MOTTO

„Da…visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,

Cînd aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr m-ar privi,
Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti că o inţeleg
Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg”
Mihai Eminescu-Scrisoarea a-IV-a

Mihai Eminescu-Momente de iubire

-eseu-

Al saptelea copil al lui Gheorghe Eminovici si al Ralucai,s-a nascut la 15 ianuarie 1850 in

Botosani.Tatal,dintr-o familie de tarani romani din Bucovina, invata carte si intra in slujba
boiereasca,primind titluri marunte de sulger si caminar.Mama este fiica stolnicului Vasile Iurascu din
Joldesti.Mihai copilareste in primii ani la Botosani iar din 1856 la Ipotesti.In 1858 e inscris la clasa a III-a
la National-Hauptschule,scoala primara greco-orientala din Cernauti. Debuteaza literar cu poezia „La
mormantul lui Aaron Pumnul” intr-o brosura votiva din ianuarie 1866 a „invataceilor gimnaziasti”.In
acelasi an, publica poezia „De-as avea” in „Familia”, salutata de Iosif Vulcan,care îi schimba numele in
Eminescu.Insoteste ca sufleur si copist trupa lui M. Pascaly in turnee in Transilvania si Moldova.Tatal sau
il va trimite insa la universitatea din Viena, cu toate ca îi lipseau atestatele gimnaziale.Intre 1869-1872
audiaza cursuri de filozofie,drept,economie politica,medicina si stiinta.Desi isi consacra cea mai mare
parte lecturilor si creatiei politice, participa entuziast la viata studentimii romane grupata in societatea
„Romania Juna”.Incurajat de succes, publica „Epigonii” si „Mortua est”(1871). Din octombrie 1877 este
redactor la Bucuresti la ziarul conservator „Timpul”(alaturi de Slavici, care-l chemase, si de I.L.
Caragiale) pana in vara lui 1883.Sunt anii cei ma fructuosi dar si de munca epuizanta incheiata cu
instalarea definitiva a bolii care-i marcheaza tregicul destin. Pana la moartea survenita in zorii zilei de 15
iunie 1889, deosebit de exigent,a publicat putin in cei 17 ani de activitate literara.
Aparut in „Almanahul Societatii Social-Literare Romania-Juna” la Viena, Luceafarul reprezinta
o culme a creatiei eminesciene.Tudor Vianu considera ca „in presentimentul dezastrului apropiat,Eminesu
isi strange inca odata toate puterile”. Luceafarul inseamna,asadar suprema marturie a unei experiente de
viata a poetului, dar si o sinteza a intregii lui opere.
Poemul este astfel, in perspectiva filozofica, „o expresie a constiintei geniului”, intr-o unitate a
apropierii si a departarii, comunicata poetic in forma unui dialog interior intre „fiinta superioara” sau
Hyperion si propriul sau gand de nemurire.In zborul lui spre Ziditorul luminii îi cresteau aripi, el
parcurgand succesiv, la infinit,formele finite ale lumii iar anii treceau in tot atatea clipe.
În prim plan,avem în vedere însemnarea făcută de Eminescu pe marginea unei variante a
poemului:,,dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de simpla uitare ,pe de altă parte însă,pe
pămînt,nu e capabil a ferici pe cineva,nici capabil de a fi fericit,,.Un ,,geniu fără noroc,, sau ,,un geniu
pustiu,,a fost şi Eminescu în condiţiile vieţii lui,de unde şi interpretările biografice ale poetului,după
documentele păstrate şi mărturiile contemporanilor.Este drept,biografia poetului poate arăta în ce fel
scurta lui viaţă a plătit cu preţul a numeroase suferinţe şi mizerii strălucirea nemuritoare a operei sale,
Luceafărul-minunea cea fără de asemănare între minunile iubirilor eminesciene – ni-l arată, încă
odată … ca niciodată, pe poet, înaripat şi mistuit în acelaşitimp, de arzătoarea sa iubire pentru o
„preafrumoasă fată”, căreia e gata să-i jertfească chiar nemurirea, dar care îl obligă, în cele din urmă, la
copleşitoarea dramă a renunţării şi izolării. Aflîndu-se încă sub semnul neistovitei sale aspiraţii, poetul
este gata să accepte, acum, nevoit, sfârşitul supremei iluzii, preferând stingerea eului său individual
îndurerat şi nefericit, şi reintegrarea în unitatea cosmică a naturii, în pacea ei nemărginită şi eternă.
D. Zamfirescu spune despre poet: „Încălzit de farmecul unor femei de la care au rămas în
poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecaţi, de un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum”- apar
nestematele unei alte poezii de dragoste.
Elaborată în 1872, citită în şedinţa Junimii din 7 septembrie 1872 şi apărută în convorbiri literare
la 1 aprilie 1873, „Floare albastră” este una dintre cele mai reprezentative poezii, nu numai pentru trăirea
spectacolului nuanţat al naturii, ci, mai cu seamă, pentru locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire a
lui Eminescu. Poezia „Floare albastră” îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către un
ideal înalt, de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârşită. Sunt posibile şi alte surse ale percepţiei
particulare şi similitudini în ceea ce priveşte cromatica ideii, dar mai presus de orice este faptul că, oricare
ar fi aceste izvoare sau similitudini tematice, „Floare albastră” a lui Eminescu răîmâne o creaţie originală,
uimitoare. Specifică lirismului eminescian – fie chiar un „embrion” al marii opere a poetului, cum o
apreciază Vladimir Streinu – „Floare albastră” face parte – cum observă Perpessicius – dintre poeziile lui
Eminescu „cele mai expuse neînţelegerii şi încă din cauza desăvârşitei lor graţii”.
Dificultăţile pe care le ridică interpretarea poeziei izvorăsc din faptul că, între manuscrisele
poetului, nu a putut fi aflat conceptul „Florii albastre”, din care cauză nedumeririle de ordin filologic au
continuat, iar concluziile sunt încă incerte.Motivul literal al „Florii albastre”capătă sensuri multiple în
creaţia poetului nostru.Asfel în ,Călin(file din poveste)tărâmul feeric al pădurii de argint e împodobit cu
minunata floare („Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet”),dar aceste „flori albastre”au aici sensul
unor simple podoabe ce sugerează ideea de prospeţime vegetală.Fata de împărat poartă în păr ,în clipa
supremei fericiri,”flori albastre”.
Aparţinând tumultoasei perioade berlineze, dar deloc străină de experienţa iubirii ipoteştene a
poetului, poezia „Floare albastră” radiază lumini ce trec dincolo de frământările sufleteşti ce iau naştere,
iar în lirica peisagistă şi erotică a lui Eminescu se înalţă, orbitor, ca o coloană a infinitului construită
dintr-un cristal multicolor original.
Monologul tinerei fete învăluită de poet în seducătoarea metaforă cromatică a „Florii albastre”,
care îşi chiamă iubitul în poiana tăinuită din mijlocul codrului, unde vor rămâne împreună până târziu,
exprimă, strofă cu strofă şi vers cu vers, termenii unei opoziţii antinomice.
În locul acestei lumi de idei a eternităţii „cerurilor înalte”, cu „stelele” şi „norii” lor, şi a
mormintelor civilizaţiei faraonice din „piramidele învechite” de pe „câmpiile asire” sau a râurilor ce se
pierd necurmat în întunecata mare, iubita, prin glasul căreia vorbeşte însuşi poetul, îi propune în schimb,
„codrul cu verdeaţă”, „ochiul” de pădure, bolta senină a cerului şi lacul din mijlocul codrului, lângă ale
cărui trestii line vor şedea împreună „în foi de mure”.
Ce se despinde din aceste versuri nu caracterizează numai nepotolita sete de iubire deplină a
visătorului, legat totuşi prin toare fibrele fiinţei lui de pământ şi de viaţă, dar şi modul în care el distinge
amănuntele plastice ale naturii şi, mai cu seamă, efectele ei de lumină, resimţind intim toate palpitaţiile
firii, toată ispititoarea ei alcătuire.
Căci dincolo de cunoscuta oscilaţie, oricât de frământat era Eminescu în viaţa sa creatoare, oricât
de profund dezamăgit de a o îndrepta, el n-a putut fi totuşi cucerit niciodată de soluţia izolării, a evadării
din realitate.
Încadrată în inefabila plenitudine a primei perioade din viaţa poetului şi punând în valoare cadrul
deosebit a liricii sale de iubire – natura – „Floare albastră” înscrie în compoziţia ei strofe memorabile, în
care tot ce fusese mai înainte influenţă literară străină sau autohtonă, se risipeşte şi se mistuie în miracolul
creaţiei lui originale.
„Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate,şi câte o stea va
veşteji în depărtări,până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui
crin de tăria parfumurilor sale.”.G.Călinescu-„Viaţa lui Mihai Eminescu”(1932).

Elev: Afuza Gabriel

Cl. a IX-a A
Lic. Pedagogic, Tulcea
Indrumator: Prof. Irimia Georgiana Daniela