• Epilog (cap 16), unde Sfântul Apostol Pavel dă Bisericii din Corint sfaturi, vești și

binecuvântarea finală.

Prologul epistolei cuprinde două idei principale: arătarea autorului , a destinatarilor și

salutarea apostolică introductivă (cap 1,1-3), precum și rugăciunea apostolului (cap 1, 4-9). În
privința primei idei a epistolei, autorul este desigur Sfântul Apostol Pavel. El asociază la
trimiterea ei și pe Sostene, originar din Corint și se afla acum langa apostol. Sostene fusese
mai marele singogii din capitala Ahaia și îndurase multe necazuri din partea iudeilor datorită
simpatiei față de Sfântul Apostol Pavel. Mai târziu s-a convertit șia devenit ucenicul și
colaboratorul Sf. Ap. Pavel, însoțindu-l în activitatea sa misionară în ținutul Efesului.
Asocierea numelui lui Sostene în prologul epistolei, corespunde obiceiului apostolului de a-și
cinti în felul acesta ucenicii și colaboratorii. Numele lui Pavel este însoțit de adaosul „apostol
al lui Iisus Hristos prin voia lui Dumezeu”(I Cor.1,1). Prin aceste vorbe apostolul amintește
corintenilor, autenticitatea apostolatului său, pe care l-a primit,ca și cei 12 , direct de la Iisus
Hristos. În calitatea de apostol, el are tot dreptul să intervină, în fața comunității din Corint,
sprea a îndrepta cu autoritate răul și a învăța cu competență binele . Partea I a Epistolei către
Corinteni: Combaterea dezbinărilor din comunitatea creștină din Corint și pedepsirea
incestuosului; oprirea proceselor înaintate păgânilor; combaterea desfrâului (cap.I-VI).

Destinată „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint,celor sfințiți în Iisus Hristos , chemați să
fie sfinți împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos, în tot locul, și
al lor și al nostru”(I Cor. 1,2), Sfântul Apostol Pavel se adresează întregii Biserici din Corint,
adică și clericilor și laicilor, precum și creștinilor din celelalte localități din Ahaia. El
amintește cititorilor că toți creștinii poartă numele de „sfinți” pentru că toți sunt consacrati lui
Dumnezeu prin harul Sfântului Duh (3,16; 4,11), care i-a unit tainic cu trupul lui Iisus(6,15).
Din pricina dezbinărilor pentru numele lui Pavel, lui Petru sau a lui Apollo, apostolul
amintește cititorilor că sfințirea nu s-a făcut în numele vreuniu om, ci în numele lui Hristos.
Cuvintele apostolului au un profund înțeles moral și dogmatic. Ele ne învață că prin originea,
caracterul și lucrarea ei, Biserica lui Hristos este una, sfântă, sobornicească și apostolică și că
ea nu îngăduie, din această cauză, nici un fel de dezbinare între credincioși și nici un fel de
păcat de la orânduielile ei apostolice și sinodale . Rugăciunea apostolului (1,4-9) nu cuprinde
nimic din elogiile adresate Tesalonicenilor ( I Tesaloniceni, 1,2-10) sau din mustrările
adresate galatenilor(Galateni 1,6-9). Sfântul Apostol Pavel este mâhnit de veștile primite din
Corint, dar nu este întru totul supărat, pentru că dezbinările nu rupseseră încă unitatea
Bisericii, iar ascultarea tuturor față de dânsul era încă deplină. Din această cauză rugăciunea
este plină de aluzii discrete și de grija pentru viitorul Corintului. Sfântul Pavel mulțumește lui
Dumnezeu pentru harismele cu care sunt dăruiți de Duhul Sfânt cititorii epistolei. El
recunoaște statornicia corintenilor în așteptarea Parusiei Domnului nostru Iisus Hristos
(1,7),dar, din cauza acelora care se încredeau prea mult în ei înșiși și se socoteau siguri de
mântuire, le amintește că numai Domnul îi poate întări pâna la sfârșitul vieții. Nădejdea de
mântuire nu trebuie să se bazeze numai pe harisme, ci pe fidelitatea lui Dumnezeu, care ne-a
chemat la mântuire prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos(1,9 ; 6,14). În partea I a
epistolei (1,10-6,20), Sfântul Pavelare în vedere Evanghelia în luptă cu păgânismul și se aceea
primle patru capitole sunt strâns unite între ele prin problemele ce le dezbat și anume:
partidele din Corint, înțelepciunea omenească și cea creștină, precum și rolul apostolilor. În
ceea ce privește combaterea dezbinărilor (1,10-4,21), ea este precedată de informația că
„oamenii din casa Hloei” l-au înștiințat pe apostol că Biserica din Corint este tulburată de cele
patru fracțiuni deosebite(1,11-12). Hloe era ,desigur, o femeie foarte bogată, care posedao
casă de sclavi,liberți și slujbași pe care îi folosea în ajutorul întreținerii moțiilor sale. Ceea ce
știm este faptul că la casa ei, apostolul avea câțiva cunoscuți și prieteni, care se convertiseră și
îi duceau vești despre creștinii din localitatea pe unde trecuseră. De curând, aceștia au venit în
Efes și l-au informat că Biserica din Corint are nevoie urgentă de îndemnul sîu stăruitor la
unitate de gând,de vorbă.de acțiune, pentru că membrii ei se lăsaseră antrenați în certuri și
dezbinări în urma cărora se împărțiseră în patru grupuri distincte , fiecare cu lozinca lui: „eu
sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Apollo, eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos”(I Cor.
1,12). După cum am menționat mai înainte, unitatea Bisericii din Corint era tulburată și
amenințată de dezbinarea ei în patru fracțiuni divergente, fiecare atribuindu-și ostentativ un
„șef” aparte și mândrindu-se cu prerogativele presupuse pe care le-ar fi dobândit în
comparație cu celelalte .Unii comentattori sred că expresia „iar eu sunt al lui Hristos”,nu ar fi
lozinca uneoi grupări aparte, ci replica cu care Sf. Ap.Pavel combate cele trei dezbinări
menționate în cuvintele anterioare. Acestea erau formate fără știrea și aprobarea lui Pavel,
Petru sau Apollo. Ele s-au născut în ultima vreme și mai ales în lipsa Sf. Ap. Pavel și a lui
Apollo. Originea lor era spiritul de vrajbă al unora, megalomania altora , la care se mai
adaugă și marile defecte morale precum și intenția nemărturisită a câtorva de a ieși de sub
ascultarea apostolului. Aceste grupări se deosebeau între ele datorită simpatiilor și intențiile
pe care le aveau membrii acestora. Unii ,ca o reacție împotriva acelora care voiau să fugă de
sub autoritatea apostolului Pavel , își strângeau rândurile sub numele lui și-l exaltau ca pe
părintele lor spiritual, ca pe șeful lor unic. Atitudinea lor nu era rău intenționată, dar zelul lor
trebuia temperat. Alții, fascinați de logica și de elocința lui Apollo, îl apreciau pe acesta peste
măsura cuvenită. O altă grupare care punea sub semul întrebării autenticitatea apostolului
Pavel, căutau să-i micșoreze autoritatea, exaltând tendențios numele și autoritatea Sfântului
Apostol Petru. În sfârșit, cea de-a patra frecțiune, numindu-se cu emfază „a lui Hristos”, se
considerau pe ei înșiși singurii desăvârșiți, singurii duhovnicești, singurii „sătui” de daruri și
singurii în legătură nemijlocită și superioară cu Hristos(I Cor. 4,7-10). Poate că din gruparea
lor făcea parte incestuosul, din rândurile lor se recrutau creștinii care subestimau gravitatea
contactului cu desfrâul păgânilor și sub influența lor se tolera de la o vreme unele abateri de la
disciplină, morală și rânduiala stabilită de apostol. Deviza acestora era după cum se pare
„totul mi-e îngăduit”(I cor. 6,7), pe care o scoseseră dintr-o citire trunchiată și dintr-o
interpretare obscură a epistolei trimisă de apostol, corintenilor. Climatul lor imoral, izvora
așadar, dintr-o greșită înțelegere a libertății creștine față de faptele exterioare. Combaterea
acestora necesita o deosebită asprime și o atenție specială. Referitor la dezbinarea creștinilor
în fracțiuni diferite, după persoana misionarilor,aceasta contravine dogmei mântuirii tuturor
neamurilor prin jertfa lui Iisus Hristos, unicul nostru mijlocitor la Tatăl(I Cor.1,13-16). În
afară de Mântuitorul Hristos și de comuniunea cu El,nu există altă posibilitate de mântuire .
Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor creștinilor și de aceea toți s-au botezat în numele Lui.
Indignat datorită dezbinărilor, apostolul îi întreabă pe cei din Corint: „Împărțitu-s-a
Hristos?.....Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel v-ați botezat?
Mulțumesc lui Dumnezeu că pe nici unul dintre voi nu am botezat, decât pe Crispus și pe
gaius ca să nu zică cineva că ați fost botezați în numele meu....,ba nu! Am botezat și casa lui
Ștefanas; încolo nu știu să mai fi botezat pe altcineva(I Cor.1,13-16)”. Prin acestea el combate
direct pe acei care se intitulau greșit „ai lui Pavel” și indirect pe aceia care se intitulau greșit
„ai lui Petru”,sau „ai lui Apollo”. El le amintește tuturora că toți creștinii aparți lui Hristos,
care i-a răscumpărat prin jertfa Sa pe cruce(6,20),și care prin Sfântul Botez îl încorporează
tainic in Trupul Său (6,15-17) și face din ei vase sau temple ale Duhului Sfânt (6,19).
Așadar ,corintenii aparțin aceluia în numele căruia au fost botezați,ai Mântuitorului Hristos .
Atunci când menționează că Mântuitorul s-a răstignit pentru toți oamenii, apostolul combate
și pe aceia care revendicau numai pentru dânșii numele lui Hristos și care se socoteau
desăvârșiți și superiori celorlalți. Prin urmare, ruptura corintenilor în direcții diferite, după
metodele misionare folosite de slujitorii evangheliei este opusă voii lui Dumnezeu, care n-a
hotărât să mântuiască lumea prin înțelepciunea omenească ci prin nebunia crucii (1,17-2,5).
Acest argument este îndreptar împotriva admiratorilor lui Apollo, care făceau o dublă
greșeală: admirau în chip exagerat iscusința retorică, biblică și filosofia păgână a lui Apollo,
prețuinde-l pentru acestea mai mult decât pe apostolul Pavel, părintele lor întru Domnul și
căutau să toarne filosofia păgână în conștiința creștină, și să modeleze Evanghelia după
calapodul ei, tranformând revelația într-un fel de gnoză rațională. Acestora, apostolul le spune
că drumul spre mantuire, nu pornește de la încredrea în înțelepciunea gânditorilor păgâni, ci
de la credința în puterea izbăvitoare a Jertfei Mântuitorului ; unora ca aceștia, apostolul le
spune că adevărata convertire nu duce la trufia minții fascinate de sofismele filosofiei
grecești, ci la harul mântuitor ce ni s-a dat prin crucea lui Hristos. Așadar , adevărații
misionari ,vestesc cuvântul lui Dumnezeu și-l adeveresc ca niște martori credincioși ai
adevărului; descoperă tainele lui Dumnezeu, le tâlcuiesc ca niște trimiși ai lui Hristos ;ei
predica pe Hristos cel răstignit și înviat și chipul lui îl imprima în cuget, în inima si în sufletul
fiecarui creștin . Nefiind un sistem omenesc de cugetare , cateheza apostolica n-are nevoie de
balastul ,,înțelepciunii cuvîntului ’’ adica de sofisme ca sa converteasca neamurile; din
aceasta pricina Sfantul Pavel aruncă de buna voie acest balast inutil, care ar face inutilă
Crucea lui Hristos (1,17-2,5). Obiectul catehezei apostolice este Jertfa lui Hristos .Scopul ei
este câștigarea ascultătorilor prin credința și mantuirea prin biserica . Nu de cunoașterea
înțelpciunii omenești depinde soarta noastra viitoare , ci de primirea sau neprimirea carehezei
apostolice despre crucea lui Hristos. Datorită crucii lui Hristos, creștinii se împart în două:
mântuiți și osândiți. Mântuiți sunt creștinii care află într-însa puterea și înțelepciunea lui
Dumnezeu. Osândiți sunt cei care nu pot să înțeleagă cu ajutorul minții, taina mântuirii prin
Întruparea și Jertfa lui Hristos, și privesc Sfânta Cruce ca pe un non-sens ,ca pe o
imposibilitate. Osândiți sunt și iudeii care lâau răstignit pe Hristos, și care privesc crucea ca
pe o aberație, ca pe un blestem (1,23) . Potrivit cuvântului proorocului Isaia(Isaia 29,14),
Dumnezeu a lăsat o parte, ca pe o adevărată rătăcire a minții și a lepădat înțelepciunea
oamenilor când a hotărât să mântuiască lumea prin propovăduirea jertfei Fiului Său (1,19-21).
Înaintea lui Dumnezeu „nebună este, deci, înțelepciunea lumii acesteia”(1,20) și cu adevărat
„înțeleaptă și puternică este propovăduirea lui Hristos”(1,25). Pentru creștini, inferioritatea
gândirii omenești în raport cu revelația divină, s-a arătat astfel mai întâi prin realizarea
planului dumnezeiesc de mântuire,în care filosofia și știința nu au nici o importanță,(1,20) și
se arată acum și în componența Bisericii din Corint, în care majoritatea membrilor nu o
formează înțelepciunea veacului, aristocrații după trup sau puternicia lumii, ci oamenii
simpli,slabi, și nebăgați în seamă. Nici un om nu are dreptul să se laude înaintea lui
Dumnezeu cu talentele sau meritele personale,ci numai în Domnul Hristos, Acela „care pentru
noi s-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și îndreptățire și sfințire și răscumpărare” (1,29-
31). Fiecare să ia exemplu Sfântului Apostol Pavel care n-a câștigat pe corinteni spre mântuire
prin arta gândirii sau a cuvântului, ci prin arătarea puterii izbăvitoare a crucii lui Hristos(2,1-
2), și prin încrederea în Mântuitorul cel răstignit, pe care, în slăbiciune, cu cutremur și cu frică
l-a binevestit lor(2,3-5).

Răul dezbinării corintenilor în directii diferite constituite de asemenea o nesocotire a

catehezei apostolice(2,6-3,4).rădăcina neînțelegerilor din sânul Bisericii,stă in mare măsură
într-o falsă înțelepciune , care slăbește puterea Evangheliei și Crucii lui Hristos , în
comparație înțelepciunea adevărată , rânduită de Dumnezeu spre slava noastră care ne
îndeamnă la smerenie și la unitate . Evanghelia este adevărata înțelepciune care îi luminează
pe misionari și poate fi înțeleasă numai de creștinii înduhovniciți , cei care păstrează harul
Duhului Sfânt , primit de la Botez(2,11-16).

Cei care provoacă certuri și rupturi în Biserică , lăsându-se preocupați de direcții sofiste sau
filozofice, sunt departe de înțelepciunea dumnezeiască .Apostolul îi numește pe aceștia
,,firești și trupești ’’(2,14-3,1), care nu pot cunoaște voia lui Dumnezeu și pe Dumnezeu(Isaia
40,13). Aceștea sunt mustrați de Sfântul Pavel și comparați cu „pruncii” care nu pot amesteca
alimentele tari și care necesită să fie încă alăptați.

În capitolul trei al epistolei Sfântului Pavel ne expune principiile misiunii apostolice și anume:
nimeni nu poate zidi în Biserică fără harul lui Dumnezeu(v.5-9); Iisus Hristos este singura
temelie a Bisericii(v.11) și numai Parusia Domnului va arăta calitatea și trăinicia contribuției
fiecărui misionar la zidirea și întărirea Bisericii (v.12-17). Din acestea, apostolul conchide,
spunându-le corintenilor: nimeni să nu se laude cu numele vreuniu om,deoarece toți
misionarii aparțin lui Hristos(v.21-22); nimeni să nu uite că apostolii și misionarii nu sunt
doar colaboratori smeriți ai lui Dumnezeu, singurul care face să crească ceea ce unul (Pavel) a
semănat, iar altul ( Apollo) a udat. În finalul capitolului, Sfântul Apostol Pavel, le reamintește
ca nimeni să nu uite că de la judecata cea din urmă fiecare misionar va da socoteală de toate
faptele sale, bune sau rele. „Deci, Sfântul Apostol Pavel, nu a disprețuit natura umană, ci
dimpotrivă, știa foarte bine, că fiind creată de Dumnezeu este bună și capabilă să atingă,deși
în chip imperfect și trecător, scopurile sale care sunt bune și frumoase”. Fracționarea
corintenilor în diferite direcții, după darurile și presupunerile personale, sunt contrare
adevăratei evlavii creștine, care se manifestă prin smerenie și se nimicește prin trufie (4,1-13).
Sfântul Apostol Pavel cere cititorilor epistolei să nu îl socotească nici pe el ,nici pe Apollo
decât ca niște slujitori ai lui Hristos și ca pe iconomi ai tainelor lui Dumnezeu și să nu-i
judece decât după măsura fidelității lor în această slujire și iconomie.(4,1-6) . Apostolul
vizează și de această dată dezbinările din Corint, mai ales rătăcirea creștinilor pretinși „ai lui
Hristos”. Pentru aceștia apostolul are o fină ironie spunându-le „ Căci cine te deosebește pe
tine de alții ? Și ce ai tu pe care să nu-l fi primit ? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești ca și cum
nu l-ai fi primit ? Iată, sunteți sătui !... Iată v-ați îmbogățit!....fără noi ați ajuns regi!...., și
măcar de-ați fi ajuns ca să domnim și noi împeună cu voi!...Noi suntem nebuni pentru Hristos,
dar voi, înțelepți întru Hristos; noi suntem slabi, dar voi tari; voi sunteți ținuți în slavă iar noi
în necinste!” ( 4, 4-10). Prin aceste cuvinte Sfântul Pavel le atrage atenția asupra câtorva
adevăruri menite să-i smerească și anume: nimeni, în afară de ei înșiși, nu recunoaște unor
asemenea creștini vreo superioritate oarecare; nici unul dintre darurile revendicate de
asemenea creștini nu provine de la ei înșiși ci de la Dumnezeu, prin slujitorii lui Hristos și nici
un creștin nu are dreptul să se laude pe sine pentru darurile primite de la Dumnezeu, prin
mijlocirea apostolilor, care, în comparație cu cei dintâi, îndură pentru Hristos nu numai
foamete, sete, bătăi, prigoane, primejdii de moarte ci și disprețul lumii, arătând în toate
răbdare, blândețe și prisos de bunătate într-o smerenie desăvârșită . Capitolul se încheie cu un
călduros apel la smerenie, la ascultare fiiască și la pace ( 4, 14-21), făcută de Sfântul Pavel
corintenilor: „ Căci de-ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți
părinți, că pe voi eu v-am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie.Așadar,vă rog pe voi ,
călcați pe urmele mele’’(4,15-16).Pentru corinteni, apostolul nu este un pedagog , ci este un
părinte duhovnicesc, ci este un părinte duhovnicesc, grija sa pentru binele lor izvorând în chip
firesc din inimă părintească. În această calitate,el se dă pe sine pildă de urmat întru toate, și
trimite la Corint pe ucenicul său Timotei, cu însărcinarea de a duce aminte de toate căile sale
cele în Hristos și de învățătura predicată de el în toate bisericile. Versetele 18-21 sunt puncte
de legătură cu celelalte subiecte din cuprinsul epistolei. Apostolul aflase că anumiți corinteni
lansaseră zvonul că el nu ar mai avea curajul să vină la Corint, temându-se de opoziția lor (II
Corinteni 10,1) .Ca un avertisment împotriva unor astfel de curajoși, el anunță pe cititori că
„de va voi Domnul” ,îi va vizita curând. Cei care au crezut astfel vor da piept cu toată puterea
autorității apostolice a lui. Vizita la Corint poate arăta corintenilor fie semnul puterii sale
apostolice: „toiagul” pedepsei, fie dovada inimii lui de părinte „dragostea și duhul blândeții”.
Majoritatea populației a ales dragostea și căldura apostolului, renunțând la certuri și dezbinări,
și numai o fracțiune „a lui Hristos” ,s-a arătat nesupusă Sfântului Pavel prin căpeteniile ei.
Aceștia vor fi combătuți aprig de către apostol printr-o nouă epistolă (II Corinteni) . Având în
vedere că răul nu vine niciodată singur, și pe portița deschisă unui păcat vin altele, Sfântul
Apostol Pavel le expune corintenilor în capitolul V, versetele 1-13, pedepsirea incestuosului și
consecințele grave ale acestuia. Certurile din Corint slăbiseră sentimentul de solidaritate
morală dintre creștini, dezarmaseră conștințele în lupta împotriva decadenței păgâne,
cultivaseră individualismul și izolarea și născuse o atitudine de indiferență generală față de
apariția desfrâului în viața comunității. Din această cauză, comunitatea din Corint nu luase
nicio măsură pentru vindecarea sau ameliorarea unui mădular bolnav, și în Biserica din Corint
se găsea un caz de incestuos. Plin de indignare, apostolul scrie: „De peste tot se aude că între
voi există desfrânare,cum nici între păgîni nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia
tatălui său”(I Cor. 5,1) , „incest foarte grav condamnat atât de legea iudaică cât și de dreptul
roman . În săvârșirea abaterilor morale și îndeosebi în cazurile de desfrânare sexuală, aceste
păcate nu sunt însă, mai niciodată, strict individuale, în săvârșirea lor antrenându-se și alte
persoane. Încă de la începutul lumii, se știe că obiceiurile rele strică pe cele bune. Din această
categorie de păcate cu caracter social, face parte și desfrânarea creștinului din Corint . Fără
îndoială, păcatul tolerat o vreme de comunitatea dinCorint ,era extrem de grav: un tânăr
creștin întreținea legături de concubinaj cu femeia tatălui său. Textul scripturistic nu
stipulează dacă tatăl acestui creștin era încă în viață, dar se pare că acesta murise, iar femeia
rămăsese văduvă; era vorba de bună seamă de soția defunctului dintr-o căsătorie mai nouă.
Femeia incestuoasă era păgână, din care cauză, apostolul poruncește să fie pedepsit numai
partenerul creștin, Biserica neavând drept a judeca pe cei din afară. Legăturile tânărului erau
cunoscute de toată lumea din comunitate și erau comentate ca orice scandal de notorietate
publică. Ele făceau parte din categoria păcatelor inspirate din păgânism, de falsa înțelepciune
a epicureismului și practicate ca un cult de ierodulele zeiței Venus-Afrodita . Corintenii nu
numai că tolerau răul, ci în loc să se plângă de acesta, îl îngăduiau și îl aprobau în numele
unor principii morale, în numele unei filosofii. Nu este exclus ca incestuosul acesta să fi făcut
parte dintre adepții sau chiar dintre corifreii partidei „lui Hristos”, care abuzau de maxima
„ toate-mi sunt permise” (6,12) și făceau din libertatea creștină un pretext pentru săvârșirea
păcatului. Sfântul Pavel a învățat neamurile predicând în toate bisericile, că botezul creștin,
taina prin care omul cel vechi din noi se răstignește împreună cu Hristos și învie cu El spre o
viață nouă, creează într-adevăr din fiecare neofit un nou om ,dar nu așa cum era înțeles de
corintenii influențați de teorii morale și teologice bizare. Botezul creștin oferă cu adevărat o
eliberare a creștinului de povara trecutului, dar aceasta nu înseamnă că el poate transforma
libertatea într-un pretext pentru săvârșirea păcatului. Libertatea creștină trebuie să se arate nu
în săvârșirea răului, ci în săvârșirea binelui. Pentru aceasta, apostolul, îi combate spunându-le:
„Voi toți ați fost chemați la libertate, fraților, numai să nu folosiți libertatea voastră ca prilej
pentru a sluji trupul”(Galateni 5,13); sau „Să nu împărățească deci, păcatul în trupul nostru cel
muritor, ca să vă supuneți poftelor lui; , nici să vă faceți mădularele voastre arme de
nedreptate în slujba păcatului.... Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu
sunteți sub lege, ci sub har. , Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub lege, ci sub har?
Nicidecum!”(Romani 6, 12-15). Păcatul incestuosului din Corint are, astfel, caute și urmări
mult mai profunde decât s-ar părea la prima citire a textului. Ele trebuie vădite și combătute
cu toată energia și autoritatea apostolică a Sfântului Pavel: „ În numele Domnului nostru Iisus
Hristos, voi și duhul meu fiind adunați cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, pe unul ca
acesta să-l dați Satanei spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască în ziua
Domnului Iisus!” ( 5, 4-5). Unii esegeți protestanți spun că, cuvintele Sfântului Pavel ar
echivala cu o sentință de condamnare la moarte, sentință asemănătoare cu pedepsele capitale
din Vechiul Testament. În viziunea unor comentatori romano-catolici cuvintele apostolului ar
echivala cu pedeapsa bisericească a excomunicării . Adevărul este că pedeapsa hotărâtă de
apostol este mai blândă decât condamnarea la moarte, lăsând osânditului timp pentru pocăință
și mai dură decât excomunicarea, adăugând la excluderea din Biserică și o pedeapsă
trupească. Pedeapsa aplicată incestuosului este așadar și sufletească: „ Să dați pe unul ca acela
Satanei, spre pieire trupului” ( 5.5). Incestuosul este dat cu trupul în stăpânirea diavolului, nu
pentru totdeauna, ci numai pentru o vreme, când va fi chinuit prin diferite boli și suferințe
până când va nimici poftele trupești. Pentru păcătos, scopul pedepsei este curativ: apostolul
dorește să-l smulgă din ghearele desfrânării și să-l aducă la pocăință și îndreptare în vederea
mântuirii sale. Pentru corinteni pedepsirea incestuosului era exemplară: apostolul voia să le
arate gravitatea extraordinară a unui astfel de păcat, să-i învețe să fugă de amăgirea falsei
înțelepciuni a filosofilor, să le îndrepte gândurile spre viața viitoare și nu în ultimnul râna să-i
determine să se reintoarcă la adevărata înțelepciune evanghelică. De aceea îi îndeamnă
spunându-le: „Nu este bună lauda voastră”.(5,6) Ca să le facă cât mai clare aceste învățături,
în mintea și inima corintenilor, apostolul le îmbracă în haina unei metafore sugestive: „ Oare
nu știți că puțin aluat dospește întreagă frământătura? Curățiți-vă deci de aluatul cel vechi, ca
să fiți frămâtătură nouă, așa cum sunteți fără aluat; căci Hristos, Paștele nostru s-a jertfit
pentru noi. De aceea să nu prăznuim cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al
vicleșugului, ci cu azimile curăției și a adevărului”(5,6-8). În Noul Testament,imaginea
aluatului e folosită fie în sens pozitiv, arătând puterea de germinare a unei bune
învățături(Matei 13,33), fie în sens negativ, arătând puterea de influență a unei învățături
greșite și primejdia de contaminare cu un exemplu rău (Matei 16,6). Aici ,comparația folosită
de apostol în sens peiorativ, simbolizează astfel izvorul desfrâului, adică falsele teorii
religioase și filosofia asupra caracterului libertății morale a creștinilor, cât și desfrâul sub toate
formele lui de manifestare. Taina Sfântului Botez, face din fiecare creștin, o frământătură
nouă, iar aceasta trebuie ferită de orice aluat străin, adică de orice influență a păcatului, de
orice întinare morală . Corintenii trebuie să înțeleagă că s-au făcut părtași, prin botez, Jertfei
lui Hristos, Paștele cel veșnic, și că acest praznic mesianic se sărbătorește numai în curăție
sufletească și adevăr. Porunca de a evita contactul cu desfrânații mai fusese comunicată
corintenilor, printr-o epistolă anterioară, care s-a pierdut (5,9), din motive necunoscue , dar
știm că ea nu a fost ascultată . În argumentarea folosită pentru a se scuza libertinajul moral ,
corintenii amăgiții de dulceața desfrâului și de sofismele unei false filosofii interpretau
eronat , caracterul acestei porunci, încât să o eludeze , prezentau pe apostol ca pe un rigorist
exagerat , iar morala ca pe un cod impracticabil .De aceea apostolul precizează :,, V-am scris
în epistola să nu vă amestecați cu desfrânați, nu pe de-a întregul cu desfrânați acestei lumi,
sau cu lacomi și hrăpitorii, sau cu închinătorii la idoli, că astfel ar trebui să ieșiți în lume, dar
acum v-am scris sa nu vă amestecați cu vre-unul care deși numindu-se frate, va fi desfrânat ,
sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau hrăpitor.Cu unul ca acesta nici
să nu mâncați ’’(5,9-11).Referindu-se la păgâni , apostolul îi sfătuiește să se resemneze a-și
duce mai departe viața în mijlocul lor lăsându-i să fie judecați de Dumnezeu . Îndatorirea lor
este așadar să se ferească de desfrânare și să excludă din sânul Bisericii pe incestuos.
Capitolul șase (1-20) este dedicat de către apostolul corintenilor , cu referire la oprirea
proceselor creștinilor în tribunale păgâne și combaterea desfrânului. Într-un centru comercial
și cosmopolit cum ers Corintul , se găseau întotdeauna nenumărate motive pentru neînțelegeri
și procese,așa încât sediile tribunalelor păgâne erau întotdeuna pline de lume . Numai iudeii
apăreau mai rar inculpați în procese publice .Trebuie amintit și faptul că Tiberius Claudius le
acordase evreilor dreptlu de a-și duce viața după legile și datinile lor aparate și privilegiul de
a-și soluționa neînțelegerile în fața unor tribunale speciale pe lângă fiecare sinagogă. Mare
este supărarea apostolului când află că anumiți creștini din Corint, uitându-și chemarea, se
ceartă între dânșii pentru lucruri lumesști și recurg cu ușurință la judecata magistraților
păgâni. De aceea, el îi întreabă : „Dacă cineva dintre voi are vreo pâră împotriva altuia,
îndrăznește el să se judeca în fața celor nedrepți și nu înj fața celor sfinți?...Ci frate cu frate se
judecă și aceasta în fața necredincioșilor?!...” Așadar, procesele creștinilor din Corint în fața
tribunalelor păgâne denotă lipsa unei convertiri sincere și profunde, deoarece toți creștinii sunt
datori să-și ierte unii altora greșelile(5,7). De asemenea, prin acestea, se arată lipsa oricărei
preocupări duhovnicești, corintenii îngrijindu-șe mai mult de agonisirea bunurilor materiale
decât de ajutorarea fraților de aceeași credință. Nu în ultimul rând, comportamentul lor arată
că unii corinteni caită dreptatea în afara Bisericii, târându-și frații înaintea tribunalelor,
prezidate de păgâni, o condamnabilă desconsiderare a demnității creștine, o onadmisibilă
subapreciere a celor pe care Hristos i-a primit prin Sfânta Taină a Botezului, în Trupul Său
tainic și i-a învrednicit de o cinste extraordinară. Ne este exclus ca cei care figurau ca
reclamanți în aceste procese să fi făcut parte, mai cu seamă, dintre corintenii bogați care mai
păstraseră după convertire un oarecare dispreț pentru creștinii recrutați dintre oamenii săraci și
necăjiți (1, 26-28) și care se țineau oarecum departe de ei chiar și la agapele creștine(9,21)
continuând să-i exploateze ca și mai înainte. Din această cauză, apostolul interzice categoric
rezolvarea litigiilor dintre creștini înaintea judecătorilor păgâni . Pentru aceasta, el afirmă întâi
demnitatea creștinilor în cele lumești: „Și dacă lumea este judecată de voi, oare sunteți voi
nevrednici să judecați lucruri atât de mici?” (6,2-3) și arată apoi nevrednicia păgânilor față de
cele crești: „ De aveți , deci, judecăți lumești, puneți pe cei nebăgați în seamă din Biserică să
vă ajute. O spun spre rușinea voastră...” (6,4-6) „Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni
împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici
adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii,
nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”(6,9-10). Apostolul încheie procesul
prin versetul unsprezece, cu un scurt apel la conștiința morală a corintenilor, amintindu-le din
nou,păcatele și experiențele câtorva dintre ei de dinainte de convertire sunt incompatibile cu
demnitatea creștină și cu voia lui Dumnezeu . Tema combaterii desfrâului este reluată de
apostol care își propune acum să lămurească în chip deplin pe corinteni asupra adevăratului
fond teologic al moralei creștine despre faptele trupului(6, 12-20). În decalog, Moise,
interzisese categoric omuciderea, adulterul, furtul, sperjurul și exploatarea muncii altora,
cerând astfel evreilor să respecte onoarea, viața și libertatea semenilor lor. În Levitic și
Deuteronom, el așezase desfrânarea în rând cu idolatria și decretase pedepse exemplare atât
pentru crimele împotriva adevăratului cult, cât și pentru crimele împotriva persoanelor, a
familiei și a societății. Din pricina legăîturii aproape indisolubile dintre desfrânare și idolatrie,
Moise denumise aceste două păcate cu același cuvânt ebraic și le interzisese sub acțiunea
acelorași pedepse capitale. Sfântul Apostol Pavel redeschide așadar subiectul combaterii
desfrâului pornind de la explicarea maximei: „toate îmi sunt permise”, din care antinomiștii
din Corint făcuseră, printr-o interpretare exagerată,o regulă generală de comportare față de
lumea exterioară . El rostise acest cuvânt ca să rezume un capitol special din cateheza sa și
anume: învățătura apostolică despre eliberarea creștinilor de obligativitatea prescripțiilor
rituale ale legii iudaice și mozaice, și îndeosebi despre anularea regulilor cu privire la
interzicerea unor alimente socotite necurate de iudei. De aceea el precizează adevăratul înțeles
al acestei maxime: „Toate îmi sunt îngăduite , dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt
îngăduite dar eu nu voi fi stăpânit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece, iar pântecele pentru
bucate, dar Dumnezeu le-a nimicit pe acestea ca și pe acelea”(6,12-12). Așadar, alimentele
sunt îngăduite creștinului, dar folosirea lor trebuie să se facă ținându-se seama de două
condiții: să nu depășim limitele firești ale nevoii de hrană și să nu cădem sub stăpânirea
alimentelor prin lăcomie. Stomacul aparține și slujește trupului. Între stomac și trup este totuși
o infinită deosebire. Stomacul îndeplinește o lucrare trecătoare, legată numai de viața aceasta
pământească. În viața viitoare, după înviere, funcția lui nu va mai exista, căci oamnenii nu vor
mai avea nici un fel de nevoințe trupești. Trupul face parte integrantă din însăși ființa noastră
și colaborează cu sufletul în actul mântuirii , de aceea trupul e destinat nemuririi și nu îi
putem da orice întrebuințare. Folosirea alimentelor este îngăduiă cu unele excepții,
desfrânarea este oprită cu nicio excepție. Orice creștin are dreprul să se folosească, în măsură
cuviincioasă, de orice fel de bucate; însă nu are dreptul să se folosească de trupul său pentru
desfrânare, sub nicio formă și nicio împrejurare, din trei motive religioase de o importanță
covârșitoare . a) Desfrânarea este un act de nedreptate față de Dumnezeu Tatăl. Până la botez
toți am fost vânduți ca robi păcatului și morții. Din această robie nu ne-am îndreptat singuri,
ci ne-a eliberat însuși Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său. Acesta a plătit pentru noi preț de
răscumpărare și ne-a redat libertatea. Ca atare,. Nu avem dreptul să facem tot ce vrem, nicicu
sufletul, nici cu trupul, amândouă aparțin lui Dumnezeu: „Trupul însă nu este pentru
desfrânare ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup.....Căci cu un preț ați fost cumpărați!
Slăviți-l dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în Duhul vostru care sunt ale lui
Dumnezeu”(6,13;20) b) Desfrânarea este un act de trădare, față de Dumnezeu Fiul, un
sacrilegiu. Noi toți am devenit ,prin botez, membre ale trupului tainic al lui Hristos. Prin harul
divin, alcătuim o singură Biserică, un singur trup, care își trage viața din comuniunea cu
Hristos. Căderea noastră trupească în faptele de desfrânare rupe legătura care ne unește cu
Hristos și pe care am făgăduit-o a o păstra cu sfințenie până la moarte. De aceea Sfântul Pavel
spune: „Nu știți oare că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua deci
mădularele lui Hristos, le voi face mădulare desfrânate? Nicidecum!”(6,15) . c) Desfrânarea
este un act de profanare a templului Sfântului Duh. Noi toți am fost răscumpărați prin jertfa
lui Hristos, iar roadele acestei jertfe ni se transmit prin harul Sfântului Duh. Prin Sfintele
Taine, trupul nostru devine, ca și sufletul, un vas care primește harul divin, un templu în care
sălășluiește Duhul Sfânt. Faptele de desfrânare sexuală se execută chiar în trupul nostru, care
servește și ca instrument și ca obiect în săvârșirea păcatului. De aceea ele sunt mai grave decât
alte păcate, al căror obiect se află în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuiește în
trupul său. Sau nu știți că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt?.(6,18-19)