Sunteți pe pagina 1din 3

POEZIA TRADIŢIONALISTĂ

În Grădina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...


Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,


Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere


Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,


Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Vasile Voiculescu a fost considerat poet tradiţionalist mai ales prin poeziile din primele
volume: Poezii( 1916), Din ţara zimbrului (1918), Pârgă ( 1921), Poeme cu îngeri (1927). Aceste
volume sunt scrise în tradiţia sămănătoristă, sub influenţa liricii lui Coşbuc sau Goga, tema
dominantă fiind prezentarea universului rustic pe cale de a se degrada. Începând cu 1927, poetul se
apropie de Gândirea, tema preferată fiind cea religioasă. Temele şi motivele biblice devin însă
puncte de plecare ale unor meditaţii asupra condiţiei umane, ceea ce este un element modern.
Primele volume voiculesciene sunt tradiţionaliste fără vreo intenţie declarată programatic.
Format în lumea satului buzoian, Voiculescu aşază la mare cinste în lirica sa sentimentul
înstrăinării, patriotismul, evocarea nostalgică a satului şi a casei părinteşti, precum şi opoziţia dintre
imaginea idilică a satului şi prezentul citadin decăzut. Astfel, dacă în volumele : „Poezii” (1916) şi
„Din Ţara Zimbrului” (1918), predomină temele etice, în următoarele volume ( „Pârgă” – 1921,
„Poeme cu îngeri” – 1927), poetul „este ortodoxist, tradiţionalist şi continuă, alături de Blaga,
căutarea jalei metafizice” (Călinescu).
Volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile
Voiculescu” (1964) constituie „una dintre marile zile festive ale lirismului contemporan” (cum
aprecia Perpessicius). Sonetele, în număr de 90, costituie o continuare a celor 154 de sonete rămase
de la Shakespeare şi au ca temă „iubirea văzută ca un concept deschis spre semnificaţiile
universului”(Eugen Simion). O dată cu volumul Pârgă, trece pe primul loc tema religioasă.
Ipostazele eului liric sunt: psalmistul revoltat, Prometeu sau omul neputincios care îşi cere dreptul
la eternitate. Dumnezeu apare în ipostaza unei fiinţe nemuritoare, care dă viaţă, dar are şi conotaţii
negative.
A doua figură a poeziei religioase este Iisus asociat cu tema durerii sau făcând parte din
tablouri rustice, ca şi îngerii, cărora li se atribuie gesturi lipsite de sacralitate, dar sunt asociaţi
totodată cu semnificaţii morale, desprinse din numele primit (îngerul Nădejdii, îngerul Milei). În
unele poeme, ideea de înger este abstractizată într-un concept numit „îngereţe”. Omul e văzut ca o
sinteză a materiei şi spiritului, iar „îngereţea” se referă tocmai la aspiraţia lui de a deveni înger sau
spirit pur.
Iisus asociat cu tema durerii reprezintă şi nucleul textului În Grădina Ghetsemani, poem din
volumul Pârgă. Titlul sugerează tema – evocarea scenei biblice a rugăciunii lui Iisus în Grădina
Ghetsemani, când Fiul Omului primeşte ultima veste a patimilor Sale, care trebuie să împlinească
Scriptura şi să spele de păcate omenirea.
Poezia „În Grădina Ghetsemani” face parte din volumul „Pârgă” (1921), volum în care se
conturează o nouă individualitate poetică şi apar şi primele elemente originale ale stilului
voiculescian. Interesul orientat de timpuriu spre partea de mister a lucrurilor, dorul de divin s-a
născut dintr-o mare Aşteptare, neliniştile interioare convertite într-o dramă lirică, toate vor da
naştere imaginii unui univers liturgic, în care peisajul românesc se transfigurează în Eden, iar
îngerii, Dumnezeu şi Iisus constituie prezenţe permanente.
Poezia „În Grădina Ghetsemani” se încadrează în categoria poeziilor filozofico-religioase şi
prezintă zbuciumul lui Iisus-omul aflat în faţa martiriului care avea să-l trasforme în Iisus-
Mântuitorul.
Sursa de inspiraţie o constituie „Sfânta Evanghelie după Matei” (26:36-44), dar episodul
rugăciunii din Grădina Ghetsemani este povestit şi în Sfintele Evanghelii după Marcu (14:32-40) şi
după Luca (22:40-45).
În prima zi a „azimilor”1, Iisus şi-a trimis ucenicii în cetatea Ierusalimului, pentru a găsi un
loc unde să cineze; şi aflând acel loc, seara s-au adunat cu toţii la „Cina cea de Taină”. La sfârşitul
acesteia, mergând împreună cu ucenicii în Grădina Ghetsemani, Iisus le-a cerut să vegheze în timp
ce El se ruga.
În vreme ce unul dintre ucenici (Iuda) pornise după soldaţii romani (care aveau să-l aresteze
pe Iisus), Mântuitorul depărtându-se de ceilalţi, a căzut la pământ şi rugându-se a spus : „Avva,
părinte, la Tine toate-s cu putinţă: tracă paharul acesta de la Mine! Dară să fie nu ce voiesc eu, ci
ce voieşti Tu!” (Marcu, 36). În timpul rugăciunii, Iisus”fiind în luptă, Se ruga încă şi mai stăruitor;
şi sudoarea Lui se făcuse ca picăturile de sânge căzând pe pământ”. (Luca 44). Întorcându-se şi
găsindu-i pe ucenici adormiţi, Iisus şi-a repetat, încă de două ori, rugăciunea „acelaşi cuvânt
zicând”.
Poezia este alcătuită din patru strofe cu măsura de 14 silabe şi rimă încrucişată; cele patru
strofe ar patea alcătui două secvenţe: prima (strofele I-III) având în centru imaginea dramatică a
omului Iisus aflat în Grădina Ghetsemani, singur în faţa Destinului, iar a doua (strofa IV)
prezentând natura care participă la tragismul celor ce se vor întâmpla.
Punctul de plecare al textului se află aşadar, în Biblie, în textele sfinte ale Evangheliştilor
Matei, Marcu şi Luca. Voiculescu păstrează detaliile textului bilbic, în special tema durerii şi a
zbuciumului sufletesc, amplificate de apropierea ceasului în care Iisus va fi dat să fie răstingnit.
Structura textuală ţine seama de natura duală a lui Iisus: fiinţă trupescă – fiinţă spirituală, om –
esenţă divină, Fiul Omului – Fiul lui Dumnezeu.
Poezia este alcătuită din patru strofe cu măsura de 14 silabe şi rimă încrucişată; cele patru
strofe ar patea alcătui două secvenţe: prima (strofele I-III) având în centru imaginea dramatică a
omului Iisus aflat în Grădina Ghetsemani, singur în faţa Destinului, iar a doua (strofa IV)
prezentând natura care participă la tragismul celor ce se vor întâmpla
Prima strofă construieşte imaginea iconică a lui Iisus, accentuând trăirile lăuntrice în faţa
destinului care îl înspăimântă. De asemena, primele versuri introduc şi două simboluri: paharul,
simbol al păcatelor omenirii, care primeşte şi alte semnificaţii în versurile următoare, respectiv
sângele, reprezentând suferinţa omenească, jertfa uamnă, în contrast cu albul feţei, semn al purităţii
şi perfecţiunii divine. Cele mai multe versuri sunt alcătuite pe baza oximoronului, de aceea, alături
de latura divină, latura omenească a lui Iisus este subliniată prin sintagmele „căzut pe brânci”, „se-
mpotrivea întruna”, „sudori de sânge”, „amarnica strigare”.
În aceste versuri, verbele la imperfect dilată temporal zbuciumul Celui hărăzit morţii; aceste
clipe de chin şi incertitudini, reprezintă singurătatea Logosului întrupat în materie; „sudorile de
sânge” şi „chipu-i alb ca varul” atestă zbaterea materiei aflată în cumpăna cu Neantul, dar fără de
care nu era posibilă întoarcerea în Fiinţă.
Cea mai importantă metaforă-simbol este cea a paharului şi dubla serie de epitete care o
caracterizează îi atestă cele două semnificaţii:
a) de Cupă a Graalului2;
b) de ceas al patimilor şi al morţii pământeşti
1
Prima zi a azimilor= prima zi de Paşti
2
Cupa Graalului= cupa în care Iosif din Arimateea a strâns sângele ce curgea din coasta lui Iisus.
a)Cea dintâi semnificaţie se referă la paharul din care bea vin Iisus (şi apoi ucenicii) la Cina
cea de taină. Cuvintele Celui sortit morţii („Acesta este sângele meu al Aşezământului celui nou,
care pentru mulţi se varsă întru iertarea păcatelor”) îi conferă paharului semnificaţii sacre. De aici,
metaforele „sterlici de miere” şi „dulceaţă” simbolizând dorinţa lui Iisus de a se jertfi pentru ca
oamenii să se mântuiască.
b)Cea de a doua semnificaţie (însumând inversiunile: „grozava cupă”, „infama băutură” ca
şi epitetele: „apaei verzuie” şi „veninul groaznic”) se referă la „ceasul acela” al patimilor care
aveau să vie.
Alte metafore sugestive sunt mâna „ne-ndurată” ce exprimă destinul hărăzit omului-Iisus şi
„setea uriaşă” semnificând dorinţa jertfei întru izbăvirea omenirii.
Aceste corespondenţe se păstrează şi în strofa a doua, care extinde simbolismul cupei şi
ideea dualităţii lui Iisus: „o sete uriaşă sta sufletul să-I rupă”, „nu voia s-atingă”.
În strofa a treia, oximoronul este şi mai pregnant prin folosirea metaforelor „venin –
dulceaţă”, „viaţă – moarte”. Împotrivirea şi mâhnirea sunt specifice omului, dar lupta cu moartea
depăşeşte limitele umane. Jertfa asigură triumful spiritului asupra omenescului şi purificarea celui
din urmă.
Ultima strofă anunţă pacea care urmează jertfei, prin simbolul măslinilor. Suferinţa lui Iisus
se transmite întregului univers şi o serie de cuvinte personificatoare conţin sugestia durerii
chinuitoare, necesară pentru ca purificarea să aibă loc: „Deasupra fără tihnă se freamătă măslinii”,
„uliii de seară dau roate după pradă”.Furtuna divină tulbură liniştea grădinii, transformând-o în
„ vraişte”, iar în înaltul cerului îşi fac apariţia „uliii”, care vâneazăă prada umană şi anunţă moartea.
Rescisă astfel, scena biblică a rugăciunii lui Iisus reprezintă alegoric şi neliniştile omului
aflat în căutarea lui Dumnezeu. Iisus Hristos va plăti cu moartea binele suprem pe care-l reprezintă
dragostea de oameni şi mântuirea lor.