pot fi spuse,
încât ca lucrul pământesc să poată fi-nţelese.
Triumf şi bucurie mare fură-n Ceruri, când se-auzi rostită
Voinţa cea înaltă şi glorie Preaînaltului-i cântară,
Iar omului ce avea să vină îi urară să trăiască-n pace.
îl preaslăviră pe cel a cărui dreaptă răzbunare
îi alungase pe necuraţi din faţa lor şi din tărâmul
PARADISUL PIERDUT 191

Pe care Binele sălăşluia; Lui laudă şi glorie îi înălţară,


Care cu înţelepciunea sa a poruncit să iasă
Din Rău Bine; în locul Spiritelor rele,
O rasă mult mai bună în locui lor s-aducă şi astfel
Bunătatea să-şi răspândească prin lumi şi veacuri
infinite.
Aşa Ierarhii îi cântară şi-n vremea aceasta Fiul
Se pregătea de-această mare încercare, încins cu
Atot-putere
Şi încoronat cu razele Divinei Maiestăţi;
înţelepciunea şi iubirea îi erau imense şi Tatăl tot
în sine strălucea; în carul său stătea, înconjurat
De Serafimi şi Heruvimi, Puteri, şi Tronuri, şi Virtuţi
Şi Spirite înaripate, care de zeci de veacuri stăteau la
adăpostul
A doi munţi de alamă, o zi solemnă aşteptând acolo.
Stătea, spre Domnul lor gata să plece, Cerescul echipaj
şi-acum
Ca vântul se porniră; porţile larg şi le deschise Cerul,
Sunet armonios scoţând din auritele-i ţâţâni,
Să facă loc măritului lor Rege, venit cu Vorba şi cu Duhul
O nouă lume să creeze. Stăteau pe-al Cerului tărâm
Şi, de pe margine, vedeau sub ei Abisul infinit,
întunecat, pustiu, sălbatic şi furtunos ca marea,
De vânturi răscolit până la fund, formând noian de valuri,
înalte cât un munte, ce ajungeau la Cer,
Iar mijlocul se-amesteca cu polul.
«Tăcere, Talazuri învolburate, şi tu, Abis, te potoleşte!
Discordia voastră încheiaţi-o!» astfel Cuvântul Creator
A fost rostit.
Şi nu stătu, ci purtat pe aripi de Serafimi, se ridică
Plutind în slava Tatălui, departe-n Haos şi printr-o lume
192 JOHN MILTON

Nenăscută. Căci Haosul îi auzise glasul şi luminoasa lui


suită
O urma, Creaţia să o privească şi multele minuni ale
Puterii lui.
Şi se opriră roţile încinse şi-n mâna sa el luă
Compasul cel de aur, de Domnul făurit, cu el
Să circumscrie Universul şi toate noile create lucruri.
îşi puse un picior în centru Fiul, iar celălalt
îl învârti prin vastul şi profundul întuneric şi spuse:
«O, Lume, tu până-aici te-ntinde, hotarele aici
Să se oprească, iar asta circumferinţa ta să fie!»
Astfel creat-a Cerul Dumnezeu, şi tot la fel Pământul,
Din materie fără formă şi lipsită de substanţă;
Profundă întunecime acoperea Abisul, dar peste
Calmul ca de apă, Duhul lui Dumnezeu
Zămislitoarea-i aripă-şi întinse, fluida masă înzestrând-o
Cu virtuţi vitale şi căldură; iar neagra şi infernala zgură
Rece opusă vieţii o răsturnă-n străfunduri;
Apoi, topi şi-amestecă mai multe lucruri asemănătoare,
Iar restul îl separă în părţi egale şi spaţiul dintre ele
îl umplu cu aer; iar Pământul, echilibrat prin sine,
De centru său îl agăţă.
«Lumină să se facă!» zise Dumnezeu şi-ndată
Se făcu lumină, eterică substanţă, pură chintesenţă,
Din adâncime izvorâtă; la răsărit îşi începu călătoria
Prin beznă către globul învelit în nor strălucitor,
Căci Soare încă nu era. O vreme sălăşlui lumina
în norosul tabernaclu şi Dumnezeu văzu cum că lumina
Era bună; şi-atunci, cu-o emisferă, lumina de-ntuneric
despărţi,
Luminii dându-i numele de Ziuă şi întunericului Noapte.
Şi astfel prima zi trecu, cu dimineaţa răsărind din noapte;
PARADISUL PIERDUT 193

Şi nu trecu această primă zi necelebrată de corurile


Cerului,
Văzând cum pentru prima dată lumina răsăritului
Se naşte din întuneric; aceasta era ziua în care
Cerul şi Pământul s-au născut; cu strigăte de bucurie
Se umplea universalul orb şi atingându-şi harpele de aur,
îngerii pe Dumnezeu şi marea sa Lucrare proslăviră;
Pe Creator ei îl cântau, când pentru prima dată
Seară se făcu şi-apoi, dintâia dimineaţă.
Şi zise iarăşi Dumnezeu:
«Glie să fie printre ape şi ea să le despartă!»
Şi astfel Dumnezeu făcu pământul, ţinut întins,
Lichid, şi pur, şi transparent, de-a roata răspândit;
Şi separă cu fermitate apele de deasupra şi apele de
dedesubt;
Căci, la fel ca pământul, lumea o zidi, pe ape calme,
Pe oceane nesfârşite, cristaline, departe de neîmblânzitul
Haos,
De teamă ca sălbaticele lui hotare alcătuirea lumii să n-o
strice.
Şi Dumnezeu numi tărâmul ăsta Cer; şi seară-a fost
Şi fost-a dimineaţă, şi ziua a doua-n coruri fu slăvită.
Era creat Pământul, însă încă era un embrion
în pântecul de ape, de nevăzut, căci se-ntindea oceanul
Pe întreg Pământul, dar nu zadarnic, căci cu prolifica-i
căldură
Tot globul înmuia, făcându-l să mustească de rodnică
umezeală.
Şi spuse Dumnezeu atunci:
«Sub Cer să se adune aceste ape şi printre ele
Uscatul să apară!»
Numaidecât imenşii munţi din apă apărură,
JOHN MILTON

Spinările golaşe ridicând spre nori, cu vârfurile


Ajungând la boltă. Cu cât urcau mai spre înalturi ei,
Cu-atât la poale se deschidea o mai adâncă groapă,
încăpător lăcaş de ape; aici, cu veselă grăbire
Se-ndreptară apele, rostogolindu-se ca stropii în firele de
praf,
O parte înălţând un zid gros de cristal, sau altele
Cât munţii înălţându-se în graba lor, aşa iuţeală mare
Porunca cea măreaţă dăduse valurilor: aşa cum o oştire
La sunet de trompetă se-adună sub stindard,
La fel noianul curgător de ape val după val se îmbulzea,
Oriunde dibuia câte-o ieşire, pe povârnişuri curgând
învolburat,
Pe şesuri şiroind domol. Nici munţii şi nici stâncile
Nu le stăteau în cale, căci drumul şi-l găseau
Ori sub pământ, ori şerpuind în largul circuit,
Săpându-şi în pământ prelungi şi-adânci canale;
Uşor, căci Dumnezeu nu poruncise pământului
Să fie peste tot uscat, pe ţărmuri doar să fie umed,
Acolo unde astăzi râurile curg, cu toată trena lor de ape.
Uscatului îi spuse Dumnezeu: Pământ, iar
Apelor, cu toate reunite, le spuse Mare!
Şi văzu că-i bine, aşa c-a zis: «Fie ca din Pământ
Verdeaţă să răsară şi ierburi cu seminţe-n ele,
Şi pomi ce să rodească fructe cu sămânţă înăuntru,
Din care tot mereu Pământul să se umple!»
Abia sfârşise de vorbit, când Pământul, până atunci
pustiu
Şi gol, şi neîmpodobit, şi neplăcut vederii, făcu să
crească
Iarbă fragedă, ce faţa în verdele plăcut i-o 'mpodobi;
Şi plante apărură apoi, cu frunze de tot soiul, care îndată
PARADISUL PIERDUT 195

înfloriră, înveselindu-i şi parfumându-i sânul cu multele


culori;
Şi-abia ce îmbobociseră acestea, că viţa răsări şi ea,
Cu greii săi ciorchini; iar mai departe, se târî dovleacul
Cel parfumat şi paiele de grâu îşi ridicară capul pe
câmpul lor,
De luptă parcă gata; apoi umilele tufişuri şi arbuştii
Cu crengile ca părul încâlcit; iar la sfârşit, se ridicară
falnici
Copacii, cu ramurile de flori împodobite, sau de fructe
grele
Aplecate. Cu mari păduri se-ncoronară munţii,
Şi văile cu pâlcuri de copaci, iar râurile cu brâuri lungi de
maluri.
Cu Raiul semăna acum întreg Pământul, un loc în care
Ar fi locuit şi zeii, cutreierând cu drag umbrarele sfinţite.
Chiar dacă ploaie nu dăduse Domnul încă pe Pământ,
Iar oameni să lucreze glia nu erau, doar din ţărână
Se ridicau aburi de rouă, care udau pământul
Şi toate plantele din el; pe-acestea toate le crease
Domnul
Chiar înainte de a fi Pământ, la fel ca toate plantele,
Mai înainte de a creşte pe tulpina lor cea verde.
Şi Dumnezeu văzu că şi asta-i bine, şi seară-a fost,
Şi dimineaţă, iar zorii aduseră cu ei a treia zi.
Grăi din nou Atotputernicul:
«Să-apară aştri lucitori pe bolta Cerului, de ziuă, noaptea
s-o despartă
Şi cu ele să se-nsemneze trecerea anilor, a zilelor
Şi-a anotimpurilor! Şi fie ca sălaşul lor veşnic
Pe bolta Cerului să fie, Pământul să îl lumineze!»
Şi astfel, Domnul a creat două măreţe astre, care
196 JOHN MILTON

luminează
Şi sunt de mare folosinţă omului, cel mare să domnească
ziua,
Iar noaptea, cel mai mic s-o cârmuiască. Şi Domnul
Mai făcu şi stelele, pe care tot pe bolta Cerului le aşeză,
Pământul să îl lumineze noaptea, lumina de-ntuneric
S-o despartă. De sus privind măreaţa sa lucrare
Domnul văzu că-i bine, căci dintre astrele cereşti,
întâi închipuise din eterică plămadă Soarele,
Măreaţă sferă, la început nedând lumină;
Apoi făcu rotunda Lună şi după-aceea Cerul îl broda
C-o multitudine de stele.
Luă din lumină cea mai mare parte şi-o puse-n orbul
soarelui,
Făcut poros ca să primească şi să absoarbă
Lumina cea lichidă şi ferm ca să reţină
Mănunchiul tot de raze, palat luminii ei fiindu-i astăzi.
De-aici se-adapă şi-alte astre cu lumină, în urna lor de
aur
Şi tot aici planeta dimineţii îşi aureşte coarnele;
Sclipind, îşi înfrumuseţează apartea-nfăţişare,
Chiar dacă de oameni fiind aşa departe sunt văzute
micşorate.
La început, în răsăritul său, măreţul domn al zilei fu
văzut,
învăluind cu ale sale sclipitoare raze orizontul,
Cu bucurie începându-şi drumul, prin Cer, către apus;
Dansau în faţa sa Pleiadele şi-Amurgul cenuşiu,
O dulce atmosferă răspândind.
Luna, cea mai puţin strălucitoare, stând la apus de
Soare,
Era oglinda lui, împrumutând pe faţa ei rotundă
PARADISUL PIERDUT 197

Din iumina-i; căci nu avea nevoie de mai multă


Lumină-n timpul zilei, distanţa să păstrând-o
Până Ia căderea nopţii; atunci când rându-i vine
La est să strălucească, rotindu-se pe axa uriaşă a
Cerului,
Domnia împărţindu-şi cu mii şi mii de alte stele,
Ce emisfera, cu strălucirea lor, o-mpodobeau.
Ornate pentru-ntâia oară aştrii luminoşi,
Ce răsăreau şi apuneau, o fericită seară şi-o fericită
dimineaţă
încununară ziua a patra.
Şi spuse Domnul: «Să nască apa fiinţe vii, peşti şi reptile
Şi păsări deasupra Pământului să zboare, cu aripile
Larg pe bolta Cerului întinse!»
Şi astfel Dumnezeu crea şi marile balene şi alte fiinţe vii,
Care târându-se, care cu generozitate apa populând-o
Cu soiul lor; făcu şi-naripate păsări, de soiuri numeroase;
Văzând că-i bine, Dumnezeu, pe toate le binecuvânta
zicând:
«Să vă-nmulţiţi, şi mările, şi lacurile, şi râurile curgătoare
Să le umpleţi! Iar păsările, să se-nmulţească pe
Pământ!»
îndată se-mpânziră apele cu peşti şi cu puiet,
în bancuri fără de număr, ce scânteiau sub valurile verzi
Cu solzii lor strălucitori. Aceştia, ori singuri, ori mai mulţi,
Pasc pe păşunea lor. ce-s ierburile de mare,
Şi rătăcesc prin peşteri de coral, sau saltă jucăuş,
în soare să-şi arate veşmintele cu aur picurate;
Sau, în linişte în cochilia lor perlată, aşteaptă hrană
umedă
Să prindă; sau, stând la pândă după stânci, aşteaptă
Să-şi atace prada. în linişte se joacă foca, delfinii sar
198 JOHN M I L T 0 N

Ca arcurile-n apă; enormii peşti greoi se scaldă în o c e a n .


Stârnind furtuni; acolo, leviathanul, cea mai imens ă
Dintre creaturi, când doarme sau înoată, precum Un
promontoriu
Pare, sau ca un plutitor pământ; şi-n branhiile sal£>
El poate trage toată marea, pe care-apoi să o a r u n c e
înapoi;
în vremea asta, în peşteri, pe maluri, sau în mlaştiO".
Cloceau nenumărate ouă, care gingaş spărgându-£ - e

Iviră pui golaşi; curând de pene se acoperiră


Şi aripile gata le erau de zbor; se avântară în v ă z d u h u l
minunat,
Dispreţuind pământul, ce se zărea de printr-un nor;
Iar vulturul şi cocostârcul pe stânci sau pe vreun vârf de
cedru
Cuibul şi-l construiesc. Planează lin o parte dintre păsări,
Iar altele, mai înţelepte, în stoluri zboară, de diferit©
forme,
Zburând cu caravanele aeriene peste pământuri
Şi peste mări, cu aripa ajutându-se între ele;
Aşa îşi cârmuieşte zborul, în fiecare an, cocorul cel pre­
văzător,
Purtat de vânturi în călătoria sa; iar aerul,
De mii de pene vânturat, se-nvolburează pe măsură c e e i
trec.
Din ram în ram, păsările cele mici cu tril plăcut
înveseleau pădurea, zburând deasupra ei
Cu aripile colorate, din zori şi până-nseară;
Abia atunci, cu toate cântarea îşi încheie; privighetoarea
doar
îşi cântă toată noaptea jalea. Iar altele, pe lac de a r £ i n t
Şi râuri, îşi scaldă pieptul lor pufos: trec lebedele mândre
PARADISUL PIERDUT 199

Cu gâtul arcuit, înveşmântate în două albe aripi,


Vâslind cu labele lor late; adesea, se ridică de pe răceala
apei
Şi întinzându-şi aripile, văzduhul îl brăzdează.
Iar alte păsări umblă pe pământ: cocoşul cel moţat,
Ce sparge liniştea din orele tăcute; şi altul
Cu coada împodobită în ale curcubeului culori
Şi ochi strălucitori ca nişte stele.
Şi astfel, apele fiind pline cu feluriţii peşti,
Iar cerul cu păsări de tot felul, sărbătorită fu
Şi ziua cea de-a cincea, cu seara şi cu dimineaţa ei.
A şasea zi, şi cea din urmă a Creaţiei, se petrecu
Din zori şi până-n seară în sunetul armonios de harpă.
Şi spuse Dumnezeu atunci:
«S-apară din Pământ fiinţe vii: şi vite, şi târâtoare
Şi sălbăticiuni!»
Pământul ascultă şi de îndată, pântecul roditor deschise,
Şi dete viaţă la nenumărate vietăţi, perfecte
Cu mădularele crescute gata. Sălbăticiunile pădurii
Ţâşniră din pământ precum din vizuina lor,
Din scorburi sau din văgăuni sau din tufişuri,
în care se ascund în pădure; perechi, perechi
Răsăreau dintre copaci, iar vitele, din câmpuri şi păşuni,
Care răzleţe, care în turme numeroase răsărite.
Viţeii apăreau din bulgări de ţărână, sau chiar
Un leu roşcat vedeai, pe jumătate, cu ghiarele trăgând
Să-şi scoată partea din-napoi afară, ţâşnind apoi
Ca şi scăpat din lanţuri şi scuturâdu-şi mândra coamă.
Ghepardul, tigrul, pardosul şi sobolul ieşiră din pământ
Aşa cum cârtiţa o face, în jurul ei ţărâna azvârlind-o;
Şi cerbul mândru, capul rămuros din glie saltă;
Iar Behemot, cel mai imens dintre-ai pământului urmaşi,
200 JOHN MILTON

Cu mare greutate îşi scoase din ţărână enormul trup.


Şi răsăriră oile lânoase precum iarba; şi caii mărilor;
Şi crocodilii rămaseră nehotărâţi între pământ şi mare.
Apoi pământul se umplu de târâtoare, de viermi şi de
insecte,
Ce-şi fluturau mai firavele aripi, cu trupurile lor mărunte
Zugrăvite cu puncte purpurii sau aurii
Şi azurii şi verzi, mândrie verii aducându-i;
Iar altele, asemeni unei linii, îşi târau prelungul trup,
Lăsând în urma lor, pământului, lucioasă urmă.
Dar nu sunt nici acestea cele mai mici făpturi ale Naturii;
Unele, din neamul şarpelui, aveau lungimi nemaivăzute
Şi îşi strângeau inelele şerpeşti, având chiar aripi adău­
gate.
Prima dintre gângănii era furnica strângătoare,
Cu grijă pregătindu-şi viitorul, în corpu-i mic
Având o inimă prea mare; ea era poate o pildă a dreptăţii
Şi a egalităţii ce-ar fi trebuit să vină, suratele unindu-şi
în triburi populare; zumzăitoare apăru apo, albina,
Ce îşi hrăneşte soţul, trântorul, cu miere din fagurii de
ceară.
Mai sunt şi altele, nenumărate, pe care tu le ştii,
Căci le-ai numit şi n-are rost din nou să le repet.
Necunoscut nu-ţi e nici şarpele, cel mai viclean
Din toate târâtoarele, adeseori nemăsurat de lung,
Cu ochi de bronz şi-n limbă cu otravă,
Chiar dacă ţie nu-ţi face nici un rău şi paşnic,
Chemării tale se supune.
A c u m străluceşte Cerul în toată gloria lui,
Rotindu-se după mişcarea Mâinii ce-ntâi i-a dat avânt;
Bogat împodobit, zâmbea fermecător Pământul;
Avea şi apă, şi aer şi pământ, de păsări, peşti şi de jivine
PARADISUL PIERDUT 201

Era din plin zburat şi înotat, umblat, dar


Ziua cea de-a şasea nu se dădea sfârşită.
Ca ziua s-o desăvârşească era nevoie de o capodoperă:
O creatură diferită de cele cu patru picioare,
Cu raţiune înzestrată, putând statura dreaptă să şi-o ţină
Şi cu seninătatea frunţii să domnească peste vieţuitoare
toate;
Mărinimia sa, asemeni Cerului să fie, dar el
Mereu să recunoască de unde binele coboară,
Cu sufletul, cu glasul şi cu ochii pierduţi în adorarea
Domnului suprem, ce l-a făcut stăpân peste măreţele
lucrări;
Astfel că Tatăl cel Atotputernic (căci unde nu se află el?)
îi spuse Fiului cu glas ce se-auzi:
«Şi hai acum să facem Om după al nostru chip
şi-asemănare,
Să stăpânească peste-a cerului şi-a mării undă, peşti şi
vieţuitoare,
Şi peste animalele din câmpuri şi peste tot Pământul
Şi peste tot ce în ţărână se târăşte!»
Spunând acestea, pe tine te-a făcut, Adame,
Tu, Om, ce din ţărână eşti făcut, suflarea sfântă
Dându-ţi viaţă; imagine a Lui tu eşti,
Cu suflet viu; bărbat, El te-a creat pe tine,
Dar pe consoarta ta, femeie, ca rasa să v-o înmulţiţi;
Şi omenirea binecuvânta zicând:
«Fiţi rodnici şi înmulţiţi-vă, Pământul să îl umpleţi;
Domniţi voi peste ai mării peşti şi peste păsările
Din văzduh şi peste toate vietăţile
Ce pe Pământ se mişcă!»
Căci tot ce-a fost creat nu purta încă nume
Şi cum bine ştii El te-a adus pe tine
202 ' JOHN MILTON

In acest crâng fermecător, grădină, în care falnici pomi


Domnul sădit-a, plăcuţi vederii, dar şi cu săţioase fructe;
Cu dărnicie tot rodul lor gustos spre hrană
Ţie îţi e dat; aici se află toate soiurile ce le întâlneşti
Şi pe Pământ; dar nu ai voie să te-apropii
De copacul cunoştinţei, acela ce-ţi arată binele şi răul,
Căci vei muri în ziua când vei gusta din el.
Ai grijă şi înfrână-ţi bine pofta şi nu lăsa păcatul
Să te surprindă, urmat de însoţitoarea neagră:
Moartea! Sfârşindu-şi Dumnezeu lucrarea,
Privi şi a văzut că totu-i bine, astfel că seara
Şi iarăşi dimineaţa sfârşi acum prin ziua a şasea.
Dar încă nu se termină de-a-'ntregul, până când,
Terminându-şi munca, Creatorul în Ceruri se întoarse,
în înaltul său lăcaş. De-acolo să privească
Această lume nouă, ce se adaugă împărăţiei sale,
Şi s-o admire cât e de minunată şi cât de bine
Se potriveşte cu gândurile sale.
în strigăte de bucurie sui la Ceruri şi-n sunete
De mii de harpe, armonios de îngeri fiind cântate.
Pământul şi cu Cerul răsunau (tu aminteşte-ţi,
Căci le-ai auzit), sunau şi constelaţiile şi cerurile toate
Şi se opreau planetele să-asculte, în timp
Ce lucitoarea pompă suia cu veselie.
Cântau: «Deschideţi-vă, porţi eterne!
Deschideţi-vă, Ceruri! Voi porţi cu viaţă,
Lăsaţi să intre Creatorul, ce s-a întors magnific
De la lucrarea lui, căci a creat în şase zile
O-ntreagă Lume! De-acum, vă veţi deschide
Mult mai des, voi porţi, căci Domnul,
Adesea va cinsti pământul Oamenilor drepţi,
Mergând în ospeţie; şi adesea le va trimite
PARADISUL PIERDUT 203

Mesageri înaripaţi, la ei să poarte voinţa sa divină!»


Aşa cânta suita glorioasă urcând spre Cer.
Prin porţile ce larg se deschideau sclipind,
Fiul urca către eterna casă a Domnului;
Era un drum întins şi larg, pavat cu stele
Şi în loc de colb cu aur, asemeni stelelor ce tu
Pe cer le vezi, în galaxie, în calea cea de lapte,
Un disc întins pudrat cu stele.
Şi iată, pe Pământ a şaptea seară cobora pe boltă,
Căci Soarele-apusese şi acum din est amurgul răsărea,
Vestind venirea nopţii. Şi când, la sfântul munte,
Pe care tronul imperial al Dumnezeirii se afla,
Ajunse şi Puterea Filială şi se-aşeză alături de-al său
Tată;
Căci nevăzut plecase să-ndeplinească lucrarea
poruncită,
Deşi acolo rămăsese (aşa o însuşire are Omniprezenţa),
El, începutul şi sfârşitul, al lucrurilor toate.
Şi după munca sa, acum se odihni, sfinţind
Şi binecuvântând a şaptea zi, odihnei
După truda celor şase zile hărăzind-o.
Dar nu păstră o sfântă linişte, căci harpa
îi cântase neîncetat, la fel fluierul solemn,
Şi orgile cu ţevi melodioase; iar sunetele blânde
Din coarde sau din strunele de aur se împleteau
Cu voci din coruri; cădelniţe de aur fumegau,
învăluind în nori plini de miresme preasfântul
Munte. Creaţia o cântau şi toate ale sale şase zile:
«Măreaţă e lucrarea ta, lehova, şi infinită e puterea ta!
Ce gând te poate măsura pe tine şi care limbă ar putea
Să te descrie şi mai mărit acum, decât atunci
Când te-ai întors din lupta ta cu îngerii căzuţi?
204 JOHN MILTON

în ziua aceea în tunete ţi-ai arătat mărirea,


Dar lucru mai măreţ e să creezi decât să nimiceşti!
Şi cine poate oare pe tine, împărat Măreţ,
Să te întreacă, sau cine să-ţi pună piedici?
Cu uşurinţă ai înfrânt a spiritelor apostate
Semeaţă încercare, când în zadar s-au sfătuit,
Cum ţie slava să ţi-o micşoreze şi să-ţi fure
Din credincioşii tăi adoratori! Acela ce încearcă
Pe tine să te facă mai puţin mărit se întoarce
Planu-i împotrivă-i şi reuşeşte doar să scoată la lumină
Puterea ta mai mare; iar tu i-ai folosit şi răutatea
Din ea şi-ai transformat-o doar în bine.
Priviţi această lume, nou făurită! E un alt Cer,
Nu prea departe aşezat de Porţile Cereşti,
Făcut pe-o diafană limpezime, pe-o mare străvezie,
Cu o-ntindere imensă, cu stele fără număr
Şi fiecare stea e poate o lume ce aşteaptă să fie locuită!
Printre acestea se află şi sălaşul Omului, Pământul,
Pe care Oceanul îl înconjoară. Ferice de voi, oameni,
Ferice de trei ori, voi fii ai oamenilor,
De Domnul preasfinţiţi! Creaţi după asemănarea lui,
El va făcut acolo să sălăşluiţi şi veşnic să-l veneraţi;
în schimb răsplata vă va fi marea lucrare
Să i-o stăpâniţi: pământul, marea şi văzduhul,
Şi-apoi să vă-nmulţiţi, creând o-ntreagă rasă
De sfinţi şi drepţi adoratori ai săi!
Ferice de trei ori de Oameni, dacă norocul
Şi-l cunosc şi dacă-n bine vor persevera!»
Aşa cântau aceştia şi bolta Cerului suna
De sfinte Aleluia şi astfel se sărbători Sabatul.
Dorinţa ţi-am îndeplinit acum, Adame,
Şi ţi-am răspuns, spunându-ţi cum lumea
PARADISUL PIERDUT 205

Şi lucrurile toate-au început, şi ceea ce


S-a săvârşit mai înainte ca tu să ştii ceva,
Ca tu, la rândul tău să poţi urmaşilor să povesteşti.
Iar de mai cauţi să înţelegi ceva ce nu întrece
Limitele omeneşti, tu spune, iar eu, de voi putea,
Voia ţi-o voi îndeplini."
Cartea a Vlll-a

Povestea-şi terminase îngerul, dar în urechea lui Adam


Mai stăruia de vrajă plina-i voce, încât un timp
Crezu că-l mai aude încă şi neclintit mai sta
Să îl asculte; apoi, ca dintr-un somn trezit,
îi spuse recunoscător:
"Ce mulţumire ar fi de-ajuns şi ce răsplată
Aş putea să-ţi dau, tu, cronicar divin, ce setea de
cunoaştere
Aşa măiastru mi-ai astâmpărat; şi bunătate ai avut
Să-mi povesteşti aceste lucruri, ce altfel pentru mine
Ar fi fost de nepătruns, pe care minunându-mă le-am
ascultat,
Cu desfătare şi cu preacinstirea cuvenită
înaltului Atoatefăcător! Dar mai rămâne
O umbră de-ndoială, pe care numai tu o poţi înlătura.
Privind creaţia asta minunată, această lume,
A Cerului şi a Pământului, adună a lor întindere
Şi-atunci Pământu-mi pare un punct, cât un grăunte,
Faţă de cereasca boltă, cu stelele-i nenumărate,
Ce se rotesc în spaţii neînţelese (aşa cum dovedeşte
Distanţa pân' la ele şi zilnica întoarcere a lor),
Doar pentru a călăuzi lumina, în jurul petei cât un punct,
Ce e acest opac Pământ. Privesc şi cuget câteodată
PARADISUL PIERDUT 207

La cum Natura înţeleaptă putea să facă


Asemeni lucruri inegale, să zămislească
Atâtea corpuri nobile cereşti, ca unul singur
De ele să se folosească; iar sferele să le oblige
în revoluţii zilnice să se învârtă, în timp ce
Nemişcat să stea Pământul, chiar de acesta
Cu mult mai multă uşurinţă s-ar putea mişca.
Servit de ce-i mai nobil decât el, primeşte
Fără de mişcare căldura şi lumina
Ca un tribut al goanei lui nemăsurate, pe care
Nici un număr nu o poate socoti."
Aşa vorbi întâiul Om, părând prin toată înfăţişarea lui
Că stă pierdut în cugetări înalte; de-acestea
Dându-şi seama, Eva, de unde sta ferită de vedere,
Se ridică de graţie atât de plină încât stârnea
în cel ce-i sta alături dorinţa s-o poftească să rămână.
Se ridică şi merse printre fructe şi ale sale flori,
Uitându-se, ca la copiii săi, la muguri şi boboci;
Aceştia la venirea ei se desfăcură, şi mângâiaţi
De mâna sa frumoasă mai bucuroşi crescură.
Dar Eva nu plecase din pricină că nu-i plăceau
Acele 'nalte vorbe, sau fiindcă urechea ei nu ar fi fost în
stare
S-asculte asemenea măreţe lucruri; plăcerea asta
Şi-o păstra, dorind ca singură să îl asculte pe Adam,
Când o să-i povestească, căci prefera ca soţul ei
Povestitor să fie în locul îngerului, ca întrebări
Să poată să îi pună. Ştia ea bine că Adam
Ar fi amestecat orice-ntreruperi de la povestire,
Cu multe conjugale mângâieri, căci de pe buza lui
Nu numai vorbele îi plăcea să soarbă.
O, asemenea perechi, unite strâns în dragoste
208 JOHN MILTON

Şi în onoare azi unde se mai întâlnesc?


înainta cu mersu-i de zeiţă şi în jurul ei avea alaiul
Său de Graţii, dorinţă săgetând în ochii orişicui,
Mai mult prezenţa ei făcându-i s-o dorească.
Răspunse Rafael acum la îndoiala lui Adam,
Cu uşurinţă şi bunăvoinţă:
"Nu te-nvinovăţesc că întrebi şi cercetezi, căci Cerul
E ca o carte a lui Dumnezeu, ce-ţi stă deschisă-n faţă,
Din care tu despre a sa lucrare minunată să citeşti,
Şi să înveţi despre ale sale anotimpuri, ore, zile, luni şi
ani.
Pentru a face asta, nu are-nsemnătate dacă se mişcă
Cerul
Sau dacă e Pământul cel ce mişcă; tot restul
De oameni şi de îngeri a fost ascuns cu-nţelepciune
De marele Arhitect, nevrând aceste taine
Să le afle aceia ce se cade mai degrabă să le admire.
Sau dacă vor misterul să-l dezlege, întreaga boltă
Cu a ei alcătuire, să şi-o dispute i-a lăsat,
Să-şi râdă apoi de ale lor păreri deşarte,
Atunci când vor începe Cerul să-l închipuiască
Şi să socotească stelele. Cum ar shimba
Măreaţa-alcătuire! Cum ar clădi, cum ar desface!
Cum ar cuprinde sfera cu cercuri concentrice,
Excentrice, cu cicluri şi cu epicicluri!
Ghicesc deja din felu-ţi de gândire că tocmai tu,
Cel ce eşti hărăzit să îţi conduci urmaşii, ai presupus
Că astrele mai mari şi luminoase nu ar trebui
Pe cele mici să lumineze, la fel cum crezi că Cerul
Nu ar trebui să fugă, când stând nemişcat Pământul
El singur foloasele le trage; tu află mai întâi
Că mare şi strălucitor nu-nseamnă mai presus
PARADISUL PIERDUT 209

Prin însuşiri. Şi chiar dacă Pământul este atât de mic


Faţă de Cer şi-aşa puţin strălucitor, solide bunuri
Poate să conţină, mai multe chiar ca Soarele
Ce străluceşte sterp şi ale cărui însuşiri
Asupra sa nu au efect, ci doar asupra roditorului Pământ.
Acolo, întâi primite, razele-i îşi capătă vigoarea,
Căci nu Pământului îi folosesc aceşti luminători,
Ci ţie, al Pământului locuitor. Cât despre vastul
Circuit Ceresc, tu, lasă-l să-ţi vorbească
Despre a Creatorului înaltă măreţie, care-a creat
Hotar atât de-ntins, încât să ştie Omul că locuieşte
Pe un Pământ ce nu-i al lui: un edificiu mult prea întins
Ca Omul să îl poată umple, căci el trăieşte
în strâmt sălaş, iar restul îl foloseşte Domnul
Aşa cum crede el că-i bine. Iuţeala tuturor acelor cercuri,
Chiar dacă sunt nenumărate, Puterii lui nemăsurate
S-o atribui, căci numai el le poate da substanţelor cu trup
Viteză ce-i aproape spirituală. Iar eu
Să nu crezi că-s încet, căci am pornit din Ceruri,
Acolo unde Dumnezeu sălăşluieşte, la ora dimineţii
Şi am ajuns în Eden către prânz; distanţa
Pe care am parcurs-o n-o pot numi în cifre,
îţi spun acestea, admiţând că poate fi mişcare-n Ceruri,
Ca să-ţi arăt că nu-i adevărat ceea ce pe tine
Către îndoială te-a mişcat. Nu că aş afirma aşa
Deşi ţie, ce locuieşti Pământul, totul îţi pare că se mişcă.
Domnul, necunoscute ca să-şi ţină căile
De-a Oamenilor minte, aşa departe de Cer,
Pământu-a aşezat, încât vederea omenească
De-ar fi încolo să privească, să se încurce
în lucruri prea înalte şi din asta nimic să nu câştige.
Şi ce-ar fi dacă Soarele este al Lumii centru
210 JOHN MILTON

Şi celelalte stele, de el atrase sau chiar de ele,


Dansând în jurul lui mereu un cerc ar face?
Al lor traseu rătăcitor e ba-nalt, ba jos, apoi ascuns,
Sau progresiv, sau retrograd, sau stând pe loc,
în şase dintre ele tu văzând. Şi ce-ar fi dacă
A şaptea dintre ele, Pământul, atât de fixă precum pare,
Pe nesimţite s-ar mişca la trei impulsuri diferite?
Căci altfel, mai multor sfere mişcarea tu ar trebui
s-atribui,
Contrar mişcate şi înclinate; sau Soarele de muncă
Să-l scuteşti, de goana zilnică a zilei şi a nopţii,
Deasupra stelelor, fiind altfel invizibil;
Să crezi în asta n-ai avea nevoie dacă Pământul,
Priceput prin sine, ziua şi-ar căuta-o călătorind prin est,
Iar partea sa opusă să găsească noaptea,
Cât partea cealaltă e încă luminată de-ale sale raze.
Ce-ar fi dacă lumina trimisă de Pământ
Prin a văzduhului întinsă străvezime pentru terestra Lună
Ar fi precum o stea ce ziua iluminează,
La fel cum Luna face noaptea cu Pământul?
Şi ce-ar fi dacă e locuită Luna şi are câmpuri?
Iar petele ce ţie-ţi par că seamănă cu norii
Pot fi chiar nori ce ploaie să producă,
Pământul să-l ajute să crească roade, spre hrana tuturor;
Şi poate mai mulţi Sori, de Lună însoţiţi, tu vei descoperi,
Lumină dând, fie că-i bărbătească, fie că-i femeiască.
Aceste două sexe lumea o animează, ce poate
Se găseşte pe fiecare sferă. Aşa un spaţiu nesfârşit
Natura a lăsat nelocuit de fiinţe vii, pustiu şi sterp,
Făcut doar ca să strălucească, dar totuşi să contribuie,
Dând fiecărui corp ceresc o mică rază de lumină,
Pe care apoi departe s-o trimită, până pe sfera locuită
PARADISUL PIERDUT

Care lumină i-o răsfrânge înapoi. Aceste lucruri


Rămân de disputat, de sunt sau de nu sunt:
Dacă se-nalţă Soarele, care domneşte-n Ceruri,
Peste Pământ; sau de Pământul se ridică peste Soare;
Dacă din răsărit Soarele începe înflăcăratu-i drum
Sau dacă din apus, Pământul tăcut porneşte,
Mişcându-se inofensiv pe osia lui moale,
în timp ce doarme liniştit, purtându-te cu el pe tine;
Tu mintea nu ţi-o încărca cu lucruri ce îţi sunt ascunse,
Ci lasă-le în grijă Dumnezeului de sus! Pe el slujeşte-l
Şi de el să-ţi fie teamă! Lasă-i în grijă Lui
Făpturile de pretutindeni, oriunde s-ar găsi acestea;
Tu bucură-te de ce îţi este dat, de Paradis
Şi de frumoasa Eva, căci prea înalt e pentru tine Cerul,
Să ştii ce se petrece acolo! Tu fii umil şi înţelept;
Gândeşte-te la ce pe tine te priveşte numai, la fiinţa ta;
Şi nu visa la alte lumi, la creaturile care trăiesc acolo,
La starea ori condiţia lor! Fii mulţumit c-atât de mult
Ţi-a fost dezvăluit, nu doar despre Pământ,
Ci şi despre înaltul Cer."
La care astfel îi răspunse Adam, cu îndoiala-i
spulberată:
"Dorinţa pe deplin tu mi-ai îndeplinit-o,
Cerească inteligenţă, tu, înger blând!
Tu limpezit-ai mintea-mi încâlcită şi să trăiesc
Cât mai uşor m-ai învăţat, dulceaţa vieţii neîntrerupând-o
Cu gânduri complicate, când Domnul poruncit-a grijilor
Să stea departe de a noastră viaţă, să nu ne-mpovăreze,
Decât atunci când singuri le căutăm prin gânduri
Rătăcind în van. Dar gândul sau închipuirea
în stare sunt la nesfârşit să rătăcească, până când
înştiinţate sau învăţate din experienţă, află
212 JOHN MILTON

Că-nţelepciunea nu înseamnă cunoaşterea de lucruri


Ce nu le folosim, obscure şi subtile, ci a cunoaşte
Tot ceea ce întâlnim în zilnica noastră viaţă;
Tot ce e în plus e fum şi goliciune, impertinenţă stearpă,
Care ne face ca nepregătiţi şi neînvăţaţi să ne apropiem
De lucrurile care ne privesc. Astfel, din locul ăsta-nalt
Să coborâm şi să vorbim de lucruri ce ne sunt la
îndemână;
Când, ca din întâmplare, s-ar putea ivi şi întrebări,
Ce nu sunt nelalocul lor, la care mă voi îndura
Să îţi răspund. Te-am auzit vorbind de ce a fost
Mai înaintea amintirii mele; eu am să-ţi spun acum
Povestea mea, pe care tu probabil nu ai auzit-o;
Căci ziua nu este încă sfârşită şi vezi cât de subtil
încerc mereu să te reţin, poftindu-te să mă asculţi
vorbind.
De parcă nu o spun, nădăjduind că îmi vei da răspuns,
Căci, stând aici cu tine, mă cred în Ceruri!
Dulceaţă pentru auzul meu e vorba ta, mai dulce
Decât fructele de palmier, ce-astâmpără şi foamea,
Dar şi setea după o zi de muncă, la ceasul dulce al
odihnei.
Ele te satură şi chiar de sunt plăcute, te umplu
în curând prea mult, dar ale tale vorbe, de har divin
pătrunse,
în veci de-a lor dulceaţă nu mă satură."
La care, Rafael răspunse cu blândeţea lui cerească:
"Nu-ţi este gura plină de vorbe lipsite de cuviinţă,
Şi nici de elocinţă, tu, Domn al oamenilor,
Căci Dumnezeu din darurile sale, cu abundenţă a vărsat,
Pe dinafară, cât şi pe dinăuntru, tu fiind făcut
După imaginea-i frumoasă. Tăcând sau cuvântând,
PARADISUL PIERDUT 213

Eşti însoţit de graţie şi frumuseţe, în forme,


Cuvinte şi mişcare; noi nu te credem mai prejos,
în Ceruri, decât pe al nostru slujitor tovarăş
De-aici de pe Pământ şi cercetăm cu bucurie
Cărările lui Dumnezeu cu oamenii,
Căci Domnul, noi vedem, te-a onorat cu dragoste
La fel de mare. Vorbeşte, deci, în continuare,
Căci eu, în ziua aceea, când te-ai născut, lipseam,
Plecat într-o călătorie întunecată, având poruncă
Să cobor în Iad, în fruntea unei legiuni de îngeri,
Să văd dacă pe poarta lui nu iese vreun vrăjmaş
Sau vreo iscoadă, în timp ce Domnul se afla
în toiul muncii sale, ca nu cumva asemenea malefică
ieşire,
Să se amestece cu-nalta sa creaţie. Nu c-ar fi îndrăznit
Să plece fără voia lui, însă ne trimisese poruncile-i
De rege suveran să le transmitem şi ascultare
Să primim îndată. Găsirăm repede şi bine ferecate
Ale Iadului cumplite porţi; dar vreme lungă înainte să
ajungem
Spre noi venea un zgomot, altul decât sunetul
Stârnit de dansuri şi de cântec, ci doar de chinuri
Şi furie. Cu bucurie, ne-am întors pe a Luminii coastă
Mai înainte de seara de Sabat, aşa cum ne suna
porunca.
Dar povesteşte tu întâi, căci o aştept, plăcându-mi
Ale tale vorbe, la fel ca ţie ale mele."
Aşa vorbi Puterea cea divină şi astfel Tatăl omenirii
îi răspunse:
"E greu să spună Omul cum viaţa omenească a-nceput,
Căci cine-şi ştie începutul? M-a îndemnat dorinţa
De a mai sta de vorbă. Abia trezit din somn profund,
214 JOHN MILTON

Pe ierburi moi m-am pomenit întins, scăldat


într-o sudoare îmbălsămată pe care Soarele
Cu ale sale raze iute-o uscă. în sus, spre Ceruri
Mi-am îndreptat apoi ochii ce rătăceau miraţi
Şi am privit întinsa boltă, până când, printr-o mişcare
iute,
Instinctivă, în sus eu am ţâşnit, ca năzuind către înalt,
Şi în picioare drept m-am ridicat. în jurul meu,
Cu ochii am zărit: munţi, văi, păduri umbroase
Câmpuri însorite şi ape ce cad murmurătoare;
Printre acestea, creaturi cu viaţă, ce se mişcau, umblau,
Zburau; pe ramuri păsări ciripeau şi lucrurile toate
în jurul meu păreau că râd; iar inima-mi era cuprinsă de
fericire.
M-am cercetat apoi pe mine, privindu-mi mădularele pe
rând,
Acum mergând, acum fugind, cu suple încheieturi,
Mânat de o vigoare ce viaţă insufla.
Dar nu ştiam nici ce eram, nici unde, nici cauza
Din care-am apărut. Am încercat apoi să şi vorbesc
Şi limba s-a supus îndată şi nume am început să dau
La tot ce-n jurul meu zăream. «Tu, Soare spus-am eu
Tu, astru splendid ce luminezi Pământul şi-l faci
Atât de proaspăt şi-atât de vesel! Voi, Dealuri şi Coline,
Voi, Râuri şi Păduri, Câmpii, voi ce trăiţi şi vă mişcaţi,
Creaturi frumoase, spuneţi de aţi văzut cum am venit
aici?
Cu siguranţă nu prin mine însumi; atunci cu ajutorul
Unui mare Creator, ce-i mai presus de toate
în bunătate şi-n putere. Voi spuneţi cum să îl cunosc
Şi cum să-l preaslăvesc pe cel ce m-a făcut să mişc
Şi să trăiesc, să simt că sunt mai fericit decât
PARADISUL PIERDUT 215

Mă pot gândi?» Strigând acestea, mă răzleţeam,


îndepărtându-mă de locul unde am respirat întâia oară
Şi unde am privit lumina veselă. Văzând că nu primeam
răspuns,
M-am aşezat, pe gânduri, în iarbă, înconjurat de umbră
Şi-acolo mă învălui pentru întâia oară un dulce somn,
Ce puse stăpânire peste simţurile mele amorţite,
Deşi atunci credeam că mă topeam în starea mea pri­
mară,
în care nu simţeam nimic; dar deodată, la cap îmi apăru
Un vis ce mă făcea să-mi imaginez că eram fiinţă
Şi că trăiam. Divina-ntruchipare mi se părea
Că se apropie de mine şi-mi zice:
«Te cheamă casa ta, Adame! Ridică-te,
Tu, primul dintre Oameni, întâiul Tată al lor,
Chemat de tine, vin să te călăuzesc prin astă
Grădină-a fericirii, ce ţie hărăzită drept sălaş ţi-a fost!»
Spunând acestea mă ridică luându-mă de mână
Şi peste câmpuri, ape şi văzduh plutind,
Mă duse până pe un munte-mpădurit,
Care avea în vârf o poieniţă, împrejmuită cu pomi aleşi,
încât tot ce văzusem până atunci pe Pământ
Abia părea plăcut. Erau copacii încărcaţi cu fructe
Ce îmi făceau cu ochiul, stârnind în mine
Neaşteptată poftă de-a le culege şi de-a mânca din ele.
Dar m-am trezit atunci şi am descoperit că tot
Ce am văzut în vis stătea în faţa mea, aievea;
Aici, aş fi început din nou să rătăcesc, dacă acela
Care pe munte mă călăuzise nu ar fi apărut dintre copaci,
Prezenţa sa divină făcându-şi-o simţită.
M-am bucurat, dar am simţit şi frică, şi adorându-l
La picioarele-i m-am aruncat. Acesta ridicându-mă
216 JOHN MILTON

Imi spuse cu blândeţe: «Eu sunt acela


Pe care tu îl cauţi. Sunt autorul a tot ce vezi asupra ta,
Sub tine şi în jurul tău. Ţie îţi dau, al tău să fie Paradisul,
Să-l îngrijeşti, iar roadele-i să-ţi fie hrană;
Din orice pom ce creşte în grădină mănâncă
După pofta inimii şi nu te teme că hrana îţi va lipsi;
Dar nu te-apropia de pomul în care se găseşte
A binelui şi-a răului ştiinţă, pom aşezat de mine
Alături de al Vieţii Pom, drept chezăşie a credinţei
Şi a ascultării tale; eu te previn: fereşte-te
Să guşti, căci altfel urmările vor fi amare,
Iar ziua-n care vei mânca din el va fi şi ziua morţii
Pentru tine! Tu încălcându-mi unica poruncă,
Vei pierde starea ta de fericire, gonit într-o străină lume,
A suferinţei şi a nefericirii.»
Aspru rosti porunca, ce încă îmi răsună în ureche,
Deşi alegerea îmi aparţine să nu-i încalc voinţa;
Dar, în curând, se-nsenină din nou înfăţişarea lui
Şi se-ntoarse la menirea lui înaltă:
«Nu doar hotarele astea minunate îţi dăruiesc
Ţie şi rasei tale, ci-ntreg Pământul;
Voi stăpâniţi-l, domnind peste vieţuitoarele
Care trăiesc aici, în mare sau în văzduh,
Peste animale, peşti şi păsări! în faţa ta eu le-am adus,
Ca să primească nume de la tine şi să-şi arate
Credinţa şi supunerea; la fel să înţelegi şi despre peşti,
Ce stau în casa lor de ape şi n-au putut aici a fi chemaţi,
Căci nu e cu putinţă ca elementul să şi-l schimbe.»
Astfel vorbindu-l auzind, văzui cum animalele se
apropiau
Tot două câte două, îngenunchind şi gudurându-se
Cu umilinţă. Pe toate le-am numit, văzându-le trecând
PARADISUL PIERDUT 217

Şi înţelegând natura lor, cu asemenea putere de


cunoaştere
îmi înzestrase Domnul mintea. Dar între aceste creaturi
Eu nu găseam pe una, care-mi părea că trebuie să
lipsească,
Şi-atunci am întrebat întruchiparea cea Cerească:
«Pe tine cum să te numesc, căci tu eşti mai presus
De aceste creaturi, dar şi de oameni şi chiar
De tot ce stă mai sus de ei? De nu te pot numi.
Cum oare voi putea să te ador, tu, Creator al ăstui
Univers
Şi al binelui ce Omului i-ai hărăzit? Ca lui sâ-i fie bine
Atâtea lucruri cu mâna-ţi generoasă lui i-ai dăruit,
Dar oare cu cine să împartă totul? Ce mulţumire
Poţi avea, de unul singur bucurându-te de toate?»
Aşa am cuvântat şi-Ntruchiparea cea strălucitoare
Vorbi, pe faţă cu un zâmbet ce-o făcea să strălucească
Şi mai tare: «Şi ce numeşti singurătate?
Nu sunt Pământul şi Văzduhul pline de creaturi cu viaţă,
Ce dacă tu le porunceşti vin şi se joacă-n faţa ta?
Sau nu le ştii tu limba, sau obiceiurile?
Şi ele ştiu şi judecata lor nu este de dispreţuit.
Cu ele poţi ca timpul să-ţi petreci şi lumea lor
Să le-o orânduieşti; regatul tău e mare.»
Aşa vorbi Stăpânul tuturor şi a părut de parcă
Ar rosti poruncă; eu, cerându-i voie să vorbesc
Printr-o umilă rugă, i-am răspuns:
«Sper vorba mea jignire să nu-ţi fie, tu, Creatorul meu,
A Cerului Divină putere, fii îngăduitor cu mine!
Nu m-ai făcut pe mine oare locţiitorul tău aici,
Şi creaturile acestea inferioare mie m-ai pus să le
conduc?
218 JOHN MILTON

Cum pot fiinţe inegale, toate să sălăşluiască la un loc


Şi ce plăcere, şi ce armonie poate-ntre ele să existe?
Cum pot să-şi dăruie şi să primească acelaşi lucru,
în proporţie dreaptă, atunci când sunt deosebiri
Şi unul este veşnic mai presus de altul?
Nici unul n-o să fie mulţumit şi se vor sătura
De această viaţă împreună! Tovărăşia,
De care eu vorbesc, pe care eu o caut, e una
Ce cuprinde desfătări intelectuale, şi acolo
Omul şi cu bruta nu se potrivesc. Eu cred că ar trebui
Ca fiecare să se desfete cu cel din rasa lui,
Adică leul cu leoaica, aşa cum bine tu i-ai potrivit!
Dar nu pot păsările cu animalele să se-nţeleagă,
Sau cu peştii, la fel nici boul cu maimuţa.»
Şi îmi răspunse la acestea fără supărare Atotputernicul:
«Frumoasă fericire alături de aleşi tovarăşi văd că-ţi
doreşti
Adame! Şi n-ai să guşti nici-o plăcere atâta timp
Cât vei fi singur, chiar dacă eşti înconjurat de fericire.
De starea mea, de mine, ce crezi tu?
îţi par destul de fericit sau nu, eu care singur sunt
în toată veşnicia? Căci eu nu am vreun seamăn,
Cu-atât mai mult egal. Cu cine să vorbesc,
De nu cu creaturile pe care le-am făcut
Şi care mie îmi sunt inferioare, mult mai prejos
Decât sunt brutele de tine?»
El vorba îşi sfârşi, iar eu cu umilinţă am răspuns:
«Gândirea omenească nu poate să pătrundă
în înălţimea şi-n adâncul eternelor tale căi,
Tu, cel ce eşti deasupra lucrurilor toate!
Tu eşti perfect prin tine însuşi, nici un defect
Nu pot găsi în tine; dar nu la fel şi Omul.
PARADISUL PIERDUT 219

Acesta doar treptat poate ajunge la desăvârşire,


Aceasta fiind şi cauza din care îşi doreşte
Să se-nsoţească cu ai săi semeni, să se ajute
între ei şi alinare să-şi ofere. Tu, care eşti
Prin fiinţa-ţi infinit, nu ai nevoie să te înmulţeşti,
Dar omul prin număr îşi poate face cunoscută
Fiinţa, şi zămislind un seamăn din alt seamăn,
Imaginea să-şi înmulţească în nedesăvârşirea ei;
Acestea toate cer o dragoste împărtăşită
Şi o prietenie din cea mai dragă. Tu, chiar dacă
Eşti singur în misterul tău, în compania ta
Ţi-e cel mai bine, căci tu nu cauţi cu nimeni să te
însoţeşti;
Şi totuşi, dacă asta ţi-ai dori, poţi să-ţi ridici
Oricare dintre creaturi la o dorită înălţime de comunicare.
Dar eu nu pot să-ndrept spinarea acestor animale
Şi nici nu pot să-mi găsesc plăcerea în obiceiurile lor.»
Astfel grăit-am eu cu îndrăzneala de libertate dăruită;
Şi iată că aflasem înţelegere şi Vocea cea Divină
Plină de blândeţe îmi răspunse:
«Până acum, Adame, mi-a făcut plăcere,
La încercare să te pun, să aflu că ştii destule despre ani­
male,
Pe care bine le-ai numit, dar tot la fel de bine
Te cunoşti pe tine şi liber spiritu-ţi exprimi,
Făcându-mă să-mi văd în tine imaginea,
Ce nu e înfrăţită cu a brutelor. A lor tovărăşie
Nu-i potrivită pentru tine şi drept motiv
Aveai să te dezici de ea; întotdeauna cugetul să îţi
păstrezi!
Ştiam încă de dinainte ca tu să îmi vorbeşti
Că Omul nu este făcut să fie singur şi nu doar compania
220 JOHN MILTON

Animalelor ţi-am hărăzit-o; te-am încercat doar


Să văd ce-ai crede tu că-i drept să fac spre mulţumirea
ta,
Iar ceea ce îţi voi aduce-acum va fi pe placul tău,
Sunt sigur, căci este o fiinţă după asemănarea ta,
Ce-i potrivită să-ţi fie ajutor, al doilea tău eu,
Exact cum sufletu-ţi dorea.»
El vorba termina, sau eu nu am mai auzit nimic
Fiindu-mi omeneasca fire copleşită de lunga cuvântare
Ce o ţinusem cu Puterea cea dumnezeiască.
Sleit de vlagă şi căutând învigorare, m-am cufundat în
somn;
Natura astfel m-ajută şi ochii mi-i închise,
Lăsând deschisă doar încăperea închipuirii mele,
Vederea mea lăuntrică, prin care, ca într-o transă,
Am crezut că văd, în locul în care mă aflam,
întruchiparea în faţa căreia stătusem treaz.
Acesta aplecându-se, îmi luă o coastă din partea mea
cea stângă,
Cu sânge cald în ea; adâncă-i era rana, dar în curând
De carne se umplu şi aşa se vindecă; din coasta mea
El plămădi cu mâna lui o creatură, asemeni Omului,
Dar cu alt sex. Era frumoasă şi plăcută, într-atât încât
Tot ce era frumos pe lume pălea în faţa ei,
Tot farmecul părând că se strânsese-n ea;
Atunci în suflet mi-a pătruns dulceaţă nesimţită până
atunci
Şi tot ce mă înconjura părea pătruns de frumuseţea ei:
De al iubirii spirit. Ea dispăru şi-n întuneric mă lăsă;
Eu m-am trezit ca s-o găsesc sau dac-ar fi pierdută,
S-o plâng în veci, alte plăceri nemaigustând.
Când începusem să îmi pierd speranţa,
PARADISUL PIERDUT 221

In depărtare o văzui, întocmai ca în visul meu,


Purtând podoabe tot ce e mai frumos din Cer
Şi de pe Pământ; ea se-ndrepta spre mine
Călăuzită de cerescul Creator, prin vocea lui.
Şi cunoştea sfinţenia căsniciei şi riturile maritale.
Graţie avea în umblet, iar cerul tot găseai în ochii ei
Şi orice gest era mişcat de dragoste şi demnitate.
Eu, copleşit de bucurie, am strigat:
«O, Doamne, cuvântul tu ţi-ai împlinit, iar mie
Mi-ai dăruit ce am visat, tu darnic Creator
A tot ce e frumos! Dărui acesta, dintre toate
Pe care mi le-ai dat, cel mai de seamă este!
Alături am acum un trup la fel cu trupul meu;
Femeie-i numele şi din Bărbat se trage!
De aceea, el îşi va părăsi părinţii şi unindu-se cu soaţa
Vor fi un trup, o inimă, un suflet amândoi!»
Acestea ea mă auzi vorbind şi chiar dacă în chip divin
A fost adusă, totuşi ştia care îi sunt virtuţile:
Inocenţa şi modestia-i feciorelnică, ştiind şi că acestea
Se cereau a fi implorate, nicicând nedăruindu-se
necăutat;
Şi nu trebuia nici prea obraznică să fie, căci
Stând sfioasă, era cu-atât mai mult dorită;
Sau, spre a spune totul, Natura însăşi, în care nu există
Gândul la păcat, îi dărui un astfel glas, o înzestra
Astfel încât, văzându-mă, spre mine-şi întoarse capul.
Eu am urmat-o; ea-mi cunoscu onoarea
Şi cu-ndatoritoare măreţie fu de acord
Cu ce eu încercam să o conving. Şi am condus-o
Către umbrarul nupţial, îmbujorată precum aurora.
Tot Cerul şi constelaţiile fericite au revărsat
Asupra noastră lumina lor cea mai aleasă;
222 JOHN MILTON

Părea Pământul că vrea să ne felicite, o dată cu colinele


Din jur; se bucurau şi păsările, iar vântul
Sărbătorea, învăluind în adieri pădurea; purtau
Pe aripile lor miresme din tufişuri parfumate,
Pe care peste noi le răspândeau, până când
A nopţii iubitoare pasăre ne înălţă un cânt de nuntă,
Cerând Luceafărului Nopţii s-aprindă iute
Pe boltă o lumină în cinstea cununiei.
Astfel ţi-am povestit întreaga-mi stare şi am ajuns
Să îţi descriu întreaga sumă a fericirilor lumeşti,
De care eu mă bucur; mărturisesc că toate lucrurile-mi
fac plăcere,
Dar, chiar de gust sau nu din ele, în minte
Nu-mi provoacă nici o dorinţă de nestăpânit;
Mă refeream la bunătăţi sortite gustului, mirosului
Sau văzului, adică fructe, flori sau ierburi,
Plimbări sau ciripit de păsări. însă aici,
Privesc cuprins de patimă şi-ating; fiorul pasiunii
Aici eu l-am simţit întâia oară!
în faţa celorlalte frumuseţi rămân de neclintit
Şi superior, sunt slab numai în faţa farmecului
Frumuseţii. Natura poate a greşit cu mine
Şi mi-a lăsat o parte care e mai slabă atunci
Când trebuie acestui lucru să îi ţină piept;
Sau poate că din mine s-a desprins prea mare parte,
Atunci când coasta mi-a fost scoasă,
Cu siguranţă însă podoabe-n jur a risipit
Desăvârşind-o în exterior şi poate mai puţin
Pe dinăuntru. Eu înţeleg prea bine că
După al Naturii scop întâi ea este prin minte
Şi prin însuşiri lăuntrice inferioară înfăţişării ei,
Asemănându-se mult mai puţin cu cel
PARADISUL PIERDUT 223

Ce după a lui imagine ne-a făurit; mai slabă e în ea


A dominării trăsătură asupra celorlalte creaturi.
Şi totuşi când de ea mă apropii, îmi pare
Frumuseţea ei atât de absolută, completă prin ea însăşi,
Şi-mi pare că se cunoaşte atât de bine încât
Ce vrea să facă sau să spună îmi pare înţelept şi mie,
Mai virtuos, mai bun şi mai discret; orice
Ştiinţă mai înaltă îmi pare inferioară în faţa ei;
Vorbind cu ea înţelepciunea îşi pierde din valoare
Şi-mi pare că arată precum Nebunia; Puterea
Şi cu Raţiunea o urmează, de parcă ea ar fi prima
creată,
Şi nu făcută mai târziu întâmplător; şi toate însuşirile
Să le sfârşesc; Nobleţea şi măreţia minţii
în frumuseţea ei sălăşluiesc, creând în juru-i
îndemn către cinstire, dar şi teamă, aşa cum face
Şi o strajă îngerească."
La care îngerul răspunse cu sprâncenele-ncruntate:
"Nu acuza Natura, căci partea ei ea şi-a făcut-o!
Tu fă-ţi-o pe a ta! Tu fii încrezător că-nţelepciunea
Nu te va părăsi, dar tu de ea să nu te lepezi,
Căci vei avea nevoie atunci când pui prea mare preţ
Pe lucrurile mai de rând, aşa cum singur ţi-ai dat seama.
Căci ce admiri tu şi ce atât de tare te impresionează?
Doar o faţadă? Frumoasă, nu e îndoială şi vrednică
De mângâierea ta, de-a ta iubire şi de cinstire,
Dar nu şi de a ta supunere; măsoară tu pe ea cu tine
Şi-apoi te socoteşte, căci câteodată nimic nu-i mai
folositor
Decât mândria cea de sine, întemeiată pe justeţe
Şi pe adevăr şi mânuită cu pricepere.
Cu cât cunoşti mai bine meşteşugu'-acesta,
224 JOHN MILTON

Şi ea te va cunoaşte drept stăpân şi vieţii zilnice


înfăţişarea ei îţi va supune. Ea este atât de-mpodobită
Doar ca să-ţi placă ţie şi mai mult şi cu onoare
Tovarăşa de viaţă să-ţi iubeşti; ea vede
Când înţelepciunea nu-ţi este la fel de vie.
Şi dacă pipăitul este simţul prin care omenirea
se-nmulţeşte
Şi care ţie-ţi pare o încântare de celelalte mai presus,
Gândeşte-te c-acelaşi simţ îl au şi animalele;
Şi n-ar fi fost dezvăluit la toate, făcându-se comun,
Dacă în el nu ar fi existat ceva ce să subjuge
Şi omenescul suflet, sădind în el cumplită pasiune.
Tot ce găseşti atrăgător şi raţional în compania unei
femei
Iubeşte întotdeauna; iubirea face bine, dar pasiunea nu,
Căci dragostea adevărată nu constă în asta.
Iubirea gândurile-ţi rafinează, iar inima ţi-o face
Şi mai mare; acolo are loc şi raţiunea,
Căci este scara pe care urci spre dragostea cerească
Şi nu te-neci în patimile cărnii. Din cauza aceasta,
Nu ţi-ai aflat consoarta printre dobitoace."
Adam răspunse la acestea, pe jumătate ruşinat:
"Nici prea frumoasa ei înfăţişare, nici faptul procreării
Ce e comun la toate soiurile de vieţuitoare
(Chiar dacă patului de nuntă mistere
Mult mai mari atribuisem), nu mă încântă atât de mult
La soaţa mea, ca graţia din gesturile sale,
Bunăcuviinţa care zilnic se desprinde din ale sale vorbe,
Ce sunt cu dragoste-mpletite; şi dulcea ei supunere
Ce-arată neprefăcută că amândoi suntem o minte şi un
suflet;
Mai multă armonie poţi găsi între doi soţi
PARADISUL PIERDUT 225

Decât în nota care mângâie melodios urechea.


Dar nu sunt subjugat de-acestea, ci îţi dezvălui
Doar ce în suflet simt, dar făr-a fi înfrânt;
Mă întâlnesc de multe ori cu lucruri ce prin simţuri
îmi sunt reprezentate şi totuşi liber,
Aleg ce mie mi se pare că-i mai bine.
Tu Dragostea nu mi-o găseşti drept vină, căci spui
Că te ridică către Ceruri şi-ţi este drum şi călăuză,
îngăduie-mi atunci să te întreb: «Au nu iubesc
Şi Spiritele şi cum iubirea ele şi-o arată?
Doar prin priviri? Sau îşi împreunează strălucirea
Doar prin închipuite-atingeri?»
La care îngerul răspunse cu un zâmbet
Ce-i colora obrajii într-un roz trandafiriu,
Chiar nuanţa Dragostei:
"Să-ţi fie de ajuns să ştii că suntem fericiţi
Şi fără de iubire nici fericirea nu există!
Plăcerea pură ce tu o simţi în corp (căci pur
Ai fost creat) noi o trăim prin eminenţă;
Şi nu găsim obstacole nici în membrane, încheieturi,
Sau membre, ce piedici pentru oameni sunt;
Când Spiritele se îmbrăţişează sunt mai uşoare
Decât aerul ce se-ntâlneşte cu alt aer, unind
Substanţe pure, fără a fi nevoie de alte obiceiuri
Ca şi atunci când trup cu trup se întâlneşte
Şi sufletul se contopeşte c-un alt suflet.
Dar nu mai pot să zăbovesc căci Soarele se îndreaptă
Către Insulele Verzi ale Hesperiei şi acesta
Este semnul meu să plec. Fii tare, trăieşte fericit,
Iubeşte! Dar mai întâi arată-i Lui iubirea,
Cinsteşte-L şi ascultă dreapta Lui poruncă!
Fereşte-te ca pasiunea, judecata să-ţi îndemne
226 JOHN MILTON

Către fapte, pe care altfel libera-ţi voinţă nicicând


Nu le-ar primi. în tine stă fericirea sau durerea
A tuturor ce vor urma. Fii prevenit!
De reuşita ta ne-om bucura cu toţii, noi
Cei binecuvântaţi; de-a ta voinţă liberă şi judecată
Atârnă dacă vei cădea sau vei rămâne-n Rai.
Perfect făcut pe dinăuntru, să nu ceri ajutor
La cei de dinafară! Alungă de la tine orice ispită
De neascultare."
Spunând acestea se ridică, iar Adam, urmându-l,
îl binecuvânta: "De trebuie să pleci tu du-te,
Oaspete ceresc, eteric mesager, trimis
De cel a cărui bunătate noi o preamărim!
Plăcută cunoştinţa ta mi-a fost, iar amintirea
Mă va onora mereu. Prietenos mereu
Cu omenirea tu să fii şi să te-ntorci ades!"
Aşa se despărţiră; din umbra deasă
îngerul se ridică la Ceruri şi spre sălaşul său
Porni Adam.
Cartea a IX-a

Trecut e timpul când Omul îi avea drept oaspeţi


Pe Dumnezeu sau îngeri şi stând de vorbă împreună,
Blânzi, îngăduitori, ca nişte vechi prieteni,
Un rustic prânz cu-acesta împărţeau; şi-i permiteau
în vorbe de scuzat să se cufunde, fără a-i găsi apoi de
vină.
Acum mi-e teamă că trebui-va ia întâmplări mai tragice
Să trec: trădare ticăloasă, neascultare şi neîncredere
Din partea Omului; din partea Cerului, acum îndepărtat:
Dezgust, dezamăgire, mânie şi pedeapsă dreaptă,
Ce-aduseră în lumea asta, acum o lume a durerii:
Păcatul şi a sa umbră Moartea, şi-a Morţii mesageră,
Nenorocirea! Ce tristă depanare! Şi totuşi
Istorisirea nu-i mai puţin, ci chiar mai mult eroică
Decât mânia cumplitului Achile, care îşi fugări duşmanii
De trei ori împrejurul Troiei; sau de furia acelui Turnus
Cu care s-a luptat pentru Lavinia, cea nemăritată;
Sau supărarea lui Neptun sau a lunonei,
Care atâta vreme pe greci i-a zăpăcit, ca şi
Pe al Cytheriei fiu. Doar eu dacă-aş primi
Har potrivit de povestire, de la cereasca-mi protectoare,
Ce vine noaptea, nechemată, în somn dictându-mi versul
Sau mi-l inspiră pe cel ce negândit e încă.
228 JOHN MILTON

Aceste îndelung gândite întâmplări


Şi mai târziu doar începute, mi le-am imaginat
întâi în chip de cânt eroic; Natura însă
Nu mi-a dăruit îndemânarea de-a descrie lupte,
Atunci fiind socotite drept unicul, eroic subiect
Ce merita să fie zugrăvit: cu măiestrie să diseci
Prin lungi şi-obositoare lupte fabuloase
Pe cavalerii cei închipuiţi (rămâne-n versuri necântată
Eroica, martirica răbdare!); sau să descrii întreceri
Şi jocuri, zale mărşăluind şi scuturi cu blazoane,
Găteli şi armăsari, harnaşamente cu zorzoane
Şi mândrii cavaleri ce se îndreaptă spre turniruri,
Apoi ospeţe, servite în saloane fastuoase
De către majordomi. Dar nu îndemânarea
Să descrie cu zorzoane e ceea ce, pe drept,
Dă faimă poemului sau celui care-l scrie!
Fiind nepriceput în arta asta şi nici nevrând să o învăţ,
Un subiect mult mai înalt mie-mi rămâne,
Destul de important prin sine însuşi
Ca să-mi ridice numele, doar dacă-un secol prea târziu,
Răceala anilor nu mi-o îngreuna al aripii avânt;
Şi ar putea, de-ar fi al meu poemul,
Şi nu al muzei, ce noaptea mi-l aduce ia ureche.
Apuse Soarele, fiind înghiţit de orizont
Şi după el urmă şi a lui Hesper stea,
Ce are-nsărcinarea s-aducă pe Pământ amurgul
Şi care pentr-o clipă desparte ziua de veninda noapte.
Apoi, al nopţii emisfer învăluie Pământul, jur-împrejur,
De-a lungul orizontului; atunci Satan,
Ce părăsise Edenul, ameninţat de Gabriel,
Mult mai desăvârşit în răutate şi-n ale lui malefice intenţii,
Pe Om vrând să-l nimicească, se-ntoarse fără frică,
PARADISUL PIERDUT 229

După ce Pământul îl înconjurase; cu precauţie


Se ferea de ziuă, până când Uriel, regentul Soarelui,
Intrarea sa în Eden îi descoperise, dând veste
Heruvimilor ce îl păzeau; de-acolo fu gonit
Şi de mânie plin, călători prin întuneric vreo şapte nopţi;
înconjură de trei ori linia echinocţială,
De patru ori încrucişându-se cu carul nopţii,
Trecând din pol în pol; se-ntoarse în a opta noapte
Şi după coasta ce stătea în faţa porţii Raiului,
Ferit de ochii Heruvimilor, găsi o trecere necunoscută.
Acolo se afla un loc, ce astăzi nu mai este,
Căci l-a schimbat nu timpul, ci păcatul,
Acolo unde Tigrul, la piciorul Paradisului,
Se revărsa într-o adâncă groapă săpată sub pământ
Şi-apoi o parte ţâşnea ca o fântână lângă Copacul Vieţii,
în acest râu se cufundă Satan şi tot din el
Ieşi afară, învăluit în pâclă; apoi îşi căută un loc
Unde să se ascundă; în mare căutase şi pe uscat,
Din Eden şi până-n ţărmul pontic, din Meotis
Şi pân' la râul Ob; în jos către Antarctica;
Zburase în lungime, din vest, de la Oronte
Către oceanul mărginit la Darien şi de acolo
Până pe tărâmul pe care curge Gangele şi Indul.
Astfel înconjurase globul, cu amănunţime cercetând
Să vadă care creatură mai bine poate să-i servească
în planul său murdar; şi îl găsi pe Şarpe,
Cel mai şiret din toate animalele de pe Pământ.
Pe acesta îl alese după gândire multă,
Ca fiind mai potrivit pentru înşelăciune
Şi îi găsi şi vasul potrivit, unde intrând
Să poată să-şi ascundă intenţiile întunecate
Chiar de privirea cea mai ascuţită;
230 JOHN MILTON

Căci nimeni n-ar fi bănuit nimic la şarpele viclean,


Căci se născuse plin de isteţime şi şiretenie;
Aceste însuşiri, la alte animale observate,
S-ar fi crezut că-n ele au intrat puteri drăceşti,
Ce mintea mai presus de-a bestiilor le-o fac.
Aşa se hotărî Satan, dar înainte furia
Astfel şi-o vărsă:
"O tu, Pământ, ce mult cu Cerul te asemeni,
De nu eşti tu preferat de Dumnezeu,
Căci cum un lucru inferior, el ar putea crea
După acela mult mai bun? Rai pământesc,
în jurul căruia dansează-n roată mai multe Raiuri,
Ce-şi poartă lampadarele strălucitoare, lumină în lumină,
Doar ţie să îţi folosească şi-n tine parcă toate
Razele îşi strâng cu preţioasa, sfânta lor înrâurire!
Aşa cum Dumnezeu în Ceruri este centrul
Şi totuşi el există peste tot, la fel şi ţie, ce eşti centru,
Lumina toate astrele ţi-o dăruiesc; în tine, nu în ele,
Virtutea lor produce ierburi, plante şi naşte creaturi
însufleţite,
A căror existenţă treptat evoluează, în trup înalt şi
raţiune,
Acestea toate găsindu-se în Om. Cu ce plăcere,
Pământule, te-aş fi înconjurat, de-aş fi putut găsi
Vreo bucurie-n asta; întinsă alternanţă de munţi,
De văi, păduri, câmpii şi râuri; când e uscat,
Când dai de mare, cu ţărmuri pline de păduri încoronate,
Cu stânci şi văgăuni şi peşteri! Dar în nici una
Nu pot ascunzătoare să-mi găsesc!
Cu cât în juru-mi văd plăceri, cu-atât pe dinăuntru
Mă roade şi mai tare chinul, de parc-aş fi
Lăcaş afurisit a tot ce se respinge; tot binele
PARADISUL PIERDUT 231

în mine se transformă în otravă şi-n Ceruri


Mi-ar deveni mai proastă starea. Dar nici aici
Şi nici în Cer nu-mi caut eu sălaşul, decât de aş putea să
fiu.
Al Cerurilor eu stăpân; nu sper ca prin ce caut
Nefericire-mi să se schimbe, ci vreau ca alţii
La fel cu mine să devină, chiar dacă asta osânda
Şi mai rea mi-ar face-o. Căci gândurile mele zbuciumate
Doar în distrugere liniştea şi-ar regăsi.
Dacă l-aş nimici sau l-aş convinge să facă ceea ce
Pierzania i-ar aduce, aceste lucruri, ce pentru el au fost
create,
Vor dispărea cu el o dată, căci sunt legaţi în fericire,
Dar şi-n nenorocire; fie atunci nenorocirea
Şi nimicirea să domnească! A mea să fie gloria
Printre-ale Infernului Puteri, c-am reuşit să stric,
Doar într-o zi, tot ce Atotputernicul a făurit în şase!
Şi cine ştie câtă vreme înainte plănuise? Dar poate
Nu de mai demult decât atunci, când eu
Eliberat-am într-o noapte o jumătate din oastea-i
îngerească,
Mult mai subţiri lăsându-i rândurile de admiratori.
El, ca să se răzbune şi ca să-şi întregească
împuţinata oaste, fie că îi pierise harul ca îngeri să
creeze
(De sunt de el într-adevăr creaţi), ori doar spre a sădi
în noi mai multă ciudă, s-a hotărât să ne înlocuiască
Cu fiinţa asta plămădită din ţărână, pe care-a ridicat-o,
înzestrând-o cu rămăşiţele cereşti, probabil
Ale noastre rămăşiţe. Ce-a hotărât a şi înfăptuit:
El l-a făcut pe Om şi pentru el a făurit aşa măreaţă lume,
Pământul drept sălaş i-a hărăzit, pe el punându-l domn;
232 JOHN MILTON

O, ce nedemnitate! A pus în slujba Omului


înaripaţii îngeri şi gărzi ale Luminii a trimis
Să îl păzească! De vigilenţa lor mă tem
Şi ca să le înşel vederea, m-ascund în ceaţa
Miezului de noapte şi-n aburi, pitindu-mă
în fiece tufiş, acolo unde pe şarpe l-aş putea găsi;
în pliurile sale încâlcite m-ar putea ascunde,
O dată cu-ntunecatele urzeli ce-aduc cu mine.
Cumplită decădere! Eu, ce odată mă luptam
Cu Dumnezeii, vrând tronul cel înalt să-l cuceresc,
Acum sunt nevoit să intru într-o târâtoare
Şi-amestecat cu murdăria-i de jivină,
Esenţa pură să mi-o încarnez, să îl transform în brută
Pe cel care visa la culmile divinităţii!
Dar până unde va trebui să mai cobor de dragul
Ambiţiei şi-al răzbunării? Cine aspiră spre înalturi,
E nevoit să se coboare la fel de mult
Cât gândul i-a zburat de sus; silit, ori mai curând,
Ori mai târziu, să facă cele mai respingătoare lucruri!
Chiar dacă la-nceput e dulce răzbunarea,
Apoi devine-amară şi-asupra ei însăşi se revarsă!
Aşa să fie, puţin îmi pasă, doar lovitura
Să izbeascâ-n plin! Cum nu pot să ţintesc atât de sus,
Lovesc în cel ce îmi stârneşte pizma,
în noul favorit al Cerului, în omul cel de lut,
Al ciudei fiu, pe care Creatorul din ţărână l-a făcut,
Pentru ca-n noi invidia s-o trezească. Atunci
Şi noi, prin ură şi prin ciudă, îl vom răsplăti!"
Spunând acestea, porni târându-se prin fiece tufiş,
Uscat sau umed, ca ceaţa cea din miez de noapte,
Pe şarpe să îl afle. Şi îl găsi curând, dormind adânc
în labirintu'-ncolăcirii sale, cu capul plin de şiretenii
PARADISUL PIERDUT 233

Stând în mijloc; încă nu se ascundea în umbră


Sau în gropi de groază, căci vină nu avea,
Ca să se teamă; dormea în iarbă de nimenea temut
La fel cum el nu se temea de nimeni,
în gură Diavolu-i intră şi puse stăpânire
Pe firea sa de brută, în cap şi-n inimă
Inteligenţă îi sădi curând; dar somnul nu i-l întrerupse
Căci aştepta venirea zorilor. Acum, când strălucirea sacră
Rouă împrăştia pe florile din Eden, ce-şi răspândeau
Parfumul matinal, când toate fiinţele ce au în ele
răsuflare,
De pe-al Pământului altar slăvesc în linişte pe Creator
Şi nările îşi umplu cu mirosuri binecuvântate,
Veni perechea omenească şi îşi alătură rugile de slavă,
La corul de vieţuitoare fără glas. Apoi, se bucurară
De aerul înmiresmat al dimineţii şi hotărâră
Cum munca zilei mai bine să-şi împartă, căci
Depăşea cu mult puterea lor de muncă, având de îngrijit
O astfel de grădină largă. Şi astfel Eva către soţul ei grăi:
"Adam, putem munci mereu ca să-nfrumuseţăm
Grădina asta, plante să-ngrijim, ierburi şi flori,
Şi e plăcută munca care ne-a fost dată,
Dar până mâini mai multe nu ne-or ajuta,
Sub truda noastră şi mai multă muncă se arată,
Căci toate cresc fără oprire; ce ziua noi tăiem,
Că-i de prisos, proptim, legăm sau rânduim
Şi-apoi vedem cum peste-o zi sau două,
Crescând, înclină spre sălbăticie. Hai, să ne sfătuim,
Sau dacă vrei, ascultă ce am eu în minte:
Munca, eu zic, că ar trebui să ne-o împărţim în două;
Tu du-te la întâmplare sau unde nevoia e mai arzătoare,
Ba caprifoiul în frunzar să-l aşezi, ba iedera
234 JOHN MILTON

Să o ajuţi să se ridice; iar eu paşii purtându-mi


Printre trandafirii cu mirt amestecaţi,
Găsi-voi până la amiază cum să-i îndrept.
Căci de lucrăm atât de-aproape unul de celălalt,
în fiecare zi, nu-i de mirare dacă un surâs
Sau un nou lucru la vorbă ne îndeamnă,
întrerupându-ne din munca zilnică
Şi astfel micşorând-o, chiar dacă e devreme începută
Şi astfel, necâştigată, ora prânzului ne vine
Prea devreme?" La care Adam răspunse cu blândeţe:
"O, Eva mea, tu singură a mea tovarăşă,
Tu ce eşti mai presus de toate creaturile
Care ne înconjoară! Tu gândul ţi-ai muncit
Cum am putea mai bine să împlinim lucrarea
Cu care Dumnezeu ne-a însărcinat. Tu meriţi laude,
Căci nu e însuşire mai de seamă într-o femeie
Decât să se-ngrijească de bunăstarea casei ei
Şi soţul bine să şi-l sfătuiască. Dar totuşi,
Nu cred că atât de aspru Domnul munca ne-a impus-o,
încât să nu putem avea momente de odihnă,
Sau vorbe să schimbăm, căci ele-s hrana minţii;
Sau dulci priviri şi dulci surâsuri, căci şi acestea
Tot din raţiune se revarsă, căci brutele
De ele nu au parte; aceasta-i hrana dragostei.
Iar dragostea nu-i cel mai josnic ţel al vieţii noastre,
Căci El nu ne-a făcut pentru istovitoare trudă,
Ci să ne bucurăm, dar cu plăcere ce cu raţiunea
Se întrepătrunde. Să nu te îndoieşti că dacă mâinile
în muncă le unim, putem sălbăticia departe să o ţinem,
Atât cât să putem umbla până când mâini mai tinere
Ne vor veni în ajutor. Dar dacă ţie vorba noastră
Prea multă ţi se pare, c-o scurtă despărţire
PARADISUL PIERDUT 235

M-aş învoi, căci uneori singurătatea este


Cea mai plăcută companie şi-o scurtă despărţire
Te împinge la o-ntoarcere mai dulce.
Dar alte îndoieli mă-ncearcă, mă tem ca ceva rău
Să nu ţi se întâmple, departe fiind de mine;
Tu ştii doar că fost-am preveniţi că un duşman,
De răutate plin, ne pizmuieşte fericirea
Şi plănuieşte durere şi ruşine asupra noastră
Să aducă. De undeva de-aproape, fără îndoială
Ne priveşte, cu lacomă dorinţă, sperând ca să găsească
Ceva ce planului său mişel să folosească,
De ne va prinde despărţiţi; de suntem amândoi
Nu are şanse să ne ispitească, căci putem
Să ne sărim într-ajutor; urzeala sa cea mai de seamă
E să ne facă să ne-ndepărtăm de Dumnezeu
Sau să ne strice iubirea noastră conjugală,
Căci nici una dintre-ale noastre bucurii
Nu-i stârneşte mai mult pizma decât iubirea.
Aceasta sau poate chiar mai rău el plănuieşte
Şi-atunci, e mult mai bine să nu te-ndepărtezi
De coasta ce ţi-a dat fiinţă, ce adăpost îţi e şi ocrotire.
Soţia, pândită de primejdii sau de necinste,
E cel mai sigur lângă bărbat să stea, căci el
O protejează şi împreună îndură orice rău."
La care Eva, cu maiestatea-i pură,
Ca o femeie iubitoare, ce se întâlneşte
Cu puţină duritate, cu mină serioasă,
Dar totuşi cu blândeţe, îi răspunse:
"Tu, fiu al Cerului şi al Pământului şi al întreg
Pământului stăpân! Că astfel de duşman avem,
Ce caută să ne distrugă, eu de la tine am aflat
Şi de la îngerul, care se pregătea să plece,
236 JOHN MILTON

Căci dintr-un colţ umbros l-am auzit,


în timp ce mă-ntorceam să văd cum florile
Se-nchid în fapt de seară. Dar nu mă-aşteptam
Să văd că-mi pui la îndoială tăria de-a rezista ispitei,
în faţa ta şi a lui Dumnezeu, doar pentru că
La încercare vrea să ne supună un duşman.
De violenţa sa tu nu te temi, căci noi durerea
N-o putem simţi şi moartea e de noi străină;
De-nşelăciunea lui ţi-e teamă atunci şi văd
Că te-nspăimântă gândul că ar putea prin ispitire
Să-mi zdruncine credinţa şi iubirea pentru tine;
Dar cum ţi s-au sădit în suflet, Adame, aste gânduri
Cum rele poţi să crezi de cea care ţi-e dragă?"
La care Adam cu vorbe care lecuiesc ca un balsam
Răspunse: "O tu, fiică a Omului şi a lui Dumnezeu,
Nemuritoare Evă, căci astfel eşti, curată de vină şi de
păcat;
Nu pentru că aş fi neîncrezător te vreau
De ochii mei aproape, ci ca să te feresc de viclenia
Duşmanului ce ne pândeşte. Căci el, ispititorul,
Deşi în van încearcă, asupra celui pe care vrea să-l
ispitească
Aruncă cumplită dezonoare; aceasta înseamnă
Că nu de neclintit i-a socotit credinţa în faţa ispitirii;
Tu însăţi cu dispreţ şi cu mândrie l-ai respinge
Chiar dacă nu ar reuşi să-ţi facă rău;
Deci pică nu-mi purta atunci, dacă mă lupt
Să ţin ameninţarea departe doar de tine,
Căci dacă suntem amândoi, chiar de e-ndrăzneţ
Vrăjmaşul cu greu va îndrăzni de noi să se apropie;
Sau dacă-ar îndrăzni, asupra mea s-ar năpusti întâi.
Tu viclenia-i şi cumplita-i răutate să nu-i dispreţuieşti,
PARADISUL PIERDUT 237

Căci trebuie să fie foarte priceput, de este cel


Care i-a ispitit pe îngeri. Nu socoti că ajutorul
îţi este de prisos! Eu, uitându-mă în ochii tăi,
îmi pare că pot pătrunde în orişice virtute;
Privind imaginea ta dragă, mă simt mai înţelept,
Mai veghetor şi mai puternic, de aş avea nevoie
De putere din-afară; în vreme ce privirea ta
M-ar umple de ruşine, dacă aş fi învins
Şi puterea-mi toată mi-ar aduna-o în trup şi în minte.
De ce nu ai simţit şi tu la fel când sunt cu tine
Şi să alegi orice încercare să o trăim alături,
Eu fiindu-ţi cel mai de seamă martor
Al virtuţii tale încercate?" Aşa vorbi A d a m ,
Cu dragoste şi grijă conjugală, dar Eva,
Ce credea că nu-i este credinţa destul de bine preţuită,
Răspunse iar, cu dulcele ei glas:
"Dacă aşa suntem siliţi, într-un sălaş îngust
Să locuim, restrânşi de un duşman viclean şi violent,
Noi, care nu avem la fel cu el puteri, să ne-apărăm
Putem oriunde să ne-ntâlnim cu el. C u m oare
Vom trăi atunci, mereu cu teama lui?
Dar răul păcatul nu-l precede; ci doar vrăjmaşul
Ne sfidează cu ispita-i, credinţa noastră
încercând să o distrugă; neruşinarea sa
Nu ne dezonorează fruntea, ci se întoarce cu ruşine
împotriva lui. Atunci de ce de el noi trebuie să ne
temem?
Nu mai degrabă vom câştiga onoare şi mai multă,
Atunci când bănuiala sa e dovedită falsă,
Iar noi pace ne-om regăsi şi-a Cerului bunăvoinţă?
Şi ce sunt oare credinţa, dragostea, virtutea
De nu ţi-e dat să le încerci şi singur
238 JOHN MILTON

Fără ajutoare din afară? De ce să bănuim


C-aşa nesigură lăsat-a Dumnezeu a noastră fericită
stare,
încât, de suntem amândoi sau singuri,
Să nu ne-aflăm în siguranţă? Fragilă ne-ar fi fericirea,
Dacă ar fi aşa, iar Edenul, aşa nesigur,
N-ar mai fi Eden!" Adam răspunse cu însufleţire:
"Femeie, au lucrurile rostul lor mai bun
Aşa cum Dumnezeu din Ceruri le-a creat;
Zămislitoarea-i mână nu a lăsat nimic ce nu-i perfect,
Iar Omul cu-atât mai puţin, a cărui fericire
O păzeşte de forţe din-afară. Pericolul
îi vine Omului de dinăuntru şi tot acolo
Trebuie puterea s-o găsească; de nu-i cu voia lui,
Nu poate nici un rău să-l pătrundă.
Dar Domnul i-a lăsat voinţa liberă, căci liber
Este cel care ascultă Raţiunea; ea, Raţiunea,
A fost creată dreaptă, având poruncă veşnic trează
Să vegheze, să nu o-nşele vreo frumoasă apariţie
Şi fals să îi dicteze; şi sfătuită strâmb, voia lui Dumnezeu
Să o încalce. Deci nu din neîncredere, ci din iubire
îţi amintesc atât de des să te fereşti, precum
Şi tu e bine mie să-mi spui. Noi cu tărie rezistăm,
Dar este totuşi cu putinţă să ne rătăcim,
Căci Raţiunea poate să întâlnească ceva amăgitor
Şi să se lase ademenită, din pricină că nu veghease
Destul de strict, aşa cum a primit poruncă.
Ispita să n-o cauţi, mai bine-arfi s-o ocoleşti
Şi poate că mai bine te-ai feri de ea dacă ai sta cu mine.
Veni-va şi încercarea, necăutată! De vrei
Să îţi încerci statornicia, încearcă-ţi ascultarea mai întâi!
Cine îţi va aduce mărturie, de nu te va vedea
PARADISUL PIERDUT 239

Că n-ai fost ispitită? Dar dacă crezi că o-ncercare


necăutată
Ne va găsi la adăpost, tu prevenită fiind, tu du-te!
Căci dacă stai cu mine şi nu e din voinţa ta,
Vei fi mai mult absentă; du-te cu inocenţa
în care te-ai născut şi ajutorul virtuţile-ţi să-ţi fie!
Fii în gardă, căci Dumnezeu şi-a săvârşit în tine partea,
Acum e rândul tău!
Aşa vorbi al Omenirii Patriarh, dar Eva stărui
Şi, deşi supusă, răspunsul, cea din urmă, îl dădu:
"Cu voia ta atunci mă duc şi prevenită mai ales
De vorbele-ţi din urmă, că încercarea poate să ne vină
Atunci când mai puţin ne aşteptăm;
Plec mai încrezătoare, căci nu cred că un duşman
Atât de mândru pe cel mai slab întâi va căuta;
Aşa de-ar face, cu-atât mai ruşinoasă i-ar fi alungarea."
Aşa zicând, ea cu blândeţe îşi retrase mâna
Din cea a soţului şi ca o nimfă sprinţară a pădurii,
O Odreadă sau o Driadă, ce pe zeiţa Delia însoţeau,
Se îndrepta spre crânguri. în mersu-i de zeiţă,
Nici Delia însăşi nu o întrecea, măcar că Eva
Nu era-narmată cu arcul şi cu tolba,
Ci cu unelte de grădinărit, pe care Arta,
Neşlefuită încă şi fără cunoştinţa focului,
I le făurise, sau îngerii le aduseseră,
împodobită astfel, părea asemeni cu Pomona
Sau cu Pales: Pomona când fugise de Vertumnus;
Ori Ceres, în tinereţe, când era fecioară
Şi încă cu Jupiter pe Persefona nu o zămislise.
Cu ochii-i arzători de încântare, Adam o urmări
Mai multă vreme, dorindu-şi ca ea să rămână.
De multe ori îi repetase ca repede să se întoarcă,
240 JOHN MILTON

Iar ea îi promisese la fel de des că până-n prânz


Va fi-n umbrarul lor, să pregătească totul pentru prânz
Sau pentru odihna de după masă.
O, mult dezamăgită, nefericită Eva, ce mult
Te-ai înşelat la gândul presupusei tale întoarceri!
Cumplită întâmplare! Tu niciodată, din ceasul ăsta
blestemat,
Odihnă nu-ţi vei mai găsi în Paradis, nici hrană dulce?
O cursă ascunsă între flori frumos mirositoare
Şi prin umbrare te aşteaptă cu diavolească răutate
Să-ţi iasă-n cale sau înapoi să te trimită,
De nevinovăţie despuiată, de fericire şi credinţă!
Căci Duşmanul, de la întâia zorilor sclipire,
Pornise-n chip de şarpe în căutarea celor doi
Singurii din neamul omenesc, dar ei reprezentau
întreaga seminţie, adică a lui pradă.
Pe câmpuri şi-n umbrare îi căuta, acolo unde
Vreun crâng încântător în cale întâlnea sau unde
Găsea grădini plăcerea lor; îi căuta pe amândoi
în apropiere de izvoare sau pe un mal de râu umbrit,
Dorind pe Eva singură să o găsească; dorea,
Dar nu trăgea speranţă. Dar iată că dorinţa
îi fu îndeplinită şi-ntrecu şi cele mai înalte visuri:
Pe Eva o zări, de una singură, învăluită în parfumuri,
Abia văzându-se, atât de mult în juru-i trandafirii
străluceau
Creşteau în jurul ei. Se apleca ades ca să ridice
Câte o floare căzută de pe tulpina ei plăpândă,
Al cărei cap, chiar colorat în vii culori,
Sau purpuriu, sau azuriu sau galben ca de aur,
Fără de sprijin într-o parte atârna; ea le lega uşor
Cu lungi fâşii de mirt, fără să-şi aibă grija sa,
PARADISUL PIERDUT 241

Ea însăşi fiind cea mai frumoasă floare fără sprijin,


De-al ei apărător fiind departe, iar furtuna
Atât de aproape! Spre ea el se târa, trecând
Pe multe alei cu lemn de cedru, pin sau palmier
Acoperite, când îndrăzneţ, când vesel, acum ascuns,
Acum văzut, se strecura printre arbuşti şi flori,
Ce margini verzi alcătuiau, de mâna Evei făurite;
Era un loc mult mai încântător decât grădinile
închipuite ale reînviatului Adonis sau ale
Renumitului Alcinous, ce-n ospeţie a venit la fiul
Bătrânului Laertes; sau grădina, nu mistică,
în care regele cel înţelept se desfăta cu soaţa lui
Frumoasa Egipteancă. Stătu Satan şi îndelung privi
La loc, dar mai cu seamă la farmecele Evei.
Aşa cum cineva care trăieşte într-un oraş de oameni plin,
în care casele înghesuite aerul strică, când iese la plim­
bare
Vara ca să respire aerul curat, prin satele vecine
Şi pe la fermele alăturate, în tot ce întâlneşte
Găseşte o desfătare: miros de grâne sau de fân cosit,
Vederea unor vite, sau fiecare lucru pe care-l poţi privi
Sau asculta la ţară; dacă din întâmplare, o fată tânără
Cu pas de nimfă trece, orice văzuse, îi pare
Mai frumos acum, dar ea cu precădere,
Căci în privirea ei s-au strâns deliciile cu toate.
Asemenea plăcere avea şi Şarpele acum,
Privind platoul plin de flori, pe care se refugiase Eva
Singură, aşa devreme; înfăţişarea ei era de înger,
însă mai blândă şi mai feminină; cu inocenţa ei
De graţie plină, parcă plutind la fiece mişcare,
Prin forţa duicei frumuseţi, ferocele său plan
îl dejuca. Cel Rău rămase o clipă despărţit
242 JOHN MILTON

De însuşi răul său şi în acel moment stătea


Prostit de Bine; de duşmănie dezarmat,
Lipsit de viclenie, ură, invidie şi răzbunare,
însă incandescentul Iad, ce pururi arde-n el,
Deşi departe, în Cerul cel de mijloc se afla,
Rapid îi puse capăt plăcerii sale, mai tare chinuindu-l,
Cu cât mai mare îi vedea plăcerea, căci
Nu-i era lui hărăzită; aşa că repede îşi strânse
Iar cumplita ură şi toate gândurile sale mişeleşti,
Astfel crescându-i în intensitate:
"Voi gânduri, unde m-aţi călăuzit? O, ce impuls
Prea dulce m-a împins, încât să uit ce m-a adus aici?
Ura, nu dragostea şi nu speranţa de-a schimba
Cu Paradisul Iadul sau a gusta aicea din plăceri;
Ci toată bucuria de-a distruge; orice altă fericire
Pentru mine e pierdută! Să nu pierd deci
Ocazia ce-mi zâmbeşte; zăresc femeia singură,
Neapărată în faţa ispitirilor, căci soţul ei,
în jur cât văd cu ochii, nu-i de găsit;
Puterea lui şi mintea ceva mai răsărită
Prefer să ocolesc, căci plin e de curaj şi are braţe
Puternice precum eroii, deşi din lut e plămădit.
Duşman de seamă, ferit de răni, cum eu nu sunt
(Atât de mult în Iad am decăzut şi suferinţa
M-a făcut mai slab decât eram în Ceruri.
Divină-i este frumuseţea, făcută Zeii s-o iubească!
Nu e cumplită, deşi teroare zace şi-n dragoste,
Şi-n frumuseţe, dacă de ea nu te apropii cu-o ură
Cu mult mai puternică, ascunsă bine
Sub prefăcută dragoste; aşa voi reuşi să o distrug!"
Aşa grăi Duşmanul Omenirii, întruchipat în şarpe,
în timp ce către Eva se-ndrepta, nu cum o face-acum,
PARADISUL PIERDUT 243

Unduitor târându-şi trupul pe pământ, ci sprijinindu-se


Pe partea cea din dos, asemeni unui turn,
Inel peste inel, se ridica, un labirint neregulat;
Pe cap purta o creastă-naltă, iar ochii îi erau
Rubine-aprinse; cu verde ca de aur, gâtu'-i era împodobit,
Stând drept între rotundele inele, care piuteau
Cu abundenţă-n iarbă. Era plăcut la-nfăţişare,
Dar de atunci nu au mai existat şerpi ca acesta,
Nici cei în care Cadmus şi Hermiona,
în al lllyriei ţinut se preschimbaseră şi nici acela
Care ajuns-a zeu în Epidaurus; nici printre cei în care
lupiter Ammon sau lupiter Capitolinus
Au fost schimbaţi, nu s-a văzut; primul,
Stând cu Olimpias, al doilea, cu cea care pe Scipio,
Mândria Romei, l-a zămislit.
Umbla pieziş la început, ca unul ce încearcă
Să se stecoare undeva, însă temându-se
Să nu fie descoperit, de-a curmezişul îşi găseşte calea.
Aşa cum o corabie, condusă de cel mai bun cârmaci,
La gura unui fluviu sau lâng-un cap, întoarce pânza
După cum se schimbă vântul, la fel îşi unduia Satan
Trena-i de-ncercuiri ciudate, în văzul Evei, privirea
încercând să i-o atragă. Dar ea, de muncă absorbită,
Nu luă în seamă foşnetul de frunze, obişnuită fiind
Cu animalele ce mereu se zbenguiau în jurul ei;
Acestea ascultau porunca sa mai mult decât de Circe
Turma pe care o vrăjise. înainta Duşmanul
Şi nepoftit în faţa ei stătu, pierdut în admiraţie;
De multe ori îşi apleca crestatul cap şi smălţuitul gât,
Lingând pământul pe care ea călca. Cu jocu-i mut,
Privirea Evei reuşi într-un târziu să o întoarcă spre el,
Şi bucuros, atenţia că îi câştigase, cu limba lui organică
244 JOHN MILTON

De şarpe, astfel îşi începu înşelătoarea ispitire:


"O, nu te minuna, Stăpâna noastră, de-i mai putea
Ca să te minunezi, tu însăţi fiind minune!
Cu-atât mai mult nu-ţi înarma privirea cu dispreţ,
Tu, al blândeţii Cer, nemulţumită de apropierea mea
Şi de privirea-mi lacomă; eu, chiar dacă singur sunt,
Nu m-am temut de încruntarea ta, mai aspră, de eşti
singură.
Tu, a Creatorului cea mai frumoasă-nchipuire,
Tu, cea la care toate vietăţile privesc cu admiraţie,
Cereasca-ţi frumuseţe vrăjite adorând-o.
Priveliştea e mai frumoasă atunci când toată lumea
O admiră. însă aici, închisă în sălbăticia asta,
înconjurată doar de dobitoace - admiratorii-ţi neciopliţi,
Ce nu pot să-şi dea seama decât pe jumătate
Ce-i frumos în tine. Cine te vede în afară de bărbat?
Şi ce înseamnă doar un om, când o Zeiţă între Zei
Tu ar trebui să fii, de îngeri fără număr adorată şi slu­
jită?"
Astfel îşi ticlui cuvintele Ispititorul, care-n a Evei inimă
Se strecurară, chiar dacă glasul o uimea.
Răspunse după-o vreme, încă uluită:
"Ce să însemne asta? Cuvinte omeneşti rostite de-o
jivină?
Şi gândire? Credeam că animalele au fost lăsate
Necuvântătoare, că Domnul, în a creaţiei zi, le-a făurit
Fără putinţa de-a rosti cuvinte. Despre gândire,
Am şovăit adesea să cred ceva, căci îmi părea
Că în privirea şi-n comportarea lor există adesea
Mai multă judecată. Pe tine şarpe, cel mai ager
Te-am ştiut, dintre jivinele câmpiei, dar nu
Cu voce omenească înzestrat! Spune-mi şi mie
PARADISUL PIERDUT 245

Cum ai devenit din mut cuvântător şi cum ai devenit


Tu mai prietenos decât tot restul dobitoacelor,
Ce zilnic în faţa ochilor îmi stau? Hai, spune-mi,
Căci o asemenea minune merită atenţia cuvenită!"
La care, Ispititorul cel viclean răspunse:
"împărăteasă a acestei lumi frumoase, Strălucitoare Eva!
Uşor îmi este să îţi spun ce tu îmi porunceşti
Şi este drept ca ţie eu să mă supun. Am fost şi eu
La început asemeni altor animale ce pasc bătătorita
iarbă,
Cu gânduri josnice şi necioplite, cum altfel
îmi era şi hrana, simţind doar foamea şi nevoia
de-nmulţire
Şi niciodată de gânduri mai înalte. Până când
într-o zi, în timp ce câmpul colindam,
întâmplător zării în depărtare un pom cu fructe
încărcat, a căror coajă era pictată în splendide culori
Amestecate, în rubiniu şi auriu; m-am apropiat
Mai bine să privesc şi o mireasmă savuroasă
Mă izbi, stârnindu-mi pofta mai tare ca mirosul de mărar
Sau decât ţâţa oii sau a caprei ce lapte picură
în fapt de seară, nesuptă de mieii sau de iezii
Ce îşi continuă joaca. Să-mi satisfac această ascuţită
poftă,
De a gusta din mărul arătos, m-am hotărât îndată,
Căci foamea şi cu setea mă îmboldeau, puternic înteţite
De mireasma acestui fruct îmbietor,
în jurul trunchiului cu muşchi, îndată m-am încolăcit,
Căci ridicate mult deasupra de pământ,
La crengi puteaţi doar voi, tu şi Adam. s-ajungeţi;
Stăteau în jurul său şi alte animale, privind
De poftă şi invidie pline, dar neputând la fruct
246 JOHN MILTON

Să ajungă. Şi iată-mă ajuns acolo unde


Poame îmbietoare atârnau în jurul meu;
Să le culeg şi să mănânc n-am stat pe gânduri,
Căci astfel de plăceri în hrană sau în apă
Eu nu mai încercasem. într-un târziu m-am săturat
Şi în curând am început să simt în mine
Modificări ciudate în gândire, iar glasul nu întârzie
Să-mi vină, chiar dacă îmi păstram aceeaşi formă.
Atunci, în mintea mea au apărut gânduri înalte
Şi cu alţi ochi priveam tot ce este pe Cer şi pe Pământ,
Tot ce-i frumos şi bun; dar tot ce e frumos şi tot ce-i bun
Eu văd în chipul tău divin şi-n raza cereştii tale frumuseţi.
Ca tine alta mai frumoasă nu există, nici una
Care pe aproape să îţi fie! Această frumuseţe
M-a silit, deşi poate te-am deranjat, să mă apropii
Şi să te privesc, pe tine, slăvită Doamnă,
Stăpână peste toate creaturile!"
Aşa vorbi vicleanul Şarpe posedat, iar Eva,
Mai uimită, răspunse fără să se teamă:
"Tu Şarpe, aceste laude fără măsură
Mă fac să mă-ndoiesc, de ale fructului virtuţi,
Pe care tu întâiul le-ai gustat. Dar spune,
Unde creşte acest pom? Cât de departe de aici?
Căci mulţi sunt pomii Domnului care cresc în Paradis
Şi diferiţi, necunoscuţi chiar nouă; avem de ales
Din astă abundenţă, încât lăsăm din fructe
Partea cea mai mare neatinsă, până când oameni
Mai mulţi vor apărea şi mâini mai multe
Ne vor ajuta Natura s-o despovărăm de rodu-i."
La care şireata Viperă cu mulţumire îi răspunse:
"împărăteaso, deschis ţi-e drumul şi nu e lung;
După un rând de mirt, pe-o poieniţă, lâng-o fântână,
PARADISUL PIERDUT 247

îndată ce-ai trecut de un desiş îmbălsămat cu mir.


Dacă-mi permiţi să te-nsoţesc, eu într-acolo
Repede te pot călăuzi."
"Atunci du-măl", spuse Eva, iar el pomi în faţă
S-o călăuzească, făcând în graba-i întortocherea cozii
Să-i pară dreaptă; speranţa şi bucuria răutăţii
Făceau să-i strălucească creasta precum
Un foc rătăcitor, pe care noaptea cu frigu-i
îl înconjoară şi aţâţându-l îl transformă într-o flamă,
(Care se spune că vreun malefic spirit ar ascunde)
Sclipind în rotocoale de lumină înşelătoare,
Ce îl abate de la drumu-i pe uimitul rătăcitor prin noapte
Şi îl conduce către mlaştini şi peste iazuri
Sau prin bălţi, în care piere înghiţit, departe
De orice ajutor. Asemeni strălucea şi Şarpele cumplit,
Şi spre păcat pe Eva, a noastră mamă preaîncrezătoare,
O conducea, spre pomul cel oprit, al suferinţei noastre
Rădăcină. Zărindu-I, ea astfel către călăuza ei vorbi:
"O, Şarpe, de drumul până aici puteai să mă scuteşti,
Căci pentru mine nu sunt fructe, deşi e plin
De roade pomul. Are virtuţi cu totul minunate,
Dacă în tine a avut asemenea urmări, dar noi
Din ale sale poame nu putem mânca
Şi nici să îl atingem nu putem! Asta e unica poruncă
Ce Dumnezeu ne-a dat-o, singura fiică a vocii sale;
în rest ne facem singuri legea şi raţiunea este legea
noastră."
însă Ispititorul viclean răspunse:
"Aşa deci, Dumnezeu poruncă v-a lăsat să nu mâncaţi
Nimic din fructele acestor pomi, chiar de v-a declarat
Stăpâni pe tot ce e în aer şi pe Pământ?"
Iar Eva, încă fără de păcat îi spuse:
248 JOHN MILTON

"Putem mânca din fructele oricăruia dintre copacii


Ce cresc aici, dar despre fructul acestui pom frumos
Din mijlocul grădinii, Domnul a spus:
«Din el să nu mâncaţi şi nici să nu-l atingeţi,
Căci veţi muri!»"
Abia ce Eva termină de spus acestea, Ispititorul,
Mai îndrăzneţ, dar pretinzând iubire pentru Om,
Se indignă cu zel de nedreptatea ce i se făcea;
Mânat de pasiune şi cuprins de tulburare
Se ridică, parcă voind lucru măreţ să-nceapă.
Aşa cum oratorul renumit din Roma liberă sau din Atena,
în care înflorise elocinţa, până-atunci mută,
împovărat de o-nsemnată cauză, stătea în sine recules,
în timp ce orişice mişcare şi orice gest aveau atenţia
Celor ce l-ascultau, încă-nainte ca să rostească-o vorbă;
Iar câteodată îşi începea înălţător discursul,
Prefaţă neîngăduindu-şi, din zelul său pentru dreptate.
La fel, stând ridicat, lungindu-se cu cât putea mai sus,
Strigă Ispititorul:
"O, Plantă sacră, înţeleaptă şi de înţelepciune dătătoare,
Tu, mamă a ştiinţei! îţi simt acum cu claritate
A ta putere-n minte, ce mă ajută să pricep nu numai
cauza
Ce stă-n lucruri, ci să descopăr căile puterilor înalte,
Chiar de sunt renumite prin înţelepciunea lor!
Regină a acestui Univers, tu să nu crezi
în crunte ameninţări cu moartea! Nu vei muri!
Cum ai putea? Prin acest fruct? Doar el îţi dă viaţă
Cunoaşterii; prin cel ce te ameninţă? Priveşte-mă
Pe mine, care-am gustat din pom şi l-am atins
Şi totuşi mai sunt viu şi viaţa-mi şi mai mult
în perfecţiune-a dobândit, decât aceea ce
PARADISUL PIERDUT 249

Mi-o hărăzise soarta, mai sus decât trebuia


Eu avântându-mă! Să fie Omului oprit
Ce este liber pentru Animale? Să îşi aprindă
Dumnezeu mânia oare pentr-o 'ncălcare atât de mică
în loc să laude curajul vostru, că Moartea o sfidaţi,
Orice ar fi aceea Moarte, urmând drept calea
Spre fericire şi spre cunoaşterea a ce e bine şi ce e rău.
Iar Binele, cât e de drept, iar Răul, dacă într-adevăr
există,
De ce să nu-l cunoaştem, căci mai uşor putea-vom
Să-l gonim? Căci Dumnezeu nu poate să vă facă rău
Şi totuşi drept să fie; nu-i drept, nu-i Dumnezeu!
Atunci nici nu ne temem şi nici nu-l ascultăm,
Căci teama însăşi înlătură frica de Moarte!
Atunci de ce v-a fost acest copac oprit?
De ce, doar să vă temeţi sau să vă ţină veşnic
Ignoranţi, neştiutori, pe voi, adoratorii săi?
El ştie că în ziua când din măr voi veţi gusta,
Ai voştri ochi, ce par acum atât de limpezi, deşi
Sunt plini de ceaţă, atunci vor fi deschişi şi limpezi
Şi amândoi veţi fi ca Dumnezeii, căci dacă eu
Din dobitoacă m-am transformat în om,
Atunci voi, din oameni Dumnezei veţi deveni.
Şi poate veţi muri ca oameni, căci pe divinitate
V-aţi schimbat umanitatea; o moarte de dorit
Chiar dacă aţi fost ameninţaţi cu ea, dar care
Un rău mai mare nu poate să v-aducă!
Şi ce sunt zeii, dacă omul nu poate să ajungă
La fel ca ei şi împreună să împartă dumnezeiasca hrană
Divinităţile au fost întâi create şi folosindu-se de asta
Ne fac să credem că toate de la ei încep.
Eu mă-ndoiesc, căci văd mândrul Pământ,
250 JOHN MILTON

De Soare încălzit, născând din el de toate.


Ei, nimic; dacă din ei porneşte totul,
Cine a-nchis cunoaşterea a ce e rău şi ce e bine
în acest pom, încât cel care fructele-i mănâncă
Va dobândi înţelepciune fără voia lor?
Şi în ce stă păcatul, de omul astfel la cunoaştere ajunge?
Cu ce-l poate răni ştiinţa şi ce vă poate da
Pomul acesta, fără de voia-i, dacă sunt toate de la el?
Să fie oare pizma? Poate invidia să sălăşluiască
în suflete cereşti? Acestea şi multe alte pricini
Vă dovedesc nevoia ce-o aveţi de acest fruct.
Zeiţă omenească, întinde-te şi gustă fără îngrădire!"
El încheie şi vorbele-i de viclenie pline
Prea repede în sufletu-i se strecurară.
Privea Eva la fruct, căci doar văzându-l şi te ispitea
Şi în urechi încă îi răsunau cuvintele convingătoare,
Ce îi păreau de adevăr şi raţiune pline,
în acest timp se apropia ceasul amiezii
Şi se trezi în ea o foame ascuţită, stârnită de mireasma
Şi de savoarea fructului oprit, pe care
Cu dorinţă din ce în ce mai mare, privindu-l,
Vroia să-l culeagă. Oprindu-se o clipă,
Astfel vorbi în gândul său:
"Măreţe sunt, fără de îndoială, virtuţile
Ce se ascund în tine, tu dintre fructe cel mai bun,
Deşi eşti Omului oprit, eşti vrednic totuşi să fii admirat;
Iar gustul tău, uitat prea multă vreme,
Grai plin de elocinţă celui mut a dat şi limba ce nu era
Obişnuită cu vorbirea a învăţat-o laude să îţi închine.
Căci minunata-ţi însuşire nu ne-a ascuns-o nici cel
Ce ne-a oprit din tine să gustăm, căci te-a numit
Copacul înţelepciunii, al cunoştinţei ce-i bine şi ce-i rău;
PARADISUL PIERDUT 251

Oprit ne este să gustăm din tine şi-a sa poruncă


Mai mult dorinţa ne-o stârneşte, ea cuprinzând
Tot binele din tine; căci binele pe care-l ai în tine
Şi nu-l cunoşti nu mai e bine, iar dacă-l ai
Şi ţi-e necunoscut e ca şi cum n-ar fi al tău.
Pe scurt, ce altceva ne interzice el decât cunoaşterea
Şi binele şi-nţelepciunea? Asemenea poruncă
Nu-şi are sensul! Dar dacă devenim apoi ai Morţii sclavi,
La ce ne foloseşte să fim în cuget liberi?
în ziua în care vom gusta din fructul mândru,
Noi vom muri, aceasta ni-i osânda! Dar Şarpele,
Cum n-a murit, de ce-a mâncat şi este viu
Şi are cuget, judecată, vorbire şi discerne,
Chiar dacă de gândire până-acum a fost lipsit.
Doar pentru noi să fie Moartea zămislită?
Sau să ne fie nouă refuzată hrana minţii,
De care să se bucure doar animalele? Aşa se pare!
Şi totuşi primul dobitoc ce a gustat n-a fost hapsân,
Ci ne-a împărtăşit cu bucurie şi nouă tot binele
Care asupra lui s-a revărsat şi nu-l pot bănui de viclenie
Sau de-nşelăciune, căci e prietenos cu omul.
De ce mă tem atunci? De ce pot să mă tem,
De nu cunosc nici binele, nici răul? De Domnul
Sau de Moarte, de lege sau pedeapsă? Aici creşte
Leac la toate, divinul fruct ce-mi bucură vederea,
Poftindu-mă să gust înţelepciunea ce o întrupează.
Ce mă împiedică atunci să îl culeg şi să-mi hrănesc
Şi trupul, dar şi mintea?"
Astfel grăind, iute întinse mâna către fruct,
Şi-n ceasul blestemat muşcă din el! Pământul
Rana o simţi; Natura, oftând din greu,
Prin toate lucrurile sale, semne dădu, de groaznică
252 JOHN MILTON

Nenorocire, vestind că totul e pierdut!


Iar vinovatul Şarpe către tufişuri se întoarse,
Putând acum, căci Eva nimic în jurul ei
Nu mai vedea, de simţul gustului fiind absorbită.
I se părea că nu mai întâlnise asemenea plăcere,
Ca cea din gustul fructului, sau poate că i se părea,
Mânată de-a cunoaşterii dorinţă şi de-a divinităţii
Poftă. Mânca de lăcomie plină, fără să ştie că înghite
Moarte; când în sfârşit se satură, simţea că se înalţă,
Cuprinsă de-o euforie, ca cea de după vin
Şi veselă îşi spuse sieşi:
"O, Pom, plin de virtuţi, care domneşti
Peste toţi pomii Paradisului! Cunoaşterea
E binecuvântata ta lucrare! Tu, pom necunoscut
Şi înjosit până acum, căci rodul tău părea creat
Cu nici un rost! De-acum înainte însă,
Vei fi tu grija mea dintâi şi te voi îngriji,
Cântând şi ridicându-ţi slava cuvenită!
Ţi-oi uşura şi ramul de rodul greu
Pe care îl oferi cu dărnicie tuturor;
Hrănindu-mă cu tine, voi deveni cu timpul
Din ce în ce mai înţeleaptă, asemeni Zeilor,
Care deţin ştiinţa lucrurilor toată, chiar dacă altora
Nu le-o împărtăşesc; căci dacă darul ar fi fost al lor,
N-ar fi crescut aici. Experienţă, ţie îţi datorez apoi
Recunoştinţă, căci călăuza cea mai bună tu mi-ai fost;
De nu te-aş fi urmat, aş fi rămas şi-acum în ignoranţă!
Tu, calea înţelepciunii mi-ai deschis şi m-ai lăsat să intru,
Deşi ea locuieşte în ascuns lăcaş. Dar poate că şi eu
Sunt un mister: e Cerul prea departe în înalturi,
Ca să zăreşti tot ce se-ntâmplă pe Pământ;
Şi poate alte griji l-au întrerupt din veghea lui continuă
PARADISUL PIERDUT 253

Pe-al nostru Opritor măreţ, în siguranţă fiind


Cu aie lui iscoade-n jur. Dar lui Adam,
Cum oare îi voi apărea? Oare schimbarea
Cunoscută să i-o fac şi fericirea să-mi împart cu ei?
Sau mai degrabă nu, şi-nţelepciunea
Doar în puterea mea să o păstrez; sexului femeiesc
Să-i adaug ce îi lipseşte şi astfel să devin bărbatului
egală
Sau poate chiar, un lucru nu atât de nedorit,
Să-i fiu chiar mai presus. Căci cine-i liber,
Dacă este mai prejos? Şi dacă Dumnezeu văzut-a
Şi-acum m-aşteaptă Moartea? Atunci eu
N-oi mai exista şi-Adam se va căsători cu altă Evă;
Eu dispărută fiind, cu ea de viaţă se va bucura.
Când mă gândesc îmi pare că mă cuprinde Moartea!
M-am hotărât atunci: Adam va împărţi cu mine
Şi fericirea, şi durerea. Atât eu îl iubesc, încât cu el
Sunt gata să îndur şi moartea, căci viaţa fără el nu-i
viaţă!" .
Aşa spunând, se-ntoarse şi plecă de lângă pom,
Dar mai întâi în faţa lui făcu o plecăciune,
Ca şi cum se-nchina în faţa Puterii ce sălăşluia în el,
Care cu-a sa prezenţă turnase în copac se va
înţelepciunii,
Extrasă din nectarul pe care Zeii-I beau.
în acest timp Adam, nerăbdător să se întoarcă aşteptând,
îi împletise o ghirlandă din colorate flori,
Pe care în cosiţe să i-o prindă şi munca astfel
Să-i încununeze, aşa cum fac secerătorii
Când a recoltei regină îşi aleg. Se mângâia cu gândul
La bucuria clipei când ea se va întoarce,
La alinarea pe care-o va simţi după aşa o lungă
254 JOHN MILTON

Despărţire. Şi totuşi inima i se strângea ades,


De parcă i-ar fi prevestit nenorocirea.
El tresăririle i le simţea şi îi porni-n întâmpinare,
Pe drumul pe care ea plecase dimineaţă.
Pe lângă Pomul Cunoaşterii trebuie ca el să fi trecut,
Căci se-ntâlni cu Eva, ce de la pom venea,
Ţinând în mână o creangă, plină de mândre
Şi pufoase fructe, abia culese şi răspândind mireasmă
De ambrozie. Spre el, ea se-ndreptă în grabă;
Pe faţă smerenia i se citea şi repede îi adresă
Mângâietoare cuvinte de iertare:
"Adame, nu te-ai mirat de lunga mea şedere?
Mie tu mi-ai lipsit şi timpul lung mi s-a părut,
Fără prezenţa-ţi dragă! Chinul iubirii
Până acum nu l-am simţit şi nici nu am de gând
Să mai îndur vreodată durerea de a te şti departe,
însă ciudat a fost motivul, dar minunat să aflu:
Copacul nu e, cum ne-a fost spus, periculos,
De-arfi să guşti din fructul său şi nu-ţi deschide calea
Către un rău necunoscut, ci are însuşiri divine
Ce ochii îţi deschid şi îi transformă-n Zei
Pe cei ce din el gustă. De către Şarpe-a fost gustat,
Ce înţelept, nu temător ca noi, din fructe a mâncat
Şi n-a murit, cum noi am fost ameninţaţi,
Ci grai de om a căpătat şi simţuri omeneşti,
Gândirea lui uimindu-mă. Cu stăruinţă
A încercat să mă convingă, încât eu am gustat
Şi am aflat urmările fiind pe măsură:
Vederea mi-e mai limpede, înceţoşată fiindu-mi înainte,
Mi-s spiritul şi inima mai largi, căci tind
Către Dumnezeire; eu pentru tine, mai ales,
Am căutat această stare, iar singură,
PARADISUL PIERDUT 255

Eu nu-i găsesc valoarea. Căci fericirea


Cu tine împărţită e pentru mine adevărata fericire,
Dar fără tine se urâţeşte şi în curând devine chin.
Aşa deci, gustă şi tu, aceeaşi soartă să ne unească,
Părtaşi în bucurie şi-n iubire! De nu vei vrea să guşti,
Mi-e teamă că deosebirea ar putea să ne despartă
Sau eu, mult prea târziu divinitatea, pentru tine
O voi lepăda, atunci când Soarta nu ne-o va permite."
Astfel, cu chip voios, Eva povestea îşi istorisi,
însă obraji-i roşii neliniştea-i trădau,
în faţa ei Adam, când auzi de-a Evei teribilă-ncălcare,
Rămase de uimire mut, în timp ce groaza îi curgea prin
vene,
Simţind că membrele nu-l mai ajută; scăpă din mâna
moale
Ghirlanda ce-o-mpletise pentru Eva, iar trandafirii
Se păliră. Rămase fără grai şi palid, până ce-ntr-un
târziu,
Tăcerea, mai întâi în sinea lui, o rupse:
"O tu, cea mai frumoasă dintre ale Domnului creaţii,
Tu, cea din urmă şi mai de seamă, tu, creatură
în care se întrece tot ce a fost vreodată privirii
Sau gândirii mai sfânt şi mai divin, mai dulce,
Mai prietenos, mai bun! Cum te-ai pierdut!
Cum dintr-o dată ţi-ai pierdut şi puritatea,
Şi frumuseţea chipului, sortită morţii fiind acum!
Cum ai putut porunca aspră s-o încâlci şi cum
De-ai pângărit şi fructul sacru ce era oprit?
O blestemată uneltire şi un duşman necunoscut
Care cu viclenia lui te-a înşelat, iar eu
Cu tine-o dată sunt pierdut, căci hotărârea mea,
Cu siguranţă, e să mor cu tine! Cum aş putea trăi
256 JOHN MILTON

Fără de tine? Cum aş putea să mă despart


De glasul tău ca mierea şi de iubirea ta,
Ca singur în sălbăticie să trăiesc din nou?
Chiar dacă Domnul mi-ar lua o coastă
Şi mi-ar crea o altă Evă, durerea pierderii pe veci
în suflet mi-ar rămâne! Nu, nu! Simt cum mă trage
A Naturii legătură, căci tu eşti trup din trupul meu
Şi Soarta ne-a înlănţuit la bine şi la rău."
Aşa spunând, ca unul ce şi-a revenit din spaimă
Şi trist, după muncite gânduri, se supune
La ce se pare că nu e cu putinţă a fi înlăturat,
în cuget calm, spre Eva se întoarse şi-i vorbi:
"O îndrăzneaţă faptă-ai încercat, cutezătoare Eva!
Pericol mare ai stârnit în jurul tău, de-ai îndrăznit,
Să te apropii mai mult decât cu ochii de fructul sacru,
Prin neatingere sfinţit, cu-atât mai mult să-l guşti,
Când îţi era oprit şi să-l culegi! Dar cine poate-acum
Trecutul să-l întoarcă şi să desfacă răul
Care a fost făcut? Nici Dumnezeu Atotputernicul,
Nici Soarta. Şi totuşi poate că nu vei muri,
Poate că fapta nu-i atât de odioasă, căci Şarpele
Gustat-a primul fructul şi, necinstindu-l,
l-a luat sfinţenia şi l-a făcut de rând, mai înainte
De-a gusta şi noi; el încă mai trăieşte,
Deci fructul lui moarte nu i-a adus şi, cum mi-ai spus
Pe treapta vieţii a urcat, trăind asemeni Omului;
îndemn puternic este asta pentru noi, gândindu-ne
Că dacă vom gusta din poamă, mai sus pe treaptă
Ne vom înălţa, ce nu poate să-nsemne
Decât starea de Zei, de îngeri sau de Semi-Zei.
Dar nici nu pot să cred că Dumnezeu,
Preaînţeleptul Creator, chiar dacă ne-a ameninţat,
PARADISUL PIERDUT 257

Ne va distruge cu asprime, pe noi, întâiie făpturi ce-a


zămislit
Şi socotite mai presus de toate-n demnitate,
Căcj să domnim peste-ale lui lucrări ne-a pus;
Acestea, fiind create peste noi, cu noi o dată
Ar trebui să cadă, astfel că Domnul va distruge
Tot ce-a creat, zadarnic truda irosindu-şi
Făcând şi desfăcând; nu-i bine planul chibzuit de
Dumnezeu,
Căci chiar dacă îi stă-n putere creaţia s-o repete,
S-ar sătura să ne tot nimicească, căci s-ar găsi
Duşmanul
Care triumfător ar spune: «Ce nestatornică e soarta
Celor pe care Dumnezeu îi ocroteşte! Cine îl poate
mulţumi
Mai multă vreme? întâi pe mine m-a distrus,
Acum şi Omenirea! Şi cine oare va urma?»
Pricină de batjocură ar fi pentru Vrăjmaş,
Ce nu trebuie dată! Dar eu oricum
Soarta mi-am hotărât-o şi vreau cu tine împreună
Să suport pedeapsa. De Moartea ne va ţine împreună,
Atunci mi-e moartea la fel de dragă ca viaţa,
Atât de tare simt Natura cum mă cheamă lângă tine,
Căci în făptura ta sunt eu; nu-i cu putinţă despărţirea
Căci suntem amândoi aceeaşi fiinţă, aceeaşi carne
Şi să te pierd pe tine înseamnă şi pe mine însumi
Să mă pierd!"
Aşa vorbi Adam şi astfel îi răspunse Eva:
"O, glorioasă încercare a dragostei ce-i mai presus
De toate! Măreţ exemplu şi dovadă înaltă
Ce mă îndeamnă să le urmez, însă cum aş putea,
Fiind desăvârşirii tale mai prejos?
258 JOHN MILTON

Adam, din coasta-ţi dragă eu am răsărit


Şi-acum te-aud vorbind cu bucurie că suntem
Unul singur, în suflet şi în spirit;
Ne stă drept mărturie această zi, când tu ai spus
Că, mai degrabă decât moartea, sau ceva
Şi mai groaznic, să ne despartă, mai bine
Uniţi în dragoste aşa fierbinte, eşti hotărât
Greşeala s-o împărţi cu mine: să săvârşeşti păcatul,
De e păcat acesta, de a gusta din fructul mândru,
A cărui însuşire (căci din bine tot bine
Trebuie să izvorască, fie că-i aşteptat, fie din întâmplare)
Te-a supus la astă fericită încercare,
Pe care altfel n-am fi cunoscut-o niciodată.
Dac-aş crede că moartea, cu care-am fost ameninţaţi,
Ar fi urmarea faptei mele, pedeapsa
Singură mi-aş suporta şi nu aş încerca să te înduplec
Să guşti şi tu, mai bine părăsită aş muri,
Decât să te silesc pe tine să faci o faptă
Ce liniştea să-ţi fure şi asta mai ales
Când tu mi-ai dovedit iubirea ta atât de-adevărată,
Statornică şi neasemuită. însă eu simt urmările
Cu totul altfel: nu simt că moartea mă cuprinde,
Ci că-mi sporeşte viaţa; mi-s ochii mult mai limpezi
Şi simt noi bucurii şi noi speranţe, cu gust aşa divin
încât tot ce-nainte era dulce acum îmi pare
Dur şi fără gust. A d a m , tu gustă fără teamă
Şi lasă frica morţii ca vântul să o spulbere!"
Spunând acestea ea îl îmbrăţişa şi lacrimi gingaşe,
De fericire plânse, că el nutrea o dragoste atât de nobilă,
încât putea să-ndure, de dragul ei, mânia sfântă
Sau chiar şi moartea. Iar ca răsplată
(Căci o asemenea-nvoială, merită şi răsplată
PARADISUL PIERDUT 259

Pe măsură), cu mână darnică, ea de pe creangă


îi întinse fructul ispititor. Şi el mancă,
Fără vreo remuşcare. chiar de ştia că nu e bine,
Nu ispitit sau înşelat, ci copleşit de farmecul unei femei.
Pământul se cutremură până-n. străfunduri,
Ca de dureri cuprins, iar Natura gemu a doua oară:
Cerul se întunecă şi tunetul mugi şi lacrimi triste
Plânseră când se-mplini păcatul cel de moarte
însă Adam nu luă în seamă al Naturii zbucium,
Mâncând pe săturate şi nici Eva nu se temu
Păcatul să-l repete, gândindu-se că îl va alina
Cu dulcea ei tovărăşie. Ca ameţiţi de vinul nou,
Li se părea că printre mirţi plutesc şi îşi închipuiau
Cum în ei divinitatea năştea aripi, putând cu ele
Pământul să-l batjocorească. însă înşelătorul fruct
Cu totul alte însuşiri făcu în ei s-apară:
Dorinţa cărnii trezi în ei. El privea spre Eva
Cu priviri lascive, iar ea, la fel, aţâţătoare îi răspunse,
Ardeau cuprinşi de a dorinţei patimă
Şi astfel începu Adam pe Eva s-o provoace:
"O, Eva, eu văd acum că gustul tău este precis
Şi elegant şi asta e o mare ştiinţă;
Dacă la înţelesul oricărui cuvânt, savoare adăugăm,
Numind plăcerea raţiune, eu ţie slavă îţi aduc,
Căci tu atât de bine te-ai îngrijit de ziua asta.
Noi mari plăceri pierdut-am când să gustăm
Din fructul minunat ne-am înfrânat şi nici n-am cunoscut
Până acum cu-adevărat plăcerea gustului.
Dacă asemenea plăceri se-ascund în lucruri
Oprite nouă, atunci încep să îmi doresc
Ca zece pomi în loc de unul să ne fi fost opriţi!
Dar, vino, să ne jucăm, învioraţi după aşa un delicios
260 JOHN MILTON

ospăţ.
Căci niciodată frumuseţea ta din ziua
în care întâia oară te-am zărit şi cununatu-m-am cu tine
Purtând podoabă perfecţiunea nu a aprins
în simţurile mele dorinţi atât de arzătoare
De a mă bucura de tine, acum, ca niciodată mai fru­
moasă!
Dar minunat al virtuosului copac!"
Aşa grăi A d a m şi nu-şi înfrâna dorinţa să-şi arate
Prin gesturi şi priviriri, prea bine înţeles de Eva,
Ai cărei ochi săgeţi de foc molipsitor împrăştiau.
De mână el o apucă, trăgând-o spre un pat de iarbă,
Deasupra lui cu boltă de verdeaţă, iar ea
Deloc nu se împotrivi. Le era patul căptuşit cu flori,
Cu violete, panseluţe, crini de pădure, hiacinţi;
Pământul îi ţinea în poala-i proaspătă şi moale.
Acolo, preaplinul dragostei în dulcea lor hârjoană
îşi vărsară, păcatul alinându-şi amândoi
Vinovăţia pecetluindu-şi-o, până când,
Obosiţi de joaca lor, căzură pradă somnului,
îndată însă ce puterea falsă a fructului,
Ce le sucise minţile cu aburii ameţitori, se-mprăştie,
Un somn mult mai adânc, născut din fumuri rele,
Cu visuri ce păreau aievea îi pătrunse.
Ca după neodihnă se treziră şi privind unul la altul
Văzură cât larg deschişi le erau ochii, iar mintea,
Cât de-ntunecată! Căci nevinovăţia, ce ca un văl,
De a cunoaşte răul îi ferise, acum se spulberase,
O dată cu încrederea, onoarea şi cu-al dreptăţii cuget,
Lăsându-i goi în faţa Ruşinii vinovate.
El se acoperi, dar şi mai multă goliciune arătă,
Aşa cum şi puternicul Samson s-a ridicat
PARADISUL PIERDUT 261

Din poala desfrânatei de Dalila, de forţa-i toată tuns.


Astfel Adam şi Eva se treziră goliţi de-ntreaga lor vitute;
Tăcuţi, pe chip având uimire, statură multă vreme
Ca şi muţi. Până ce-Adam, chiar de era la fel de abătut.
Rosti într-un târziu cu greu aceste vorbe:
"O, Eva, în ceasul blestemat urechea ţi-ai plecat-o
Către jivina cea înşelătoare sau către cine
Vorbea din ea cu glas de Om! Adevărat grăit-a
Despre căderea noastră şi a minţit că ne vom înălţa,
Căci ochii într-adevăr ni s-au deschis şi-acum
Cunoaştem şi binele, şi răul; pierdut e primul
Şi câştigat al doilea! E rău al cunoştinţei fruct,
Dacă ne lasă atât de goi, secaţi de nevinovăţie şi onoare,
De cinste, puritate şi credinţă; podoabele acestea
Acum ne sunt pătate şi pângărite, iar pe-ale noastre
chipuri
Se-arată semne de sălbatice trupeşti dorinţe,
în care răul se ascunde: ruşinea, cea mai din urmă
Dintre rele! Cum oare voi mai putea vreodată
Privirea s-o ridic spre faţa unui înger
Sau cum voi sta în faţa Domnului, spre care
Fermecat priveam odată? întruchiparea lor cerească
Acum ne va orbi cu strălucirea de nesuportat!
O, de-aş putea trăi aici, în singurătate şi-n sălbăticie,
în văgăuni ferite şi în păduri înalte, în care
Lumina Soarelui şi-a stelelor nu poate să pătrundă!
Acoperiţi-mă, voi Pini! Voi Cedri, ascunde-ţi-mă!
Dar cum să ne ascundem, de ochii celuilalt,
Acele părţi ce par necuviincioase şi ruşinoase la vedere?
Dintr-un copac de-am rupe nişte frunze mari,
Cusute laolaltă, mijlocul ne-ar acoperi, astfel încât
Ruşinea,
262 JOHN MILTON

Cea nou venită printre noi, să nu ne certe că am fi


murdari."
Astfel Adam grăi şi amândoi, urmându-i gândul,
Se afundară în pădurea deasă şi în curând aleseră
smochinul,
Nu pomul ce e cunoscut prin fructe astăzi, ci cel
Pe care indienii din Malbar şi din Decan cunosc;
Acesta ramurile, ca nişte braţe îşi întinde, atât de lungi,
încât se-ndoaie la pământ şi iar prind rădăcină,
Puieţi crescând în jurul copacului părinte,
Formând umbrar boltit, cu trunchiuri drept coloane
Şi presărat cu-alei din care glasul cu ecou răsună;
Aici păstorul indian, fugind de caidul arzător,
Se-adăposteşte la răcoare, păzindu-şi turma
Prin deschizături tăiate în frunzărişul des.
Astfel de frunze culeseră cei doi, întinse
Ca un scut de amazoană; apoi, cu-ndemânare,
Le cusură laolaltă şi îşi acoperiră mijlocul.
O, cum încercau în van vinovăţia să-şi ascundă
Şi Ruşinea de care se temeau! O, ce deosebire
Faţă de goliciunea pe care o aveau odată!
La fel Columb, când a descoperit americanii,
Umblând sălbatici pe ţărmurile împădurite
Purtând centuri de pene, pe trupul altfel gol.
Aşa se-acoperiră şi Adam cu Eva, crezând că-n parte
îşi ascund ruşinea, dar liniştea nu şi-o găsiră
Şi pe pământ se aşezară vărsând lacrimi amare.
Şi nu doar lacrimi ie plouau din ochi! în suflet,
Vârtejuri li se ridicau, stârnite de mânie, patimă şi ură,
De neîncredere, discordii, bănuială, ce liniştea lăuntrică
Le-o zguduiau, un ţărm atât de paşnic altădată.
Căci înţelegerea nu mai domnea, Voinţa
PARADISUL PIERDUT 263

Nemaiascultând dorinţa lor; dorinţa trupului


îi subjuga acum pe amândoi, vrând domnia Judecăţii
S-o doboare. Cu pieptul astfel zbuciumat,
Cu ochii rătăciţi şi firea tulburată, A d a m
Vorbi cu glas întretăiat:
"O, de-ai fi ascultat cuvântul meu şi-ai fi rămas cu mine,
Aşa cum te-am rugat, când dor de ducă,
în dimineaţa aceea blestemată, îţi venise!
Atunci am fi rămas tot fericiţi, nu ca acum,
De orice bine despuiaţi, goi, nefericiţi, sortiţi ruşinii!
De azi-nainte nimeni să nu caute temeiuri fără rost
Pentru credinţă! Când tu cu prea mult zel le cauţi,
Să ştii că începută ţi-e căderea!"
La care Eva îi răspunse mişcată de mustrarea lui:
"Ce vorbe buzele-ţi rostesc, o, crud Adam?
Tu vina spui că e a mea sau a dorului de ducă,
Cum îl numeşti, deşi tu nu poţi să ştii, dacă mi-erai
alături,
De nu acelaşi rău s-ar fi întâmplat! De ai fi fost şi tu
acolo,
Nici tu n-ai fi putut să-ntrezăreşti înşelăciunea Şarpelui
în vorbele ce le-a rostit; nu cunoşteam să fie duşmănie
între noi, deci nu vedeam de ce-ar fi vrut să-mi facă rău.
Trebuia să nu mă-ndepărtez în veci de trupul
Din care-am fost creată? Atunci mai bine-aş fi rămas
acolo,
în veci o coastă fără viaţă! Dar fiind aşa cum sunt,
De ce tu, capul, cu străşnicie nu mi-ai poruncit
Să nu mă duc, de bănuiai, aşa cum spui,
Că merg către primejdii? Cu multă uşurinţă
Te-ai învoit atunci să plec; dacă mai hotărât
Te-ai fi împotrivit să plec, atunci poate porunca
264 JOHN MILTON

N-am fi încălcat-o!"
Adam, înfuriat întâia oară, îi spuse:
"Aceasta ţi-este dragostea, răsplată a iubirii mele
Pentru tine, nerecunoscătoare Eva!
Când eu ţi-am dovedit puterea ei, tu erai pierdută,
Dar nu şi eu; puteam de fericirea de nemuritor
în continuare să mă bucur, dar eu cu bună-ştiinţă
Moartea cu tine alături am ales! Şi-acum
Mă dojeneşti pe mine scoţându-mă de încălcare vinovat,
Fiindcă nu te-am oprit destul de aspru.
Dar ce puteam să fac mai mult? Te-am prevenit,
Ţi-am spus să fii cu ochii-n patru, fiindcă
Pericolul era aproape, Duşmanul stând la pândă!
Mai mult de-atât ar fi-nsemnat să te silesc,
Iar sila nu se potriveşte cu libera voinţă,
încrederea în tine e cea ce te-a purtat acolo,
Prea sigură fiind că nu vei întâlni nici un pericol,
Sau de vei întâlni, izbânda îţi va fi temei de glorie!
Dar poate c-am greşit şi eu, în tine admirând prea mult
Ce îmi părea desăvârşire, crezând că nici un rău
De tine nu va cuteza să se apropie şi să te ispitească!
Acum eu mă căiesc, greşeala transformându-se
în făr'delege, iar tu eşti cea ce mă-nvinovăţeşti!
Aşa va fi în veci destinul celor ce preţuiesc
Prea mult femeia şi-o vor lăsa să îi conducă:
Constrângeri ea nu va suporta; iar de-i lăsată
Singură să hotărască şi răul se va trage din aceasta,
Ea mai întâi voinţa slabă a bărbatului o va învinui!"
Astfel îşi petrecură orele zadarnic,
Unul pe celălalt învinuindu-se, însă nici unul
Pe sine însuşi nu se condamna, părând
Ca cearta inutilă în veci sfârşit să n-aibă.
Cartea a X-a

în acest timp, josnica şi odioasa faptă a lui Satan


în Paradis ajunse să se ştie şi în Ceruri;
Cum intrase-n şarpe, pe Eva ispitind-o,
Iar ea, la rândul ei, şi-a îndemnat şi soţul
Să guste din fructul cel fatal. Căci cine
Poate să se ascundă de ochiul Domnului atoatevăzător
Sau cine poate să-i înşele atoateştiutorul spirit?
El care, în toate lucrurile este înţelept şi drept,
De ce nu l-a oprit pe Diavol, mintea umană să o-ntunece,
Fiind înzestrat cu forţă absolută şi cu voinţă liberă,
Ca pe duşman să-l poată prinde şi goni?
Cei doi, chiar de ştiau şi-ar fi trebuit să-şi amintească
Porunca cea înaltă veşnic, din fruct să nu mănânce,
Oricine-ar încerca să-i ispitească, nu s-au supus
Şi au primit pedeapsa. Ce-ar fi crezut că va urma?
Şi repetând păcatul de mai multe ori, îşi meritau căderea.
Spre Cer din Paradis urcară, grăbite şi tăcute,
Gărzile de îngeri, purtând în suflet tristeţe pentru Om,
Ştiind acum ce va urma şi întrebându-se miraţi
Cum de duşmanul cel viclean intrarea îşi aflase nevăzut,
îndată ce cumplita veste ajunse-n faţa porţii Raiului,
Toţi cei ce o auziră se-ntristară; o grea tristeţe
Aduse întunericul pe feţele cereşti, şi totuşi,
266 JOHN MILTON

Cu milă fiind amestecată, nu reuşi înalta pace să o strice.


De cei veniţi dinspre Pământ, în grabă
Locuitorii Cerului se apropiară, să afle despre a lor
cădere.
Zoriră apoi către supremul tron, să-şi spună
Dreapta dezvinovăţire despre a lor strajă
Şi fuseră cu uşurinţă îndreptăţiţi. Atunci, Eternul Tată
Din norul său ascuns ca tunetul grăi:
"Voi îngeri şi voi Puteri întoarse dintr-o poruncă
neîndeplinită
Nu fiţi nici supărate, nici tulburate de veştile
Ce vin de pe Pământ, pe care truda voastră cea cinstită
N-avea cum să prevină. V-am spus de ce urma să se
întâmple
Când prima dată Ispititorul ieşit-a din a Iadului genune.
V-am spus că el va izbândi curând să îşi îndeplinească
Gândul blestemat, că Omul ispitit va fi, prin laude,
Crezând minciunile, şi nu cuvântul Creatorului.
Din marile-mi porunci, căderii lui, nici una
Nu-i arăta nevoia, voinţei sale libere nedându-i
Nici măcar un mic impuls, mereu în dreaptă cumpănă
Lăsând-o. Alegerea a fost a sa, dar a căzut
Şi-acum nu ne rămâne decât pedeapsa să rostim,
în ziua încălcării dispreţuit-a ameninţarea morţii,
Pe care-a socotit-o în van şi goală, căci nu-l lovise
imediat,
Aşa cum se temea; dar înainte de sfârşitul zilei
Va afla că aşteptarea nu-nseamnă iertare!
Dreptatea nu se va întoarce, o dată ce răsplata ei
A fost dispreţuită. Pe cine oare să trimit să-i judece?
Pe cine altul decât pe tine, Fiul meu, cel ce-mi domneşti
alături?
PARADISUL PIERDUT 267

Doar ţie eu ţi-am dat puterea de a judeca, atât în Cer,


Cât şi în Iad şi pe Pământ. Uşor se poate întrezări
Că am de gând să împletesc dreptatea cu îngăduinţa,
Pe tine trimiţându-te, al Omului prieten, Apărătorul său,
Cel ce-i va da pedeapsa, dar îl va ajuta şi să se
izbăvească.
Tu, cel ce Om ai să devii, de mine eşti trimis
Să-l judeci pe Omul cel pierdut!"
Astfel Tatăl grăi şi întinzând strălucitoarea-i dreaptă
Asupra Fiului îşi revărsă ne'ntunecata lui dumnezeire.
Iar Fiul raze din gloria Tatălui împrăştiind,
Răspunse cu glas divin şi blând:
"O, Etern Părinte, e în puterea ta să dai porunci,
Iar datoria mea, şi pe Pământ, şi-n Ceruri,
E să îndeplinesc suprema-ţi vrere, încât de-a pururi
Să-ţi fiu pe plac, eu, fiul tău iubit.
Mă duc să-i judec pe cei ce pe Pământ,
Ţi-au încălcat porunca, dar tu prea bine ştii
Că oricare va fi pedeapsa lor, atunci când vremea va
veni
Asupra mea ce e mai rău se va abate; căci astfel
Am promis în faţa ta şi nu îmi pare rău,
Prin asta dobândindu-mi dreptul pedeapsa să le-o
uşurez.
Astfel, dreptatea aspră cu milă o voi îndulci,
Ca să le-mpac pe amândouă, iar ţie liniştea să ţi-o redau.
Nu voi avea nevoie de suită, căci nimeni judecata
N-are voie s-o privească, doar ei, cei judecaţi, vor fi de
faţă.
De-acolo va lipsi al treilea, şi cel mai vinovat,
Fugit de lege şi prin lipsă condamnat.
Iar pentru şarpe, pedeapsă nu e!"
268 JOHN MILTON

Astfel grăind se ridică de pe strălucitorul loc,


Ce se învecina cu gloria cea înaltă. Puteri şi Tronuri,
Regate, Stăpâniri îl însoţiră până la poarta Cerului,
De unde Edenul, în depărtare se zărea.
Porni ca fulgerul în coborâre, căci timpul
Iuţeala Dumnezeilor n-o poate măsura, chiar dacă
E înaripat cu cele mai rapide minute ale sale.
Era-n cădere Soarele, de la amiază către asfinţit,
Şi blânde adieri porneau peste Pământ să sufle,
Vestind răcoarea înserării. Atunci, mai rece încă
•Din cauza mâniei, veni judecătorul blând, pe Om
Să-l osândească. Adam şi Eva auziră chemarea
Domnului,
La ceas de asfinţit adusă la urechea lor, de adieri de
vânt;
Ei auziră şi se ascunseră-ntre pomii cei mai deşi,
Bărbatul şi soţia, până când Dumnezeu se apropie
Strigându-I cu glas tare pe Adam:
"Unde eşti, tu, Adame? Nu vii cu bucurie
Să mă-ntâmpini? Nu-mi place lipsa ta de-aici!
Acum cu singurătatea te-nsoţeşti, când altădată,
Veneai necăutat? Ce te-a schimbat
Şi ce te-mpinge să lipseşti? Hai vino!"
Veni Adam, cu Eva împreună, ea cu mai multă teamă,
Căci prima poruncă o-ncălcase, dar amândoi erau
Descumpăniţi şi răvăşiţi. Iubirea dispăruse din privirea lor
Şi cea de Dumnezeu şi faţă de ei înşişi şi se zăreau
Doar vina, ruşinea, tulburarea, disperarea, ura,
încăpăţânarea, mânia şi înşelăciunea.
Adam, cătându-şi vorbele o vreme, răspunse scurt:
"Glasul ţi-am auzit, noi în grădină fiind,
Şi temător, de tine m-am ascuns, căci gol eram."
PARADISUL PIERDUT 269

La care judecătorul îngăduitor răspunse fără să îl mustre:


"Tu glasul mi l-ai auzit de multe ori şi nu te-a
înspăimântat,
Ci bucurie ţi-a adus. Cum de a devenit aşa cumplit?
Cine ţi-a spus de goliciunea-ţi? Nu ai mâncat cumva
Din pomul din care poruncă straşnică ţi-am dat ca să nu
guşti?"
Adam răspunse amărât şi abătut:
"O, Ceruri, mă aflu azi în faţa judecăţii. Ce să fac oare,
Asupra mea să iau păcatul tot sau jumătatea să
mi-o-nvinuiesc?
Căderea ei, de vreme ce credinţă încă mie îmi arată,
S-ar cuveni să o ascund, pedeapsă ea să nu primească
Din pricina plângerii mele. însă nevoia mă obligă
Să vorbesc, asupra mea să nu atrag atât pedeapsa,
Cât şi păcatul. Chiar de-aş tăcea, tu adevărul l-ai vedea
oricum.
Femeia, ce pentru mine ai făcut-o să-mi fie de ajutor,
Un dar desăvârşit din partea ta, atât de bună,
Atât de potrivită, aşa divină, încât din partea ei
Vreun rău nu bănuiam. Ea, care părea atât de dreaptă
în tot ce-nfăptuia, mi-a dat un fruct din pomul cel oprit
Şi l-am mâncat."
La care Prezenţa Suverană îi răspunse:
"Era ea Dumnezeul tău, de-ai ascultat cuvântul ei,
Şi nu a Lui poruncă? Sau ea a fost făcută să te conducă,
Să-ţi fie mai presus? Iar tu, egalul ei, ai renunţat la
bărbăţia ta,
Cum şi la locul în care Dumnezeu te-a pus, mai sus de
ea,
Căci pentru tine şi din tine-a fost făcută, a ei desăvârşire
Tu întrecând-o prin demnitate? Cu frumuseţe
270 JOHN MILTON

Este ea împodobită, într-adevăr, dar numai


Ca dragostea să îţi atragă, şi nu să te supună!
Frumoasele ei însuşiri erau făcute ca să fie stăpânite
Dar tu n-ai fost în stare, deşi ea face parte din fiinţa ta,
Pe care tu însuţi trebuia să o cunoşti!"
Spunând acestea, se întoarse către Eva:
"Hai, zi-i, Femeie, ce-ai făcut?"
Iar Eva, tristă şi ruşinată, mărturisi, nici îndrăzneaţă
Şi nici cu mulă vorbă, în faţa sfântului Judecător:
"De Şarpe înşelat-am fost şi am mâncat."
Când Domnul auzi acestea, fără întârziere îl judecă
Pe cel care fusese învinuit, pe Şarpe. Acesta, o jivină
fiind,
N-avea putinţă să treacă vina asupra celui ce-l folosise
Ca răul să-l înfăptuiască şi care avea să-i strice
Rostul pentru care-a fost creat pe lume;
Pe drept a fost atunci afurisit, ca ticălos fiind prin firea sa,
Mai multe omul nu trebuia să ştie, căci nu-i împuţina
păcatul.
Şi totuşi Domnul îl pedepsi întâiul pe Satan,
Chiar dacă în cuvinte de neînţeles; apoi
Pe Şarpe blestemul îi căzu:
"Fiindcă tu ai săvârşit acestea, fii blestemat pe veci
între animale şi ale câmpiei fiare toate;
Pe pântece te vei târî şi vei mânca ţărână
în fiecare zi din viaţa ta! Eu duşmănie voi pune
între sămânţa ta şi a femeii; ea capul va-ncerca
Să îţi zdrobească, iat tu îi vei răni călcâiul!"
Aşa rosti Oracolul şi vorba i se îndeplini, când Isus,
Fiul Măriei, cea de-a doua Evă, precum un fulger
Pe Satan văzutu-l-a căzut din Ceruri,
Prinţ al văzduhului; apoi, sculându-se din morţi,
PARADISUL PIERDUT 271

A-nfrânt Puterile din Iad şi printr-o luminoasă ridicare,


Prin aer chiar captivitatea a purtat-o, regatul lui Satan
Şi astfel cel ce prezis-a moartea prin strivire
Sub talpa noastră pe Satan îl va strivi.
Către Femeie acum se-ntoarse şi îşi rosti pedeapsa:
"Durerea ta se va înmulţi cu naşterea o dată;.
Copii vei naşte-n chinuri şi soţului te vei supune!"
Asupra lui Adam, la urmă, osânda o rosti:
"Pentru că ai ascultat de glasul nevestei tale
Şi ai mâncat din pomul despre care ţi-am spus:
«Să nu mănânci!», blestemul tău va fi pământul!
Te vei hrăni din el cu osteneală în fiecare zi a vieţii tale;
El spini îţi va rodi şi pălămidă, iar tu cu ierburile câmpului
Te vei hrăni; pâinea cu sudoarea feţei ţi-o vei câştiga,
Până când tot în pământ te vei întoarce,
Căci eşti ţărână şi în ţărână iar te vei întoarce!"
Aşa fu Omul judecat de către cel ce le era
Judecător, dar şi Mântuitor. Şi astfel lovitura morţii
imediată
A fost în ziua aceea îndepărtată foarte. Apoi
Privind cu milă cum dezbrăcaţi stăteau în faţa lui,
Nu se dădu în lături să fie a lor slugă, precum în ziua
în care a spălat picioarele acelor ce-l serveau;
Acum, precum un tată, cu piei de animale
El goliciunea le acoperi, cu piei de fiare omorâte
Sau de jivine ce năpârleau asemeni Şarpelui.
Pe gânduri nu stătu prea mult ca să-i îmbrace
Pe-ai săi duşmani şi nu doar goliciunea le acoperi,
Ci şi pe cea lăuntrică, care-i mai de ocară,
Le-o înveşmânta cu-a lui dreptate, de ochii Tatălui
Astfel ferind-o. La sânul binecuvântat se-ntoarse,
Urcând în iute zbor, şi Tatălui îi spuse ce se-ntâmplase,
272 JOHN MILTON

Chiar de era atoateştiutor, amestecându-şi vorbele


Cu blânde, de iertare, rugăminţi,
în acest timp, mult înainte de a se săvârşi păcatul pe
Pământ,
Stăteau Păcatul şi cu Moartea în faţa porţii iadului,
Rămasă larg căscată şi de departe împroşcând
Cumplite flăcări, de când Duşmanul ce scăpase,
Deschisă o lăsase Păcatului să iasă.
Acesta, vorbindu-i Morţii, zise:
"O, fiule, de ce şedem aici şi lenevim, cât timp Satan,
Al nostru mare creator, în alte lumi ne caută lăcaş?
Nu poate decât izbânda să-l aştepte, căci greutăţi
De-ar fi întâmpinat, s-ar fi întors de mult,
Gonit de-ai săi duşmani! Căci nu există loc
Mai potrivit ca ăsta, ca ei să-l pedepsească şi
Să se răzbune. Mie îmi pare că simt o nouă forţă
Răsărind în mine, că îmi cresc aripi şi că
O-naltă stăpânire îmi este dată departe de Abis.
Ceva mă trage într-acolo, ori simpatie, ori
Vreo forţă a Naturii înrudită, ca să unească
La mare depărtare, cu tainică prietenie,
Lucruri la fel, pe căi foarte ascunse.
Tu, umbra mea nedespărţită, cu mine trebuie să vii,
Căci Moartea şi Păcatul nici o putere nu poate să
despartă!
Dar, ca nu cumva să întâlnească piedici
Când ar trebui să se întoarcă peste Abisul cel de
netrecut,
Să încercăm, unindu-ne-n putere, o cale să găsim
Din Iad către această lume nouă, acolo unde Satan
Acum domneşte; un monument puterii sale închinat
Să fie podui, întreaga oaste a Infernului
PARADISUL PIERDUT 273

Să poată trece peste e!. Eu nu pot să pierd drumul,


Atât de tare un instinct mă trage către el."
La care Umbra, mai firavă, îi răspunse:
"Du-te acolo unde Soarta şi Instinctul te conduc;
N-o să rămân în spate, nici drumul n-am să-l rătăcesc,
Căci tu îl vei deschide; miros pradă şi carne
Şi gust savoarea morţii din toate lucrurile ce trăiesc
acolo;
Şi nu voi vrea să-ţi fur munca ce tu ai început-o,
Ci te voi ajuta în dreaptă parte."
Spunând acestea, cu plăcere adulmecă mirosul
Schimbărilor mortale de pe Pământ.
Aşa precum un stol de păsări mari de pradă,
Deşi la multe leghe depărtare, spre câmpul bătăliei
Neîncepute încă se îndreaptă, ademenite
De mirosul de trupuri vii ce morţii sunt sortite,
La fel simţi şi-ntunecata înfăţişare, larg nările
în aer întorcându-şi, simţind că-i vine rândul.
Atunci porniră de la poarta Iadului, cu zborul lor întunecat
Prin vasta şi pustia dezordine a Haosului;
Zburau deasupra apelor şi cu puterea lor,
Măreaţă cum era, tot ce-ntâlneau solid sau mai lichid
Precum o mare furioasă în valuri uriaşe întorceau
Şi-mpreunând talazurile le împingeau din două părţi
Spre gura Iadului, aşa cum două polare vânturi,
Suflând contrar deasupra Mării Craniene,
împing cu forţa Ier munţii de gheaţă,
Ce-nchid un drum imaginar, ce către răsărit se-ndreaptă
Trecând şi de Petsora şi ajungând până
Pe coasta cea bogată a Cathaiei.
Apoi, cu buzduganu-i rece şi uscat, ce împietreşte totul,
Moartea lovi pământul tare, precum cu un trident,
274 JOHN MILTON

Şi-l închegă pe loc, la fel cum s-a-ntâmplat odată


Cu plutitoarea Delos; restul rămase neclintit
Privirea de gorgonă îngheţându-l; şi întărindu-l
Cu smoală de asfalt, la rădăcina Iadului se întindea
Imensul drum. Peste abisul spumegând se arcuia
Un pod de o lungime prodigioasă, care unea
Al Iadului tărâm cu zidul acestei lumi fără de apărare,
Ce-acum deschisă era Morţii. De-acolo se întindea
Un drum uşor, plăcut şi larg, ce ajungea până la iad.
Astfel, de lucrurile mari cu cele mici se pot asemui,
Atunci, la fel pornit-a Xerxes, plecând din marele-i palat
Memnomian, a Greciei libertate s-o înlănţuiască,
Durându-şi pod ce-al Asiei ţărm lega de Europa.
Măiastră lor lucrare îşi întinseră Păcatul şi cu Moartea,
Un lanţ de stânci deasupra Abisului turbat,
Mergând pe urma lui Satan, chiar şi acolo unde
întâia oară a aterizat, ieşit din Haos, pornind apoi
Spre faţa Lumii cea aridă şi rotundă. Cu lanţuri lungi
De diamant şi cuie tot astfel, ei îmbinară totul
Ca să dureze podul mai mult de-o veşnicie!
Acum, în spaţiul strâmt, hotarele cu Cerul empireic
Se învecinau şi cu această lume nouă; în stânga,
Iadul se afla, prăpastia adâncă despărţindu-i.
Trei drumuri se arătau de-aici ducând spre cele trei
lăcaşe.
Văzând că drumul le era deschis către Pământ,
Porniră către Paradis, când ce văzură?
Satan, asemeni unui înger strălucind,
între Centaur sta şi Scorpion, în timp ce Soarele
Către Berbec urca. Schimbat la chip era Satan,
însă copiii săi iubiţi îndată îl recunoscură.
Acesta, după ce pe Eva ispitise, se ascunsese în pădure,
PARADISUL PIERDUT 275

Schimbându-şi întruchiparea, spre a putea mai bine


Să privească ce avea să se întâmple; văzu cum viclenia-i
De-a ispiti pe Eva se revărsă şi-asupra soţului;
Văzu ruşinea lor când căutau cu ce să îşi ascundă
goliciunea;
Dar când văzu că vine însuşi Fiul Domnului să-i judece,
Fugi înspăimântat de clipa cea prezentă, măcar
Că nu nădăjduia scăpare. Fiind vinovat îi era teamă
C-a Domnului mânie îl va lovi pe loc.
Cum nu se întâmplă aceasta, se-ntoarse noaptea
Şi ascultă ce între ei vorbeau cei doi nefericiţi,
Vorbele triste şi multele lor plângeri; atunci
îşi auzi şi-osânda lui sortită, înţelegând că nu-i imediată,
Ci pentru vremurile viitoare. Cu bucurie şi cu noi speranţe
Se-ntoarse atunci spre Iad şi pe tărâmul Haosului,
Lângă piciorul acestui pod magnific, ca prin minune
răsărit,
îşi întâlni progeniturile lui dragi. Cu toţi se bucurară
De întâlnire şi la vederea podului grozav, mai tare încă
Fericirea le crescu. Statură multă vreme-n admirare,
Până când fiul său, Păcatul, tăcerea astfel rupse:
"O, tată, acestea-ţi sunt magnificile-ţi fapte, trofeele,
Ce le priveşti ca nefiind ale tale; dar tu eşti creatorul lor
Şi marele arhitect, căci eu îndată am simţit
în inima-mi ce e legată de a ta în armonie tainică,
Eu am simţit că pe Pământ îţi merge bine,
Şi felu'-n care arăţi acum arată acelaşi lucru;
Chiar de ne despărţea distanţă lungă, eu totuşi am simţit
Că trebuia să te urmez, cu fiica ta alături, Moartea,
Cum pe toţi trei fatalele urmări ne reunesc!
Nici Iadul nu mai poate prea multă vreme să ne ţină
închişi între-ale lui hotare şi nici Abisul negru,
276 JOHN MILTON

De netrecut, nu poate să ne împiedice să îţi urmăm


llustra-ţi cale. Tu libertatea pentru noi ai câştigat-o,
Cei care-am stat închişi în Iad; ne-ai dat putere
Ca să zidim imensul pod ce se întinde peste Abisul
negru.
A ta e-acum întreaga lume; virtutea ta a refăcut
Ce mâna n-a putut zidi; înţelepciunea ta a câştigat
Tot ce pierduse în războiul cel din Ceruri.
Aici precum un rege vei domni, acolo n-o făceai;
Acolo încă poate să domnească învingătorul tău,
Aşa cum sortii bătăliei hotărât-au, plecând de bună voie
Din Lumea nouă, înstrăinat de propria osândă.
Iar de-acum 'nainte domnia cu tine s-o împartă,
Asupra lucrurilor toate, ce despărţite sunt de graniţe
cereşti;
Să-ncerce doar să te înlăture, acum fiindu-i
Primejdie mare pentru tron!"
La care Prinţul întunericului îi răspunse:
"Frumoasă Fiică şi tu, Fiu şi totodată şi Nepot,
înaltă mărturie mi-aţi adus că sunteţi rasa lui Satan
(Căci eu, prin acest nume, gloria-mi port:
Al Regelui Ceresc Măreţ Antagonist).
Din plin laude aţi meritat din partea mea, dar şi
Din partea Iadului, voi, care-aţi ajuns atât de-aproape
De Poarta Cerului şi aţi răspuns măreţei mele fapte
Cu o lucrare pe măsură de măreaţă;
Şi am făcut din Iad "şTLumea asta doar un regat,
Un singur continent în care să ne mişcăm cu uşurinţă.
Atunci, în timp ce eu din întuneric mă voi pogorî,
Uşor, pe drumul făurit de voi, Puterilor
Să duc vestea izbânzii noastre şi împreună să ne
bucurăm,
PARADISUL PIERDUT 277

Voi doi, pe calea care trece printre astre,


Drept către Paradis veţi coborî; acolo locuiţi,
Domniţi în el, în fericire veşnică!
Pământul şi Văzduhul stăpâniţi şi mai ales pe Om,
Care a fost numit stăpânul peste toate; pe el
Să-i înrobiţi şi pân' la urmă să-l şi omorâţi!
Pe voi, aghiotanţii mei, eu vă trimit Pământul
Să-l preastăpâniţi cu o putere nemaiîntâlnită
Ce de la mine vi se trage. Depinde doar de-a voastră
Putere reunită ca eu să stăpânesc acest regat,
Sortită morţii prin păcat. Puterea voastră reunită
Cât timp va exista, nu are Iadul de să se mai teamă;
Deci mergeţi şi cu voi fie puterea!"
Spunând acestea, se despărţi de ei. Aceştia
Porniră cu iuţeală pe drumul ce-i purta prin constelaţii,
Pe-acolo otrava răspândindu-şi: păliră stelele,
Ca-ntunecate de-o eclipsă. Pe calea cealaltă, Satan
Se pogora spre poarta Iadului; pe fiecare parte,
Haosul, în două despicat, gemea de-al său preaplin
Şi cu talazurile sale învolburate se năpustea spre
malurile
Ce-şi râdeau de-a sa furie. Prin poarta larg deschisă,
Nepăzită, Satan trecu şi înăuntru găsi numai pustiu,
Căci cei care fuseseră însărcinaţi cu paza
Zburaseră spre lumea de deasupra; tot restul
Se strânseseră mai jos, în jurul zidului din Pandemonium,
Cetatea cea de scaun a lui Satan, numit şi Lucifer,
Astfel asemănat cu steaua cea strălucitoare.
Păzeau acolo mii de legiuni, în timp ce
La sfat stăteau mai-marii, neliniştiţi de ce
Ar fi putut să se întâmple ca să-l reţină pe al lor împărat;
Căci el plecând astfel poruncă le dăduse
278 JOHN MILTON

Şi ei o-ndeplineau acum, de veghe stând.


Aşa precum tătarul prin Astrahan se retrăgea
Fugind de rusul său vrăjmaş peste câmpiile înzăpezite;
Sau cum Sophi-ul Bactrian fugea de cornul turcului,
Lăsând în urma-i regatul de Aladule pustiit,
Către Tauris şi Casbeen fugind, la fel aceştia,
Cei ce fuseseră din Ceruri alungaţi, lăsară pustiită
Aproape toată-ntinderea din Iad, de strajă stând
în jurul metropolei; acum îşi aşteptau
Din clipă-n clipă al lor măreţ erou plecat în aventură
Să caute noi lumi. Acesta trecu de ei fără să-l vadă,
în chip de înger plebeian, de speţă joasă;
Şi de la uşa sălii plutoniene, făcându-se de nevăzut,
Urcă pe tronul cel înalt, ce-mpodobit cu scumpe ţesături,
Era în fundul sălii aşezat, cu toată domneasca-i măreţie.
Se aşeză, şi-o vreme, nevăzut, privi în juru-i;
Apoi, într-un târziu, fulgerătorul cap îi apăru
Ca dintr-un nor şi trupul ca o stea strălucitoare;
Era înveşmântat atât cât slava de când din Cer căzuse
îi mai îngăduia. Uimită de strălucirea cea neaşteptată,
întreaga oaste privirile îşi îndreptă spre el,
Recunoscându-I pe neînfricatul lor conducător,
Ce se întorsese. îl aclamară cu strigăte asurzitoare
Şi se grăbiră mai-marii lui Satan să îl întâmpine cu
bucurie,
Sculaţi din negrul lor divan. Cu mâna ridicată,
Satan ceru să facă linişte şi vorbele cu-atenţie să le
asculte:
"Voi, Tronuri, Puteri şi Principate, Virtuţi şi voi Puteri,
Vă chem şi vă numesc acum, nu doar de drept,
Ci fiindcă în putere-mi stă! Triumfător eu m-am întors,
Mai mult decât speram, să vă conduc izbânditori,
PARADISUL PIERDUT 279

Afară din groapa asta infernală, cumplită, blestemată,


O casă a durerii şi temniţă a nostrului tiran!
Acum am dobândit o lume-ntinsă, pe care să o stăpânim,
Puţin doar mai prejos decât ţinutul Cerului
în care ne-am născut. Prin mari pericole am dobândit-o
Şi mult mi-ar lua să povestesc ce suferinţe şi ce dureri
Am îndurat călătorind prin vastul adânc neînchegat
De groaznică confuzie. Acum Păcatul şi cu Moartea
Un pod întins au ridicat, ce să primească
Triumfătorul vostru marş; eu însă cu mare trudă
M-am târât pe drumuri stranii, forţat să-mi caut calea
Prin al Nopţii pântec şi prin sălbaticul Abis;
Acestea, vrând tainele să şi le ocrotească,
Se-opuneau cu străşnicie călătoriei mele neobişnuite,
O groaznică chemare făcând în faţa Sorţii.
N-am să vă povestesc nici cum am dat de urma Lumii
noi,
A cărei faimă se dusese-n Ceruri, creaţie minunată,
De o desăvârşire ne'ntrecută, în care Omul
Aşezat a fost în Paradis, un loc ce-a devenit al fericirii
în urma alungării noastre. Pe Om, prin viclenie,
Eu l-am înstrăinat de Creator. Şi cum? Vă veţi mira:
C-un simplu măr! Atât l-a supărat pe Dumnezeu!
Nu-i oare vrednic de tot râsul ? Pentru atât a renunţat
La preaiubitul Om, şi lumea lui a dat-o pradă
Păcatului şi Morţii, adică nouă; şi toate astea
Fără noroc, şi fără să ne căznim. Putem acum
Să colindăm prin lumea asta, în ea să locuim şi peste
Om
Să stăpânim, cu tot ţinutul în care el trebuia să fie domn.
E-adevărat că şi pe mine Dumnezeu m-a judecat,
Mai bine zis jivina Şarpe, sub a cărui formă
280 JOHN MILTON

L-am ispitit pe Om; pe mine mă priveşte doar duşmănia


Pe care El a pus-o între Om şi mine: eu o să-i muşc
călcâiul,
Iar mie, urmaşii lui, capul o să-mi zdrobească.
(Dar nu se ştie când.) Cine n-ar cumpăra o lume
Cu preţul unei lovituri sau chiar cu preţul unei suferinţi
mai mari?
Aceasta-i povestirea isprăvilor pe care le-am înfăptuit.
Ce vă rămâne, Zei, acum decât să vă sculaţi şi să intraţi
în mult preaplinul fericirii?"
Spunând acestea, el stătu o vreme în aşteptarea
Aplauzelor şi ovaţiilor lor. Când, dimpotrivă,
Din toate colţurile, în juru-i auzi un groaznic sâsâit,
Un sunet al dispreţului universal; se întrebă de ce,
Dar nu prea multă vreme, căci în curând de sine însuşi
Să se mire începu: simţi cum i se trag obrajii,
Cum i se ascut; cum braţele cu trupul se unesc;
Picioarele cum unu-ntr-altui intră, până când
Fără sprijin căzu pe pântecele monstruos, de târâtoare,
în chip în Şarpe! Se-mpotrivi, dar în zadar,
Căci o putere şi mai mare îl stăpânea şi-l pedepsi
Să poarte chipul celui cu ajutorul căruia păcătuise,
Aşa cum blestemul lui sunase! Ar fi vorbit, dar limba
Lui doar sâsâit la sâsâit putea să-ntoarcă, cu limba
despicată,
Altora, tot despicate limbi. Fuseseră cu toţii transformaţi
în şerpi, toţi cei care participaseră la răzvrătirea
îndrăzneaţă!
Sala vuia de sâsâielile cumplite, căci monştrii
Care viermuiau, în încâlceală de capete şi cozi,
Erau Năpârca, Scorpionul şi Vipera cu Corn,
Elopul cel posomorât, Hydra şi Dispasul. (Nu s-au foit
PARADISUL PIERDUT 281

Atâtea târâtoare nici pe pământul scăldat


în sângele Gorgonei, pe insula Ophiusa).
Dar tot măreţ era Satan, cât un dragon crescut,
Mai mare decât acela pe care Soarele l-a zămislit
în valea Pitiană, Pitonul uriaş; puterea lui
Deloc scăzută nu părea, tot mai presus de ei fiind.
Toţi îl urmară, ieşind la câmp deschis, acolo unde
Se aflau cei ce mai rămăseseră din răzvrătita ceată
De îngeri decăzuţi, stând şi-aşteptând să se arate
Al lor conducător triumfător. Dar ce privelişte avură-n loc!
Mulţime de oribili şerpi. Cumplită groază îi umplu,
Dar şi cumplită simpatie, căci ce cu ochii lor vedeau
La fel şi ei simţiră; căzură lănci şi scuturi,
Căci înşişi ei se prăvăliră la pământ, reînnoind
Hidoasele sâsâituri, ca molipsindu-se, luând forma
odioasă,
Asemeni în pedeapsă ca şi în crimă. Aplauzele
Menite să-l întâmpine se transformară toate în sâsâituri,
Triumful lor schimbându-se în ruşinea care se revărsa
Asupra lor din propriile guri. Era în apropierea lor
Un crâng, ce răsărise o dată cu schimbarea lor,
Din vrerea acelui ce domneşte în înalturi,
Ca să le-ngreuneze şi mai mult pedeapsa;
Plin de frumoase fructe era crângul, la fel cu cele
Ce creşteau în Paradis, momeala Evei, pe care-o
folosise
Ispititorul; asupra priveliştii ciudate îşi aţintiră ochii,
închipuindu-şi că în locul acelui pom oprit
Creşteau acum mai mulţi, creaţi doar ca să
Le-nmulţească chinul şi ruşinea. Dar, mistuiţi de sete
arzătoare
Şi de cumplită foame, trimise lor ca să-i înşele numai,
282 JOHN MILTON

Se-ngrămădiră toţi şi începură să se-ncolăcească


Urcând pe pomi, mai groşi decât cei ce formau
Cârlionţii Furiei Megera; cu lăcomie culeseră
Mândrele fructe, asemeni celor care cresc
Pe lângă lacul făcut din smoală în care-a ars Sodoma.
înşelător, dar nu la formă, ci la gust, se dovedi a fi
Frumosul fruct! Crezând că foamea îşi vor astâmpăra,
în loc de fructe cenuşă mestecară, pe care gustul păcălit
Cu zgomot afară le scuipă. De multe ori mai încercară,
Mânaţi de foame sau de sete, însă aceeaşi neplăcere
groaznică
Gura le strepezea, simţind cenuşă şi rugină.
De multe ori îi înşela fantasma asta, nu ca pe Om
Ce doar o dată se lăsase ispitit. Astfel le era chinul,
Sleiţi de foame şi de un sâsâit fără sfârşit, până când
Forma pierdută le fu permis să şi-o redobândească.
Se spune că în fiecare an, poruncă e ca umilinţa,
Timp de nişte zile să o-ndure, mândria lor să o strivească
Şi bucurie să aducă Omului ce ispitit a fost.
Şi totuşi, a rămas legenda-ntre păgâni că Şarpele,
Numit de ei şi Opfion, şi împreună cu Eurynome
(Probabil Eva de atunci), domnit-au primii în Olimp,
De unde izgoniţi au fost de Ops şi de Saturn,
Mai-nainte ca Iov Dicteanui să se nască,
în acest timp în Paradis perechea diavolească
Ajunse mult prea curând; Păcătui, ce exista şi înainte
acolo,
Acum prinsese chip, ca printre oameni să se-amestece;
în urma lui venea şi Moartea, pas cu pas,
Pe calu-i palid încă neurcată. Şi începu Păcatul:
"Tu, cel de-al doilea urmaş al lui Satan, atotcuceritoare
Moarte,
PARADISUL PIERDUT 283

Ce crezi de-această împărăţie, pe care printr-o trudă


Nu prea grea am dobândit-o? Nu crezi că-i mult mai bine
Să stăm aici decât în groapa neagră a Iadului,
Fără de nume şi netemuţi de nimeni, iar tu
Veşnic înfometată?"
La care monstrul din Păcat născut răspunse în curând:
"Mie, de foame veşnic chinuită, mi-este egal de sunt în
Cer,
în Iad sau pe Pământ."