GANDIREA RELIGIOASA PREMODERNA

SI POEZIA

Premodernismul japonez face referire la cele doua perioade infloritoare din istoria
nipona, anume Momoyama si Edo. In timp ce prima perioada marcheaza inceputul unei
ere pline de schimbari sociale si politice, unde strainii au patruns aducand cu ei noi religii
si o dorinta arzatoare de cucerire, cea de-a doua consemneaza o perioada de pace si
izolare tocmai din teama de a nu fi influentati din punct de vedere religios si sa-si
pastreze o identitate culturala intacta, departe de ideile venite din afara. Izolarea a adus
beneficii atat culturale, cat si asupra multor aspecte ale vietii de zi cu zi.
O noua atractie religioasa o reprezinta neoconfucianismul care incepe sa domine
prin teoriile sociale si politice, mai ales odata cu schimbarile survenite la inceputul
acestei noi ere. “Scopul neoconfucianismului era acela de a-i invata pe oameni modul de
a savarsi intelepciunea confucianista” 1. Acesta este introdus in Japonia cu ajutorul
budismului zen, o scoala de comportament si de gandire, vizand detasarea si totodata
constientizarea celor mai simple acte ale vietii. Provenit din China, s-a dezvoltat in
manastirile nipone, dar si pe drumurile tarii datorita calugarilor ratacitori si a poetilor.
Zen-ul isi concentreaza atentia asupra tuturor actelor marunte din viata cotidiana, tinzand
astfel spre iluminare. Practicantul zen cauta iluminare prin disciplina si meditatie si
asteapta salvarea sa si a tuturor fiintelor inzestrate cu constiinta. Postura meditativa zazen
a fost din timpuri stravechi o tehnica budista pentru atingerea iluminarii. Totusi, secta
Zen, originara din China, a fost prima care a sustinut ca orice element al vietii, mancarea,
dormitul, mersul sau statul, ar putea fi aplicate pentru a medita. Neoconfucianismul era
marcat de doua scoli, aceea a spiritului si cea a principiului, avand ca reprezentanti in
Japonia pe Hayashi Razau si, respectiv, Yamazaki Ansai. Primul curent face referire la
cunoasterea legilor naturii care duce la o dezvoltare intelectuala si rationala a omului, in
timp ce al doilea mizeaza pe cunoasterea naturii omului, a universului interior,
contrazicandu-l pe cel dintai cu ipoteza ca omul trebuie pentru inceput sa stapaneasca
bine diferenta dintre principiu si spirit, mizand pe experienta personala mai mult si ca
principiul nu poate exista fara spirit, acesta din urma fiind singurul univers interior uman:
“Universul este spiritul meu si spiritul meu este universul”2. Acesta face trimitere directa
la daoism, fiind o idee mostenita de la chinezi. Corpul omenesc este un univers in sine;
cosmosul influenteaza corpul, iar corpul, mediul inconjurator, conform legii
rezonantelor3. Daoismul este religia salvarii individuale, centrata pe atingerea nemuririi,
iar cel care urmeaza ciclurile cosmice se reinnoieste precum natura (motiv si muza pentru
1
Vadime si Danielle Elisseeff, Civilizatia japoneza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1996, pg. 182
2
Idem1, pg. 183
3
Florentina Visan, Religiile lumii: Daoismul si Confucianismul, pg. 519
locuitorii Asiei Sud-Estice). Elementul transcendent din om este insusi divinitatea, care
se regaseste in inima si care poate fi indentificat cu gandirea, simtirea, intentia si, mai
ales, imaginatia. Omul parcurge doua drumuri in viata: unul progresiv, cel pana la
nastere, si celalalt, regresiv, incepand cu nasterea si pana la moarte, asadar nasterea
reprezentand apogeul existentei umane. De asemenea, exista doua lumi, conform
daoismului, cea a naturii si a haosului si cea a civilizatiei omenesti, lumi care nu urmeaza
acelasi ciclu de viata, omul fiind singurul care poate face trecerea de la lumea exterioara
la cea interioara. Practic se pune accent pe dezvoltarea individuala pentru a atinge starea
de iluminare. Toate aceste forme de gandire sunt strans legate intre ele, iar practica zen
este cea care a influentat cel mai mult Japonia in epoca premoderna4.
Practica zen incurajeaza orice forma de creatie si orice forma artistica intrucat
acestea pornesc din strafundul eului, toate constituind invataturi si tipuri de urmat pentru
ceilalti. Bineinteles, si timpul are o mare insemnatate aici, viata fiind privita ca un carpe
diem constant; este o curgere constanta de actiuni care nu poate fi infranata de vreo
divagatie ce tine de stil. O creatie trebuie sa aiba o parte neterminata, pentru a-I lasa celui
care o priveste libertatea de a trasa instinctual formele ramase. Aceasta este o forma de
simbioza intre creator si cel care priveste opera, insa cel din urma ulterior va trebui sa
desluseasca singur simbolul, urmarindu-I in de-aproape formele. Din toate acestea se
poate deduce ca fiecare opera in parte inspira si se impune prin viata pe care o transmite.
Asadar, opera ramane intotdeauna libera si neterminata, sugerand infinitatea universului
si marcand misterele vietii, care, odata deslusite, se poate ajunge la iluminare.
O forma artistica o reprezinta arta caligrafiei si a picturii in tus. Sesshu Toyo,
calugarul budist care merge tocmai in China pentru a se perfectiona in tainele picturii cu
tus, devine initiatorul picturii zen, summi e. Arta caligrafica era specific samurailor
intrucat era in concordanta cu prinderea maiestriei si tehnicile folosite pentru a atinge o
stare latenta de pace interioara. Ei ajungeau la o stare de echilibru interioara, pasivizand
mintea si trupul, ajungand la perfectionarea interioara, lucruri ce tineau de etica si codul
lor moral.

4
“Raspandirea vietii religioase in intreaga natiune si o atitudine sectara fara de celelalte doctrine confera
budismului lui Nichiren un aspect specific. Adeptii credintei zen nu ajunsesera atat de departe. Ei
preconizau, intr-adevar, identificarea vietii religioase cu viata cotidiana, dar la scara individuala, si
eliminau incarcatura de texte si de imagini, fara ca totusi sa le dispretuiasca sensul adanc. Diferenta de
nuanta este mare: nationalismul si intoleranta unora li se opune universalismul si liberalismul celorlalti.
Spiritele puternic intelectuale, pe care ambitia marilor cauze nu le chinuia, se simteau atrase de meditatia
dhyaha, de asa numitul tch’an chinezesc si de zenul japonez. Gaseau aici o cautare personala a mantuirii,
bazata numai pe fortele naturii lor si independenta de o indelunga practicare a textelor. La intoarcerea lor
din China, patriarhii Eisai (1142-1215) si Dogen (1200-1252) au introdus-o sub formele corespunzatoare
sectelor Rinsai si Soto. Invatatura lor implica o severa disciplina personala, asemanatoare celei
propovaduite de Hinayana. Dar, spre deosebire de aceasta, ea nu se practica numai intr-un scop personal, ci
si in folosul tuturor, in spiritul mahayanismului. Caci idealul zenitului nu este sa se desparta de societate;
desi el are drept scop iluminarea personala, obiectivele sale include, totodata, meditatia, actiunile zilnice si
operele dezinteresate si altruiste. Ca si alti budisti, zenitul isi gaseste refugiul in Cele Trei Juvaeruri :
Buddha, Legea si Comunitatea.” Idem 1, pg. 201-202
 De asemenea, ritualul cha no yu, ceremonia ceaiului, reprezinta o alta forma de
sobrietate si calm interior, in care estetica miscarilor denota forme ale trecerii timpului.
Maestria cu care este preparat ceaiul necesita o atitudine umila, iar simplitatea miscarilor
emana liniste si insingurare, o nostalgie pura ivita din cauza efemeritatii. Incaperea in
care se desfasura intregul proces era de un rafinament aparte, cu tatami-uri si picturi in
tus sau caligrafie care evocau anotimpul, aranjamente florale ikebana si ustensilele
rustice, toate cu trimitere la puritatea si unicitatea naturii. Pavilionul destinat ceremoniei
ceaiului se afla in general ceva mai izolat, intr-o gradina de mici dimensiuni, destinata
meditatiei5. Acestea erau in asa maniera aranjate incat reflectau armonia, puritatea si
linistea. Florile erau rare, speciile de arbori trebuiau aiba frunzele de culori diferite,
precum si aranjamentul rocilor care era foarte bine gandit astfel incat sa determine
linistea si pacea interioara. De cele mai multe ori, gradinile erau insotite de balti si cateva
izvorase, deasupra carora se gaseau poduri din lemn atent maiestrite, impodobite cu
licheni. O alta forma de stil care contribuie la meditatia interioara o reprezinta gradinile
uscate. Acestea in principiu se gasesc in cadrul manastirilor si reprezinta o capodopera in
sine. Trei brazde de nisip roiesc in jurul a catorva roci dispuse sistematic in urma unui
ritual la care participa exclusiv calugarii. Sistematizarea consta in asezarea printr-o
metoda in care, privind din fiecare unghi, sa nu se vada toate pietrele, iar brazdele de
nisip sa nu fie “atinse” nici macar de adierea usoara a vantului, drept pentru care calugarii
grebleaza zilnic movilitele de nisip tocmai pentru a nu deranja suprafata asemanatoare
oceanului pe care acestia vor sa o transpuna6. Astfel de gradini se gasesc in mare parte in
Kyoto, capitala istorica a Japoniei.
In randul calugarilor a inceput sa se dezvolte arta koan-ului, mici anecdote cu
caracter religios de tipul budismului zen. Descifrarea lor se facea doar pe baza de intuitie,
iar personajele eroice erau, bineinteles, personalitatile din istoria budismului zen. Aceste
povestioare au trasat legatura cu haiku-urile – poemuri avand o forma scurta si aluziva -,
care s-a dezvoltat cu precadere in cea de-a doua parte a secolului XVII-lea, cu Issa si
Basho7.
Poezia este una dintre singurele forme literare care au determinat dezvoltarea
intregii culturi si literatura8, ea fiind, in definitiv, pentru japonezi, o arta vie. Saraca din
punct de vedere fonetic, dar extrem de melodioasa, poezia este de o sensibilitate aparte,
fiind totodata de o longetivitate impresionanta9. Haiku-ul, cu mici exceptii, nu are valoare
5
Nelly Delay, Japonia, eterna fascinatie, Ed. Univers, 2007, pg. 92
6
Idem 5, pg. 95
7
Idem 5, pg. 97
8
“ De-a lungul secolelor, s-au dezvoltat diverse forme de poezie. Cele mai vechi – numite waka – dateaza
din secolul al VIII-lea, Manyoshu fiind prima antologie poetica ce s-a pastrat. Mai tarziu, a aparut haiku-ul
– curent major al poeziei – care se va prelungi pana in epoca contemporana. O data cu koan-ul, invatatura
Zen nu este – in expresia ei – atat de departe de universul poetic. Numeroase personalitati – precum Issa si
Basho – erau in acelasi timp calugari Zen, poeti si calatori.”, Idem 5, pg. 140
9
“(…) desi formele au fost in parte pastrate neschimbate, fondul s-a transformat simtitor. Procesul
metamorfozei poeziei pare sa nu afecteze prea mult forma. Tanka, poezia cu forma fixa, condamnata de
Masaoka Shiki la disparitie in secolul al XIX-lea, din pricina regulilor mult prea numeroase ce ar fi
impiedicat revigorarea sa, dovedeste resurse nebanuite. Tanka genereaza siruri de poeziilegate, renga, ce
proprie, ci denota o stare efemera ce tine fie de culoarea florilor de cires fie de bataia
vantului. Asadar, sugereaza doar o stare de moment, o emotie trecatoare, bineinteles,
reflectand melancolia tipica. Cel mai mare maestru de haiku este Matsuo Basho, un
practicant al caii zen, un perfectionist in lectura scrierilor sutra; isi divesifica reflectiile
invatand din arta chinezeasca. El a definit trasaturile unui bun haiku, cotizand poemul cu
principiul stabilitatii si cel al eternitatii, imprimandu-i si un eveniment ce deschide caile
meditative ale cititorului. Versurile trebuie sa primeze aspectul natural, nimic nu trebuie
sa fie strident, ci discret si de o finere nemaiintalnita, acestea, in ultima instanta, urmand
sa fie apreciate de artisti si maestrii de ceremonia ceaiului.

Bibliografie:
* Moore, Charles A., editor: The Japanese Mind. Essentials of Japanese Philosophy and
Culture, www.books.google.com

ajung la 10000 de unitati, pentru ca mai apoi sa creeze cea mai scurta forma a poeziei fixe, o valoare
japoneza insusita de patrimoniul universal: haiku-ul. In mod surprinzator poezia japoneza reuseste sa
pastreze acelasi tipar al regulilor in secolul al XIX-lea ca si in secolul al VIII-lea, constituind unul dintre
cele mai stralucite exemple ale supravietuirii culturale de succes.” Alexandra Marina Gheorghe,
Metamorfoze ale textului literar japonez de la Kojiki la Murakam, Ed. Fundatia Romania de Maine, 2008,
Bucuresti, pg. 7-8
* Alexandra Marina Gheorghe, Metamorfoze ale textului literar japonez de la Kojiki la
Murakami, ed. Fundatia Romania de maine, Bucuresti, 2008
* Vadime si Danielle Elisseeff, Civilizatia japoneza, ed. Meridiane, Bucuresti, 1996
* Nelly Delay, Japonia, eterna fascinatie, ed. Univers, 2007
* Florentina Visan, Religiile lumii: Daoismul, ed. Humanitas, Bucuresti