UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

FACULTATEA DE DREPT SI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE

BISERICA SI POLITICA

Brasov
2010
 Biserica si politica

Biserica Ortodoxa Romana si angajamentul politic

Biserica a avut un rol important de-a lungul intregii perioade de formare a
natiunii si identitatii romanesti, nefiind cantonata la o perioada istorica bine
delimitata. A studia istoria Bisericii Ortodoxe Romane este echivalentul
studiului evenimentelor celor mai importante din istoria moderna a tarii. Statutul
de “Biserica autocefala”, atat de greu dobandit in 1885 dupa aspre dispute cu
Patriarhia ecumenica, chestiunea Concordat-ului convenit cu Vaticanul in 1927,
dorinta ortodoxiei romanesti de a-si lua “revansa geopolitica”asupra celei rusesti
dupa pierderea rolului de lider urmare a revolitiei bolsevice, dar si controversele
asupra legii cultelor religioase din 1935 constituie tot atatea aspecte care trebuie
mentionate in acest context particular. 
‘In viata popoarelor ortodoxe, statul joaca un rol religios deosebit. Pe cand
Biserica Romano-Catolica desfide si combate statul, caci ea nu l-a conceput
decat aservit, subordonat, Biserica Ortodoxa s-a organizat in cadrul dat si
recunoscut al statului… Biserica Ortodoxa ajuta statul si este ajutata de el, dar si
primeste. Ea s-a integrat in viata de stat, si-a insusit idealurile poporului, a
impartit cu el bune si rele’- iata cum incepe conferinta dedicata ‘misiunii
crestine a statului’, prezentata de teologul Th.M. Popescu in martie 1934 in sala
Dalles din Bucuresti.
Ecleziologia contemporana, dar si numerosi istorici ai Bisericii Ortodoxe,
au incercat sa evidentieze si sa explice comportamentul politic al Bisericii
utilizand uneori pana la refuz notiunea de traditie ortodoxa sau bizantina,
specifica acestui domeniu. ‘Traditia ortodoxa’ ar implica pentru ansamblul
Bisericilor ortodoxe un echilibru intre principalele dimensiuni ale statului, cea
spirituala si cea temporala, incepand cu ‘varsta de aur’ bizantina pana in epoca
moderna. Pe de o parte, alianta dintre cele doua institutii ar fi permis statului
supunerea Bisericii vointei sale de dominatie si de modelare a societatii, iar pe
de alta parte, ar fi contribuit la adancirea diferentei politice si culturale dintre
Orient si Occident. Ne apropiem astfel de celebrul concept de sinfonie
bizantina :
‘Ceea ce a contribuit la adancirea rupturii dintre Europa moderna si lumea
ortodoxa a afost conceptia diferita in Orient si Occident a raporturilor
dintre autoritatea religioasa si autoritatea politica (...). In Occident,
dualitatea puterilor a alimentat o tensiune care, putin cate putin, a dus la
separarea sferei politice de cea religioasa. In schimb, Imperiul Roman din
Rasarit a supravietuit mai mult de o mie de ani dupa prabusirea celui

1
 avand capitala la Roma. Reversul medaliei este ca Biserica Ortodoxa nu
are autonomie, fiind supusa puterii politice.’

Acest model de gandire, ilustrat prin citatul de mai sus, este aplicabil
ortodoxiei numai pana la un anumit punct. Dinamica raporturilor Biserica – stat
nu urmeaza un algoritm invariabil, ce se adapteaza in functie de perioadele
istorice, regiune geografica sau pur si simplu de o maniera pragmatica, in functie
de interesele proprii ale fiecarei Biserici nationale intr-un anumit moment istoric
bine precizat. Spre exemplu, in anii ’30, nu se acorda o atentie prea mare
descriptarii, intelegerii si dezbaterii publice a raportului Biserica – stat, ci
aceasta era acceptata ca atare de toti actorii implicati. Actiunea politica era
perceputa ca fiind in principal o alegere individuala a fiecarui membru al
Bisericii, dar nu erau excluse nici ‘exceptiile’ de la regula bunei intelegeri intre
cele doua parti. ‘Buna intelegere’ ar fi trebuit sa modeleze si initiativa
individuala in politica.
In centrul interpretarii ortodoxe contemporane a raportului stat – Biserica
se regaseste o versiune ‘reciclata’ a faimosului concept de sinfonie bizantina,
fondat pe un echilibru ideal si armonia existenta intre cele doua parti. Serghei
Bulgakov avanseaza ideea ca Biserica ar fi contribuit de-a lungul existentei sale
istorice la transformarea institutiilor statului prin intermediul ‘energiilor sale
interioare’. Seducatoare ca modalitate de interpretare, aceasta reprezentare nu
rezista insa la proba timpului : pe termen lung, statul a manifestat tendinta de a
‘supune’ Biserica Ortodoxa propriei vointe politice. Echilibrul instabil al acestei
formule de coabitare a implicat de nenumarate ori grave amenintari la adresa
libertatii interioare de decizie a Bisericii, dar si a structurilor sale ierarhice.

Teologia politica
Teologia ortodoxa afirma ca, daca statul si suveranul sau probeaza prin
fapte ca sunt ‘buni crestini’, Biserica poate sa se ‘apropie’ de stat si sa reverse
asupra acestuia binecuvantarea sa. Ea il poate ‘iubi pe cel numit suveran, nu
numai ca sef al statului, ci si ca pe cineva ce poseda o charisma speciala,
charisma de a stapani ; logodnic al Bisericii, ingloband in el imaginea lui Iisus
insusi, beneficiind astfel de un loc important in ierarhia bisericeasca’, afirma
Serghei Bulgakov. Altfel spus, Biserica percepe puterea temporal aca pe o
reprezentare a vointei divine, alegerea suveranului inscriindu-se intr-o logica
extramundana.
In ciuda unei logici seducatoare, aceasta viziune cvasiideala nu s-a
dovedit functionala in viata politica reala. ‘Ambiguitatea recurenta’ continuta in
principiul autonomiei ecleziastice permite in cele din urma ca statul sa domine
Biserica, dupa cum afirma cercetatorul belgian Oliver Gillet:
‘Din punct de vedere ecleziologic, Biserica edifice o supunere fara
conditii fata de stat. Supunerea si subordonarea atat de stat devine astfel
un comandament divin. Drept urmare, statul poate interveni in treburile

2
 interne ale Bisericii, in masura in care acestea nu sunt in legatura cu
“Biserica nevazuta”, sau in chestiuni strict religioase. In practica, aceasta
poate legifera fara reserve in materie eclezeistica sau religioasa, deoarece
chestiunile religioase oricum nu scapa competentelor sale , fiind
indicibile.’

Preotul, daca avrut cu adevarat sa se implice in politica, a avut intreaga

libertate de actiune individuala, indifferent de hotararile Sinodului, un organism
care de-a lungul intregii perioade interbelice si-a propus in mai multe reprezie sa
solutioneze aceasta veritabila problema a Bisericii Ortodoxe. Prea putini dintre
preotii care au activat in politica aveau retineri de natura teologica sau etica fata
de activitatea lors au tineau cont cu adevarat de opinia credinciosilor din
parohie. De astfel, subiectul implicarii/ neimplicarii clerului in politica revine cu
regularitate in presa si in dezbaterea publica, aceasta fiind o consecinta directa a
ambiguitatii naturii raporturilor stabilite de-a lungul timpului intre Biserica si
stat, dar si a importantei pe care o avea atunci ortodoxia in viata natiunii.

Interpretarea sociologica
O alta interpretare pe care o putem da angajamentului politic al preotilor
este de natura sociologica ; ea permite evidentierea unor cauze ale
angajamentului mai usor de identificat si de explicat. In acest caz, nu se mai
vorbeste de ‘ preoti in general’, ci de o anumita categorie de persoane inserate in
grupuri sociale distincte, dar care actioneaza in functie de tipul particular al
activitatii colective la care iau parte.
Incepem prin a preciza ca, adesea, decizia clerului ortodox de a se implica
in politica tumultoasa a perioadei interbelice constituia o tentativa de a remedia
dificultatile pe care le cunosteau. Facem referinta in primul rand la statutul
social asociat profesiunii de preot, ce nu a fost niciodata suficient de ‘valorizat’
in Romania asociata dificultatilor financiare, mai ales in regiunile sarace ale
tarii. Mediul social in continua schimbare al Romaniei Mari, inerent efectului
modernizarii tardive in regiunile rurarale ale tarii, impuneau un proces de
adaptare a preotilor la noile conditii de viata, cu consecinte imprevizibile cu
doar cativa ani mai inainte. Cel mai adesea, o cariera politica reprezenta
promisiunea unei ascensiuni sociale rapide si castigarea unei ‘ respectabilitati’
dificil de cucerit prin alte mijloace pentru tinerii preoti care absolvisera o forma
de invatamant teologica.
Presa interbelica, indiferent de orientarea politica, continea nenumarate
articole ce deplangeau saracia preotilor de tara, somajul ce domnea in randurile
acestora, precum si dezechilibrul creat de numarul prea mare de tineri absolventi
de scoli teologice, raportat la numarul redus al parohiilor disponibile, ce nu
puteau fi deci hirotoniti.
In legatura cu acest aspect trebuie spus ca la numai o luna dupa preluarea
puterii, in octombrie 1940, Miscarea Legionara incearca sa rezolve aceasta

3
problema prin infiintarea unor noi parohii ortodoxe. Profetic, Grigore Leu
vorbeste de ‘povara grea’ pe care multimea tinerilor teologi ‘nelucrati’ in scolile
teologice o vor reprezenta pentru Biserica, cei care vor forta in viitor hirotonia
prin provocarea voita a unor ‘tulburari politice’. Ca si in cazul altor tineri
intelectuali ai perioadei, perspectiva de a se regasi la inceputul carierei in satul
de unde cu greu au plecat nu era tocmai atragatoare pentru acesti tineri teologi,
fii de tarani instariti sau de mici proprietari de pamant, ai caror parinti facusera
uneori eforturi supraomenesti pentru a-i intretine in timpul studiilor. Criza
locurilor disponibile se constituia intr-un argument in plus pentru incurajarea
argumentului politic in cadrul formatiunilor politice ce se aratau sensibile fata de
aceasta stare de fapt.
Exista si cazuri de preoti atrasi de ‘favoruri si bogatii ca rasplata a
meritelor politice. Au fost cazuri in care preotul a tras cu pistolul in adversarul
sau politic’, observa sec Patriarhul Miron Cristea in cadrul aceleiasi cuvantari.
Cinci ani mai tarziu, in mai 1938, aceeasi critica a ‘nerabdarii’ tinerilor de a
intra in viata publica se regaseste si intr-o ‘Cuvantare catre tinerimea romana’,
pronuntata in momentele dificile ce au precedat arestarea lui Corneliu Zelea
Codreanu. De aceasta data, critica este formulata de Patriarhul Miron Cristea
intr-un limbaj mai direct, fara echivocuri : ‘De cativa ani incoace, tinerimea
noastra a luat-o razna, pe cai care nu corespund menirii ei. Unii dintre tinerii
nostri din universitati sau alte scoli superioare sau liceu, au inceput sa intre
inainte de vreme in viata publica, voind sa apuce inaintea batranilor’.
Prezentarea angajamentului politic fondata pe cauze sociale nu este decat
o mica parte din ceea ce se poate scrie in sprijinul intelegerii corecte a relatiei
stabilite intr-un grup privilegiat si /sau defavorizat din punct de vedere economic
si ‘legitimarea’ aspiratiilor politice si sociale ale acestuia prin intermediul
religiei si al monopolului obiectiv asupra acestuia. Din pacate, lipsesc cercetari
sociologice de baza referitoare la ‘mobilitatea sociala verticala’ a anilor ’30 in
Romania, care ar putea duce pretioase lamuriri cu privire la aceasta dimeniune
esentiala, dar deseori ignorata a angajamentului politic.

Violenta si asasinatul politic

Interesante pentru intelegera acestui aspect sunt explicatiile date de
teologii ssau preotii care au fost membrii ai Miscarii Legionare, rar sau deloc
mentionate in cartile de referinta publicate in Occident asupra fascismului
romanesc pentru Gheorghe Racoveanu, legionarii au ucis avand in vedere
‘salvarea comunitatii de destin’ ce statea la baza Miscarii si a neamului
romanesc : ‘Biserica ecumenica, pasnica a poruncilor din Evanghelie, dar si
detinatoare a « adevarului lucrurilor », nu priveste in acelasi fel pacatul uciderii,
ci felurit, caci iata, daca un ins singuratic a ucis fara voie, sau in legitima lui
aparare, Biserica il opreste de la impartasanie vreme de 10 ani de zile, ca ucigas.
Pe cei care ucid insa cu buna stiinta, pentru salvarea comunitatii de destin,
pentru salvarea natiunilor, aceeasi Biserica ecumenica ii opreste de la

4
impartasanie vreme de 3 ani, ca pe niste necurati cu mainile’. folosita, in mai
multe reprize de Gheorghe Racoveanu, se gaseste o tentativa de disasociere a
Garzii de Fier de ortodoxia locala, dand o interpretare universala a chestiunii.
Pentru Gheorghe Racoveanu, problema violentei in crestinism constituie o
mai veche preocupare. Intr-un articol din noiembrie 1927, intitulat ‘Problema
violentei in lumina invataturii evanghelice’, acesta se refera, fapt inedit in
peisajul presei religioase, la un comentariu al lui Tolstoi referitor la predica de
pe munte. ‘El nu indeamna pe oameni sa-si puna obrazul la bataie, ci cerea de la
ei sa nu se impotriveasca raului si, neimpotrivindu-se, era cu neputinta sa
sufere.’ Dupa un lung si documentat excurs in Noul Testament, autorul ajunge la
concluzia ca ‘nu poate practica violenta razbunatoare decat cel ce este fara pacat
– dar cine este fara de pacat ? Asa ca explicatia din Matei 5,38-41, se traduce
prin « nu raspundeti la violenta prin violenta »’.

Biserica Ortodoxa Romana in anii regimului communist

Dupa 1944 Biserica a fost inlaturata treptat din viata statului. In 1948 a
fost eliminat invatamantul religios din scoli, s-au interzis slujbele in spitale,
azile si cazarmi, au fost suprimate periodicele bisericesti ale eparhiilor, au fost
desfiintate Facultatea de Teologie din Suceava (fosta la Cernauti), patru
Academii teologice din Ardeal si Banat, precum si seminariile teologice ale
eparhiilor din Muntenia si Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curand
dupa 1944 peste o mie de preoti ortodocsi (la care se adauga si cei romano-
catolici, greco-catolici si protestanti) au fost arestati, aruncati in inchisori, trimisi
sa lucreze la canalul Dunare-Marea Neagra, unii deportati chiar in Siberia; unii
au murit acolo, iar cei mai multi au fost eliberati abia in 1964. Intre cei aruncati
in inchisori, se numarau si teologi de mare prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan
Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu
(deportat in Siberia) si multi altii; cativa preoti ortodocsi au fost impuscati . In
1959 au fost desfiintate un numar de schituri si manastiri, sute de calugari si
calugarite au fost scosi din ele in mod brutal si trimisi in familiile lor sau in
fabrici de catre organele de stat. In ultimii ani ai dictaturii comuniste, au fost
demolate peste 20 de lacasuri de inchinare din Bucuresti (manastirile Cotroceni,
Vacaresti, Pantelimon, bisericile Sfanta Vineri, Sfantul Spiridon Vechi, Alba-
Postavari, Enei, Spirea Noua Izvor, Sfanta Treime Dudesti etc.). Autorizatiile
pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obtineau cu multa greutate.
Preotimea ortodoxa, in totalitatea ei, era supravegheata si controlata in
permanenta, prin asa-numitii „inspectori de culte” si ofiteri de Securitate,
prezenti mereu in toate institutiile bisericesti.
La 4 august 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor.
Erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, crestin
de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-
presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a saptea,
penticostal si crestin dupa Evanghelie, toate avand organizarea lor specifica si

5
lacasuri de cult. Se prevede si acum participarea laicilor la conducerea Bisericii,
in Adunarile si Consiliile parohiale, Adunarile si Consiliile eparhiale si
Adunarea Nationala Bisericeasca (pentru intreaga Patriarhie), in proportia
cunoscuta: 1/3 clerici si 2/3 mireni.
Dupa 1948 au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile
credinciosilor majoritatea celor peste 12.000 de lacasuri de cult ortodox
(biserici, manastiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul tarii. Au fost
restaurate cele mai multe din bisericile si manastirile monumente istorice. In
acelasi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, in tot cuprinsul Patriarhiei,
din care multe sunt adevarate monumente de arta.
Biserica Ortodoxa Romana a intretinut legaturi de prietenie si colaborare
cu toate celelalte Patriarhate si Biserici ortodoxe autocefale. Aceste relatii sunt
marcate indeosebi de vizitele oficiale facute Bisericii Ortodoxe Romane de
patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei,
Bulgariei, precum si vizitele oficiale facute de reprezentantii Bisericii Ortodoxe
Romane acestor Patriarhii, in ultimele decenii.

Originea conceptului de religie politica. Tentative de definire.

Tema religiei politice se gaseste in centrul cercetarilor intreprinse asupra
fascismului italian de catre istoricul Emilio Gentile,care considera ca diferitele
forme de religie politica pe care le-a cunoscut secolul XX reprezinta un raspuns
si o forma de integrare a maselor la cererea venita din partea puterii politice.
Aceasta forma de integrare totalitara, ce se realizeaza prin intermediul unei
miscari politice, al statului sau al altor forme auxiliare de organizare, se
constituie in final intr-un variabil sistem de credinte religioase.
Relativ prudent, Emilio Gentile crede ca se poate vorbi de ‘religie
politica’ de fiecare data cand o miscare sau un regim politic :
a) Acorda inaientate unei entitati colective seculare, cum ar fi, de
exemplu, natiunea, statul, rasa, clasa, partidul, miscarea politica,
plasandu-se in centrul unui ansambul de credinte si mituri politice ce
definesc sensul si scopul ultim al existentei terestre ;
b) Transpune conceptia confruntarii dintre Bine si Rau in comandamente
etice si sociale, care leaga si subordoneaza individul si intreaga
colectivitate unei entitati sacralizate ;
c) Isi percepe membrii ca fiind o comunitate de oameni alesi de o
maniera supranaturala, propria politica avand o functie mesianica cu
scopul de a indeplini o misiune ;
d) Instituie celebrarea unei liturghii politice in vederea dezvoltarii
credintei entitatii colective sacralizate. Istora insasi a miscarii sau a
regimului politic se transforma intr-o istorie sacra, permanent
reactualizata.

6
 Bibliografie :
 BANICA, Mirel, 2007. Biserica Ortodoxa Romana, stat si societate in
anii ’30, Iasi, Editura Polirom;
 VASILE, Cristian, 2005. Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu
communist, Bucuresti, Editura Curtea Veche;
 MATEIU, Ion, 1943. Biserica in conceptia statului de azi. Brasov,
Tipografia Astra ;
 GILLET, Oliver, 2001. Religie si nationalism : ideologia Bisericii
Ortodoxe Romane sub regimul comunist, Bucuresti, Editura Compania.