PSIHOLOGIA PERSONALITATII

* acest suport de curs va fi completat cu temele dezbatute in cadrul cursului

Personalitatea este noţiunea de bază a psihologiei, dar nu este doar obiectul de

studiul al psihologiei. Psihologia se preocupă în principal de funcţiile şi însuşirile
personalităţii urmărind relaţiile în ambianţa socio-culturală în care se dezvoltă.
În sens larg, termenul de PERSONALITATE are în vedere omul în totalitatea însuşirilor
sale înnăscute şi dobândite. Altfel spus, personalitatea reprezintă sinteza particularităţilor
psiho-individuale în baza cărora individul evoluează într-un anumit fel.
În sens restrâns, personalitatea este individualitatea care încorporează însuşirile fizice şi
psihice proprii care şi-a asimilat unele valori spirituale şi este capabilă să creeze noi
valori spirituale. În structura personalităţii intră următoarele componente: componenta
dinamică (temperamentul, însuşirile temperamentale), componenta intelectuală
(capacitatea intelectuală) şi componenta relaţională sau de caracter .
Componentele structurale ale personalităţii se combină într-un ansamblu specific fiecărei
personalităţi dându-i o configuraţie originală. Nu toate componentele personalităţii sunt
înnăscute, unele apar şi se dezvoltă în procesul activităţii şi în raportul omului cu mediul
social.
În abordarea clasică, personalitatea are trei laturi: temperament, caracter, aptitudini.
Psihologia a pus în centrul edificiului personalităţii conceptul de EU. Eul este subiectul la
nivelul căruia se intersectează trei verbe: a fi, a avea, a face. (Ego, Proprium, Stil). Ca
formaţiune psihică, Eul se constituie printr-un şir de identificări şi dezindentificări pe
parcursul interacţiunii individului cu lumea.
La bază sa se află percepţia de sine (distincţia eu-noneu), propria corporalitate şi
posibilităţile de acţiune caracteristice pentru subiectul uman. În baza experienţei
personale rezultată în urma interacţiunii mediul, subiectul îşi formează o imagine de sine
ce reprezintă viziunea asupra propriei fiinţe şi a raporturilor cu ceilalţi. această imagine
de sine are un rol major asupra evoluţiei ulterioare a Eului. Cunoaştere propriului Eu,
adică a limitelor dintre Eu si mediu şi a propriului potenţial determină conştiinţa de sine,
care se dezvoltă în paralel cu conştiinţa de lume şi se centrează în jurul ideii de om.
Eul are astfel, funcţia de integrator al personalităţii.
Pentru a înţelege fenomenul prin care eul se dezvoltă în baza relaţiilor interpersonale,
printr-o serie de identificări şi fără a ignora dimensiunea proiectivă a eului, trebuie să
abordăm individul uman din perspectiva rolurilor şi a statusurilor pe care le ocupă în
mediul socio-profesional.
Rolurile se definesc în legătură cu diversele activităţi pe care subiectul le desfăşoară în
cadrul sistemului social (Neveanu).
Statusurile definesc poziţia pe care subiectul o are în cadrul sistemului de relaţii
interpersonale. (statutul de elev, de muncitor, de profesor).
În dezvoltarea Eului se disting, (din perspectiva psihologiei generale) trei etape: eul
corporal sau eul piele (Anzieu), Eul social şi eul spiritual.
Putem spune că personalitatea este un agregat de aptitudini şi atitudini, care se reflectă în
comportament şi în tipul de relaţii pe care subiectul le stabileşte în raport cu lumea, şi
care are în centrul său eul ca factor de coordonare şi integrare. (aici sunt vizate funcţia de
integrare şi cea de adaptare).
Individ – specifică caracterul de sistem al organismului, de unitate.

1
Individualitatea este individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi originale
Persoana este termenul care specifică umanul.
Personalitatea este un concept care cuprinde în sfera sa întreg sistemul atributelor,
structurilor şi valorilor de care dispune un individ.
Preocupările privind elaborarea unor modele teoretice ale personalităţii au o
îndelungată tradiţie în psihologie. Studiile efectuate în acest sens au încercat mereu să
răspundă la o serie de întrebări cum ar fi : ce este personalitatea umană? cine este
responsabil de diferenţele dintre oameni, chiar şi cei care provin din aceeaşi familie? cum
se dezvoltă ea? de cine este dată personalitatea? este înnăscută sau dobândită?
Diferiţi cercetători au încercat să răspundă de o manieră cât mai complexă la
aceste întrebări ceea ce a dus la apariţia a numeroase teorii cu privire la personalitate. În
ciuda numărului mare de teorii elaborate niciuna dintre acestea nu a fost pe unanim
acceptată. Absenţa unui consens asupra naturii personalităţii se reflectă şi asupra definirii
termenului ce o etichetează. există în prezent peste 50 de definiţii ale termenului de
personalitate, la care fac referire adepţii diferitelor teorii, însă numărul definiţiilor date în
decursul timpului este mult mai mare. Ca o sinteză a acestor definiţii putem spune că
personalitatea este, aşa cum o defineşte M. Huteau „ unitatea stabilă şi individualizată a
ansamblului conduitelor”.
Personalitate vine de la cuvântul “persoană”, derivat din latinescul “persona”,
care desemna măştile purtate de către actorii de teatru. Măştile, în număr limitat,
corespundeau unor caractere fixe, pornind de la care, spectatorii puteau să se aştepte la
comportamente sau la atitudini determinate. “Personajul” din teatru şi din creaţia literară
întretaie acest curent care traduce bine nevoie de previzibilitate a comportamentului
celuilalt din faţa ta şi de căutare a unei atitudini reciproce fără de care viaţa socială nu
este posibilă. Noţiunea de constanţă, de stabilitate, este de fapt, chiar la baza a noţiunii de
personalitate.
Noţiunea de individualitate biologică nu este suficientă pentru a defini
personalitate, după cum nu este suficientă nici cea de apartenenţă genetică la o specie
dată, sau la un mediu socio-economic deoarece în prezenţa unui mediu identic şi a unui
stimul comun, se obţin reacţii diferite din partea subiecţilor aparţinând aceleaşi specii şi
aceluiaşi grup. Există, deci, o originalitatea individului, care trimite la motivaţiile sale şi
la specificitatea unică a acestora.
Dar: Nu există în psihologie o teorie exhaustivă a personalităţii, care să epuizeze
subiectul uman : ea nu ar putea fi decât reducţionistă.
Apoi: în psihologie nu există teorie falsă sau adevărată: nu există decât metode mai mult
sau mai puţin riguroase, mai mult sau mai puţin adaptate subiectului lor şi care au mai
multe sau mai puţine implicaţii practice. De alegerea metodei depind rezultatele, care nu
trebuie luate ca realităţi absolute, care exclud orice altă abordare, ci ca parametri relativi
la una sau alta dintre metodele de studiu. De unde rezultă şi importanţa alegerii metodei
în funcţie de scopul cercetării şi a comparării rezultatelor diferitelor metode.
Cunoştinţele rezultate din studiul psihologiei personalităţii pot fi aplicate la două domenii
principale:
1-Cel al dezvoltării copilului, care nu este o dezvoltare liniară, genetic
programată, aşa cum ne-am putea imagina, deoarece pentru realizarea în mod optim a
capacităţilor genetice, sunt necesare numeroase condiţii legate de mediu, dintre care cele

2
de ordin psihologic sunt de prim rang. De aici pot decurge măsuri preventive care nu sunt
neglijabile
2-Cel al interelaţiilor între doi sau mai mulţi indivizi care vor “parazita”
subiectivitatea persoanelor implicate cu fenomene pur afective. Relaţia medic-bolnav este
o ilustrare elocventă a acestui fenomen.
Aceste fenomene vor fi rezultanta istoriei subiectului respectiv, structurii sale de
personalitate şi conjuncturii evenimentelor actuale.
A. Morali Daninos (1963, 148, cit. M. Zlate, 1975, 242) consideră că există
următoarele funcţii ale sistemului de personalitate prin care aceasta se manifestă la nivel
situaţional şi interpersonal:
1. Funcţia de identificare;
2. Funcţia de expresie;
3. Funcţia de adaptare;
4. Funcţia de diferenţiere;
5. Funcţia de integrare;
6. Funcţia de proiectare în viitor.
Analiza acestor funcţii permite observaţia că ele au un pregnant caracter proiectiv,
vizând fie manifestări de proiecţie, fie comportamentul expresiv-proiectiv, fie conduita
proiectivă ca efect sumativ şi emergent al primelor menţionate. De aceea relaţiile
interpersonale, în toată varietatea lor nu pot exclude dimensiunile proiective orientate
centrifug în vederea exteriorizării unei dinamici psihologice lăuntrice, într-un context
situaţional. Toate taxonomiile relaţiilor interpersonale se referă la relaţii de comunicare,
la relaţiile emoţionale (atracţie, respingere, indiferenţă) sau la relaţiile de putere. În
psihologia socială, după J. Stoetzel, dimensiunile proiective ale relaţiilor interpersonale
au fost subsumate acestora, fără o aprofundare minuţioasă a lor.
M. Zlate, P. Golu, P. Popescu-Neveanu, ş.a. menţionează că viaţa psihică se
desfăşoară, în fapt, la trei nivele: situaţional- individual, interpersonal şi grupal. La orice
nivel însă, unicul purtător al psihicului este personalitatea. Această personalitate prin
aspecte multiple, şi în ceea ce ne priveşte şi prin latura sa proiectivă, devine
interpersonală şi se manifestă variabil în funcţie de aceste nivele. P. Golu abordează
persoana concretă ca fiind marcată de o pregnantă influenţare situaţională care se
manifestă psihosocial şi se prezintă ca un construct intern ce dispune de următoarele
laturi :
1. Latura intelectuală (totalitatea proceselor de cunoaştere);
2. Latura proiectivă (dinamica trebuinţelor, tendinţelor, dorinţelor,
aspiraţiilor, scopurilor);
3. Latura efectorie, instrumentală (deprinderi, abilităţi, capacităţi,
aptitudini);
4. Latura relaţională.
Persoana, în afara unui conţinut propriu, cu manifestări de unicitate, dispune de
laturi, tendinţe şi stări care-i sunt consubtanţiale, o definesc, îi asigură stabilitatea în timp
şi identitatea, permiţându-i o pregnantă caracteristică interacţională. Prin toate aceste
laturi proiectate expresiv şi specific creativ, omul se manifestă plenar nu numai ca
persoană, ci şi ca subiect. Altfel, separat, nici conştiinţa, nici inconştientul, nici ego-ul ca
organizator central al sistemului de personalitate, nu epuizează explicitarea manifestărilor
subiectului uman. La aceste nivele de inferare, în psihologie se vorbeşte mai ales de

3
disfuncţii. Coincidenţa persoanei cu subiectul se proiectează sau se exprimă în exterior
(centrifug) în “dăruirea socială a persoanei”. Ea este evidenţiată mai ales la nivelul
relaţiilor interpersonale caracteristice cuplurilor şi grupurilor mici. Latura proiectivă
reliefează la individul concret valoarea elementelor situaţionale, în care manifestarea
psiho-socială a persoanei, dă prioritate manifestărilor de proiecţie, expresie, stilurilor,
obişnuinţelor, stereotipiilor, atitudinilor şi poziţiilor de rol ale acesteia.
În teoria dinamistă a lui K. Lewin, persoana apare ca un sistem cu graniţe mobile,
permeabile şi relative, prin intermediul cărora o altă persoană, grup sau chiar o situaţie
psihosocială, prin mijlocirea prescripţiilor, sancţiunilor şi întăririlor, îi creează subiectului
evaluări proiective, expectanţe şi aşteptări pe linie de rol. Din aceasta împrejurare,
decurge conduita concretă a persoanei sub o formă expresivă a îndeplinirii funcţiilor
conforme cu sine, pe de o parte şi cu statusul şi rolul său, pe de altă parte. Aceste atribute
psihosociale vor deveni prioritare pentru persoana şi care, după G. W. Allport, reprezintă
o concretizare uzuală a "Propriumului " (nucleu al personalităţii).
În domeniul psihologiei personalităţii au existat diferite orientări concretizate în
numeroase teorii elaborate, cu privire la structura, funcţiile, modul de structurare etc., al
personalităţii. Dintre toate aceste teorii, mai recente sau mai îndepărtate în timp, cea mai
viabilă şi cu aplicabilitate mai largă au rămas abordarea psihodinamică a personalităţii,
elaborata de Freud, precum şi abordarea din perspectiva psihologiei proiective.
În continuare vom prezenta câteva din aceste teorii, urmând ca accentul sa fie pus
pe abordarea psihanalitică a personalităţii.

Impactul psihanalizei asupra psihologiei şi în general asupra culturii sec.al XX-lea

este imens. În domeniul psihodiagnosticului testele proiective îşi revendică baza teoretică
în conceptele acestei psihologii.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei direcţii sunt Sigmund Freud, Alfred
Adler Adler şi Gustav Jung. Ne limităm la a concluziona cu privire la impactul
psihanalizei asupra psihodiagnosticului personalităţii.
Freud nu a avut preocupări în domeniul psihodiagnosticului. El considera că
analiza viselor reprezintă calea regală către inconştient - depozitarul adevăratelor
mobiluri ale comportamentului uman.
După Adler evaluarea persoanei trebuie să se bizuie pe ceea ce el numea “das
bewegungslinie”- linia imaginară care uneşte evenimentele primilor ani de viaţă cu
evenimentul sau simptomul prezent.
Pentru psihanaliză libidoul este energia care susţine toate actele
psihocomportamentale. Jung consideră că energia psihică ,libidoul, este canalizată în
două direcţii, atitudini fundamentale faţă de lume, extroversiunea şi introversiunea.
Când una este conştientă şi dominantă, cealaltă acţionează în surdină în plan inconştient.
Combinaţia introversiunii şi extraversiunii cu ceea ce el numeşte funcţii psihologice
(manierele diferite de a percepe şi înţelege lumea; două sunt raţionale: gândirea,
afectivitatea iar celelalte două sunt iraţionale: senzaţiile, intuiţia) se obţin următoarele opt
tipuri psihologice: extravert cognitiv, extravert afectiv, extravert senzitiv, extravert
intuitiv, introvert cognitiv, introvert afectiv, introvert senzitiv , introvert intuitiv. Dat fiind
că asemeni oricărei tipologii, tipologia jungiană încorsetează varietatea aparent infinită a
trăsăturilor psihologice omeneşti în nişte categorii înguste, ea este cel mai bine utilizată
când te serveşti de ea ca de o busolă.

4
 Impactul teoriei jungiene a personalităţii asupra domeniului psihodiagnozei a fost
mai direct decât în cazul altor orientări aparţinând psihologiei profunzimilor. Jung însuşi
este părintele metodei asociaţiei libere - metodă psihodiagnostică experimentală prin care
pot fi evidenţiate cauzele complexuale ale unor manifestăru actuale.

Tipologia iungiană va constitui punctul de plecare al concepţiei lui

Eysenck privind extraversia - introversia, concepţie asupra căreia vom reveni într-un alt
context.
Consecinţele teoretice şi metodologice ale psihologiei abisale pentru
psihodiagnoza personalităţii pot fi schiţate astfel:
-Sistemul freudian promovează o viziune sistemică, structurală şi dinamică
asupra personalităţii Sistemul personalităţii dispune de elemente de stabilitate integrate,
sine, eu, supraeu, antrenate într-un determinism care explică şi face previzibilă
fenomenologia subiectivă. Personalitatea poate fi înţeleasă numai ca totalitate ca structură
globală mergînd pe firul invers al determinismului de la straturile superficilale constituite
prin proiecţie şi raţionalizare către straturile sale profunde şi autentice. Tehnicile
proiective vor fi construite pe baza acestei paradigme.
-Odată cu primii dizidenţi ai psihanalizei , Adler şi Jung se accentuează rolul
eului, al structurilor conştiente în psihodiagnosticul personalităţii. Amplificarea rolului
eului în sistemul personalităţii va pregăti terenul de consens cu neobehaviorismul.
-Adler şi Jung atrag atenţia asupra determinismului teleologic propriu fiinţei
umane. Nu numai viaţa afectivă, inconştientul determină evoluţia persoanei dar şi
scopurile sale de viaţă. Personalitatea tinde să-şi împlinească superioritatea, planul de
viaţă (Adler) prin individuaţie, pentru a atinge stadiul sinelui ca unitate deplină a
tendinţelor inconştiente şi conştiente (Jung). Psihodiagnoza personalităţii trebuie să ia în
seamă nu doar determinarea proceselor secundare de către cele primare dar şi scopurile în
virtutea cărora se fasonează planul de viaţă al omului. Este terenul paradigmatic pe care
va evolua psihologia umanistă .
Trebuie să menţionăm în continuare contribuţia lui H. Murray. Meritul său
constă în faptul că, elaborându-şi propriul sistem de personalitate în imediata prelungire a
modelului freudian el este foarte preocupat de instrumentele psihodiagnostice care pot
măsura conceptele modelului său.
În sistemul său de personalitate onceptul de trebuinţă este central. Împreună cu
colaboratorii săi de la Harvard, Murray dezvoltă chestionare pentru investigarea tuturor
trebuinţelor. El are meritul de a fi abordat pe cale experimentală, cu instrumente, unele
deja încorporate în arsenalul metodologic al psihologiei (testul proiectiv, chestionarul,
observaţia, experimentul de laborator, etc.) altele noi şi ingenioase (experimentul
situaţional, consiliul de psihodiagnoză) concepte psihanalitice, demitîzându-le şi
exprimându-le operaţional în noţiunile psihologiei academice, mai pretabile verificării
empirice (trebuinţă, trăsătură, variabilă, factori, etc.).
În plan metodologic Murray realizeză Testul Tematic de Apercepţie şi
conduce în calitate de director ştiinţific al Oficiului de Servicii Strategice ale armatei
S.U.A. un complex program de selecţie bazat pe metoda ideografică constând în
investigarea totală a personalităţii, care cuprindea probe proiective, interviuri şi teste
situaţionale.Testele situaţionale modelau situaţii de viaţă reale care confruntau subiecţii
cu sarcini de conducere pline de obstacole şi prilejuiau observaţii complexe asupra

5
aptitudinilor de conducere şi capacităţii lor de a face faţă unor împrejurări frustrante.
Metoda este astăzi larg utilizată în S.U.A. în selecţia managerilor (Schultz,1991).

PERSONALITATEA CA SISTEM DINAMIC-IERARHIZAT

Înfăţişând persoana sub forma unor structuri dinamice ierarhizate, Ph.Lersch
(1948) edifică una dintre cele mai complexe teorii ale personalităţii, bazată pe niveluri şi
instanţe cu funcţiuni şi roluri diferite. În concepţia sa, baza personalităţii este constituită
din fundamentul vital (izvorul nevoilor corporale). Pe acesta se înalţă fondul endotimic,
din care se dezvoltă trăirile dinamogenetice (tendinţele), al căror conţinut se poate referi
la: existenţa vitală, existenţa individuală şi existenţa tranzitivă.
Aceste tendinţe cunosc o dirijare bidirecţională:
• investigatorie: realizată prin procesele senzoriale şi cognitive;
• comportamentală: manifestată ca activitate afectiv-impulsivă şi voliţională.
La rândul său, comportamentul este organizat motivaţional de către instanţe
diferite; prima dintre acestea este constituită din activitatea impulsivă, care este
determinată în mod predilect de fondul endotimic şi are un caracter afectiv, fiind
constituită din reacţiile consecutive tendinţelor care au avut forţă de manifestare. Instanţa
comportamentală următoare este constituită din activitatea automatizată, iar ultima din
activitatea voliţională.
Eul este situat de Lersch între gândire (nivelul superior al reflectării) şi voinţă
(nivelul superior al conduitei efectorii). Astfel situat - în centrul activităţii cognitive şi
voliţionale -, Eul este apreciat ca instanţă activă, ca iniţiator şi dinamizator al activităţii
psihice, menit în acelaşi timp să ducă la îndeplinire acţiunile considerate necesare. Odată
cu realizarea structurii (formei) personalităţii, are loc şi edificarea conţinutului său.
Astfel, persoana îşi bazează conţinutul pe temele şi trăirile fondului endotim, a căror
integrare în structura Eului constituie Sinele personal.
Prin desfăşurarea gândirii şi voinţei în cadrul activităţii Eului conştient, se
realizează suprastructura personală. În felul acesta, Sinele personal este amplsat de către
Lersch între fondul endotimic şi suprastructura personală.
Aşadar, în viziunea lui Lersch, personalitatea este alcătuită din: fundament
vital, fond endotimic şi suprastructură personală.
Sub aspectul conţinutului, structura personalităţii a lui Lersch seamănă cu teoria
lui Freud, dar spre deosebire de acesta, Lersch nu merge pe linia luptei dintre tendinţele
fondului endotimic şi suprastructura personală corectoare, deşi rolul inhibitor al acesteia
reiese limpede din context. În tendinţa de a da unitate persoanei, de a accentua caracterul
ei integrativ, Lersch insistă asupra interrelaţiilor şi “fuziunii” celor două instanţe, a căror
expresie ar fi Sinele personal. Acesta nu este contorsionat sau strivit de cele două instanţe
(fond endotimic şi suprastructură personală), aşa cum se întâmplă cu Ego-ul, ci are un rol
integrativ şi organizator al celorlalte instanţe, care asigură unitatea şi consistenţa
persoanei.
În starea de boală, Sinele personal îşi pierde aceste funcţiuni, realizându-se o
modificare a raportului, o pierdere a echilibrului şi unităţii diferitelor instanţe, dominarea
unilaterală a uneia, activitatea disociată a lor şi, în consecinţă, o conduită aberantă,
discordantă, o trăire inautentică, etc.
În viziunea acestei teorii a personalităţii, direcţiile psihopatogenice s-ar cristaliza
astfel:

6
• prin predominarea tendinţelor endotimice poate fi realizată o conduită în general
psihopatică;
• prin predominarea funcţională a suprastructurii personale poate fi determinată o stare
nevrotică;
• prin ruperea echilibrului dintre foncul endotimic şi suprastructura personală ar putea
fi determinată o stare psihotică.

TEORIA “PERSONOLOGICĂ” A PERSONALITĂŢII

A.H.Murray considera că teoria sa este dinamică, rezultând pe baza concepţiilor
lui Freud, Jung, Adler, McDougall şi K.Lewin, ea constituind o integrare a influenţelor
ambianţei într-un sistem pulsional. El îşi bazează teoria asupra personalităţii pe analiza
longitudinală a istoriei dezvoltării subiectului, la baza căreia pune conceptul de trebuinţă
sau pulsiune, capabilă să tulbure echilibrul şi să asigure dezvoltarea. Organizarea şi
ierarhizarea acestor pulsiuni constituie nu numai aparatul dinamogen, dar şi motivaţional
al persoanei, care asigură progresiunea şi socializarea în cadrul diferitelor conduite,
asigurându-le acestora caracterul adaptativ.
Conţinutul pulsiunilor este prezentat sub forma diferitelor “teme”, a căror analiză
calitativă constituie, în concepţia lui Murray, cheia cunoaşterii personalităţii. Teoria
asupra persoanei poate fi prezentată printr-o serie de puncte:
• obiectul studiului personologic este organismul individual;
• acest organism constituie un tot ale cărui părţi sunt în relaţie reciprocă, totul fiind la
fel de necesar înţelegerii părţilor, ca şi părţile înţelegerii totului;
• organismul este caracterizat printr-o succesiune ritmică a unor stări (în continuă
schimbare);
• evenimentele consecutive se află într-o conexiune semnificativă, fapt pentru care o
perioadă a existenţei constituie o porţiune arbitrar aleasă;
• organismul trebuie considerat împreună cu mediul, întrucât acesta, în continua lui
schimbare, determină conduita (care nu poate fi apreciată fără a caracteriza situaţiile
pe care insul trebuie să le înfrunte);
• organismul reacţionează la stimulii din mediu, cărora le acordă semnificaţii şi pe care
îi sistematizează conform unei scale bipolare: plăcere-neplăcere;
• reacţiile organismului la stimulii din mediu manifestă o tendinţă spre coordonare,
organizare şi unitate, întrucât numai unitatea permite organismului supravieţuirea. În
tendinţa lor spre unitate, aceste reacţii sunt şi adaptative, servind restaurării
echilibrului deranjat (sau evitării prejudiciului adus) de către stimulii din mediu;
• conduita adaptativă poate fi studiată fie ca o mişcare a corpului, fie prin analiza
efectelor pe care această mişcare le-a produs;
• orice tendinţă comportamentală poate fi atribuită unei forţe ipotetice (pulsiune-
trebuinţă);
• combinaţia influenţă (din mediu) - trebuinţă este o temă. Tema este deci structura
dinamică a unui episod din viaţă, expresie a interacţiunii singulare între ins şi mediul
său. Temele simple se înlănţuiesc după un model catenar, realizând episoade
complexe (cu teme complexe), care constituie biografia insului şi care apare ca un
lanţ tematic neîntrerupt;

7
• fiecare reacţie pulsională (consecutivă unei influenţe) are un destin ce poate fi
apreciat în termeni de satisfacţie. Orice episod terminându-se prin satisfacţie sau
insatisfacţie (succes sau eşec) va influenţa progresiv sau regresiv evoluţia insului;
• prin jocul succesiv al succeselor şi eşecurilor se realizează învăţarea şi maturizarea,
care-şi gravează treptat pecetea originalităţii insului. Viaţa fiind o suită ireversibilă de
evenimente inedite, multe din ele imprevizibile, nu orice epocă va fi reprezentativă
pentru ansamblu, fapt care impune cunoaşterea longitudinală, biografică a insului;
• totuşi, de-a lungul existenţei, insul manifestă nu conduite identice, ci tendinţe de a
reacţiona asemănător în situaţii asemănătoare, fapt ce permite descrierea lui prin
intermediul temelor care se repetă;
• tendinţa reacţională repetitivă (la influenţe asemănătoare) se datorează urmelor
durabile, care pot fi reactivate de situaţiile prezente; insul va răspunde la această
situaţie prezentă cum a răspuns odinioară la una asemănătoare, fapt ce ilustrează nu
numai metafora după care în orice prezent trăieşte o fărâmă de trecut, ci şi importanţa
studiului longitudinal genetic ce permite a explica prin evenimentele copilăriei
situaţiile prezente;
• în evoluţia sa în procesul integrării treptate, insul devine tot mai perfecţionat în
discriminarea stimulilor şi a influenţelor, câştigându-şi noi deprinderi, care-l fac mai
eficace în acţiuni şi mai apt în rezolvarea episoadelor tematice.
Autorul introduce în teoria sa conceptul de procese dominante, prin care defineşte
acele acţiuni mutual dependente care constituie configuraţii dominante în creier;
conştiinţa de sine, ca şi conştiinţa în general, rezultă din asamblarea dominantelor.
În decursul unei singure clipe, numai o singură parte a procesului dominant are
acces la conştiinţă; de aceea, pentru a explica un fapt de conştiinţă, este necesar a ţine
seama de mai multe variabile decât cele care au fost prezente în conştiinţă în momentul
respectiv, fapt care impune ipoteza unui inconştient. Dominantele variază în privinţa
numărului, pertinenţei (adecvării) şi organizării proceselor lor subiacente.
Este necesar (conform unei teorii preluate după Janet) un cunatum de energie
pentru ca integrarea dominantelor să se facă în mod corespunzător. DE aceea, în
oboseală, reverie, somn, stress psihologic şi psihoză se ajunge la o disfuncţie a
dominantelor.
Dominantele trebuie distinse de “restul corpului, care este tot aşa de în afară de
persoană ca şi mediul”. Aşa se pot studia efectele unei boli fizice, ale drogurilor, ale
acţiunii hormonilor şi ale oricăror alte modificări somatice ale persoanei, ca şi cum aceşti
factori exogeni; în acest sens, procesele dominante se situează între lumea interioară şi
cea exterioară. Modificările somatice pot influenţa persoana, dar şi aceasta poate
influenţa corpul, aşa cum se întâmplă în maladiile psihosomatice.
Realizând legături temporale, persoana îşi pune comportamentul în acord cu
trecutul, cât şi cu viitorul său. Astfel, insul nu este o existenţă momentană, supusă univoc
oricărui stimul sau impuls, ci el trăieşte într-o lume interioară de influenţe mereu
aşteptate, care asigură continuitatea intenţionalităţii sale.
Concepţia psihologică asupra persoanei (pe care Murray o denumeşte
personologică) este prin excelenţă motivaţională şi centrată pe ideea de direcţionalitate.
În acest sens, studiul tendinţelor direcţionale ale insului ar deţine cheia înţelegerii
comportării sale. Interesul autorului pentru direcţionalitate l-a condus la realizarea celei
mai complexe şi mai pedante construcţii motivaţionale moderne. Sub acest unghi

8
motivaţional, personalitatea apare ca o formă organizatoare şi integratoare a insului, ca
un agent de ordine şi guvernare în cadrul pulsiunilor diparate care acţionează asupra
lui.
Personologia lui Murray a contribuit în mare măsură la menţinerea prestigiului
psihanalizei.

PERSONALITATEA CA FORMÃ A EXISTENTEI CONSTIENTE (aspecte ale

raporturilor personalitate-conştienţă)
Personalitatea este expresia unei înalte conştientizări.
H.Ey (1963) leagă în cea mai mare măsură dezvoltarea personalităţii (în
accepţiunea sa, autoconstrucţia Eului) de conştiinţă, considerând că personalitatea este
forma supremă a existenţei conştiente. El apreciază viaţa psihică după două axe:
transversală şi longitudinală. Astfel, organizarea experienţei sensibile actual-trăite
(conştiinţa) poate fi apreciată printr-o secţiune transversală, iar istoria vieţii insului,
traiectoria personalităţii sale, se evidenţiază numai printr-o secţiune longitudinală.
Personalitatea este - în accepţiunea lui Ey - o istorie; ea se construieşte ca o biografie care
înlănţuieşte într-o serie de evenimente modalităţile de a fi ale Eului.
Realizată de-a lungul întregii dezvoltări individuale, în cadrul relaţiilor
existenţiale cu lumea, personalitatea reprezintă mai mult decât o acumulare şi
sedimentare a experienţei ontogenetice; ea este şi o organizare în timp a posibilităţilor şi
valorilor reale şi potenţiale. Astfel, pentru Ey, formarea personalităţii are loc prin:
• integrarea unui sistem de valori care fundamentează constituirea lumii în cadrul
gândirii logice (Eul ca subiect al cunoaşterii);
• integrarea concepţiei despre lume, prin care Eul creează relaţii şi dezvoltă semnificaţii
asupra ambianţei (eul creator al lumii sale);
• identificarea Eului cu un personaj, conform sistemului motivaţional propriu (Eul
autor al propriei persoane);
• formarea structurii individuale, ca însuşire de a percepe, reacţiona şi voi (Eul stăpân
al propriului caracter).
Se constată astfel că fundamentul dezvoltării persoanei îl constituie conştiinţa de
sine, fiinţa conştientă dezvoltându-se după Ey în două etape:
- conştiinţa propriu-zisă, referitoare la actualizarea experienţei trăite;
- conştiinţa care se dezvoltă în sisemul personalităţii.
În raport cu conştiinţa, personalitatea apare astfel ca o achiziţie ulterioară şi
superioară, ea reprezentând în plus sistemul de valori integrative, ca şi intenţionalitatea
după care se organizează experienţa trăită.
În acelaşi timp, personalitatea nu epuizează, în sistemul lui H.Ey, fiinţa psihică,
întrucât aceasta conţine în plus realitatea psihică inconştientă.
Această organizare a vieţii psihice poate fi perturbată, într-o eventualitate
patologică, printr-o disoluţie (ocazionând apariţia psihozelor), printr-o dezorganizare
(generând nevrozele) sau printr-o anomalie de dezvoltare a ansamblului structural psihic,
a cărei expresie clinică o constituie psihopatiile. Bolile mintale, în funcţie de gravitatea şi
caracterul lor, dezorganizează “fiinţa psihică” în diferite grade, realizând conduite
caracteristice unui nivel psihic inferior.
Patologia personalităţii este prezentată de EY ca fiind diferită de patologia
conştiinţei. Astfel, tulburările personalităţii (în accepţiune organodinamistă, ale Eului)

9
sunt considerate ca inversiuni) şi dezorganizări ale “fiinţei” şi ale raporturilor sale, care
au fost constituite pe baza unui statut şi criteriu valoric personal.
- tulburările personalităţii de tip psihopatic ar consta, după Ey, într-o pierdere a
posibilităţii “devenirii”, o pierdere a posibilităţii de plasticitate activă, într-o
imposibilitate de a-şi modifica trăsăturile (în special aspectele caracteriale), etc.;
- tulburările personalităţii de tip nevrotic ar consta în lipsa de unitate a Eului şi în
dificultatea sau imposibilitatea identificării cu un Eu ideal, cu un model;
- tulburările personalităţii de tip psihotic s-ar caracteriza prin incapacitatea persoanei de a
integra comportamentul, prin pierderea sistemului de valori, a capitalului axiologic şi, în
consecinţă, printr-o rupere a raporturilor Eului cu realitatea, precum şi printr-o pierdere a
posibilităţii de structurare a raporturilor Eului cu lumea.
Există o creştere a gradului de conştientizare pe măsura dezvoltării ontogenetice.
Odată cu dezvoltarea insului, are loc o creştere a numărului relaţiilor sale sociale şi a
nivelului său adaptativ.
Există, de asemenea, şi o creştere continuă a gradului de conştientizare urmând
linia filogenetică şi social-istorică. Se constată, deci, o analogie, un paralelism istorico-
social şi ontogenetic între creşterea gradului de conştientizare şi măsura structurării
personalităţii.
În patologie, se constată că această paralelă de maximă generalitate între gradul
de proeminenţă individuală şi nivelul conştientizării nu se poate menţine. De asemenea,
gradul de integrare psihică nu concordă cu nivelul de conştientizare; astfel, conştiinţa de
sine poate fi păstrată, poate avea o bună claritate, personalitatea fiind totuşi puţin
dezvoltată sau estompată.
Spre deosebire de patologie, în situaţii normale, realitatea atestă faptul că,
în manifestarea personalităţii se evidenţiază, în primul rând şi în mod covârşitor, esenţa
conştientă a psihicului uman. Aspectele conştiente ale psihicului sunt mai pregnante în
manifestarea personalităţii decât în desfăşurarea atenţiei ori a reprezentărilor, a memoriei,
etc. , care implică un înalt grad de automatizare. A studia personalitatea, înseamnă a
cerceta atributele individuale, notele definitorii ale insului ajuns la un înalt grad de
conştientizare.
Personalitatea în concepţia behavioristă şi neobehavioristă.
Behaviorismului îi este specifică, mai ales la începuturile sale, o orientare în
studiul personalităţii diametral opusă psihanalizei. Psihologia dacă doreşte să devină o
ştiinţă trebuie să renunţe la preocuparea pentru omul interior (conştient, inconştient, eu,
motivaţii, etc.), care nu este decât o deghizare a vechiului concept teologic la sufletului, şi
să se limiteze la măsurarea faptelor observabile şi manipulabile, adică la comportament.
Personalitatea este un ansamblu de comportamente învăţate în situaţii specifice.
Un exemplu sugestiv de construcţie al unor teste de personalitate pe principiile teoriei
învăţării îl costituie “Inventarul de anxietate de tip S-R” elaborat de către Endler şi Hunt.
Chestionarul se bazează pe descrierea a 11 situaţii generatoare de anxietate. Subiecţii
evaluează în ceeace îi priveşte intensitatea celor 11 reacţii posibile. Analizând datele
obţinute cu ajutorul chestionarului menţionat Endler si Hunt, citaţi de Anastasi (1976),
constată că cea mai mare parte a varianţei se datorează nu atât situaţei sau diferenţelor
individuale luate separat, cât interacţiunii dintre situaţii si indivizi.

10
 Distingem, de asemenea diferite orientări în metodologia de studiu a
personalităţii. Aceste orientări se concretizează în elaborarea diferitelor tipologii
personologice şi a diferitelor teorii legate de ansamblul sau doar anumite „componente”
ale personalităţii.
Teoriile tipurilor
Caracteristica lor comună este reducerea diversităţii comportamentului uman la căteva
tipuri explicative, sau dimensiuni discontinui. Potrivit lui Cattell tipul psihologic este un
model particular şi repetabil de însuşiri. Apartenenţa unui individ la un tip odată stabilită
permite inferarea sau predicţia unor comportamente viitoare. Tipologiile operează cu
categorii statistice, fapt care explică încadrarea doar parţială a indivizilor reali. Cei mai
mulţi oameni aparţin mai multor categorii tipologice iar alţii nu pot fi încadraţi în nici un
tip.
Sunt deja cunoscute tipologiile lui Hipocrat, Viola, Pende, Kretschmer, Sigaud, Sheldon,
ş.a. Tot aici sunt încadrabile tipologia freudiană bazată pe stadiile libidoului, sau
tipologia adleriană privind nivelul de socializare.

Teoriile trăsăturilor
Aceste teorii concep trăsăturile ca pe nişte unităţi fundamentale ale personalităţii, ca pe
dispoziţii constante de răspuns Pervin,1994). Sunt reprezentate de aproape toate
teoriile personalităţii care sunt operaţionalizate în diverse instrumente de evaluare a
personalităţii şi la care, într-o formă directă sau indirectă, conceptul de trăsătură este
prezent. Tipurile jungiene operaţionalizate în chestionarul Mayers- Briggs devin categorii
continui adică trăsături. La fel, factorii identificaţi în teoriile omonime sunt de fapt
grupări (clusteri) de trăsături ,şi ei înşişi pot fi trataţi ca trăsături în măsura în care
exprimă şi explică variabilitatea comportamentului.
Trăsăturile, spre deosebire de tipuri, sunt dimensiuni continuui şi se bazează pe
presupunerea că persoanele diferă simultan din punctul de vedere al unor dimensiuni sau
scale (inteligenţă, stabilitate emoţională, agresivitate, dominanţă, etc.). Persoana este
recompusă pe baza poziţiei ocupată pe fiecare scală (Atkinson,1993) sau este concepută
nomotetic drept locul de intersecţie al mai multor variabile cantitative(Allport,1991).
Un teoretician remarcabil al trăsăturilor este J.P. Guilford. Trăsăturile în calitate de
determinanţi ai comportamentului nu pot fi observate direct. Accesul la acestea este
posibil prin inferenţe fondate pe observarea unor “cue-şi” comportamentali- indicatorii
trăsăturilor -care se referă la ce face, ce-i place, cât de bine face şi în ce maneiră cineva
face un anumit lucru. Proprietăţile trăsăturilor se referă la scalaritate (semnifică faptul că
fiecare individ ocupă pe continuumul trăsăturii o pozitie diferită - trait.positions, şi că
poziţia zero este punctul zero al semnifi-caţiei psihologice), la consistenţă (indivizii
diferă din punctul de vedere al variabilităţii trăsăturilor, cei mai predictivi fiind subiecţii
situaţi la capetele scalei unde variabilitatea este mai mică,faţă de subiecţii situaţi la
mijlocul ei unde variabilitatea este cea mai mare.), la universalitate (gradul de
manifestare a trăsăturii în populaţia generală, unele instrumente fiind mai valabile pentru
un segment al populaţiei cecât pentru altul), la generalitate (măsura în care trăsătura se
manifestă în comportamentul persoanei, cum este cazul nervozităţii care vizează nivelul
general al activităţii şi al autocontrolului), la nivelul de organizare , mai mic sau mai
mare al trăsăturilor , şi in sfârşit, la patternurile de organizare ale trăsăturilor, diferite
de la un individ la altul (sociabilitatea cuiva se poate manifesta în uşurinţa de a stabili

11
prietenii, iar la altcineva prin uşurinţa de a stabili contacte de afaceri). Trăsăturile
personalităţii atăt la nivel individual cât şi la nivelul populaţiei pot evolua independent
sau în clusteri.

Guilford prezintă un interesant model structural al personalităţii, compus din trei

niveluri care sunt intercorelate printr-o ierarhie determinativă şi una predictivă.
Conform figurii de mai sus primul nivel este numit hexis şi desemnează dispoziţiile de
comportare (a,b,c,d,etc.) într-o manieră constantă, într-un număr limitat de situaţii .
Acestea au drept indicatori actele specifice de la nivelul inferior, reprezentate de totalul
răspunsurilor unei scale a unui chestionar. La un nivel superior se află trăsăturile primare
(S,A,I,N,O) obţinute prin analiza factorială a intercorelaţiilor dintre trăsăturile hexis pe
care le au ca indicatori . În vârful piramidei se află sindroamele tipuri (a,b) care se obţin
prin intercorelarea trăsăturilor primare. Ierarhiile determinative şi predictive funcţionează
de sus în jos, de la nivelurile superioare către cele inferioare , iar inferenţele au loc în
sens invers, adică indicatorii unei trăsături sunt reprezentaţi de nivelul inferior. Cu cât
gradul de structurare al nivelului superior este mai mare cu atât creşte calitatea predicţiei .
Astfel, cunoscând că o persoană are o înaltă trebuinţă de a se conduce după principii
morale, ne putem aştepta să aibă o înaltă onestitate şi o mare trebuinţă de a proceda
cinstit în diverse situaţii. După Guilford practicienii sunt interesaţi de modelul ierarhic în
măsura în care la unul dintre niveluri sau la altul va găsi informaţia cea mai utilă despre
trăsătura investigată.
Potrivit lui Allport trăsăturile sunt carămizile organizării personalităţii şi
reprezintă integrarea unei clase de stimuli cu o clasă de răspunsuri (Allport, 1991) adică
rezultatul integrării a numeroase deprinderi care au acceaşi semnificaţie adaptativă
generală pentru persoană. Allport distinge între trăsături comune (pe baza cărora
oamenii pot fi comparaţi) şi dispoziţii persoanle( pattern-uri unice de trăsături la nivel
individual, adevărate focare de organizare). Dispoziţiile personale pot fi identificate
printr-o calitate nucleară. Din punctul de vedere al amplorii lor asupra comportamentului
dispoziţiile personale pot fi cardinale dacă influenţează în mod global toate aspectele
personalităţii, centrale sau secundare. Numărul dispoziţiilor persoanle, la nivelul unui
individ, este cuprins între cinci şi zece. Evaluarea personalităţii este în concepţia lui
Allport o problemă de a găsi echilibrul între facorii comuni şi factorii morfogenetici,
genotip şi fenotip, nomotetic şi ideografic şi este posibilă prin studierea dispoziţiilor
personale care implică următorii paşi : 1. Decelarea trăsăturilor comune prin chestionare
(etapa nomotetică,s.n.), 2. Studii de caz, 3. analiza empirică a actelor persoanei
investigate, 4. Abordarea clinică (etapa ideografică, s.n.).

Orientarea factorialistă
R. Cattell în America şi H. J. Eysenck în Anglia sunt principalii reprezentatnţi ai
acestei orientări în studiul personalităţii.
Raymond Cattell defineşte personalitatea ca pe ceva care ne permite să facem
predicţii asupra comportamentului viitor al unei persoane (Cattell,1957). Predicţia
comportamentului este scopul central al studierii personalităţii. Nu putem însă face
predicţii acceptabile asupra comportamentului unei persoane într-o situaţie dată decât în
masura în care cunoaştem elementele de continuitate şi de constanţă în structura
personalităţii- trăsăturile şi patten- urile acestora. Aşadar trăsăturile sunt unităţile

12
structurale ale personalităţii şi reprezintă modalităţile constante ale unei persoane de a
reacţiona la situaţiile stimul. Trăsăturile de personalitate pot fi evidenţiate prin analiza
factorială a unei mase uriaşe de date obţinute prin efectuarea unor multiple măsurători
asupra personalităţii. Spre deosebire de Allport , Cattell nu este de părere că trăsăturile au
o existenţă obiectivată în fiecare individ. El le concepe ca pe nişte constructe ipoteteice
deduse din observarea comportamentului extern (Schultz,1990).
Biotipologia lui Kretschmer
S-a organizat după o metodă empirică, intuitiv-descriptivă, utilizând testele
psihologice şi antropometrice ca mijloace adjuvante. Punctul de plecare este psihiatric.
Ar exista o corelaţie între forma corporală, temperament şi patologia predominantă. Sunt
descrise trei tipuri fundamentale:
• Tipul “picnic-ciclotim” - se caracterizează corporal prin predominarea liniilor rotunde:
cap şi faţă rotundă, gât scurt, trunchi plin şi rotund, membre mai scurte, ţesut adipos
dezvoltat.
Picnicii reacţionează ca o persoană unitară; sunt “sintoni” şi sociabili,
comunicativi, în acord afectiv cu ambianţa. Sunt preocupaţi mai ales de aspectele
concrete ale realităţii. Prezintă oscilaţii între euforie şi tristeţe. Când trăsăturile tipologice
se accentuează, avem psihopatul cicloid. Psihiatric, apare mai frecvent şi mai tipic
psihoza maniaco-depresivă.
• Tipul “leptosom-schizotim” - se caracterizează prin predominarea liniilor ascuţite: faţă
ovoidă uscăţivă, gât lung, corp lung, torace lung şi plat, musculatură şi adipozitate
redusă.
Psihic, predomină ambivalenţa şi preocuparea pentru abstracţii. Sunt persoane
mai puţin sociabile, cu o afectivitate tranzitivă mai săracă (reci afectiv); se decid mai
greu, se frământă mult interior, predomină elementele contrarii; evoluţia vieţii este prin
crize şi nu prin ondulaţii ca la ciclotim; oscilează între hipersensibilitate şi insensibilitate
apatică.
Accentuarea acestor trăsături duce la psihopatul schizoid, care se comportă ciudat, bizar,
neadaptat social. În patologia psihică, este mai frecventă şi tipică schizofrenia.
• Tipul atletic-epileptiform - conformaţia corporală este solidă, cu predominarea liniilor
pătrate şi trapezoide, colţu-roase, cu dezvoltarea pronunţată a sistemului osteo-
muscular. Mişcările sunt mai lente, mai greoaie.
Psihic, sunt persoane perseverente, ordonate, meticuloase, legate de detalii, evoluând din
aproape în aproape, eficient; persoana care cumulează intrapsihic trăirile neplăcute,
ajungând la stări explozive.
Accentuarea patologică ar conduce spre psihopatul epileptoid. Acest tip ar fi mai
predispus spre epilepsie.
Alături de aceste tipuri normale, ar mai exista şi tipuri “displastice”, mai ales când
intervin şi disfuncţii endocrine.
Tipurile pure sunt rare. Ele sunt mai ales modele orientative. În realitate, s-ar întâlni doar
combinaţii ale acestor tipuri. Ar exista unele corelaţii între anumite tipuri şi predo-
minarea unei anumite suprafeţe somatice.

Tipologia lui Sheldon

Seamănă până la un punct cu cea a lui Kretschmer. Punctul de plecare este mai mult
doctrinar (corelarea cu foiţele embrionare) decât intuitiv.

13
Temperamentul este “amestecul” a trei componente primare: visceromorf, somatomorf şi
cerebromorf. Predo-minarea viscerotoniei (legat de endomorfism) înseamnă o viaţă
orientată spre asimilarea şi conservarea energiei. Predominarea somatoniei (legată de
mezomorfism) înseamnă o viaţă orientată spre mişcare, spre utilizarea viguroasă a
energiei. Cerebrotonia (legată de ectomorfism) se manifestă prin inhibarea exprimării
visceroformei şi somatoformei, cu hipersensibilitate.
Se descriu următoarele tipuri:
• Tipul visceral-endomorf are linii rotunde (ca şi picnicul), este prietenos, iubitor, bun
camarad, ataşat de familie şi de trecut, satisfăcut de el însuşi;
• Tipul mezomorf are sistemul muscular şi cardiovascular bine dezvoltat; este puternic,
plin de energie, curajos, combativ, agresiv, cu tendinţe dominatoare, trăieşte mai clar
în prezent. Seamănă cu atleticul;
• Tipul ectomorf are sistemul nervos dezvoltat şi sensibil. Este slab şi fragil, cu mişcări
dizarmonice. Este singuratic, nesigur de sine, repliat asupra propriei persoane.
Vom menţiona în continuare tipologiile cele mai uzitate de psihologia medicală în
practica psihiatrică pe care le vom expune în prezentarea Prof. G. Ionescu.

Tipologia lui Kurt Schneider

Această tipologie edifică o sistematică a tipurilor de personalitate bazată pe trăsături
predominant ale acesteia. În funcţie de intensitatea manifestărilor respective, tipologia lui
K. Schneider se poate referi în acelaşi timp şi la personalităţile incluse sub cupola
gaussiană a normalului. De fapt, "personalităţile psihopatice" (K. Schneider) nu se
întâlnesc numai în clinică sau se întâlnesc în clinică numai în momente de mare acuitate a
fenomenologiei lor. Se poate afirma că "personalităţile psihopatice" fără a reprezenta
tipuri de bolnavi psihici, dau conţinut psihiatriei "extra muros" (din afara zidurilor
spitalului). Urmărind aceste trăsături de personalitate care nu ajung la intensitatea unor
simptome, K. Schneider descrie:
• tipul hipertimic - poate fi hipomaniacal (caracterizat printr-o încărcare afectivă
pozitivă, prin hiperactivitate, realizând un tablou maniacal de mică amplitudine, com-
patibil cu existenţa în mediul social) sau poate fi depresiv, care este negativul
primului;
• tipul neliniştit - cuprinde două variante:
a) senzitiv - caracterizat prin hipersensibilitate şi in-adaptabilitate;
b) anancastic - dominat de introversie şi obsesii.
• tipul paranoic - caracterizat prin orgoliu, vanitate, psiho-rigiditate şi stringenţă logică;
• tipul histeroid - bazat pe egocentrism, superficialitatea efectelor, tendinţă la fabulaţie
şi nevoia de supravalorizare şi supraestimare;
• tipul instabil - ilustrat prin instabilitatea timică, ce are drept consecinţă o instabilitate
socială;
• tipul exploziv - ilustrat prin reacţii emoţionale violent agresive, de scurtă durată;
• tipul apatic - corespunzător schizoidului (descris de Kretschmer), bazat pe
hiposensibilitate şi insuficientă forţă de rezonanţă şi vibrare afectivă;
• tipul abulic - inert, lipsit de iniţiativă şi sugestibil;
• tipul astenic - caracterizat prin fatigabilitate, lipsă de rezistenţă şi perseverenţă.

14
Tipologia Heymans
Nu numai pentru că este o modalitate privilegiată vizată de psihologia medicală,
însă modelul psihoindividual care ni se pare cel mai apropiat de natura şi câmpul investi-
gării sub aspect psihodinamic al persoanei (situaţional, relaţional şi integrativ grupal),
este cel trifactorial realizat de Heymans. Cei trei factori: E - emotivitate, A - activitate, R
- repercursivitate, se combină în 8 profile psihoindividuale generale care oferă o scară de
complexitate, în fond un sistem de gradualizări, din care, în mod subtil, se pot surprinde
amploarea dinamico-proiectivă a experienţei şi trăirii psihologice, a prezenţei persoanei
în lumea situaţiilor şi constelărilor interumane. Factorii menţionaţi (E - emotivitate, A -
activitate, R - repercursivitate) sunt, sub aspect psihologic, repere generale, cu o precizare
orientativă, selectate în vederea înţelegerii formulei subtile la care a recurs Heymans, în
alcătuirea acestui model constituţional, psiho-individual. Emotivitatea (E) ar reprezenta,
psihologic, o accentuare a manifestărilor individuale afective în situaţii comune. Non
emotivitatea (nE) reprezintă o manifestare de ordin emoţional minoră, în situaţiile în care
majoritatea oamenilor sunt, de regulă, profund mişcaţi din punct de vedere afectiv.
Activismul (A), (activitatea) reprezintă o necesitate constituţional-psihologică, în
sensul că individul considerat "activ" (A), se manifestă "de la sine" şi nu în virtutea unor
impulsuri sau comenzi provenite din afară. Non activul (nA) acţionează parcă permanent
împotriva voinţei sale, manifestând psihodinamic rezistenţă şi revendicând, de obicei
lamentativ, efortul pe care este nevoit să-l depună.
Repercusivitatea (R) reprezintă un factor bipolar, un “dispozitiv general psihologic
identificat prin transparenţa faptului de conştiinţă şi plasat între două delimitări externe”:
primaritatea (P) şi secundaritatea (S). Ele se definesc ca o manieră de influenţare şi
intervenţie în durată, a stărilor de conştiinţă manifestate în lungul sentimentului de
existenţă.
Primaritatea (P) semnifică participarea subiectivă in-tensă dar de scurtă durată, uneori
superficială, la circumstanţele cu care se confruntă persoana. P este simbolul psihismului
pulsatil şi comutant - tranzitiv.
Secundaritatea (S) reprezintă o aderenţă (retenţie) persistentă la schema generală a
propriei existenţe. S este simbolul sumativ retentiv, al continuităţii replicate asupra ei
însăşi în mod uzual şi în mod preventiv faţă de circumstanţele marcate de surpriză cu care
vine în incidenţă, când se manifestă, de regulă, prin refuz sau denivelare tensională.
Combinarea lor oferă următoarele opt profile psihoindivi-duale, pe care le prezentăm
astfel:
P Form Denum Valoarea sau Dinamica
r ulă ire ţinta orientării proiectivă
o conduitei
f proiective
i dominante
l
1 nE- amorf liniştea, puterea
nA-P neschimbarea, (forţa zero)
netulburarea
2 nE- apatic tradiţia, forţă
nA-S conservarea monovalentă (1)
reperelor

15
 3 nE-A- sangvin utilitatea, forţă
P succesul monovalentă (1)
4 nE-A- flegmat regula, schema, forţă bivalentă
S ic metoda (2)
5 E-nA- nervos noutatea, forţă
P originalitatea monovalentă (1)
6 E-nA- sentime intimitatea forţă bivalentă
S ntal (2)
7 E-A-P coleric acţiunea forţă bivalentă
imediată (2)
8 E-A-S pasiona împlinirea puterea (forţa
l exigentă trei) (3)
a proiectelor
sau a operei
proprii

Succinte descrieri ale profilelor psihoindividuale Heymans

0) Profilul AMORF=nE nA P
Subiecţii cu acest profil psihoindividual sunt predominant pasivi, egocentrici,
apatici, eventual iritabili în situaţie de suferinţă.
Sunt conştiincioşi în raport cu respectarea unor convenţii şi prescripţii,
remarcându-se printr-o comunicare redusă cu partenerii de relaţii interpersonale,
structurate atât orizontal cât şi pe verticală (integrativ grupal instituţional), dând dovadă
de mult egoism.
1) Profilul APATIC = nE nA S
Subiecţii sunt marcaţi de manifestări polimorfe şi prezintă de regulă o stare relativ
confuză în situaţia de suferinţă. În relaţie interpersonală îi caracterizează supunerea şi
indiferenţa. Aproape că nu-i interesează partenerul însă respectă indicaţiile, prescripţiile
şi convenţiile în mod regulat, situaţie în care-şi satisfac în mod egoist tendinţa lor la
dependenţă, consolidată prin predispoziţia la obişnuinţă interpersonală (relaţională şi
integrativ grupală).
2) Profilul SANGVIN=nE A P
Subiecţii sunt foarte rar anxioşi în situaţie care este matrice ce conţine elemente
de suferinţă. Manifestă multă cooperare interpersonală, fiind de regulă imperativi, deşi
sunt indiferenţi faţă de boală. Ei tolerează mai greu întreruperea altor activităţi în care
erau implicaţi anterior dar pot fi şi sedentari când acestea nu există.
3) Profilul FLEGMATIC=nE A S
În situaţia de suferinţă aceştia consultă specialistul (fac apel proiectiv) doar pentru
acuze subiective foarte precise. În relaţie interpersonală au o atitudine necooperantă dar
co-rectă, plină de simţul datoriei deşi manifestă indiferenţă faţă de partenerul de relaţie
interpersonală (specialist).
4) Profilul NERVOS=E nA P
În situaţie de suferinţă sunt foarte anxioşi, se alarmează foarte uşor, dar se
calmează la fel de uşor. În relaţia inter-personală nu perseverează în vederea depăşirii

16
unor dificultăţi apărute în interacţiunea interpersonală. Sunt capricioşi şi prezintă o
bogată disponibilitate de manifestare nespecifică (neurovegetativă sau histeriformă).
5) Profilul SENTIMENTAL=E nA S
Subiecţii aceştia, în situaţie de suferinţă sunt înclinaţi spre exagerare şi chiar
ipohondrie. Pot stabili un contact relaţional afectiv foarte strâns cu partenerul, dacă acesta
nu-i inhibă sau dacă depăşesc momentele de acută atitudine critică sau de suspiciune, ce-i
sunt caracteristice. Sunt uşor de decepţionat întrucât sunt încrezători, acceptă
prescripţiile, convenţiile, fără opoziţie.
6) Profilul COLERIC=E A P
În situaţie de suferinţă aceşti subiecţi sunt foarte anxioşi, până la dezorganizare.
Apelează prompt la partenerul interpersonal (specialist), dar sunt lipsiţi de curaj în faţa
acestuia. Datorită importanţei pe care o acordă va-lorilor fundamentale care-i
configurează zona hedonică proprie, situaţia (suferinţa) le apare (proiectiv) ca un
obstacol, şi ca un scandal care presupune revoltă. De aceea colaborarea sau cooperarea cu
partenerul în relaţia interper-sonală specifică este satisfăcătoare, dar marcată de multe
momente de insolenţă.
7) Profilul PASIONAL=E A S
Subiecţii îşi îndreaptă atenţia asupra propriilor proiecte sau asupra operei în care
se află implicaţi. În relaţia interpersonală dau dovadă de perseverenţă, bună voinţă şi
spirit de cooperare cu partenerul, fiind loiali şi manifestând o încredere absolută în acesta.
O eventuală decepţie este resimţită profund de pasional şi o returnează, întrucât este
narcisic, distinct, chiar excentric, uneori inflexibil.
Dinamica proiectivă surprinsă prin determinarea conformă modelului
trifactorial al lui Heymans se prezintă ca un câmp de valenţe sau de forţe, care se
compune din dimensiuni emergente ce se manifestă la nivel personal, relaţional sau
integrativ-grupal şi care, după O. Gross, realizează rezonanţa proiectivă, o caracteristică
psihologică a subiecţilor privind manifestarea lor caracteristică, la aceste nivele
psihosociale. S-au dezvoltat multiple tablouri descriptive ale acestor opt profile
psihoindividuale (Viersma, Le Sen, Berger, ş.a.) în funcţie de domeniul în care s-au
efectuat prestaţii psihologice (medical, educaţional, pediatric, etc.).

17
 Un model personologic din perspectivă proiectivă

Cele de mai sus abordate din perspectiva manifestărilor de proiecţie şi

proiectivitate, fac pregnantă utilitatea unui model personologic adecvat.
Se acceptă în psihologia contemporană, că până în prezent nu a fost elaborat un
model al personalităţii fundamentat pe factori de valoare, veridici şi valizi, sprijiniţi pe
dimensiuni esenţiale. În ceea ce priveşte dimensiunea proiectivă a persoanei concrete,
apreciată situaţional şi interpersonal, din punctul nostru de vedere considerăm că este tot
atât de mult o realizare a unor potenţialităţi cât şi un răspuns la o lume organizată într-un
anume mod. Se face aici distincţia dintre procesele psihice pe de o parte înţelese în
accepţiunea lor curentă şi trăsăturile, însuşirile şi factorii de personalitate pe de altă parte
care sunt sinteze, cristalizări specifice, întemeiate pe terenul proceselor psihice. Acestea
din urmă, dacă sunt privite din perspectiva modelului necesar nouă, pot să fie de trei
genuri : similitudini, diferenţieri şi unicităţi.
Apreciem că unicitatea este în mod clar indicele distinctiv, markerul persoanei iar
similitudinile sau diferenţierile se “brodează“, se încorporează, introiectează şi se
asimilează pe acest fundal conturat singular. Această unicitate ţine de dimensiunea
proiectivă a persoanei deoarece este conformă sau identică cu proiectul sau ipostaza
umană a existenţei şi atestă de ce conştiinţa care conform explicaţiilor psihologice apare
la trei ani, se prezintă numai ca o manifestare specific umană, deci ca aparţinând unei
entităţi ce este persoana, dar care, la rândul ei, se dezvoltă şi desăvârşeşte abia în jurul
vârstei de 30 de ani. Modul în care se însuşesc se asimilează şi se manifestă aspectele
diferenţiale umane (deosebirile interpersonale) personologia le-a elucidat prin clasica
baterie de criterii explicative a celor 4D: dezvoltare, devenire, dinamică, descriere.
Modul în care se însuşesc, se asimilează şi se manifestă generalitatea (asemănările
şi similitudinile interumane) de asemenea au fost elucidate de personologie prin bateria
de criterii explicative TICUS = totalitate, individualitate, concretitudine de manifestare
unitară şi sintetică. Se pare că numai aceste două genuri de manifestări (diferenţiale şi
generale) sunt şi cele care pot fi abordabile ştiinţific, adică prin raportare legică fiind
pluralităţi - multitudini adică domenii unde pot fi decelate regularităţi, ordini, legi. Dar
numai acestea.
Unicitatea,în schimb, în accepţiunea sa de singularitate considerăm că nu poate fi
abordată legic. Nu există lege valabilă pentru un eveniment situaţie, ipostază singulară.
Considerăm de aceea că ea poate fi abordată numai proiectiv şi privind numai
manifestările sale ce pot fi raportate cazuistic (clinic).
Prezentăm un model generic personologic iniţial rezultat din perspectiva cercetării
noastre legate de manifestările de proiecţie şi proiectivitate :
În afară de fenomenologie, actualmente, numai proiectivitatea mai are posibilităţi
relevante de a diferenţia de exemplu personalitatea unui copil de modalitatea de
manifestare “copilăroasă“ a adultului. Totodată ea reeşafodează psihologia clinică
precizându-i sfera şi conţinutul (unicitatea persoanei) care fără proiectivitate s-ar rezuma
a fi numai un capitol al psihologiei diferenţiale, unde psihologia clinică s-ar prezenta doar
ca o ştiinţă a deosebirilor dintre persoane. Dar nu numai psihologia clinică ar beneficia de
aceste necesare delimitări. În primul rând psihologia relaţiilor interpersonale.
Acest model face posibilă înregistrarea a două categorii specifice de manifestări
proiective.

18
A) Manifestări proiective de profunzime care coincid cu manifestarea de dinamică
proiectivă a persoanei sau cu unicitatea formulei sale de bază (fond). Ea este de cele mai
multe ori cantonată inconştient deşi în literatura de specialitate se atestă că există modele
personologice care consideră personalitatea ca fiind exclusiv expresia unei înalte
conştientizări.
B) Manifestări proiective de expresie sau de suprafaţă şi care în genere coincid cu
manifestări de conduită proiectivă, exprimată prin diverse grade diferenţiale sau de
generalitate comportamentală (similitudini). În aceste manifestări proiective, structura de
profunzime transpare într-o haină (travestire), uneori redundantă, alteori explicită, chiar
supradeterminată. Altfel expus, manifestările proiective de profunzime ce se prezintă într-
o modalitate ipotetic sincronă (instantanee), se realizează şi se împlinesc diacronic
(desfăşurat), în expresie, sau în manifestările proiective de suprafaţă.
Însă, în acest context, la întrebarea dacă o manifestare expresivă, de suprafaţă este
direct reductibilă la activarea anterioară sau simultană a unei structuri proiective de
profunzime răspunsul este negativ, ori de câte ori actanţa proiectivă lipseşte (ca de
exemplu în alienarea prin despersonalizare). Aceasta deoarece factual tentativa afirmării
funcţionale a structurilor proiective de profunzime depinde de un triplet de criterii :
1) conţinutul proiecţiei - practic neredundant (nucleele proiective fiind „fixaţii”,
necirculante).
2) relaţiile structurante - sunt de tipul invarianţei (nonplasticităţi, rigidităţi).
3) criteriul ontico-simbolic - este definibil prin tipurile de relaţii constitutive care sunt
omologe ale celor ale persoanei şi totodată ale celor din existenţă deoarece (noi apreciem)
că realul şi proiectul sunt contingente sau se pot intrepătrunde condensând şi exprimând
emergent sinergic o actanţă proiectivă personală.
Diacronismul (discursul) proiectiv reprezintă travaliul, şi perspectiva trecerii structurilor
de profunzime în structuri de suprafaţă expresive. Cele două categorii de manifestări
proiective (A şi B) nu au legături liniare de determinare, sau cel puţin explicite. Ele apar
ca un dublaj, aşa cum umbra secondează obiectul. Manifestările acestea de profunzime
îmbogăţesc aparentul exprimat de persoane fără să le împrumute (explicit) nici numele,
nici cauzalitatea. Ele sunt proiecţii de fond, care neînregistrând succesiunea se prezintă ca
proiecţii mai ales prin trăire interioară temporală. Aceasta, subiectiv, reprezintă poate o
modalitate de cunoaştere. Timpul interior nu este de aşa de multă durată cât este de fapt
un ecran proiectiv şi are de multe ori însuşirile spaţiului. El este resimţit ca o experienţă
trăită şi nu ca un reper de ordin tehnologic cu diviziuni temporale (secunde, micro, etc).
Timpul interior este trăit, fiind alcătuit din aceleaşi componente cu proiecţiile profunde
personale. Ecranul acesta proiectiv are mai degrabă caracteristicile unei spaţialităţi
interioare care nu mai este nici episod nici “legendă“ istorică ci este o “scenă“ trăită şi
populată simbolic, care se integrează aparţine şi funcţionează numai în actual. Aici este
angajată combinaţia denumită de psihologia proiectivă ethos/eidos.

Ele valorifică explicit conceptul psihologic “Ego“ înţelegând prin acesta

organizatorul subiectiv intern al persoanei. Menţionăm că termenul Eu de multe ori era
prezentat în expunerile psihologico-personologice, ca fiind echivalent cu personalitatea.
Aceasta deoarece :
1) Nu reflecta ceva (procesele psihice reflectă lumea obiectivă prin produsele lor
subiective-imagini modele simboluri). (*izomorfismul dintre aceste entităţi a părăsit

19
analogia şi a intrat ris-cant precum în psihologia cognitivă în metafora a) brain sau b)
computaţională -cod maşină-*)
2) Nu determină nimic. Orice manifestare de comportament sau de conduită este
determinată de motivaţie.
3) Rezultă că doar orientează distinctiv insul constituind registrul reperelor interne
(cardinale, centrale sau facultative) specifice persoanei şi îndeplinesc un rol antialeator şi
antientropic fiindcă psihismul este structura care înfruntă mulţimea cea mai largă de
evenimente perturbante-aleatorii. Din perspectiva persoanei înţeleasă prin unicitatea sa ca
“eu“ am dedus următoarea componenţă structurală de model personologic, fondându-ne
pe bilanţul de confirmare a datelor cercetării noastre vis-a-vis de conceptele de bază
aparţinând teoriilor consacrate ale personalităţii.
Esenţialul modelului prezentat ţine sub aspect proiectiv de emergenţa raportului
conştient-inconştient ce se prezintă ca un nivel limită de funcţionare a psihismului care
începe cu proiecţia şi se manifestă cu înţelegerea (inter-ligare) persoanei cu mediul, cu
semenii şi cu sine. Proiectiv această emergenţă începe cu ea şi se realizează prin ea. Deşi
o include se delimitează de conştiinţa de sine şi de autoconştiinţă deoarece implică o
impresie timică foarte discretă de existenţă (sunt) proiectată foarte difuz, nespecific pe un
ecran de proiecţie, înregistrare (aici) şi într-o secvenţă de moment de-abia temporalizată
(acum). Toate acestea definesc proiectivitatea ca o calitate a sistemului psihic uman şi a
sistemului de personalitate şi explică de ce aceasta se prezintă dinamic ca un fond actual
marcat de continuum obiectal, emoţional, relaţional, integrativ-grupal. Mai defineşte
deasemenea faptul că ego-ul sau personalitatea nu include numai ceea ce este personal,
caracteristic insului ci şi ceea ce este important pentru el şi-i dimensionează în mod
distinctiv posibilitatea de a corela tendinţele sale interne, intime cu relaţiile externe,
aspiraţia de identificare cu idealuri plăsmuite sau abstracte în virtutea continuei sale
autodepăşiri.
Maniera sa se proiecteză prin manifestările elective, opţionale pe un ecran
proiectiv cu un schelet temporal actual (continuum) şi se proiectează, se aşează adică se
raportează faţă de situaţiile din lume nu numai imediat, impulsiv, ci şi deliberat cu
judecată, ales. Opţiunea este o derivată a posibilului iar acesta este în fapt un proiect, un
produs al combinatoricii proiectiv-imagistice magice, logice, euristice sau personale,
adică o manifestare marcată de o dinamică proiectivă liberă, preferenţială şi distinctă, de
ordin subiectiv-personal.
Prin proiect prototipic (ca ipostază a existenţei), omul, prin manifestările sale de
proiecţie şi proiectivitate se prezintă ca fiind prin excelenţă o fiinţă liberă, având
capacitatea de a-şi face prin el însuşi lege (auto-nomia), de a deveni singur tot mai liber
sau tot mai neliber. Libertatea, psihologic vorbind, reprezintă o ţintă (obiect proiectiv)
sau ecran proiectiv, iar când este o cauză, devine o formă a motivării progresive sau
regresive în ordinea conduitelor orientate adaptativ. Se pare că raportul în optimal
condiţionat psihosocial şi istoric dintre libertate şi responsabilitate stă reperul programatic
al orientării conduitei proiective de specific uman.
Responsabilitatea depinde şi ea de proiectul prototipic uman, denotând că omul
posedă o natură de manifestare distinctă, prevăzută cu capacitatea de a răspunde şi a se
adecva printr-o formulă de răspunsuri expresiv-proiective la o infinitate de incitaţii,
solicitări, chemări, etc. El îşi dezvoltă progresiv maniere de răspuns tot mai expresive
cuprinse între modul de reacţie, reflex, orb şi conduitele expresiv-proiective adecvate

20
până la măiestrie, fiind marcat de responsabilitate optimală în situaţiile sale adaptativ-
libere. Formula proiectiv personală este plasabilă între aceste două extreme (reacţia şi
manifestarea responsabilă expresivă) având o variabilitate dependentă atât de factori
proiectiv situaţionali cât şi de stările interne proiectiv tematice, şi se defineşte cu
termenul de confruntare subiectivă. Aici de regulă se menţionează că există:
1. o responsabilitate faţă de ceva, adică obiect (Alter, valori, lucruri) reprezentând
integrarea acestuia în câmpul conduitelor proiective semnificative pentru subiect
2. o responsabilitate în faţa cui reprezentând conduita proiectivă raportată la un
ecran proiectiv de înregistrare, reprezentând instanţele interne ale personalităţii (ego) sau
instanţele externe sau “delegările” sale: legi, normative, valori.
Modul ideal al raportului dintre liberate şi responsabilitate la nivel de persoană
denotă că sub orice aspect, responsabilitatea se intersectează cu libertatea ca manifestare
umană nu numai la nivel personal ci şi la nivel interpersonal. Reprezentările particulare
deficitare ale raportului dintre libertate şi responsabilitate atestă fie constrângere resimţită
proiectiv, subiectiv, fie manifestări arbitrare. Aceste situaţii particulare pot să conducă şi
la reprezentarea unui model alienat al raportului dintre responsabilitate şi libertate.

21