• Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.

• Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui

Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne
izbăveşte.
• Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în
orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri,
după cuvântul părintesc, e timp pierdut.

***

• Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă
neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se
leapădă de Dumnezeu.
• Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui
Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul
sălăşluit în tine.
• De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe
toate ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care
nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
• Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
• Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
• De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu
aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
• Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci.
Smerenia e mântuire iute.
• Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că
pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
• Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine
e primejdioasă.
• La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
• Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe
socotirea propriei persoane drept centru al lumii.

***

• Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare
sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în
frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
• Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a
sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi
tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
• Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din
nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-
are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai
duhovnicul poate s-o facă.
 ***

• Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.

• Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de
tulburarea ta. De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi,
căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
• Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi
ierte lipsa de râvnă.
• Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de
necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.
• Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare
a inimii.
• De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea
de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E
însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece
pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea
cere-o.
• Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi
cu Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de
cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri,
ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
• La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea
unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire
de primejdii şi adăpost.
• De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii
în fire.
• Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
• Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
• Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
• „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i
placem pentru că sunt altfel decât noi.

***

• Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
• Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
• Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata
să se urce în el.
• Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti
şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
• Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără
grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii
pururi treaz, cu candela nestinsă.
• De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul
părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai
vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în
 noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum
spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi
cu oamenii.
• Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă
cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te
îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată
clipa gata să-L primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum.
Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.

***

• Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă

credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
• Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
• Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea
la ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa
sau nu.

***

• Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul

în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul
vorbelor lui.
• Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la
şoptirile lor.
• De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la
viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.
• De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu
se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-
te şi strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte
curată.
• Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
• Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce
rămâne din frumuseţea lui”.
• Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt
cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe
faţă, că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu
ştim cu ce duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem.
Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu
ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută
a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la
rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea,
punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.

***
• Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul
ne lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în
tine? Pur şi simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a
pierdut simţirea prezenţei lui Dumnezeu.
• De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta
luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
• Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-
le slăbiciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
• Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
• Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne
desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă
munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce
e cu adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar
munca să-ţi fie nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea
care-l rupe de la rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă
răbdare cere munca. Şi sila de muncă n-o socoti păcat de nu-ţi vatămă sufletul.
Îndur-o cu gândul la Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine,
ca să nu sufere alţii din pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te
porţi cu cei cu care împarţi povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire,
cugetând că pentru nevrednicia noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o
facem, şi nu alta mai de soi.
• Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan
Scărarul istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu
linişte batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a
răspuns: „Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul
încheie, suspinând: „Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.