P. 1
Interpretarea analizelor medicale

Interpretarea analizelor medicale

|Views: 16,366|Likes:
Exprimarea rezultatelor si valori normale ale analizelor medicale
Exprimarea rezultatelor si valori normale ale analizelor medicale

More info:

Published by: Cele Mai Bune Articole on Oct 26, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/17/2015

pdf

text

original

Exprimarea rezultatelor si valori normale ale analizelor medicale

CUPRINS: 1. 2. 3. 4. Exprimarea rezultatelor si valori normale ale analizelor medicale Amniocenteza - Metoda invaziva de diagnostic Analiza biochimica a sangelui Analiza hormonilor (hormonul de sarcina, hormonii glandei tiroide, hormonii glandelor suprarenale, frotiu citohormonal) 5. Analiza mineralelor sau ionograma (sodiu, clor, calciu, fosfor, potasiu, fier, magneziu, plumb, iod) 6. Analiza sangelui din materiile fecale 7. Analiza sucului gastric si analiza bilei 8. Analiza urinei (analiza caracterelor fizice si chimice ale urinei, analiza calculilor urinari, analiza microscopica a urinei) 9. Analize biochimice - analiza bilirubinei si a grasimilor sanguine (colesterol, lipide totale, trigliceride, lipoproteine) 10. Analize biochimice - analiza enzimelor sanguine (fosfataza alcalina, fosfataza acida, aldolaza, transaminazele, colinesteraza, amilaza, LDH, creatin kinaza) 11. Analize biochimice - analiza proteinelor sanguine (proteine totale, proteinograma, probe hepatice, fibrinogen) 12. Analize biochimice (analiza zaharului din sange - glicemia si din urina glicozuria) 13. Analize biochimice ale sangelui - modificari ale transaminazelor hepatice 14. Analize hematologice (hematocrit, formula leucocitara, timp de coagulare, analiza grupelor de sange, etc.) 15. Analize imunologice (sifilis, reumatism, febra tifoida, bruceloza, boli virale) 16. Analize medicale premergatoare sarcinii 17. Analize microbiologice (hemocultura, coprocultura, urocultura, bilicultura, analiza microbilor din nas, gat, urechi, sputa, secretii ale organelor genitale, din boli ale pielii) 18. Analize parazitologice si virusologice 19. Analize recomandate in diferite afectiuni

20. Antibiograma si autovaccinul 21. Aplicatia ecografiei in obstetrica 22. Artroscopia - investigatie invaziva 23. Artroscopia 24. Bilirubina 25. Biochimia organismului 26. Biopsia aspirativa cu ac fin 27. Biopsia sanului 28. Bronhoscopia - explorarea vizuala a cailor respiratorii 29. Bronhoscopia 30. Cancerul de col uterin - posibilitati de diagnostic precoce 31. Care sunt analizele pentru ficat? 32. Colonoscopia virtuala 33. Colonoscopia 34. Colposcopia si biopsia cervicala - informatii generale 35. Colposcopia si biopsia cervicala 36. Cordocenteza - Metoda invaziva de diagnostic 37. Determinarea alfa-fetoproteinei in sange 38. Determinarea cariotipului 39. Diagnosticul radio-imagistic in infertilitatea feminina 40. Ecografia fetala 41. Electrocardiograma 42. Endoscopia digestiva superioara 43. Examinari ale tractului digestiv superior 44. Exudatul faringian 45. Fetoscopia - Metoda invaziva de diagnostic 46. Fibroza chistica (Mucoviscidoza) - Screeningul purtatorilor de anomalii genetice 47. Hepatita cronica cu virus B - cum se pune diagnosticul? 48. Histerosalpingograma 49. Imagistica prin rezonanta magnetica (IRM sau RMN) 50. Indicatii pentru efectuarea cariotipului 51. Investigatii recomandate femeilor peste 40 de ani 52. Laparoscopia in obstetrica-ginecologie 53. Laparoscopia 54. Metode imagistice 55. Mic dictionar de analize medicale, constante biologice (enzime, hormoni, substante organice, etc.) 56. Papiloma virus uman (HPV) - testare 57. Prescurtari si termeni folositi de catre laboratorul de analize medicale 58. Proteina C Reactiva (PCR) 59. Punctia trofoblastica - Metoda invaziva de diagnostic 60. Recoltarea produselor biologice pentru analize (recoltarea urinei, a sangelui, a materiilor fecale, a secretiilor) 61. Sindromul TORCH 62. Testarea fertilitatii - Teste de infertilitate

63. Testarea genetica pentru coreea Huntington 64. Teste alergologice 65. Teste auditive (audiometria) 66. Teste de laborator utile in monitorizarea diabetului zaharat 67. Teste genetice pentru determinarea legaturilor familiale 68. Teste pentru probleme de erectie 69. Testele genetice intra in practica medicala 70. Testul Babes Papanicolau - O investitie in sanatate 71. Testul Babes Papanicolau - patologic 72. Testul de paternitate 73. Testul de supresie la dexametazona 74. Testul pentru Helicobacter pylori 75. Tomografia computerizata 76. Totul despre mamografie 77. Totul despre testele de sarcina 78. Trombocitoza - cresterea trombocitelor 79. VSH crescut: cauze, intrebari, raspunsuri

In tabelele urmatoare sunt redate valorile normale, cantitative ale analizelor medicale exprimate in moli/l sau subunitatile acestora: milimoli/l (a mia parte dintr-un mol/l) sau micromoli/l (a miliona parte dintr-un mol/l). Acestea arata si care este cantitatea de substanta analizata la un ml, la 100 ml sau la un l de produs lichid analizat. Valori in sange Valori normale in grame si submultiplii 0.020-0.050 g/l Acidul uric 2.0-5.0 mg/100 ml Amoniacul 0.1-0.3 mg/l Bilirubina 0.008-0.010 g/l indirecta 0.8-1 mg/100 ml 0-0.0025 g/l Bilirubina directa 0-0.25 mg/100 ml 0.008-0.0125g/l Bilirubina totala 0.8-1.25mg/100 ml 0.090-0.110g/l Calciul 9-11mg/100 ml 3.34-3.95g/l Clorul 334-395mg/100 ml Colesterolul 1.2-2.6g/l Substanta analizata Factorul de multiplicare mg/1X5.95 mg/100mlX59.5 mg/1X58.5 mg/1X1.71 mg/1X1.71 mg/1X1.71 mg/100mlX17 mg/1X0.025 g/1X28.2 mg/100mlX0.282 g/1X2.58 Valori normale in moli si submultiplii 119-297 ľ mol/l 5.85-17.55 ľ mol/l 13.6-17.1 ľ mol/l 0-4.30 ľ mol/l 13.68-21.30 ľ mol/l 2.25-2.75 mmol/l 94-111 mmol/l 3.1-6.7 mmol/l

Creatinina Fierul Fosforul Glucoza Hemoglobina Magneziul Potasiul Sodiul Trigliceridele Ureea Valori in urina Substanta analizata Acidul uric Acidul vanil mandelic Calciul Clorul Creatinina 17-cetosteroizii Fosforul Magneziul Potasiul Sodiul Ureea

120-260mg/100 ml 0.0005-0.012g/l 0.5-1.2mg/100 ml 0.5-1.8g/l 50-180mg/100 ml 0.030-0.045g/l 3.0-4.5mg/100 ml 0.65-1.10g/l 65-110mg/100 ml 12-16gg/100 ml 0.020-0.040g/l 2-4mg/100 ml 0.160-0.200g/l 16-20mg/100 ml 3.1-3.5g/l 310-350mg/100 ml 0.5-1.5g/l 50-150mg/100 ml 0.2-0.5g/l 20-50mg/100 ml

mg/100mlX0.258 mg/1X8.85 mg/100mlX88.5 mg/1X17.9 ľg/100mlX0.179 mg/1X0.032 mg/100mlX00.32 g/1X5.56 mg/100mlX0.055 g/1X0.621 mg/1X0.041 mg/100mlX0.41 g/1X25.6 mg/100mlX0.256 g/1X43.5 mg/100mlX0.435 g/1X1.14 mg/100mlX0.0114 mg/1X16.6 mg/100mlX0.116

44-106 ľ mol/l 9-32 ľ mol/l 0.96-1.44 mmol/l 3.6-6.0 mmol/l 7.45-9.93 mmol/l 0.82-1.64mmol/l 4.5-5.1mmol/l 135-152mmol/l 0.57-1.71mmol/l 3.30-8.30mmol/l

Valori normale in Factorul de grame / 24 ore multiplicare 0.30-0.80 g/24 h g/24 hX5.95 1.7-7.4 mg/24 h 0.10-0.30 g/24 h 6-8 g/24 h 1-2 g/24 h 6-20 mg/24 h 0.5-1.5 g/24 h 0.06-0.18 g/24 h 2-3 g/24 h 4-6 g/24 h 10-35 g/24 h mg/24 hX5.04 mg/24 hX0.025 g/24 hX28.2 g/24 hX8.85 mg/24 hX3.47 g/24 hX32 g/24 hX0.041 g/24 hX25.6 g/24 hX43.5 g/24 hX16.6

Valori normale in mol/24 ore 1.8-4.8 mmol/24 h 8.6-37.3 ľ mol/24 h 2.5-7.5 mmol/24 h 169-225 mmol/24 h 8.85-17.7 ľ mol/24 h 20-70 ľ mol/24 h 16-48 mmol/24 h 2.5-7.4 mmol/24 h 51-77 mmol/24 h 174-261 mmol/24 h 166-581 mmol/24 h

Nota: Pentru aflarea valorilor in grame se impart valorile redate in moli la factorul de multiplicare. Substanta Valori normale

analizata - la barbati = 40-48% - la femei = 36-42% - la copii 2-15 ani = 36-39% - la barbati = 80-100% sau 13-16 g la 100 ml sange Hemoglobina - la femei = 70-90% sau 11-15 g la 100 ml sange - barbati = 4,2-5,6 milioane pe 1 mm cub Globule rosii - femei =3,7-4,9 milioane pe 1 mm cub - copii (1-5 ani)= 4,5-4,8 milioane pe 1 mm cub - la adulti = 4000-8000 pe 1 mm cub Globule albe - la copii (1-6 ani) = 4000-1000 pe 1 mm cub Trombocite - 150 000-300 000/mm cubi Fibrinogen - 200-400 mg la 100 ml sange Lipide totale - 550-750 ml/100 ml Trigliceride - 50-150mg/100 ml Acizi grasi - 200-450 mg/100 ml Lipoproteine - 150-250 mg/100 ml - 1,5-5 UB Fosfataze - 3-13 UK alacaline - 13-45 UI - 1 UB Fosfataze acide - 4 UK - 4-14 UI - 2-10 U/ml - la adulti = 4-6 U.S./ml (unitati Sibley) pe ml ser Aldolaze - 0,9-2,5 Mui/ML SER - la copii = 9 UI/ml ser - 10-40 UK Transaminaze - 2-16 UI - in sange = 8-32UW/1 ml ser - 230-2700 UI/l ser Amilaza - in urina = 16-64 UW/ml urina - 8000-30000UW/24 ore sub 5500 UI/l - 230-2700 UI/l ser - 150-450 unitati Wrobleski LDH - 120-240 U/l - barbati = 10-20 mg/24 h Corticosteroizi - femei 6-15 mg/24 h - copii = 2-4 mg/24 h - in sange = 32 ľmol/l - in urina = 10-100 ľg/24 h Catecolamine = 0,05-0,55 ľmol/24 h - AVM – urina = 1,7-7,4 mg/24 h Hematocrit

Lipaza

= 8,6 – 37,3 ľmol/24 h = 8,6 – 37,3 ľmol/24 h - 20-140 UI

Amniocenteza – Metoda invaziva de diagnostic
Exista la ora actuala la noi in tara numeroase controverse ce privesc infectiile materne cu germeni precum citomegalovirusul, rubeola, listeria sau toxoplasma. Nu de putine ori am vazut drame in care mamele au fost sfatuite sa avorteze pentru ca au avut rezultatele analizelor de sange concludente pentru o infectie in trecut (IgG pozitiv). Trebuie precizat ca acest tip de imunoglobulina semnifica existenta unui contact in trecut intre mama si germenele respectiv cu dezvoltarea imunitatii. Acesta situatie trebuie sa fie clarificata: fatul nu poate fi afectat daca mama are imunitate. Problema devine si mai spinoasa daca mama dezvolta anticorpi de tip IgM, adica de faza acuta. Asta inseamna ca mama a contactat recent boala si acest lucru, cel putin din punct de vedere teoretic, poate conduce la afectarea fatului datorita capacitatii acestor germeni de a traversa placenta. Acum… sigur ca exista cupluri care mai bine intrerup sarcina decat sa “riste” sa dea nastere unui copil afectat. Dar oare asta e singura metoda? Si ce facem cu un cuplu care s-a chinuit ani de zile sa faca un copil, eventual a cheltuit cateva mii de euro pentru o fertilizare in vitro, si i se comunica la un moment dat ca mama a contactat o infectie cu toxoplasma sau CMV? Care este riscul acuma: sa nasca un copil posibil afectat sau sa avorteze un copil sanatos? Grea alegere, nu? Daca ar fi sa alegem dintre cele doua optiuni, cu siguranta ca da. Din fericire exista si o a treia optiune: analiza lichidului amniotic prin metode genetice speciale care sa deceleze prezenta fragmentelor patogene in acest mediu. Si vestea cea mai buna este ca mamele aflate in aceasta grea situatie nu mai trebuie sa calatoreasca pana la Belgrad, Budapesta sau in Germania pentru a face aceste analize, ci se pot adresa unui laborator de aici din Bucuresti. Tehnica : - Amniocenteza se executa in aceleasi conditii ca cele descrise mai sus. - Lichidul amniotic este folosit la detectarea ADN-ului agentului patogen (toxoplasma, CMV, rubeola, etc.) prin folosirea unei metode denumita Polymerase Chain Reaction - Folosirea PCR din lichidul amniotic a revolutionat pur si simplu metodele de diagnostic a infectiilor prenatale, permitand un diagnostic precoce al acestor afectiuni fara a fi nevoie de utilizarea unor metode invazive asupra fatului. - O alta metoda este folosirea lichidului pentru obtinerea unor culturi care sa ateste prezenta agentilor patogeni banuiti Indicatii: - Titruri IgM mari cu absenta anticorpilor clasa IgG pentru CMV, toxoplasma, rubeola, HSV, listeria - Seroconversie a titrurilor IgM catre IgG - Rezultate echivoce la serologia pentru agentii patogeni enumerati mai sus Autor: dr. Dan Tutunaru - medic primar obstetrica ginecologie
www.infertilitate.ro

Are drept principiu prelevarea de lichid amniotic in scopul cariotiparii celulelor fetale existente in acest lichid. Tehnica: - Pacienta este informata in amanuntime despre procedura (in ce consta, care sunt beneficiile si riscurile). - Manevra se executa in conditii de asepsie riguroasa (campuri sterile, instrumente sterile, manusi sterile, etc.). - Pacienta este asezata pe un pat, in decubit. Doctorul sta in stanga pacientei, avand in stanga sa echograful cu ajutorul caruia se va efectua procedura. - Se face asepsia abdomenului gravidei (procedura se executa transabdominal) cu betadina sau alcool iodat. - Se pun campuri sterile care sa izoleze zona unde se va executa procedura. - Se foloseste un ac special in cazul amniocentezei genetice, care este prevazut cu un obturator care sa evite incorporarea de tesut matern in cursul traversarii straturilor abdomenului gravidei (acesta ar compromite analiza genetica, care trebuie sa analizeze numai tesut fetal). Lungimea acului variaza intre 18 cm si 22 cm. Acul are o grosime in general de 0,8 mm, dar pot fi folosite si ace mai groase. - Se scaneaza abdomenul gravidei si se cauta o zona in care sa existe o punga amniotica destul de consistenta, libera de parti fetale, si care sa fie departe de locul de insertie a placentei. - Se introduce acul dupa o prealabila anestezie locala cu xilina a peretelui abdominal. Doctorul trebuie sa urmareasca strabaterea fiecarui strat abdominal atat tactil (simtind fiecare strat in parte strapuns: tegument, aponevroza, muschi, peritoneu si perete uterin) dar mai ales echografic, vizualizand in permanenta varful acului. - Cand echoul varfului acului a ajuns in punga amniotica se extrage obturatorul acului si se extrage 1ml de lichid amniotic care se arunca (se evita astfel contaminarea cu tesut matern care ar putea ramane pe ac) apoi de extrage o cantitate de lichid amniotic egala cu varsta sarciii (de exemplu la 20 saptamani se extrag 20ml). - Seringa se sigileaza cu propriul ac protejat de teaca de plastic si se trimite la laboratorul de genetica, unde celulele continute in lichid vor fi cultivate si vor fi urmarite pe parcursul diviziunii lor, numarandu-se si studiindu-se cromozomii (cariotipare). - Prin aceasta procedura (cariotipare) pot fi descoperite aneuploidii, deletii, translocatii, inversiuni, cromozomi marker, etc. Nu pot fi decelate mutatiile genetice. - Acestea din urma pot fi in parte descoperite folosindu-se PCR (Polymerase Chain Reaction) si includ fibroza chistica, sindromul cromozomului X fragil, sindromul DiGeorge, ca sa enumar doar cateva dintre cele mai comune. - Procedura poate fi executata optim intre 14 si 18 saptamani, insa riscul de avort este cu atat mai mare cu cat varsta sarcinii este mai mica. Aceste limite sunt date de catre literatura din SUA (stat in care dupa 20 saptamani orice delivrenta este considerata nastere) dar la noi in tara nastere este considerata abia dupa saptamana 28, deci amniocenteza poate fi facuta oricand pana la aceasta varsta a sarcinii astfel daca rezultatele indica anomalii cromozomiale, cuplul poate lua o hotarare daca sa pastreze sau sa intrerupa sarcina. - Lichidul extras este centrifugat (se separa celulele de lichidul propriuzis care poate fi si el analizat din punct de vedere biochimic: AFP, bilirubina, etc.) Indicatii: - Studii citogenetice in cazul cand rezultatele la triplul test, testul quadruplu sau la testul integrat indica un risc crescut de trisomie 21, trisomie 18.

-

Antecedente in familie sau copii cu defecte cromozomiale. Avorturi spontane recurente. Translocatii echilibrate la unul dintre parinti. Varsta materna inaintata. La cerere.

Complicatii: - Amniotita 1% (infectie). - Scurgere de lichid amniotic 1-2%, de obicei se rezolva in 2-3 zile. - Avort spontan, procent care depinde foarte mult de priceperea doctorului, datele raportate variind intre 0,5% si 5%. - Lezarea fatului. - Lezarea placentei cu sangerare intraamniotica. - Izoimunizare Rh. - Bradicardie fetala (tranzitorie). Siguranta: - Daca se incearca amniocenteza inainte de 14 saptamani procedura este mai dificila deoarece exista 2 cavitati, cea corionica si cea amniotica. - De asemene la aceasta varsta gestationala se poate extrage foarte putin lichid deci vor fi mai putine celule necesare cultivarii, cu sanse de esec mai mari in obtinerea de rezultate. Dificultati in interpretarea citogenetica: - Mozaicism - Sarcina gemelara bivitelina (doua cavitati amniotice separate). Se injecteaza, dupa procedura, carmin indigo in sacul punctionat primul apoi se punctioneaza celalalt sac. Amniocenteza reprezinta cu siguranta cea mai cunoscuta si practicata dintre metodele invazive de diagnostic fetal. Simplist vorbind reprezinta introducerea unui ac subtire in cavitatea amniotica si extragerea de lichid amniotic. Motivele pentru care se executa aceasta procedura sunt multiple, cele mai frecvente si cunoscute fiind studiul genetic al celulelor fetale din lichidul amniotic, evaluarea maturitatii pulmonare fetale, studiul microbiologic al lichidului amniotic, evaluarea gradului de afectare a fatului in incompatibilitatea Rh, etc. In cazul de RPM se practica amniocenteza pentru a se verifica daca lichidul amniotic este sau nu contaminat cu germenii patogeni rezidenti in vagin. Se fac culturi sau coloratii Gram pentru identificarea bacteriilor. Foarte dificil de executat din punct de vedere tehnic deoarece exista foarte putin lichid, care trebuie aspirat ulterior, iar acest lucru este posibil doar in aproximativ 50% din cazuri. Infectia manifesta clinic este mai comuna la gravidele cu frotiuri sau culturi pozitive. Aproximativ 30% dintre acestea nu vor prezenta simptome clinice de infectie (si nici nou-nascutii) deci este posibil sa nu fie necesara o interventie. Majoritatea pacientelor cu RPM si culturi pozitive intra in travaliu in urmatoarele 48 de ore (deci chiar inainte ca rezultatele sa vina de la laborator) Procedura are o valoare limitata daca decizia va fi luata numai pe baza amniocentezei. Valoarea creste daca exista dubii in privinta infectiei (semne clinice) sau a existentei rupturii de membrane (se injecteaza colorant care va trebui sa apara pe tamponul gravidei).

Pe parcursul vietii intrauterine fatul respira lichid amniotic, vehicularea acestui lichid inauntrul si in afara plamanului fetal furnizand un stimul important pentru dezvoltarea acestui organ. Plamanul este alcatuit dintr-o retea de “conducte” ramificate asemanatoare trunchiului si ramurilor unui copac. Ca si in cazul arborelui, conductele devin din ce in ce mai subtiri si la un moment dat se termina cu niste dilatatii ca niste mici saci, denumite alveole pulmonare. Aceste alveole au peretii extrem de subtiri si contin in grosimea lor numeroase capilare sanguine la nivelul carora se produce schimbul de gaze, oxigen versus bioxid de carbon. Dar oare este suficient ca plamanul sa fie dezvoltat din punct de vedere anatomic? Vom vedea imediat. Sa facem un experiment simplu: luam o solutie de sapun si introducem in ea un tubulet si suflam ca sa facem un balonas. Vom observa ca balonul format in capatul tevii isi va pastra forma atata timp cat capatul opus al tevii este astupat. Cand eliberam capatul observam ca balonasul de sapun se desumfla! Acest fenomen se datoreaza a ceea ce in fizica se numeste tensiune superficiala, forta care se dezvolta la interfata dintre un mediu lichid si aer. Analogia sper ca e clara. Acest fenomen fizic se petrece si la nivelul alveolelor pulmonare. In viata intrauterina fatul poate “respira” fara nici un efort deoarece interfata alveola/lichid amniotic nu dezvolta forta descrisa mai sus. Odata cu “iesirea la aer”, fatul trage acest aer in plamani si astfel se schimba interfata descisa cu una noua, alveola/aer. Lucrul acesta va conduce la aparitia tensiunii superficiale, soldata cu colabarea alveolei in momentul expirului. Copilul ar fi fortat sa inspire de fiecare data cu aceeasi forta pentru a-si umple din nou alveolele cu aer, proces care este mare consumator de energie (cred ca ati incercat cel putin odata in viata sa umflati un balon si ati remarcat ca cea mai dificila etapa este cea initiala, de invingere a rezistentei balonului colabat, si odata ce ati introdus aer in balon umflarea acestuia devine din ce in ce mai usoara). Din fericire Natura a rezolvat aceasta problema prin elaborarea unui amestec de uleiuri speciale care sunt secretate de alveole. Mixtura uleioasa, denumita surfactant captuseste suprafata alveolara si restabileste interfata lichid/alveola, astfel incat alveola nu se mai colabeaza in expir, permitand ca procesul de inspir sa se produca fara efort (deoarece alveola ramane partial umflata). Interpretare: Va veti intreba probabil ce legatura are amniocenteza cu maturitatea pulmonara? Simplu: celulele alveolare secreta aceasta mixtura uleioasa (compusa din Lecitina si Sfingomielina) si astfel substantele ajung in lichidul amniotic. Si de aici putem sa-l studiem noi. Raportul L/S este diferit in functie de varsta gestationala. Exista o crestere lenta a lecitinei pana in saptamana 34-35 apoi concentratia acesteia creste brusc. In acelasi timp concentratia sfingomielinei atinge un platou si apoi incepe sa scada. Un raport L/S egal cu 2 semnifica un plaman fetal matur. Din aceasta cauza se practica amniocenteza in cazuri de sarcini care necesita extragerea fatului cat mai devreme posibil, momentul ales fiind acela in care plamanul fetal a ajuns la maturitate. O alta metoda relativ noua este folosirea unei tehnici ce masoara miligramele de surfactant la gramele de albumina din lichidul amniotic necentrifugat, folosind lumina fluorescenta depolarizata, denumit TDx-FLM ( unde FLM inseamna Fetal Lung Maturity). Daca raportul este peste 55mg/g, plamanul este matur, imaturitate tranzitionala sub 39mg/g, iar intre 40mg/g si 54 mg/g maturitate tranzitionala. Determinarea acestui raport poate fi stabilita mai nou folosindu-se spectrofotometrie infrarosie si nu tehnica de depolarizare fluorescenta ca in TDxFLM.
Limitare:

In diabetul zaharat aceste valori sunt alterate. In consecinta maturitatea pulmonara fetala se apreciaza a fi instalata odata cu decelarea fosfatidil-glicerolului in lichidul amniotic. Reprezinta o metoda extrem de importanta in evaluarea severitatii izoimunizarii Rh si a gravitatii afectarii fetale. Tehnica: - In mare se respecta aceleasi principii de asepsie si manopera ca si la amniocenteza genetica, cu precizarea ca aici nu mai exista grija contaminarii cu tesut matern (deci se poate folosi un ac de punctie fara obturator). - Se tinteste o zona in care sa nu existe placenta care sa fie interpusa pe traiectul acului. - Lichidul prelevat, in general 10ml, se pastreaza in recipient inchis la culoare pentru a preveni denaturarea bilirubinei de catre lumina naturala. - Esantionul se centrifugheaza iar supernatatantul se examineaza in vederea stabilirii gradului de impregnare a lichidului amniotic cu bilirubina. Indicatii: - Titruri de anticorpi mari (peste 1/16). - Valori anormale doppler (se urmareste peak systolic velocity) pe artera cerebrala medie (ACM). - Moarte fetala in antecedente datorata incompatibilitatii Rh. - Fat sever afectat in antecedente datorita aceleasi incompatibilitati Rh. Alegerea momentului: - Deoarece in cursul procedurii se poate produce hemoragie materna cu agravarea sensbilizarii anti-Rh, trebuie acordata o mare atentie momentului efectuarii amniocentezei. - Momentul executarii procedurii depinde de titrul anticorpilor, de dopplerul ACM si de antecedente. - Prima amniocenteza trebuie sa se bazeze pe valorile doppler ale ACM. Interpretare: - Bilirubina reprezinta un produs de metabolizare a hemoglobinei. - Hemoglobina este eliberata in cantitati foarte mari in procesul de distrugere a hematiilor fetale de catre anticorpii materni. - Calea primara de excretie a bilirubinei este plamanul fetal de unde ajunge in lichidul amniotic. - O a doua cale e reprezentata de rinichi, ajungand in acelasi lichid amniotic prin intermediul urinei. - Iinainte de 26 de saptamani exista in mod normal o cantitate redusa de bilirubina in lichidul amniotic, asa ca inainte de aceasta varsta gestationala trebuie o oarecare grija in interpretarea rezultatelor. - Lichidul amniotic este analizat in lumina polarizata care are o lungime de unda de 450nm. Curba de absorbtie a lichidului amniotic necontaminat este folosita drept martor. - Daca lichidul amniotic este contaminat cu bilirubina, proprietatile sale chimice sunt alterate in consecinta se produce o deviere de la normal a gradului de absorbtie a luminii polarizate 450nm. - Rezultatele se inscriu pe o hartie sub forma unui grafic. - Diferenta dintre cele doua curbe poarta numele de ? OD 450 (delta optical density 450) sau curba Liley si reprezinta o cuantificare a gradului de distrugere (hemoliza)

la care sunt supuse hematiile fetale. - Curba Liley are trei zone care pot sa dea masura afectarii fetale: Zona I – lipsa afectarii sau afectare usoara (totusi cam 10% dintre acestia vor necesita ulterior transfuzie); Zona II – afectare moderata; Zona III – afectare severa cu posibila moarte intrauterina in 8-10 zile.

Analiza biochimica a sangelui
Generalitati Analiza biochimica a sangelui este o metoda de analiza a nivelurilor glicemiei, a balantei hidro-electrolitice si a functiei renale. Glicemia reprezinta cantitatea de glucoza din sange – glucoza este un tip de zahar ce asigura energia celulelor organismului. Electrolitii mentin balanta hidrica a organismului si mentin functiile normale ale organismului, ca de exemplu ritmul cardiac, contractia muschilor si activitatea creierului. Rinichii regleaza balanta hidrica (regleaza cantitatea de apa din organism), de saruri minerale si filtreaza produsele toxice sau alte substante ce trebuiesc eliminate din organism. Indicatii Analiza biochimica a sangelui este indicata in analize de rutina, in urmarirea efectelor unor tratamente (de exemplu diureticele date pentru afectiunile cardiace) sau pentru a diagnostica anumite afectiuni. Mod de efectuare Aceasta analiza se face prin recoltarea de sange dintr-o vena a bratului. In unele cazuri este necesar ca inainte cu 10 sau 12 ore sa se intrerupa alimentatia. Analiza bichimica masoara: Sodiu Potasiu Calciu Cloruri Dioxidul de carbon Glucoza Ureea in sange (BUN) Creatinina.

Analiza hormonilor (hormonul de sarcina, hormonii glandei tiroide, hormonii glandelor suprarenale, frotiu citohormonal)
Generalitati

In organism exista doua tipuri de glande, organe care produc secretii: glande cu secretie externa sau glande exocrine ale caror secretii nu se varsa in sange (glanda lacrimala, salivara, glandele care secreta sucuri digestive, etc.) si glande cu secretie interna sau endocrine, ale caror secretii numite hormoni se varsa in sange. Hormonii au rolul de a regla buna functionare a tuturor organelor din corp, care asigura cresterea, perpetuarea speciei, adaptarea la mediu etc. Unele glande endocrine sunt unice: hipofiza, tiroida, pancreasul iar altele sunt pereche: glande paratiroide, suprarenale, genitale (ovarele si testiculele). Analizahormonilor este foarte dificila, de aceea se face numai in spitale sau in laboratoare speciale si numai la indicatia medicului specialist in boli endocrine. Pentru fiecare glanda endocrina exista analize numeroase, dar in exemplele de mai jos sunt amintite numai cele care se utilizeaza mai frecvent in practica medicala. Hormonul de sarcina In timpul sarcinii, acesta este secretat in cantitate foarte mare. Acest hormon se elimina prin urina. Daca urina femii gravide se injecteaza la un broscoi (reactia Galli-Mainini) atunci in urina animalului apar niste modificari care se pun in evidenta prin examenul microscopic al urinei. Reactia este pozitiva chiar dupa 2-3 saptamani de la instalarea sarcinii. Analiza nu este necesara in sarcina normala care se stabileste de orice medic si chiar de catre gravida, ci numai in cazul unei sarcini anormale, in special in sarcina extrauterina. In acest caz, analiza de laborator arata ca este vorba de o sarcina, ajuta sa puna diagnosticul de sarcina extrauterina si sa se ia masuri rapide de tratament pentru a feri femeia de o hemoragiegrava care i-ar putea pune viata in pericol. De asemenea, analiza se mai face pentru a stabili daca o amenoree (absenta ciclului menstrual) se datoreaza unei sarcini sau unei boli endocrine. Mai nou, in locul broastelor, care nu reactioneaza prompt la hormonul de sarcina, s-au introdus teste imunologice de analiza, mult mai precise care sunt preparate de catre Institutul I. Cantacuzino, Bucuresti. Hormonii glandei tiroide Glanda tiroida este situata in partea anterioara a gatului si in mod normal nu se vede. Aceasta glanda, prin principalul sau hormon, tiroxina, are rol in reglarea metabolismului general al organismului, fie accelerand fie diminuand arderea alimentelor din organism, dupa cum este nevoie. In cazul in care glanda tiroida secreta tiroxina in exces se numeste boala Basedow (hipertiroidism) care se manifesta prin slabire, cresterea batailor inimii si temperaturii (piele fierbinte), stari nervoase, metabolism bazal crescut. Din contra, cand scade secretia glandei tiroide (hipotiroidism) atunci apare boala numita mixedem, care se insoteste de semne opuse: rarirea batailor inimii, stare de moleseala, piele umeda si rece, fata umflata (edeme) dand aspect de falsa obezitate. Pentru aprecierea functiei glandei tiroide se cerceteaza iodul din sange. Se intelege ca iodul din sange creste in hipertiroidism si scade in hipotiroidism. Valori normale ale hormonilor glandei tiroide: 4-8 micrograme/100 ml sange. Cantitatea optima de iod din organism este de 4-8 ug (gamma)/100 ml plasma.

Cercetarea functiei glandei tiroide se face si prin injectarea de iod radioactiv. In mod normal iodul este acaparat de glanda tiroida unde este masurat cu un inregistrator special. In hipertiroidism, tiroida acumuleaza mai mult iod, iar in hipotiroidism acumularea de iod este diminuata. Alta metoda de aprecierea a functiei tiroide este masurarea metabolismului bazal, care are valori normale de -10 pana la +10%. Cresterile sau scaderile fata de procentele normale indica hipertiroidism, respectiv hipotiroidism. Persoanele care trebuie sa-si analizeze functia glandei tiroide, vor intrerupe tratamenul cu iod cu cel putin 7 zile inainte de analiza. Hormonii glandelor suprarenale Aceste glande dupa cum arata si denumirea sunt situate deasupra rinichilor si secreta doua categorii de hormoni: corticosteroizii sicatecolaminele. Corticosteroizii iau parte la distributia apei, mineralelor si a glucozei in organism regland deficitul sau excesul acestora. Un exemplu de corticosteroid il constituie cortizonul. De obicei se analizeaza corticosteroizii din urina care se elimina sub forma de 17-cetosteroizi (17-CS). In bolile care ataca glanda suprarenala (boala Addison), in bolile glandei hipofizei, in insuficenta glandelor sexuale, secretia 17-CS este scazuta. Concentratia de 17-CS din urina creste dupa eforturi fizice mari, in stresul psihic precum si in bolile care produc hiperfunctia glandei hipofize, a glandelor suprarenale si sexuale. Valori normale ale corticosteroizilor: - barbati = 10-20 mg/24 h - femei 6-15 mg/24 h - copii = 2-4 mg/24 h Catecolaminele sunt hormoni secretati tot de glanda suprarenala si ajuta organismul sa se adapteze la diferite situatii din mediul ambiant ca: ritm de activitate zi-noapte, efortul fizic, variatiile termice etc. Catecolaminele au un rol important in reglarea activitatii inimii (puls, tensiune arteriala) si rinichilor. Cele mai importante substante care fac parte din grupa catecolaminelor sunt adrenalina si noradrelina. Acestea se gasesc atat in sange cat si in urina, dar de obicei ele se analizeaza in urina. Cresterea exagerata a concentratiei catecolaminelor din sange produce hipertensiune arteriala. In organism catecolaminele sunt distruse si se transforma in acid vanil mandelic (AVM) care se elimina prin urina. Dozarea AVM urinar da indicatii utile despre concentratia catecolaminelor sanguine. Bolnavii carora li se analizeaza catecolaminele si AVM din urina, trebuie sa colecteze urina din 24 ore intr-un vas special primit de la laborator, sa nu foloseasca nici un medicament, sa nu manance fructe si prajituri cu vanilie care ar putea falsifica rezultatele analizelor. Valori normale ale catecolaminelor: Catecolamine: - in sange = 32 umol/l - in urina = 10-100 ug/24 h = 0,55 umol/24 h AVM: - urina = 1,7-7,4 mg/24 h = 8,6 – 37,3 umol/24 h Frotiul citohormonal (citovaginal)
Este o analiza care arata indirect functionarea glandelor sexuale

feminine. Recoltarea secretiei vaginale se face la 24 ore dupa ultima spalatura vaginala, de catre cabinetul de ginecologie, pe lame speciale de sticla. Se va recolta secretia la interval de 6-7 zile dupa ultima zi a ciclului, timp de o luna, adica pe toata perioada ciclului menstrual, dupa care, lamele, etichetate cu data recoltarii, se vor duce toate o data la laboratorul de analize. Dupa o colorare speciala a celulelor din secretia vaginala, se observa la microscop daca caracterele acestor celule indica o functie normala sau o insuficienta a glandelor sexuale (ovare), a glandei hipofizare. Analiza se face in cazuri de tulburari ale ciclului menstrual, insterilitate si pentru aprecierea tratamentului cu hormoni feminini (foliculina, progesteron).

Analiza mineralelor sau ionograma (sodiu, clor, calciu, fosfor, potasiu, fier, magneziu, plumb, iod)
Generalitati Organismul omului ca si al animalelor este constituit si din materie neorganica, adica din minerale (electroliti): metale si metaloide (sodiu,potasiu, calciu, magneziu, clor, fosfor, iod, etc.). Aceste minerale sunt introduse in organism odata cu apa si alimentele. In mod normal exista un echilibru intre cantitatea de minerale introdusa si cantitatea de minerale eliminata din organism prin urina, materii fecale, sudoare, saliva, lacrimi. Perturbarea acestui echilibru, fie printr-un exces fie printr-un deficit, produce tulburari in functia normala a organismului. De obicei, excesul de minerale este rar intalnit deoarece organismul are capacitatea de a regla compozitia in minerale a sangelui, eliminand surplusul de fecale sau urina pe alte cai. Numai in cazul in care functia rinichiului este tulburata de anumite boli, mineralele neputanduse elimina, se acumuleaza excesiv in organism. Lipsa de minerale in organism se datoreaza fie unei alimentatii sarace in elementele respective, fie eliminarii lor accentuate din organism, in bolile care provoaca varsaturi sau diaree, in bolile de rinichi care duc la eliminarea crescuta de minerale din organism, in unele boli ale glandelor endocrine, precum si dupa operatii. Analiza mineralelor (ionograma) se face din sange, din urina sau din ambele, de obicei in spitale, dar si in unele policlinici. Valorile ionogramei variaza cu modul de alimentatie, cu varsta, cu sezonul si cu felul bolii. Rezultatele analizelor se exprima in miligrame de mineral la 100 ml sange, in grame la litru sange sau urina, in grame la urina din 24 sau in miliechivalenti la litru (mEq/l). Sodiul (Natriul, Na) Este un mineral absolut necesar omului, deoarece are capacitatea de a retine apa in organism. Cantitatea de sodiu creste in organism dupa o alimentatie foarte sarata si in bolile de rinichi (insuficienta renala) cand sarea nu se mai poate elimina prin rinichi si ramane stocata in organism. Sodiul scade din sange in urma unui regim desarat sau datorita transpiratiei intense mai ales vara, dupa eforturi fizice sau cand se bea multa apa. Bolile care produc varsaturi sau diaree duc si la o scadere a sodiului din organism. Cand scade sodiul din sange, scade de obicei si din urina. Abuzul de diuretice saraceste, de asemenea organismul in sodiu. In unele boli (nefrita, insuficienta renala, boala Addison, hipertensiune arteriala etc.) este necesar ca sodiul chiar sa fie scazut in organism pentru a cruta rinichii, respectiv inima sa faca eforturi prea mari pentru a-l elimina

din organism. Clorul (Cl) Insoteste de obicei sodiul in organism deoarece este legat de acesta sub forma de clorura de sodiu (sarea de bucatarie). De regula, clorul din organism creste sau scade concomitent cu sodiul. Calciul (Ca) Este mineralul cel mai important si in cantitatea cea mai mare in organism deoarece el formeaza oasele si dintii. O parte din calciu este dizolvat in sange si in celulele corpului avand un rol important in coagularea sangelui, in buna functionare (contractatia) a muschilor scheletului si muschiului inimii, in cresterea si calcifierea oaselor copiilor, in vindecarea fracturilor osoase, etc. Lipsa calciului din organism produce contractii ale muschilor (tetanie, carcei), rahitism la copii, osteoporoza (demineralizarea oaselor), osteomalacie(inmuierea oaselor) etc. Organismul isi ia calciul necesar din apa si din alimentele care contin cantitati foarte mari de calciu (lapte, branza, paine). Dar organismul nu retine pentru el decat o mica cantitate de calciu, restul il elimina prin fecale si urina. Aceasta reglare a calciului se face de catre glanda paratiroida, care se afla situata la gat si care secreta un hormon numit parathormon. Cand aceasta glanda secreta prea mult hormon, creste calciul din sange. De asemenea, in unele boli care ataca (topesc) oasele sau dupa imobilizarea la pat, calciul se elibereaza in cantitati mari din oase, crescand concentratia sa in sange. Consumul de prea multe alimente bogate in calciu face sa creasca concentratia calciului din urina favorizand la unele persoane producerea pietrelor (calculilor) la rinichi. Calciul sanguin este scazut in insuficienta glandelor paratiroide, in bolile de rinichi care nu mai pot retine calciul in corp si astfel il elimina prin urina, precum si in rahitism. Copiii, gravidele, batranii au valori mai mici ale calciului sanguin de aceea acestia au nevoie de mai mult calciu. Vara sub influenta razelor ultraviolete, solare, precum si dupa tratamentul cu vitamina D, concentratia calciului sanguin creste. Fosforul (P) In general, acesta este legat de calciu formand fosfatul de calciu necesar cresterii oaselor, precum si mentinerii integritatii oaselor si dintilor. De asemenea, fosforul are rol in buna functionare a sistemului nervos, a inimii si a enzimelor (fermentilor). Fosforul din organism provine din alimente care contin mari cantitati din acest mineral ca: lapte, branza, oua, icre, creier, carne. Fosforul sanguin creste in sange dupa ingestia excesiva de alimente care contin fosfor dupa tratamentul cu vitamina D, in insuficenta renala, in bolile glandelor paratiroide, in tumori ale oaselor. Excesul de fosfor in sange se elimina prin urina sub forma de fosfat de calciu, fapt care favorizeaza formarea de calculi urinari. O urina care contine o cantitate prea mare de fosfat de calciu se tulbura devenind albicioasa in urmatoarele 30-60 de minute de la urinare. Scaderea fosforului sanguin se intalneste in cazul lipsei sale din alimentatie, in lipsa vitaminei D, in rahitism si in boli ale intestinului cu diaree cronica, care perturba absorbtia de fosfor din intestin. De mentionat ca la copii valorile fosforului urinar sunt mai mari si scad progresiv pe masura inaintarii in varsta.
Potasiul sau Kaliul (K)

Are ca si calciul un mare rol in buna functionare atat a muschilor scheletici cat si ai inimii. De aceea, lipsa potasiului din muschii respectivi determina o slabire in activitatea lor. Potasiul se gaseste in aproape toate alimentele dar mai ales in fructe (mere, cirese, pere) si in zarzavaturi. In mod normal, excesul de potasiu din organism datorat alimentatiei se elimina automat prin rinichi in urina. Dar in bolile in care se impiedica eliminarea potasiului prin rinichi (insuficienta renala, coma diabetica, boala Addison), aceasta se aculumeaza in organism provocand tulburari ale inimii. Potasiul scade din sange cand se consuma alimente sarace in acest mineral ca: paine alba, dulciuri rafinate ori dupa medicamente diuretice sau pe baza de cortizon. De asemenea, medicamentele laxative si purgative elimina odata cu materiile fecale si cantitati mari de potasiu. De aceea, cand se analizeaza potasiul, se va intrerupe tratamentul cu aceste medicamente cu 48 de ore inainte de analiza. Transpiratia abundenta, varsaturile si diareea, mai ales la copii mici, diabetul, postul prelungit sunt cauze frecvente de pierderi ale potasiului din organism. Valori normale:

Minerale Sodiul Clorul Calciul Fosforul Potasiul Magneziul

Serul sanguin Mg/100ml 310-350 334-395 9-11 3,4-4,5 16-20 2-4

Urina

mEq/l 135-152 96-107 4-5 1,3-3,0 4,9-5,6 1,8-3,5

g/24 ore 4-6 6-8 0,10-0,30 0,8-1,5 2-3 0.06-0,18

Fierul

(Fe)

Este principalul mineral care intra in compozitia globulelor rosii ale sangelui, dandu-i acestuia culoarea rosie intensa. De asemenea, fierul ia parte la formarea unor enzime vitale pentru organism, cum sunt enzimele care contribuie la fixarea oxigenului pe celule. Fierul din organism provine din apa si mai ales din alimentele bogate in fier (carne, ficat, splina, oua, morcovi, spanac, soia, ciocolata si altele). Nevoile organismului de fier sunt mici, de 2 mg/zi, asa ca cele 10-15 mg pe zi pe care omul le primeste din apa si alimentele consumate sunt suficiente pentru organism. Totusi la persoanele adulte si mai ales pentru copii subnutriti, lipsa fierului din alimentatie poate duce la anemie feritiva. Scaderea fierului din organism se intalneste dupa hemoragii mari, ori chiar dupa hemoragii mici si repetate ca sangerari din nas, din caile urinare si genitale, din tubul digestiv (hemoroizi), etc. Bolile digestive, operatiile pe stomac si intestin produc anemie prin faptul ca reduc absorbtia fierului in organism. Anemia prin lipsa de fier se stabileste numai de catre medic dupa analiza sangelui. Valori - Barbati = 0,90-1,50 - Femei = 0,8 – 1,40 normale ale mg/l (90-150 ug sau mg/l (80 – 140 ug sau fierului: gamma/100 ml) gamma/100 ml).

Magneziul

(Mg)

Este un element chimic indispensabil unei bune functionari a unor organe din corpul omenesc: ficat, muschi, sistem nervos, etc. El intra in compozitia enzimelor ce iau parte la arderea glucozei in organism si impreuna cu calciul intervine in activitatile musculare. Cresterea concentratiei magneziului sanguin se intalneste in insuficienta renala (din cauza ca rinichii nu il pot elimina din urina), in diabetul grav, in boala Basedow (hiperfunctia glandei tiroide). Valorile magneziului sanguin scad in insuficienta tiroidei, dupa pierderile exagerate prin varsaturi si diaree sau prin urina, dupa medicamente diuretice precum si in alcoolismul cronic. Lipsa magneziului se resimte mai mult la copii decat la adulti. Valori - Sange - Urina Plumbul (Pb) Nu este un constituent normal al organismului, dar datorita poluarii apei si alimentelor acest mineral ajunge si in organism. La persoanele care lucreaza in mediul toxic cu plumb (tipografi, vopsitori, pictori, muncitorii care lucreaza in metalurgie) concentratia acestui element din organism poate creste pana la doze toxice. De aceea, aceste pesoane trebuie sa-si analizeze periodic sangele si urina, pentru a putea preveni intoxicatia cu aceasta substanta. Valori - Sange - Urina Iodul Are valori normale cuprinse intre 4-8ug (gamma) la 100 ml plasma. = = pana pana normale ale la la 40 125 ug/100 ug/24 plumbului ml ore. (I) normale ale = 2.5-7.4 magneziului: 0.82-1.64mmol/l mmol/24 h.

=

Analiza sangelui din materiile fecale
In mod normal in materiile fecale ale omului nu se gaseste sange. Numai in unele boli ale tubului digestiv care produc sangerari (hemoragii) cum sunt ulcerul gastric, ulcerul duodenal, enterita, colita, sangele apare in materiile fecale. Cand hemoragia este mare si provine din partea superioara a tubului digestiv (stomac, intestin) scaunul are un aspect negricios din cauza digerarii sangelui respectiv. Daca hemoragia provine din partea inferioara a intestinului (hemoroizi) atunci sangele nu este digerat si scaunul apare colorat in rosu. In cazurile in care hemoragia este mica (hemoragie oculta), chiar daca este permanenta, scaunul nu pare colorat si in aceasta situatie numai laboratorul poate preciza daca este sange in scaun. In vederea acestei analize persoana suspecta de hemoragie trebuie sa urmeze intocmai, timp de 3 zile regimul alimentar prescris de medic, compus din lapte, branza, fainoase si cartofi. Se vor scoate din alimentatie carnea de orice

fel, ouale, legumele verzi si nu se va lua nici un medicament. Dupa acest timp se va recolta o cantitate de materii fecale cat o nuca, care se va transporta la laborator intr-un recipient de material plastic. Materiile fecale nu trebuie sa fie in contact cu vase sau recipiente din fier. Este bine ca persoanele care au hemoroizi ce sangereaza, sa informeze de acest lucru pe medic, pentru ca in acest caz rezultatul analizei nu are nici o valoare. De asemenea, persoanele carora le sangereaza gingiile vor evita sa se spele pe dinti inainte de analiza, caci sangele inghitit poate modifica rezultatul analizei.

Analiza sucului gastric si analiza bilei
Analiza sucului gastric (stomacal) Sucul gastric este secretat de stomac, fiind compus din apa, acid clorhidric, pepsina (enzima), mucus si minerale. El contribuie la digestia alimentelor din stomac, in special a acelora care contin proteine: carne, lapte, oua. In mod normal sucul gastric este acid. In gastrita cronica, pelagra, in unele anemii, in tumorile stomaculu aciditatea gastrica este scazuta sau chiar lipseste. Scaderea aciditatii gastrice se intalneste si la unele persoane sanatoase, mai ales dupa varsta de 60 ani, dupa un stres care poate opri secretia gastrica, etc. Un suc gastric cu aciditate scazuta nu mai are capacitatea de a digera suficient alimentele care contin proteine. Acestea trecand nedigerate in intestin produc o serie de tulburari digestive (enterocolita). Cresterea aciditatii gastrice (hiperaciditate) care se intalneste in gastritele acute, in ulcerul gastric si duodenal precum si la persoanele sanatoase, dupa o alimentatie care excita secretia acida a stomacului (condimente, alcool, cafea) sau dupa tutun. Pentru aprecierea gradului de aciditate se dozeaza acidul clorhidric din sucul gastric. Sucul gastric se recolteaza dimineata cu un tub subtire de cauciuc care se inchide de catre bolnav pana ajunge in stomac (tubaj gastric). Bolnavul nu trebuie sa inghita saliva caci se amesteca cu sucul gastric iar daca are o proteza dentara mobila trebuie sa o scoata (pericol de inecare). De asemenea, inainte de recoltare nu se vor consuma alimente, bauturi, nu se vor lua medicamente si nu se va fuma. Pentru a se produce o secretie gastrica mai mare i se da persoanei respective sa bea o solutie slaba de alcool sau i se injecteaza o fiola de histamina. Sucul gastric se extrage cu o seringa si se analizeaza. Aciditatea sucului gastric se exprima in grame de acid clorhidric la litru (g HCl ‰) sau in ml hidroxid de sodiu normal pe 10 (ml NaOHN: 10). Acidul din stomac poate fi in stare libera sau legat de alte substante. Valori normale:
Aciditatea gastrica normala g HCl ‰ m Eq ‰ 1,7-2,0 46-55 Ml Na O H N: 10 20-40

Aciditate libera
totala

Aciditate

2,0-3,5

55-100

40-60

Analiza bilei
Bila este o secretie a ficatului, care are rolul de a favoriza digestia grasimilor alimentare. Secretia biliara mai intai se colecteaza intr-un rezervor, in vezica biliara

si de acolo se varsa in intestin dupa necesitatile organismului. In vederea analizelor, bila se recolteaza fie in spital, fie in policlinica. Sunt valabile aceleasi recomandari mentionate la analiza sucului gastric. Extragerea bilei se face cu un tub subtire de cauciuc care se inghite de catre bolnav pana ajunge in duoden (tubaj duodenal). Cu ajutorul unei seringi se recolteaza trei probe de bila: proba A, care provine din canalul biliar, proba B care provine din vezica biliara si proba C, care provine direct din ficat. Din lichidul biliar se fac analize microscopice si bacteriologice. Analizele microscopice urmaresc sa descopere leucocite, eritocite, levuri, paraziti (giardia sau lamblia), care in mod normal nu se gasesc in bila. Uneori se pot gasi si cristale care stau la baza formarii calculilor biliari. Analizele bacteriologice depisteaza microbii cauzatori ai infectiilor biliare (vezi bilicultura).

Analiza urinei (analiza caracterelor fizice si chimice ale urinei, analiza calculilor urinari, analiza microscopica a urinei)

Analiza urinei Primul produs biologic care s-a analizat in vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Inca de acum 3000 de ani, medicii din antichtate stiau sa examineze urina si pe baza caracterelor sale fizice (cantitate, culoare, limpezime, sange, cheaguri, spuma, sediment) stabileau diagnosticul si chiar prognosticul bolilor. In evul mediu au aparut uroscopistii sau prorocitorii de urina care puneau diagnosticul tuturor bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopistii aveau si ajutoare, “curieri de urina” care transportau urina de la bolnavi in “laboratorul” uroscopistilor. Urina este produsa de rinichi atat prin filtrarea sangelui (urina primara) cat si prin retinerea (reabsorbtia) din urina primara numai a acelor substante care mai pot fi necesare corpului (apa, zahar, minerale, etc.). Ceea ce mai ramane neretinut din urina primara (o parte din apa minerala, reziduuri toxice rezultate din arderea alimentelor in organism) constituie urina finala care se elimina prin caile urinare. In urina se elimina astfel peste 150 de substante chimice, minerale si organice, dar in mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizeaza numai cateva componete principale. Analiza caracterelor fizice ale urinei Culoarea urinei normale este galbuie sau rosiatica. Ea este mai inchisa la culoare cand este foarte concentrata sau dupa consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclina, albastru de metilen, etc.). In bolile insotite de eliminarea sangelui in urina, urina are o culoare rosie murdara. Iar in bolile de ficat cu icter, bila trecand in sange se elimina prin urina producand o culoare bruna-negricioasa (ca berea neagra). Si o serie de alimente ca: sfecla, varza rosie, bomboanele colorate, etc. pot sa modifice culoarea normala a urinei.
Mirosul urinei este specific. In infectiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se elimina prin urina pot sa-i imprime acesteia

mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetona, iar a alcoolicilor a alcool. Transparenta este caracteristica urinei proaspete; dupa cateva ore de la urinare se poate tulbura, mai ales daca este tinuta la rece. Acest lucru se datoreaza precipitarii (solidificarii) sarurilor minerale care se gasesc in mod normal dizolvate in urina si nu constituie simptomul vreunei boli asa cum cred unele persoane. Dar daca urina proaspata, calda este tulbure atunci poate fi vorba de o infectie (puroi si mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate in calciu (lapte, branza) ori de carne. In cazul unei urine cu sange, se pot vedea plutind cheaguri cu sange. Pentru a putea aprecia daca urina este clara sau tulbure trebuie sa fie examinata intr-o sticla sau eprubeta necolorata. Cantitatea de urina in 24 de ore la un adult variaza de la 1-1,5 litri. In sezonul cald, dupa febra, dupa varsaturi, diaree, dupa transpiratii intense (deshidratare), dupa fumat sau consum redus de lichide, cantitatea de urina este mai mica. In socul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme, in bolile care retin apa in organism (insuficienta cardiaca, ciroza hepatica) cantitatea de urina scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficienta renala, infectii renale) sau intoxicatii cu substante chimice in care cantitatea de urina scade sub 500 ml (oligurie). In aceste situatii organismul sufera deoarece nu se mai pot elimina prin urina deseurile nesanatoase din sange. In bolile care blocheaza caile urinare (calculi urinari, hipertrofie de prostata, etc.) din cauza dificultatii de a urina, cantitatea de urina este mai mica. Dupa frig, emotii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sarate, de alcool, creste si cantitatea de urina peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza renala) care nu mai permit reabsorbtia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantitati foarte mari de urina. Datorita consumului exagerat de lichide, in diabetul zaharat netratat, bolnavii elimina cantitati mari de urina, pana la cativa litri pe zi. Exista si un ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare in timpul zilei si mai mica in timpul noptii. Inversarea acestui ritm indica o tulburare in functia rinichiului. De asemenea, barbatii elimina mai multa urina decat femeile. Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacat a apei (care este de 1000) si se determina cu urodensimetrul. Valori normale in cazul densitatii: 1015-1030. Cand se consuma mai multe lichide, deci in cazurile in care creste cantitatea de urina, se produce in general o scadere a densitatii urinare si invers, cand urina din 24 de ore este in cantitate mai mica si mai concentrata, atunci densitatea urinara este mai crescuta. Numai in diabetul zaharat, in ciuda unei cantitati mari de urina, densitatea urinei nu scade, ci creste datorita zaharului dizolvat in urina. O densitate urinara se considera anormala atunci cand examenele repetate arata cifra sub 1012. Aceasta situatie arata ca rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urina mai concentrata. Cresterea densitatii urinare peste cifra 1030 indica fie o deshidratare a organismului, fie un diabet zaharat.
PH-ul urinar sau reactia urinei arata daca urina este acida sau alcalina. Determinarea pH-ului se face cu o hartie impregnata cu tinctura de turnesol (sau cu alta substanta indicatoare). Se introduce hartia in urina si se observa modificarea culorii benzii de hartie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerata acida si hartia se inroseste, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerata alcalina si hartia se

albastreste. In mod normal urina este acida avand pH-ul cuprins intre 5,5 si 6,5. Dupa o alimentatie bogata in carne si medicamente acide (sare de lamaie, vitamina C), se elimina o urina mai acida, iar dupa un regim alimentar vegetarian, dupa medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau dupa infectii ale aparatului urinar, devine alcalina. Urina care este permanent prea acida sau prea alcalina, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat si carbonat de calciu. Analiza chimica a urinei Albumina sau proteinele urinare provine din albumina sanguina, si in mod normal ea nu se gaseste in urina. Dar in bolile care altereaza porii din filtrul rinichilor sau in bolile care produc sangerari pe traiectul cailor urinare, albumina trece in urina (albuminurie, proteinurie). La unele persoane cu constitutie mai slaba a rinichilor urina poate contine albumina in cantitate mai mica. Este vorba mai ales de tineri de 15-25 ani, de obicei slabi si inalti, care dupa eforturi fizice, dupa mers, dupa statul indelungat in picioare prezinta albuminurie tranzitorie in timpul zilei, care dispare noaptea si dupa repaus la pat. Albuminurii tranzitorii se mai intalnesc dupa frig, stari emotionale, vaccinari si stari alergice, dupa consumul de oua si medicamente in timpul sarcinii. Albuminurii permanente si masive se intalnesc frecvent in cazul bolilor de rinichi si ale cailor urinare (bazinet, uretere, vezica): glomerulonefrita, nefroza, cistita, pielocistita, tuberculoza renala, calculi urinari etc. Si alte boli care pot atinge rinichiul se insotesc de albuminurie cum sunt: hipertensiunea arteriala, diabetul, bolile de sange si de inima, infectii cu microbi sau virusuri, intoxicatii cu substante minerale sau organice. Deseori albuminuria se insoteste de hematurie. Dupa pierderea cronica de albumina prin urina se produce o scadere a proteinelor corpului cu consecinte negative asupra intregului organism. In marea majoritate a cazurilor albuminuria este moderata si se apreciaza calitativ, in raport cu cantitatea de albumina, astfel: - albumina=absenta; nor foarte fin; nor fin si dozabila. In acest caz se face si dozarea albuminei din urina care se exprima in g/l. Aprecierea se mai poate face si prin 1-3 plusuri. Zaharul sau glucoza din urina (glucozuria sau glicozuria). Medicii din antichitate au observat sa urina diabeticilor care este dulce, atragea furnicile si albinele si au numit-o “urina de albine”. Ei foloseau aceste insecte pentru descoperirea diabetului, metoda aceasta fiind cea mai veche “analiza medicala” care se cunoaste. Mai tarziu, medicii sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet zaharat chiar la patul pacientului prin simpla gustare a urinei. Asa cum s-a aratat la analiza zaharului in sange, cand glicemia din diabet depaseste 150-200 mg/100 ml sange, glucoza (zaharul) trece prin filtrul renal si se elimina prin urina, de unde poate fi analizata. De mentionat ca glicozuria nu se intalneste numai in diabet ci si in alte situatii, de exemplu, dupa un consum exagerat de glucoza sau alte zaharuri, dupa diferite medicamente, la femeile gravide si la persoanele care urmeaza tratamente cu hormoni. Exista persoane care, fara sa aibe diabet zaharat, elimina permanent sau periodic zahar prin urina (diabet renal). Acest fapt se datoreaza unui defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei in urina, care nu influenteaza starea de sanatate a persoanei respective.
Corpii cetonici nu se gasesc in urina normala. Dar dupa cum s-a aratat la diagnosticul de laborator al diabetului, concentratia lor urinara creste foarte mult in diabetul zaharat netratat. Si alte cauze pot sa creasca concentratia corpilor cetonici din urina: infectii microbiene, intoxicatii grave, dupa un post prelungit sau dupa un

regim alimentar sarac in dulciuri si bogat in grasimi, in cursul sarcinii, dupa varsaturi prelungite. Unele medicamente luate de bolnavi produc o reactie falsa pentru corpii cetonici. Prezenta corpilor cetonici se noteaza cu 1-3 plusuri. Pigmentii biliari sunt substante colorate care ii imprima bilei hepatice culoarea brun-verzuie. In bolile de ficat insotite de icter, acesti pigmenti trec in sange dand culoare galbena pielii, iar din sange trec in urina, colorand-o in brun. In mod normal, pigmentii biliari sunt absenti in urina. Prezenta lor se notifica prin expresia “prezenti”. Urobilinogenul este o substanta care se gaseste in cantitate mica in urina normala. Insa in bolile de ficat cu sau fara icter (hepatita, insuficienta hepatica) in intoxicatiile care ataca ficatul, in boli ale vezicii biliare (colecistita), in bolile intestinale cu tulburari de digestie (enterita,colica, constipatie) urobilinogenul este foarte crescut. Prezenta sa in urina se exprima calitativ prin 1-3 plusuri ori prin expresia “normal” sau “crescut”. Mineralele urinare sunt aceleasi care au fost descrise si in sange, dar in urina concentratia lor e mult mai mare, deoarece rinichii elimina prin urina orice exces de minerale din sange si din organism. Deseurile toxice rezultate din arderea proteinelor ca acidul uric, creatinina, ureea sunt, de asemenea, eliminate in cantitati mari prin urina. Cercetarea lor in urina se face mai rar, deoarece analiza sangelui ofera date mai precise. Analiza calculilor urinari Calculii sunt niste concretiuni ce se formeaza in rinichi sau in vezica urinara, datorita solidificarii substantelor minerale sau organice, care se elimina in exces prin urina. Calculii urinari produc dureri, hemoragii (hematurie) si infectii ale cailor urinare. Analiza calculilor se face pentru stabilirea compozitiei lor chimice, cu scopul de a se cunoaste masurile ce trebuie luate pentru prevenirea formarii de noi calculi. De aceea, bolnavul care are o “criza de rinichi” (colica renala) trebuie sa fie atent cand urineaza pentru a recupera eventualul calcul si a-l aduce la laborator ca sa fie analizat. In vederea recuperarii calculului (mai ales daca este mic) bolnavul trebuie sa urineze timp de 4-5 zile intr-un borcan de sticla. Apoi urina se filtreaza printr-o bucata de tifon, care retine calculul. Prevenirea formarii calculilor se face in primul rand prin regim alimentar. Astfel, persoanele care au facut calculi de fosfat de calciu vor evita alimentele bogate in calciu si fosfor (lapte, branza) iar cele care au avut calculi de oxalat de calciu vor consuma mai putine alimente care contin calciu si oxalat (spanac, cafea, ciocolata, ceai etc.); persoanele care au avut calculi de acid uric sau urat vor reduce ratia de carne. Indiferent de compozitia chimica a calculului urinar, pe langa aceste recomandari, la indicatia medicului, bolnavii vor trebui sa ia si alte masuri de prevenire a calculozei urinare. Analiza microscopica a urinei
Elementele si formatiunile solide din urina cum sunt celulele, cristalele etc. se pot observa numai la microscop. Cand aceste elemente sunt putine, nu au importanta pentru sanatate, dar cand depasesc o anumita cantitate pot ajuta la punerea unui diagnostic. La femei unele din aceste elemente pot proveni nu numai din urina ci si din sfera genitala. De aceea pentru a evita unele confuzii, la femei se recomanda repetarea examenului microscopic din urina recoltata dupa toaleta

prealabila. Celulele epiteliale sunt rare in mod normal, dar in infectiile vezicii urinare si ale rinichiului pot deveni numeroase. Leucocitele sunt celule sanguine albe, care au trecut in urina din sange (leucociturie) de obicei cu ocazia unei infectii urinare acute sau cronice (puroi). Hematiile (globulele rosii) provin din sange si indica o sangerare (hemoragie) la nivelul cailor urinare sau ale rinichilor. Infectiile urinare acute (cistita, glomerulonefrita, pielocistita), infectiile urinare cronice (pielonefrita, tuberculoza), calculii urinari, tumorile, bolile de sange, hipertensiunea arteriala, etc., sunt insotite de eliminari de sange in urina (hematurie). Uneori hematuria este asa de mare incat sangele care coloreaza urina, producand cheaguri, se vede si cu ochiul liber. Dar sunt persoane care prezinta hematurie fara a avea vreo boala oarecare ci datorita unei debilitati ereditare a rinichilor (hematurie congenitala). Cilindrii urinari sunt niste formatiuni cilindrice care apar numai in cazurile de boli are rinichilor (glomerulonefrita, nefroza). Cristalele urinare de natura minerala sau organica se gasesc la toate persoanele. Insa sunt persoane care elimina aproape permanent cristale numeroase de acid uric si de oxalat de calciu, mai ales cand urina este prea concentrata. In astfel de situatii exista riscul de a se forma piatra la rinichi. Si unele medicamente (sulfamildele) pot sa se elimine sub forma de cristale, perturband filtrarea urinei la nivelul rinichiului. Un consum mai crescut de lichide poate sa previna formarea de cristale in urina. Microbii care se pot inmulti in urina si care sunt cauza infectiilor urinare. Se observa la microscop. Pentru aprecierea cantitativa a elementelor celulare din urina se face numaratoarea la microscop (proba Addis) in felul urmator: dimineata bolnavul goleste vezica urinara dupa care sta in repaus la pat trei ore. Apoi se recolteaza toata urina stransa in acest timp si se aduce la laborator. Urina se examineaza la microscop numarandu-se elementele celulare. Numarul de elemente celulare gasite se exprima pe mililitru de urina si pe minut. Valori normale: - Leucocite = 2500 pe ml/minut - Eritrocite = 3000 pe ml/minut.

Analize biochimice - analiza bilirubinei si a grasimilor sanguine (colesterol, lipide totale, trigliceride, lipoproteine)
Analiza grasimilor sanguine
Grasimile sau lipidele sunt substante organice grase, care constituie cea mai mare sursa de energie pentru organism, deoarece prin “arderea” unui gram de grasimi se elibereaza 9 calorii. Aproximativ 15% din greutatea corpului uman este constituita, in mod normal, din grasimi. Marea majoritate a grasimilor sunt depozitate sub forma

solida in diferite organe sau piele, iar o mica parte circula in sange sub forma lichida. Grasimile depozitate constituie rezerve de energie pentru cazurile in care omul este subalimentat din diferite cauze si sursa de energie pentru eforturile fizice. In aceste situatii grasimile stocate se mobilizeaza, intra in sange si prin arderea lor contribuie la eliberarea de energie, necesara pentru activitatea vitala a organismului. Cand depozitarea de grasimi se face in cantitati mult mai mari decat necesitatile organismului apare obezitatea de diferite tipuri si grade, iar cand cantitatea de lipide din sange creste peste limitele normale se vorbeste de hiperlipidemie. Grasimile corpului provin din consumul alimentelor grase ca: unt, untura, slanina, ulei sau a dulciurilor, fainoaselor, carnii, etc. care se pot transforma in grasimi. Cand lipidele depasesc concentratiile normale din sange ele se pot depune in peretii arterelor (ateroscleroza). Cu timpul arterele se ingroasa, iar interiorul lor se stramteaza in unele cazuri pana la astupare. Din aceasta cauza sangele nu mai poate circula si iriga organele importante ca inima, creierul etc. Astfel, prin astuparea arterei coronare, care iriga inima se produce angina pectorala si infarctul miocardic. Datorita cresterii rigiditatii (sclerozarii) arterelor (ateroscreloza), acestea se pot rupe producand hemoragii in creier sau in alte organe. Pentru scopuri medicale, se analizeaza numai grasimile din sange, care sunt de mai multe tipuri: lipide totale, trigliceride, acizi grasi, colesterol, lipoproteine si altele. Lipidele totale Reprezinta toate substantele grase care circula in sange exprimate la 100 ml ser. Scaderea lipidelor sub 500 mg% se intalneste in subalimentatie, in bolile ficatului, in boala Basedow (hiperfunctia glandei tiroide), in afectiunile acute, dupa eforturi fizice. Valori normale ale lipidelor totale: 550-750 ml/100 ml Dar scaderea lipidemiei nu are semnificatie patologica deosebita. Mai daunatoare pentru sanatate este insa cresterea lipidelor totale serice peste valorile de 1000 mg% (hiperlipidemie). Atunci sangele devine albicios, circula mai greu, mai ales la inima si creier. Prin actiunea cronica, indelungata a hiperlipidemiei asupra vaselor sanguine se favorizeaza aparitia precoce a arterosclerozei. Cresterea lipidelor totale se intalneste in: - supraalimentatie in special cu grasimi - in unele boli ereditare, constitutionale, in care cresterea lipidemiei nu este in legatura cu alimentatia, ci cu sinteza crescuta de lipide in ficat - in unele boli de ficat si de rinichi - in insuficienta glandei tiroide - in diabetul zaharat, netratat in inanitie cand lipidele sunt mobilizate in sange - in intoxicatia cu alcool si alte substante toxice - in stresul psihic puternic (teama emotii, suparari), situatii care mobilizeaza grasimile din depozitele corpului si le trec in sange. La 4-8 ore dupa masa, lipidele totale cresc la toti oamenii de aceea este necesar ca analizele lipidelor sa se faca dupa 12 ore de la ultima masa. Hiperlipidemia de origine alimentara dispare dupa o zi in care nu se consuma grasimi, pe cand cea de origine nealimentara nu numai ca nu dispare dar se si accentueaza. Trigliceridele Sunt lipide mai simple care intra in compozitia grasimilor si au rol energetic. Cresterea lor este produsa de aceleasi cauze care produc si cresterea lipidelor totale, dar trigliceridele in exces prezinta un risc mult mai mare pentru screlozarea arterelor.

Valorile normale ale trigliceridelor se incadreaza intre 50-150mg/100 ml. Acizii grasi Sunt lipide si mai simple pentru ca din ei se sintetizeaza trigliceridele. Sunt de doua tipuri: acizi grasi saturati (palmitic, stearic, etc.) care se gasesc mai mult in grasimile animale si acizi grasi nesaturati (olei, linoleic, etc.) care se gasesc mai mult in grasimile vegetale. Un consum prea mare de acizi grasi saturati in dauna celor nesaturati duce la ateroscreloza si implicit la boli cardiovasculare. Eschimosii care consuma mult ulei de foca bogat in acizi grasi nesaturati fac rara ateroscleroza. Concentratia acizilor grasi din sange variaza mult in raport cu alimentatia. De obicei, acesti acizi cresc in sange odata cu cresterea lipidelor totale si a trigliceridelor. Valori normale ale acizilor grasi: 200-450 mg/100 ml. Colesterolul Face parte din lipidele mai complexe. Pe langa rolul sau fiziologic foarte important in buna functionare a celulelor organismului, el poate contribui atunci cand este in exces la screlozarea arterelor. Colesterolul sau colesterina din organe si sange provine din alimentele bogate in colesterol ca: oua, unt, lapte, icre, creier, etc. Interesant este ca ficatul are proprietatea de a-l sintetiza din unele alimente care nu contin colesterol cum sunt grasimile, proteinele si glucidele. In general, scaderea colesterolului nu are importanta mare pentru organism. Acest lucru se intampla in cazul subnutritiei si dupa eforturi fizice intense care consuma o parte din colesterol. In bolile ficatului, organ care sitetizeaza colesterolul, scaderea acestuia este un indiciu de reducere a functiei ficatului (insuficienta hepatica, ciroza hepatica). Cresterea colesterolului seric se datoreaza unui consum exagerat de alimente care contin colesterol, unei supraalimentatii, vietii sedentare, etc. Cea mai frecventa cauza a cresterii colesterolului (hipercolesterolemia) insa este sinteza foarte crescuta a acestuia de catre organism. Colesterolul mai poate creste si in insuficienta glandei tiroide, glanda a carei hormon are rolul de a “arde” substantele grase. Daca colesterolul crescut apare la o varsta mai tanara si ramane permanent crescut, riscul de a produce modificari cardiovasculare este mare. De aceea prevenirea cresterii colesterolului sanguin trebuie facuta la o varsta tanara nu dupa ce s-au produs modificari mai mult sau mai putin irevesibile in artere. Excesul de colesterol din sange se depune pe peretii arterelor contribuind la formarea aterosclerozei. La unele persoane colesterolul se depune si sub piele, mai ales la fata sub forma de pete galbui (xantom). Multe persoane confunda starea de obezitate cu un colesterol mare nestiind ca acesta nu se gaseste in grasimea corpului, ci in sange si in unele organe. Valorile normale ale colesterolului depind si de varsta omului, astfel, colesterolul creste cu varsta pana 50-60 ani. Dupa varsta de 60 ani, valorile colesterolului nu mai cresc mult, ramanand stationar. Un colesterol de 2,50-3,00g/l este un semnal de alarma, in timp ce un colesterol de peste 3g/l pune urgent problema unor masuri de tratament. Desigur ca exista si persoane cu hipersolesterolemie, care nu fac ateroscleroza si nici accidente vasculare (cardiace sau cerebrale), dupa cum exista persoane cu valori normale ale colesterolului care prezinta semne de ateroscleroza. Acest fapt arata ca la producerea ateroscrelozei mai contribuie si alti factori printre care: - alimentatia nerationala, bogata in grasimi, care depasesc 30% din totalul caloriilor

sau cu un aport excesiv de dulciuri - suprasolicitarea psihica, care duce la surmenaj, la oboseala nervoasa - sexul, legat de factorul hormonal; femeile desi consuma aceleasi alimente ca si barbatii au colesterolul mai scazut si ele fac mai rar boli cardiovasculare - factorul genetic, care contribuie la sinteza crescuta de colesterol din orice aliment; sunt pareri care arata ca nu atat colesterolul alimentar este daunator cat cel sintetizat in organism, care ar fi de 3-4 ori mai mare decat colesterolul provenit din alimente. Cercetarile recente au aratat ca exista doua feluri de colesterol: bun si rau. Persoanele care au o cantitate mai mare de colesterol“bun” prezinta un risc mai mic de a face ateroscleroza decat persoanele care au in sange o proportie mai mare de colesterol“rau”. Se admite ca valorile normale ale colesterolului sanguin variaza intre 1,20-2,6g/l. Dar exista mari variatii individuale ale acestor valori, in raport de varsta si sex, asa cum rezulta urmatoarea statistica: Valori normale ale colesterolului:
Varsta (in ani) Valorile colesterolului sanguin (in g/l) barbati 1,20-1,60 1,30-1,90

femei

Sub 20 ani 21-30 31-40 41-50

1,20-1,50 1,30-1,70

1,60-2,20 1,90-2,50

1,50-2,00 1,80-2,20

51-60 2,00-2,80 2,00-2,60 Pentru scaderea colesterolului sanguin se va urma regimul alimentar recomandat de medic, la care se vor asocia exercitii fizice in vederea consumari excesului de colesterol. La persoanele obeze, scaderea in greutate poate duce si la scaderea colesterolului sanguin. Evitarea stresului psihic, a oboselii deconectarea nervoasa, renuntarea la fumat pot contribui la scaderea colesterolului. Daca prin aceste metode colesterolul nu scade in mod semnificativ, probabil ca este vorba de o siteza crescuta in organism si in acest caz medicul curant va indica si un tratament medicamentos. Lipoproteinele Sunt lipide legate de proteine. Ele ajuta la dizolvarea si transportul grasimilor mai grele spre celule unde sunt arse. Concentratia lipoproteinelor sanguine se exprima in mg la 100 ml/sange. Valori normale ale lipoproteinelor:150-250 mg/100 ml Lipidograma, daca printr-o hartie de filtru pe care s-a pus o picatura de ser se trece un curent continuu, lipoproteinele din ser se separa in mai multe fractiuni. Ultimele trei fractiuni ale lipidogramei au o valoare foarte importanta in aprecierea predispozitiei spre ateroscreloza si boli cardiovasculare. Fractiunile lipidogramei Valorile normale in procente Pre alfa-lipoproteine 8-13% Alfa-lipoproteine 10-22% Pre beta-lipoproteine 1-16%

Beta-lipoproteine 55-65% Chilomicroni Lipsesc in mod normal Trebuie retinut ca o crestere a beta-lipoproteinelor peste 80% inseamna o perturbarea a repartitiei grasimilor in corp, care favorizeaza depunerea de grasimi in artere. De obicei persoanele care au un colesterol crescut, au si beta-lipoproteinele crescute. Prin cresterea procentului de beta-lipoproteine, scade procentul de alfalipoproteine care au un rol de prevenire a ateroscrelozei si astfel creste raportul dintre beta-lipoproteine de alfa-lipoproteine care in mod normal este de 2,3-3,0.

In mod normal grasimile din alimente sunt absorbite in intestin si nu trec in fecale sau trec in cantitati foarte mici. Dar in tulburarile de digestie ale grasimilor, asa cum se intampla in bolile de ficat si cele ale vezicii biliare sau in bolile de pancreas (care nu mai produce suficienti fermenti pentru digestia grasimilor), acestea nu se mai absorb din tubul digestiv ci trec in cantitati mari in fecale. Acelasi lucru se intampla si dupa operatii pe intestin. Punerea in evidenta cu ajutorul microscopului, a grasimilor din fecale poate aduce date indirecte despre felul cum functioneaza ficatul si pancreasul bolnavilor. De altfel, scaunul acestor bolnavi este mai decolorat, albicios, unsuros si diareic. Mai trebuie mentionata o metoda de analiza indirecta a grasimilor corpului pe care o poate face oricine la domiciliu si anume cantarirea periodica.Cunoscand greutatea si inaltimea se poate stabili gradul de incarcare cu grasimi a unei persoane. Un criteriu simplu de apreciere a greutatii corporale normale este indicele Broca. Dupa acest indice greutatea ideala in kg trebuie sa fie egala cu inaltimea in cm, minus 100. De exemplu o persoana care are inaltimea de 170 cm, trebuie sa aiba greutatea ideala de 170-100=70 kg. O crestere a greutatii peste aceasta cifra cu 10-20 % (7-14 kg) indica o obezitata de gradul intai sau usoara. Cand depasirea greutatii normale este de 20-30% (14-21 kg) se vorbeste de o obezitatea mijlocie sau de gradul doi. Iar cand greutatea corpului depaseste 30% din greutatea ideala se considera ca este o obezitatea mare, de gradul trei. Analiza bilirubinei sanguine Bilirubina este o substanta colorata in verde-galbui, pe care o fabrica ficatul si care intra in compozitia bilei. In mod normal, bilirubina nu se gaseste in sange decat in cantitati foarte mici. Insa cu ocazia bolilor de ficat (hepatita infectioasa sau toxica), cand se astupa canalul biliar (calculi ai vezicii biliare) atunci cand bila nu se mai poate scurge spre intestin si intra in circulatia sanguina, colorand pielea bolnavului (icter) si serul sanguin. Cresterea bilirubinei sanguine are aceeasi valoare pentru diagnosticul bolilor ca si cresterea pigmentilor biliari si a urobilinogenului din urina. Valori normale ale bilirubinei sanguine: Bilirubina directa = 0-0,2 mg% Bilirubina indirecta=0,8-1 mg% Bilirubina totala=1-1,2 mg%.

Analize biochimice - analiza enzimelor sanguine (fosfataza alcalina, fosfataza acida, aldolaza, transaminazele, colinesteraza, amilaza, LDH, creatin

kinaza)
Analiza enzimelor sanguine Enzimele (fermentii) sunt substante foarte complicate care se gasesc numai in natura vie vegetala si animala avand un rol important in desfacerea substantelor alimentare brute (grasimi, proteine, zaharuri) in substante mai simple pe care organismul sa le foloseasca mai rapid si mai usor pentru producerea de energie. De asemenea, enzimele pot sintetiza substante complexe necesare vietii, din substante mai simple. Din arderea combustibilului alimentar in organism, rezulta pe langa energie si o serie de deseuri care nu mai pot fi utilizate de catre organism sau care sunt toxice. Enzimele descompun aceste deseuri pana la componentele simple din care au fost sintetizate alimentele: apa, bioxid de carbon, azot, sulf etc. De aceea, in unele boli cand activitatea unor enzime este mare sau prea scazuta se produc perturbari in utilizarea normala a alimentelor si in degradarea lor. Enzimele se gasesc in toate celulele si lichidele organismului (sange, bila, sucuri digestive, urina etc.). Modificarea enzimelor sanguine se produce in numeroase boli ale organelor interne. Exista boli care pun in circulatia sanguina o cantitate mai mare de enzime, depasind valorile normale dupa cum exista boli care duc la scaderea cantitatii de enzime din sange sau din glandele apartului digestiv. Bolile care produc mai des modificari ale enzimelor sunt: bolile de ficat, de inima, de pancreas, de oase, de rinichi, prostata, etc. De obicei, enzimele se noteaza cu denumirea substratului chimic asupra caruia actioneaza, urmat de sufixul ”aza”, de exemplu: fosfataza, amilaza, etc. Iata cateva enzime care se analizeaza mai frecvent. Fosfataza alcalina este o enzima care se gaseste in ficat si oase si care se elimina prin bila. Valorile enzimei din sange se exprima in unitati Bodanski (UB), unitati King (UK) sau unitati internationale. Valori normale ale fosfatazei alcaline: 1,5-5UB 3-13UK 13-45UI Cand, din diferite cauze bila nu se mai scurge in intestin (calcul al vezicii biliare, hepatita cu icter, etc.) atunci aceasta impreuna cu enzima trece in sange, ducand la cresterea valorilor enzimei. De asemenea, fosfataza alcalina creste in unele boli ale oaselor, in care se fabrica o cantitate mai mare din aceasta enzima. Fosfataza acida, totala prezinta valori crescute in bolile oaselor si ale prostatei. Valori normale ale fosfatazei acide: 1 UB 4 UK 4-14 UI Aldolaza este o enzima care se analizeaza in hepatita virala, cu sau fara icter, unde creste foarte mult. Valori normale ale aldolazei: 2-10U/ml 4-6 U.S./ml (unitati Sibley) pe ml ser la adulti 0,9-2,5 Mui/ML SER 9 UI/ml ser (la copii) Transaminazele -se analizeaza doua transaminaze: TGP si TGO. Valori normale ale transaminazelor:

10-40 UK 2-16 UI Valoarea acestor enzime poate creste de cinci-zece ori in bolile de ficat (hepatita acuta si cronica, cu sau fara icter, ciroza), in bolile de inima (infarct) sau in bolile muschilor scheletici. Colinesteraza este produsa de catre ficat si eliberata in sange. La persoanele care lucreaza cu insecticide ce contin fosfor, scaderea enzimei din sange este atat de puternica, incat poate pune viata in pericol. Valori normale: 3000 – 8000 U/l 2000 – 3000 UI 0,700 unitati pH Amilaza este fabricata de pancreas si secretata in intestin pentru a ajuta la digestia alimentelor provenite din cereale si cartofi (amidon). O cantitate foarte mica trece in sange, iar din sange se elimina prin urina. Dar in bolile pancreasului (pancreatita acuta sau cronica, in calculi ai pancreasului) si in alte boli care astupa canalul pe care se scurge enzima in intestin, se produce trecerea enzimei in sange crescand cu mult peste valorile normale. Enzima se masoara in unitati Wohlgemuth (UW) sau in unitati internationale (UI). Valori normale ale amilazei: Sange = 8-32UW/1 ml ser 230-2700 UI/l ser Urina = 16-64 UW/ml urina 8000-30000UW/24 ore Sub 5500 UI/l Lactat dehidrogenaza (LDH) sanguina s-a constatat ca este crescuta in bolile de inima (infarct miocardic), in unele boli musculare si chiar dupa eforturi fizice mari. Valori normale ale LDH: 150-450 unitati Wrobleski 120-240 U/l Creatin kinaza (CK sau CPK) creste de asemenea in aceleasi boli ca si LDH. Valori normale: 10-70 U/l De mentionat ca toate enzimele sanguine care se modifica in diferite boli revin la valori normale, cand a disparut si cauza care a dus la aparitia acesteia.

Analize biochimice - analiza proteinelor sanguine (proteine totale, proteinograma, probe hepatice, fibrinogen)
Generalitati
Proteinele sunt substante organice complexe ale materiei vii, care contin azot, sulf si fosfor. Ele sunt necesare pentru cresterea organismului pentru refacerea celulelor uzate, precum si pentru producerea de energie calorica, un gram de proteine producand 4 calorii. Majoritatea proteinelor din organismul omului provin din alimente bogate in proteine, fie de origine animala (carne, lapte, branza, oua), fie de origine vegetala (fasole, mazare, soia, linte, etc.). Analiza proteinelor se face din serul sanguin. Exista mai multe feluri de analize care exploreaza diferite componente ale proteinelor, astfel:

Proteinele totale Proteinele totale reprezinta cantitatea globala a proteinelor sanguine exprimate in grame la 100 ml ser sanguin. Valorile normale ale proteinelor sanguine sunt: - la adulti = 6,6- 8,6 g la 100 ml - la copii 1-3 ani = 6,0 – 8,6 g la 100 ml. Din acestea, circa 60% (3,6-4,8g) sunt constituite din albumina restul din globuline. Cantitatea de proteine din ser depinde si de alimentatie, cand alimentatia este foarte bogata in proteine, creste si concentratia lor in sange si invers proteinele sanguine scad din sange in subnutritia proteica. Scaderea proteinelor sanguine se intalneste in diferite boli. Astfel, cand ficatul care este laboratorul ce fabrica proteinele, se imbolnaveste scade si concentratia proteinelor din sange. La fel se intampla cand omul pierde proteinele prin hemoragii sau prin urina (albuminurie). Varsaturile, care impiedica alimentatia normala, bolile de stomac, intestin si pancreas care perturba digerarea proteinelor, diareea sunt numai o parte din cauzelecare scad concentratia sanguina de proteine. De asemenea, efortul fizic intens, stresul nervos, precum si bolile care produc febra prin consumul crescut de proteine, contribuie la scaderea proteinelor organismului. Scazand proteinele din sange, organismul cauta sa le inlocuiasca apeland la proteinele din organele sale si mai ales din muschi, fapt ce duce la slabirea si la scaderea in greutate a corpului. Mai rar, proteinele sanguine pot sa aiba valori crescute, ca in unele boli genetice si parazitare sau ca in hipertensiunea arteriala. Deoarece proteinele sanguine au capacitatea de a retine apa in vasele sanguine, prin scaderea lor, apa din vasele sanguine trece in tesuturile corpului (maini, picioare etc.) producand edeme. Electroforeza serului sau proteinograma Daca pe o hartie de filtru pusa in legatura cu un curent electric continuu se pune o picatura de ser sanguin, proteinele totale din ser sunt descompuse in 5 categorii de substante numite fractiuni proteinice. Valorile medii normale ale acestor fractiuni (care se refera la persoanele de varsta adulta si normal hranite) pot sa varieze pana la 10% in plus sau in minus, in special la copii, varstnici sau la persoane care nu se alimenteaza normal. Valori normale Fractiunea proteica a serului Albumine Globuline din care: alfa-1-globuline alfa-2-globuline beta-globuline gammaglobuline

Proportii procente 52-62% 38-48% 2-5% 6-9% 8-11% 14-21%

in
grame

Proportii 3,64-4,34 2,66-3,36 0,14-0,35 0,42-0,63 0,56-0,77 0,98-1,47

in

Raportul albumine/globuline (A/G)
Daca se imparte valoarea albuminelor la valoarea globulinelor se obtine un raport,

care la oamenii sanatosi este de 1,2-1,5. Cresterea raportului A/G nu are importanta prea mare, dar scaderea acestui raport sub cifra 1 arata ca este vorba fie de boli care scad sinteza de albumina sanguina, fie de boli care cresc sinteza de globuline. Cauzele care fac sa scada albuminele serului sunt aceleasi care produc si scaderea proteinelor totale. Scaderea proportiei de albumine duce la o crestere relativa a proportiei de globuline. Cresterea reala a globulinelor serice se intalneste intr-o serie de boli microbiene acute si cronice, in bolile virotice si parazitare, in bolile de ficat si de rinichi, in bolile tumorale, in reumatism, boli de sange, dupa vaccinari etc. In unele boli pot sa creasca numai anumite fractiuni ale globulinelor asa cum se intampla in hepatita cronica, cand cresc mult gamma-globulinele si imunoglobulinele A (Ig A). Dupa tratamentul cauzei care a produs perturbarea fractiunilor proteinice, valorile electroforezei serului revin la normal. Probele "hepatice" (testele de disproteinemie) Sunt analize care exploreaza capacitatea ficatului de a sintetiza proteinele normale, necesare organismului. Un ser cu proteine normale in prezenta reactivilor cu care se fac probele hepatice, nu produce modificari vizibile. Dar un ser cu proteine modificate, in urma unor boli, produce cu reactivii respectivi o tulbureala. Cu cat tulbureala este mai mare, cu atat si modificarile biochimice ale proteinelor sunt mai intense. In categoria analizelor care exploreaza functia hepatica intra reactia cu timol, reactia Takata, Gros etc. Aceste analize devin anormale (pozitive) mai ales in bolile de ficat: hepatita acuta si cronica, ciroza, colecistita. Dar ele devin pozitive si in alte boli, in care se produc fractiuni proteinice anormale: boli de rinichi, de plamani, de splina, boli de sange si tumorale. Deci nu orice proba hepatica cu volori crescute arata o boala de ficat dupa cum nu indica totdeauna nici gradul de gravitate al bolii. De altfel acestea probe se pot modifica de la o luna la alta dupa tratament si regim alimentar. De aceea probele hepatice se interpreteaza intotdeauna in corelatie cu alte analize ajutatoare: proteinele totale, electoforeza, etc. (Serul prea gras falsifica rezultateale probelor hepatice. De aceea, persoanele care isi fac aceste analize nu vor manca cu 12 ore inainte de recoltarea sangelui.) Valori normale ale probelor hepatice Testul, analiza Valori normale Timol 1-4 unitati Mag Lagan Takata-Ara Reactia negativa (analiza normala) se noteaza cu minus Reactia pozitiva (analiza anormala) se noteaza cu 1-3 plusuri Gros Reactia negativa (analiza normala) se noteaza cu minus Reactia pozitiva (analiza anormala) se noteaza cu 1-3 plusuri Sulfat de cadmiu Reactia negativa (analiza normala) se noteaza cu minus Reactia pozitiva (analiza anormala) se noteaza cu 1-3 plusuri Sulfat de zinc (Kunkel) 2-12 unitati
Bolnavii cu diabet, netratat au un sange gras. Inainte de a-si face probele hepatice, ei trebuie sa-i trateze mai intai diabetul, caci grasimile din serul lor nu scad numai cu

regim alimentar. Fibrinogenul Fibrinogenul este o substanta proteinica din sange care este sintetizata de ficat si care are rol important in coagularea sangelui. Valori normale ale fibrinogenului: 200-400 mg la 100 ml sange. Scaderea fibrinogenului sub aceste valori poate produce hemoragii la bolnavii cu boli ale ficatului. Fibrinogenul creste insa foarte mult (peste 500 mg la 100 ml sange) in bolile infectioase acute si mai ales in reumatismul articular acut. Deseurile rezultate din consumarea proteinelor Ca urmare a consumului de proteine de catre organism rezulta si o serie de deseuri care nu mai pot fi utilizate si pe care organismul le elimina din sange in urina, iar in cantitati mai mici si prin transpiratie. Cele mai importante deseuri de proteine sunt: acidul uric, creatinina si ureea. Aceste substante se gasesc in mod normal, in sange, in concentratii mici, dar ele devin otravitoare pentru organism daca depasesc un anumit nivel de concentratie. De aceea, organismul le elimina prin rinichi in urina. Acidul uric, creatinina si ureea cresc in sange si urina dupa consumul de alimente bogate in proteine, in bolile care distrug sau consuma in mod exagerat proteinele corpului (boli infectioase, boli de sange, etc.). In bolile de rinichi (nefrita acuta si cronica, insuficienta renala) aceste substante nu mai pot fi filtrate si eliminate prin rinichi si atunci se acumuleaza in sange, producand tulburari grave in organism. In urma efortului fizic, concentratia acestor substante este de asemenea mai mare decat in stare de repaus. Acidul uric creste foarte mult la persoanele care consuma cantitati mari de carne si organe(ficat, rinichi, splina, creier, icre) precum si la unele persoane predispuse sa produca mult acid uric. Cresterea peste masura a acidului uric in sange produce boala numita guta asemanatoare cu reumatismul, iar eliminarea de cantitati mari de acid uric in urina poate sa duca la formarea de calculi urinari compusi din acid uric. Valori normale ale deseurilor proteice Deseurile In sange In urina proteinice Acidul uric 2-5 mg/100 ml 0,30-0,80g/24h Ureea 20-50mg/100 ml 15-35g/24h Creatinina 0,6-1,2mg/100 ml 0,8-1,9g/24h Alcoolul, cafeaua, ceaiul, unele medicamente (vitamina C, aspirina, antinevralgicele, cortizonul, etc.) cresc concentratia acidului uric din sange. De aceea aceste substante nu se vor consuma cu 24 ore inainte de efectuarea analizelor. Concentratia ureei sanguine este mai mica la femei si la copii, la persoanele subnutrite, in bolile de ficat, cand acest organ nu mai poate produce uree. Insuficienta renala acuta si cronica, infectiile insotite de febra, obstructia cailor urinare (litiaza urinara, marirea prostatei) sunt cauzepatologice care cresc peste normal ureea sanguina.

Analize biochimice (analiza zaharului din sange glicemia si din urina - glicozuria)
Sangele omului are o structura extrem de complexa, continand numeroase

substante organice (proteine, grasimi, glucoza, enzime, hormoni, vitamine) si substante minerale (calciu, fosfor, sodiu, potasiu, etc). Analizele biochimice cerceteaza compozitia chimica fie a sangelui total, fie numai a serului sau plasmei sanguine. Analiza zaharurilor din sange Exista mai multe felui de zaharuri in organismul omului: glucoza, fructoza, lactoza etc. Glucoza este cea mai importanta zaharida care se gaseste in mod normal in organele si sangele omului si constituie combustibilul cel mai pretios pentru obtinerea energiei necesare activitatii omului. Din arderea unui gram de glucoza, de catre organism, rezulta 4 calorii. Glucoza in organism provine din alimentele consumate de catre om. Cele mai bogate alimente in glucoza sunt dulciurile (zaharul, produsele zaharoase, mierea), precum si alimentele care contin amidon (faina de cereale si produsele cerealifere, cartofii etc.) care in organism se transforma prin actiunea enzimelor hidrolitice in glucoza. Dar organismul poate fabrica zahar din orice nutriment, chiar din proteine si grasimi prin procesul de gluconeogeneza. Pentru aprecierea cantitatii de zahar din organism, in laborator se analizeaza zaharul din sangele total ori din ser sau plasma. Valori normale ale glucozei din sange: 65-110 mg la 100 ml sange. La persoanele de peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai crescute decat la tineri, deoarece la ele si consumul de glucoza in organism este mai redus. Scaderea sau cresterea glicemiei in afara acestor valori produce perturbari grave organismului. Astfel, scadereaglicemiei prea mult sub valorile normale (hipoglicemie) poate produce ca simptome slabiciune, tremuraturi, transpiratii si chiar pierderea constientei(coma hipoglicemica). Acest lucru se intampla cand organismul este subalimentat cu alimente ce contin glucoza (glucide) sau in caz de infometare (inanitie). Eforturile fizice mari, mai ales pe munte, care consuma rezervele de glucide din ficat (in special la bolnavii de ficat) pot predispune la hipoglicemie. Hipoglicemia se intalneste mai rar in bolile unor glande endocrine care secreta hormoni insuficienti (hipofiza, tiroida, suprarenale), precum si la bolavii de diabet care se trateaza cu doze prea mari de insulina sau alte medicamente antidiabetice. Cresterea glicemiei (hiperglicemie) se intalneste si la persoanele sanatoase daca analiza sangelui se face dupa un consum crescut de dulciuri. De asemenea, persoanele care au avut un traumatism fizic sau psihic (stres) sau care s-au tratat cu anumite medicamente, pot avea o glicemie crescuta, fara a fi bolnavi de diabet. In aceste situatii glicemia revine la normal dupa ce a disparut si cauza care i-a provocat cresterea. O glicemie marita se intalneste in bolile glandelor endocrine care au rolul de a regla concentratia glucozei in sange. Astfel, secretia in exces a hormonilor unor glande (hiopofiza, tiroida, suprarenalele) produce hiperglicemie. Dar cea mai mare crestere a glicemiei se intalneste in diabetul zaharat sau diabetul pancreatic. Pancreasul este o glanda mixta, cu secretie endocrina de insulina si exocrina de enzime digestive ce se elimina in duoden. Insulina este un hormon ce are rolul de a ajuta la consumul si la arderea glucozei din sange si celule. In unele boli ale pancreasului acesta secreta mai putina insulina sau nu mai secreta deloc si din aceasta cauza glucoza, in loc sa se consume, sa se arda, se acumuleaza in sange, crescand glicemia. Astfel, glicemia poate ajunge la 200-300 mg% si chiar mai mult, ceea ce duce la coma diabetica (coma hiperglicemica) mai ales la acele persoane care nu stiu ca au diabet.

De aceea, pentru depistarea persoanelor cu diabet se fac urmatoarele analize in sange sau in urina: Analiza zaharului din sange (glicemia) nu este obligatorie pentru persoanele tinere considerate sanatoase. Dar dupa 30-40 ani varsta cand apare de obicei diabetul, este bine ca, cel putin odata pe an sa se dozeze glicemia in special la unele categorii de persoane, cum sunt: - persoanele care au parinti sau frati cu diabet - persoanele care sunt predispuse la obezitate - persoanele care observa ca de la un timp au o pofta prea mare de mancare si care mananca mai mult ca de obicei - persoanele care au o sete nepotolita si beau cantitati mari de apa, peste 3-4 litri chiar si in sezonul rece - persoanele care urineaza cantitati prea mari de urina, peste 2-3 litri in 24 de ore. In prezenta acestor simptome cronice trebuie consultat un medic care va indica si efectuarea unei glicemii. De mentionat ca persoanele care isi analizeaza glicemia trebuie sa vina nemancate la laborator, sa anunte daca urmeaza un tratament antidiabetic si sa intrerupa timp de 24 de ore orice tratament cu hormoni, care pot modifica rezultatele de laborator. Hiperglicemia provocata se face la unele persoane pentru a preciza daca glicemei crescuta se datoreaza diabetului zaharat sau altor cauze. In acest scop, i se da bolnavului glucoza fie pe gura, fie injectata intravenos si la intervale de cate 30 de minute se recolteaza mai multe probe de sange pentru dozarea glicemiei. In mod normal dupa consumul de glucoza, zaharul din sange creste si la oamenii sanatosi, dar nu mult si revine la normal dupa 2 ore. Dar la persoanele diabetice glicemia creste foarte mult, caci zaharul din sange nu se consuma si revenirea la normal, la valorile initiale se face mai tarziu de 2 ore. Persoanele care isi fac “hiperglicemie provocata” nu vor tine un regim strict, de infometare, in speranta ca analiza le va iesi normala. Din contra, datorita perturbarii produsa de foame, analiza poate sa fie chiar mai “anormala” ducand astfel la concluzii gresite privind gravitatea diabetului. De aceea, se recomanda ca in zilele dinaintea efectuarii analizei aceste persoane sa manance normal, dar in dimineata in care se executa analiza sa vina la laborator nemancate. De asemena, tratamentul cu medicamente antidiabetice inainte efectuarii analizei, poate induce medicul in eroare. Analiza zaharului in urina (glicozuria) – in mod normal urina nu contine glucoza. Dar cand glicemia a depasit 150-200 mg% atunci glucoza trece din sange prin rinichi si se varsa in urina de unde se poate analiza. Pentru dozarea glicozuriei se va strange urina din 24 de ore. In afara de modificarile valorilor glucozei, in diabet sunt perturbate si alte componente ale sangelui. Astfel ca si in cazul subnutritiei, pentru a face fata cheltuielilor de energie organismul recurge la rezervele de grasime, pe care le mobilizeaza din depozite si le trece in sange spre a le utiliza in locul glucozei. De aceea, sangele diabeticilor este gras, laptos si analiza arata valori crescute ale grasimilor totale si ale colesterolului sanguin. Dar acest efort al organismului de a suplini prin grasimi lipsa glucozei este sortit esecului caci grasimile nu se ard pentru a da energia necesara decat in prezenta zaharului, a glucozei. Se spune ca “grasimile ard in flacara produsa de glucoza” drept urmare grasimile sunt arse incomplet rezultand substante toxice pentru organism (corpi cetonici, acetona).

Prezenta acestor substante in sangele si urina unei persoane arata aproape sigur ca este vorba de un diabet grav, nedescoperit sau netratat corect. Intoxicatia organismului cu acetona si alte substante cetonice poate duce la coma diabetica. De notat ca acetona din sange creste asa de mult incat se elimina pe cale respiratorie, astfel ca aerul expirat de un bolnav de diabet in aceasta faza sau de un bolnav in coma diabetica miroase a acetona sau a mere coapte. In aceasta situatie analiza corpilor cetonici din sange si urina are o mare importanta pentru diagnosticul de diabet. In diabetul grav, pentru a face rost de glucoza organismul mobilizeaza nu numai grasimile ci si proteinele corpului. Din aceasta cauza, cu toate ca manaca mult diabeticul slabeste, caci isi consuma propriile lui proteine (diabetul cu slabire). Drept urmare, cresc si deseurile proteinice din sange: acidul uric, ureea, creatinina. Datorita iritatiei cronice a rinichiului de catre glucoza crescuta ce ajunge la acel nivel, se produce alterarea filtrului renal, care lasa sa treaca albumina din sange in urina (albuminurie). Masurarea volumului de urina din 24 de ore care este foarte mare ca si determinarea densitatii urinei care datorita glucozei creste foarte mult sunt analize complementare foarte utile pentru diagnosticul de diabet si usor de executat chiar si la domiciliu.

Analize biochimice ale sangelui – modificari ale transaminazelor hepatice
Utilizari - pentru diagnosticul diferential al afectiunilor hepatobiliare si pancreatice - in trecut, dozarea acestei enzime a fost folosita ca test screening la donatorii de sange pentru depistarea hepatitei. Interferente GOT este crescut in hemoliza (distrugerea hematiilor), lipemie (cresterea lipidelor serice). GOT are valori crescute datorita prafului de calciu din aer (de exemplu in cazul unor lucrari de constructie in laborator). Valori crescute datorita activarii enzimatice in cursul analizei: - tratamente cu oxacilina, ampicilina, opiacee, eritromicina. Valori scazute (datorita cresterii in cursul analizei a enzimele serice ce consuma acid lactic): - cetoacidoza diabetica - boala Beri-Beri (carenta de vitamina B1 – tiamina) - afectiuni hepatice severe - hemodializa cronica (nu se cunoaste cauza) - uremie – proportional cu nivelul ureei (nu se cunoaste cauza).
Valori crescute

Afectiuni hepatice : - valorile extrem de ridicate sugereaza necroza activa a hepatocitelor (celule hepatice). In hepatita acuta virala se inregistreaza cea mai mare crestere (de 20 pana la 100 de ori). - o crestere si o scadere rapida sugereaza o afectiune biliara extrahepatica - administrarea de opiacee la pacientii cu afectiuni ale tractului biliar sau colecistectomie in antecedente determina o crestere a LDH si mai ales a ASAT. ASAT creste dupa 2-4 ore, atinge un maxim dupa 5-8 ore; cresterea poate persista timp de 24 de ore; valorile inregistrate pot fi de 2,5 – 65 de ori peste valoarea normala - staza sau compresie venoasa (insuficienta cardiaca, ciroza, obstructie biliara, cancer primar sau metastatic, granuloame, ischemie hepatica) - eclampsie - medicamente si substante chimice hepatotoxice (tetraclorura de carbon). Afectiuni osteomusculare, incluzand si traumatisme, interventii chirurgicale si injectii intramusculare: - mioglobinuria (eliminare urinara de mioglobina – proteina prezenta in celulele muschilor striati: muschii scheletului, inima si care joaca un rol esential in transportul oxigenului spre acesti muschi). Miglobinuria se intalneste frecvent in sindromul de strivire (traumatism muscular) sau dupa eforturi fizice mari (marsuri pe distante foarte mari). Infarctul miocardic acut Alte afectiuni: - pancreatita acuta - leziuni intestinale (interventii chirurgicale, infarcte mezenterice) - postiradiere locala (radioterapie) - infarctul pulmonar (crestere relativ usoara) - infarctul cerebral (in saptamanile imediat urmatoare creste la 50 % dintre pacienti) - neoplasme cerebrale (ocazional) - infarct renal (ocazional) - administrarea unor medicamente (tratamentul cu heparina, salicilati, opiacee, tetracicline, clorpromazina, izoniazida) - arsuri - hipotermie - intoxicatii cu ciuperci - intoxicatii cu plumb - anemii hemolitice. Valori marcat crescute (peste 3000 UI/l) - hipotensiunea acuta (infarct miocardic, stari septice, postinterventii chirurgicale pe cord) - toxice hepatice (medicamente) - hepatita virala - traumatisme hepatice - metastaze hepatice - rabdomioliza (distrugerea tesutului muschilor striati, antrenand eliberarea in sange a unui pigment muscular toxic – mioglobina).

Valori scazute - azotemie (cresterea produsilor de excretie urinara in sange – uree, creatinina) - dializa renala cronica - deficit cronic de piridoxal fosfat (malnutritie, sarcina, afectiuni hepatice secundare consumului de alcool). Valori normale angina pectorala insuficienta coronariana pericardita insuficienta cardiaca congestiva fara afectare hepatica posibile variatii mai mici de 10 UI/l pe zi la aceeasi persoana.

Enzimele (fermentii) sunt substante foarte complicate care se gasesc numai in natura vie vegetala si animala avand un rol important in desfacerea substantelor alimentare brute (grasimi, proteine, zaharuri) in substante mai simple pe care organismul sa le foloseasca mai rapid si mai usor pentru producerea de energie. De asemenea, enzimele pot sintetiza substante complexe necesare vietii, din substante mai simple. Din arderea combustibilului alimentar in organism, rezulta pe langa energie si o serie de deseuri care nu mai pot fi utilizate de catre organism sau care sunt toxice. Enzimele descompun aceste deseuri pana la componentele simple din care au fost sintetizate alimentele: apa, bioxid de carbon, azot, sulf, etc. De aceea, in unele boli, cand activitatea unor enzime este prea mare sau prea scazuta se produc perturbari in utilizarea normala a alimentelor si in degradarea lor. Enzimele se gasesc in toate celulele si lichidele organismului (sange, bila, sucuri digestive, urina etc.). Modificarea enzimelor sanguine se produce in numeroase boli ale organelor interne. Exista boli care pun in circulatia sanguina o cantitate mai mare de enzime, depasind valorile normale dupa cum exista boli care duc la scaderea cantitatii de enzime din sange sau din glandele apartului digestiv. Bolile care produc mai des modificari ale enzimelor sunt: bolile de ficat, de inima, de pancreas, de oase, de rinichi, de prostata, etc. De obicei, enzimele se noteaza cu denumirea substratului chimic asupra caruia actioneaza, urmat de sufixul ”aza”, de exemplu: fosfataza, amilaza,transaminaza, etc. Adultii ar trebui sa evite sa manance si sa bea cu 4 ore inainte de recoltarea sangelui pentru dozarea enzimelor hepatice. Pentru copii nu este necesara o anume pregatire. Inainte de recoltare trebuie ca persoana in cauza sa discute cu medicul despre necesitatea acestei examinari, despre riscurile aferente, despre cum se va desfasura aceasta investigatie si ce pot indica rezultatele. Recoltarea probelor La nou nascut prelevarea sangelui se realizeaza de la nivelul calcaiului folosindu-se un tub mic si se lasa sa picure in acest tub cateva picaturi de sange. Pielea la locul punctiei este dezinfectata si se punctioneaza cu un ac mic, apoi cateva picaturi sunt captate in tubul respectiv. Cand a fost colectata o cantitate corespunzatoare de sange se opreste sangerarea prin aplicarea unui tampon si se face staza pe locul respectiv iar apoi este aplicat un bandaj usor.

La adult, asistenta medicala va aplica un garou (banda elastica) la nivelul bratului pentru a opri temporar fluxul sangvin spre venele situate sub nivelul garoului. Acest lucru face posibila o mai buna vizualizare a venelor si usureaza introducerea acului, deoarece venele situate sub garou devin mai largi si nu se sparg usor. Locul unde va fi introdus acul va fi sterilizat cu alcool si apoi se va introduce acul in vena. Trebuie sa fie pregatit inca un ac de rezerva in caz ca primul nu a fost corect introdus sau din vena respectiva nu vine suficient sange. Dupa ce acul a fost corect introdus in vena se ataseaza de acesta un recipient si sangele va fi colectat in acest tub. Uneori trebuie sa se recolteze in mai multe recipiente. Atunci cand a fost recoltat suficient sange, garoul poate fi desfacut. Apoi este aplicat un tampon si acul se retrage usor. Se apasa pe locul respectiv, pentru a opri sangerarea, pentru cateva minute si apoi este aplicat un mic bandaj. Utilizari - pentru diagnosticul diferential al afectiunilor hepatobiliare si pancreatice - in trecut, dozarea acestei enzime a fost folosita ca test screening la donatorii de sange pentru depistarea hepatitei. Interferente GOT este crescut in hemoliza (distrugerea hematiilor), lipemie (cresterea lipidelor serice). GOT are valori crescute datorita prafului de calciu din aer (de exemplu in cazul unor lucrari de constructie in laborator). Valori crescute datorita activarii enzimatice in cursul analizei: - tratamente cu oxacilina, ampicilina, opiacee, eritromicina. Valori scazute (datorita cresterii in cursul analizei a enzimele serice ce consuma acid lactic): - cetoacidoza diabetica - boala Beri-Beri (carenta de vitamina B1 – tiamina) - afectiuni hepatice severe - hemodializa cronica (nu se cunoaste cauza) - uremie – proportional cu nivelul ureei (nu se cunoaste cauza). Valori crescute Afectiuni hepatice : - valorile extrem de ridicate sugereaza necroza activa a hepatocitelor (celule hepatice). In hepatita acuta virala se inregistreaza cea mai mare crestere (de 20 pana la 100 de ori). - o crestere si o scadere rapida sugereaza o afectiune biliara extrahepatica - administrarea de opiacee la pacientii cu afectiuni ale tractului biliar sau colecistectomie in antecedente determina o crestere a LDH si mai ales a ASAT. ASAT creste dupa 2-4 ore, atinge un maxim dupa 5-8 ore; cresterea poate persista timp de 24 de ore; valorile inregistrate pot fi de 2,5 – 65 de ori peste valoarea normala - staza sau compresie venoasa (insuficienta cardiaca, ciroza, obstructie biliara, cancer primar sau metastatic, granuloame, ischemie hepatica)

- eclampsie - medicamente si substante chimice hepatotoxice (tetraclorura de carbon). Afectiuni osteomusculare, incluzand si traumatisme, interventii chirurgicale si injectii intramusculare: - mioglobinuria (eliminare urinara de mioglobina – proteina prezenta in celulele muschilor striati: muschii scheletului, inima si care joaca un rol esential in transportul oxigenului spre acesti muschi). Miglobinuria se intalneste frecvent in sindromul de strivire (traumatism muscular) sau dupa eforturi fizice mari (marsuri pe distante foarte mari). Infarctul miocardic acut Alte afectiuni: - pancreatita acuta - leziuni intestinale (interventii chirurgicale, infarcte mezenterice) - postiradiere locala (radioterapie) - infarctul pulmonar (crestere relativ usoara) - infarctul cerebral (in saptamanile imediat urmatoare creste la 50 % dintre pacienti) - neoplasme cerebrale (ocazional) - infarct renal (ocazional) - administrarea unor medicamente (tratamentul cu heparina, salicilati, opiacee, tetracicline, clorpromazina, izoniazida) - arsuri - hipotermie - intoxicatii cu ciuperci - intoxicatii cu plumb - anemii hemolitice. Valori marcat crescute (peste 3000 UI/l) - hipotensiunea acuta (infarct miocardic, stari septice, postinterventii chirurgicale pe cord) - toxice hepatice (medicamente) - hepatita virala - traumatisme hepatice - metastaze hepatice - rabdomioliza (distrugerea tesutului muschilor striati, antrenand eliberarea in sange a unui pigment muscular toxic – mioglobina). Valori scazute - azotemie (cresterea produsilor de excretie urinara in sange – uree, creatinina) - dializa renala cronica - deficit cronic de piridoxal fosfat (malnutritie, sarcina, afectiuni hepatice secundare consumului de alcool). Valori normale - angina pectorala - insuficienta coronariana

- pericardita - insuficienta cardiaca congestiva fara afectare hepatica - posibile variatii mai mici de 10 UI/l pe zi la aceeasi persoana. Enzimele hepatice (transaminazele) care exploreaza integritatea celulara a ficatului sunt: - ALAT (GPT) – alaninaminotransferaza - ASAT (GOT) – aspartataminotransferaza Valoarea acestor enzime poate creste de cinci-zece ori in bolile de ficat (hepatita acuta si cronica, cu sau fara icter, ciroza hepatica), in bolile de inima (infarct miocardic) sau in bolile muschilor scheletici. ALAT (GPT) reprezinta indicatorul de citoliza hepatica cel mai frecvent folosit pentru depistarea chiar si a unor leziuni hepatice minime. Varietiile acestei enzime depind de afectiunea prezenta. Acestea pot fi: - in hepatiata virala, valorile GPT (ALAT) cresc de peste 10-20 de ori peste limita superioara - in hepatita cronica persistenta, GPT – ul creste de 2-4 ori, iar in hepatita cronica activa creste de 5-10 ori - in ciroza hepatica uneori valorile GPT sunt normale sau sunt crescute in puseele de activitate. Glutamathidrogenaza (GLDH) nu apare in ser in conditii normale. Aceasta enzima creste in necroza (distrugerea celulelor) hepatica, in distrofia acuta hepatica, coma hepatica grava si are semnificatie de indicator de leziune energetica grava la nivel mitocondrial. Lacticodehidrogenaza (LDH) este prezenta sub forma a 5 izoenzime: LDH1 – LDH5. Cresterile LDH total sunt nespecifice pentru afectiunea hepatica, doar izoenzima LDH5 are o specificitate mai mare. Ornitilcarbamiltransferaza (OCT) este o enzima specifica hepatica, activa in ciclul de reactii biochimice ale organismului (ciclul Krebs). Aceasta enzima este un indicator sensibil de leziune hepatica. Utilizari - pentru diagnosticul diferential al afectiunilor hepatobiliare si pancreatice - determinari repetate in scopul stabilirii evolutiei spre cronicizare a hepatitelor virale - valoare GPT evolueaza paralel cu GOT, dar cu valori mai mici, in afectiunile datorate abuzului de alcool. Valori crescute Afectiuni hepatice : - valorile extrem de ridicate sugereaza necroza activa a hepatocitelor (celule hepatice). In hepatita acuta virala se inregistreaza cea mai mare crestere (de 20 pana la 100 de ori). - o crestere si o scadere rapida sugereaza o afectiune biliara extrahepatica - administrarea de opiacee la pacientii cu afectiuni ale tractului biliar sau colecistectomie in antecedente determina o crestere a LDH si mai ales a ASAT

- staza sau compresie venoasa (insuficienta cardiaca, ciroza, obstructie biliara, cancer primar sau metastatic, granuloame, ischemie hepatica) - eclampsie - medicamente si substante chimice hepatotoxice (tetraclorura de carbon). Afectiuni osteomusculare, incluzand si traumatisme, interventii chirurgicale si injectii intramusculare: - mioglobinuria (eliminare urinara de mioglobina – proteina prezenta in celulele muschilor striati: muschii scheletului, inima si care joaca un rol esential in transportul oxigenului spre acesti muschi). Miglobinuria se intalneste frecvent in sindromul de strivire (traumatism muscular) sau dupa eforturi fizice mari (marsuri pe distante foarte mari). Infarctul miocardic acut Obezitate (creste doar ALAT nu si ASAT; este o crestere moderata de aproximativ 13 ori peste limita normala) Leucemia acuta limfoblastica rapid progresiva (cresc ambele enzime) Nivelurile sangvine la femei reprezinta aproximativ 75% din cele corespunzatoare barbatilor Alte afectiuni: - pancreatita acuta - leziuni intestinale (interventii chirurgicale, infarcte mezenterice) - postiradiere locala (radioterapie) - infarctul pulmonar (crestere relativ usoara) - infarctul cerebral (in saptamanile imediat urmatoare creste la 50 % dintre pacienti) - neoplasme cerebrale (ocazional) - infarct renal (ocazional) - administrarea unor medicamente (tratamentul cu heparina, salicilati, opiacee, tetracicline, clorpromazina, izoniazida) - arsuri - hipotermie - intoxicatii cu ciuperci - intoxiocatii cu plumb - anemii hemolitice. Valori scazute - infectii urinare - neoplazii - deficit de piridoxal fosfat (malnutritie, sarcina, afectiuni hepatice secundare consumului de alcool). Enzimele hepatice (transaminazele) care exploreaza integritatea celulara a ficatului sunt: - ALAT (GPT) – alaninaminotransferaza - ASAT (GOT) – aspartataminotransferaza

Valoarea acestor enzime poate creste de cinci-zece ori in bolile de ficat (hepatita acuta si cronica, cu sau fara icter, ciroza hepatica), in bolile de inima (infarct miocardic) sau in bolile muschilor scheletici. ALAT (GPT) reprezinta indicatorul de citoliza hepatica cel mai frecvent folosit pentru depistarea chiar si a unor leziuni hepatice minime. Varietiile acestei enzime depind de afectiunea prezenta. Acestea pot fi: - in hepatiata virala, valorile GPT (ALAT) cresc de peste 10-20 de ori peste limita superioara - in hepatita cronica persistenta, GPT – ul creste de 2-4 ori, iar in hepatita cronica activa creste de 5-10 ori - in ciroza hepatica uneori valorile GPT sunt normale sau sunt crescute in puseele de activitate. Glutamathidrogenaza (GLDH) nu apare in ser in conditii normale. Aceasta enzima creste in necroza (distrugerea celulelor) hepatica, in distrofia acuta hepatica, coma hepatica grava si are semnificatie de indicator de leziune energetica grava la nivel mitocondrial. Lacticodehidrogenaza (LDH) este prezenta sub forma a 5 izoenzime: LDH1 – LDH5. Cresterile LDH total sunt nespecifice pentru afectiunea hepatica, doar izoenzima LDH5 are o specificitate mai mare. Ornitilcarbamiltransferaza (OCT) este o enzima specifica hepatica, activa in ciclul de reactii biochimice ale organismului (ciclul Krebs). Aceasta enzima este un indicator sensibil de leziune hepatica. Utilizari - pentru diagnosticul diferential al afectiunilor hepatobiliare si pancreatice - determinari repetate in scopul stabilirii evolutiei spre cronicizare a hepatitelor virale - valoare GPT evolueaza paralel cu GOT, dar cu valori mai mici, in afectiunile datorate abuzului de alcool. Valori crescute Afectiuni hepatice : - valorile extrem de ridicate sugereaza necroza activa a hepatocitelor (celule hepatice). In hepatita acuta virala se inregistreaza cea mai mare crestere (de 20 pana la 100 de ori). - o crestere si o scadere rapida sugereaza o afectiune biliara extrahepatica - administrarea de opiacee la pacientii cu afectiuni ale tractului biliar sau colecistectomie in antecedente determina o crestere a LDH si mai ales a ASAT - staza sau compresie venoasa (insuficienta cardiaca, ciroza, obstructie biliara, cancer primar sau metastatic, granuloame, ischemie hepatica) - eclampsie - medicamente si substante chimice hepatotoxice (tetraclorura de carbon).
Afectiuni osteomusculare, incluzand si traumatisme, interventii chirurgicale si injectii intramusculare:

- mioglobinuria (eliminare urinara de mioglobina – proteina prezenta in celulele muschilor striati: muschii scheletului, inima si care joaca un rol esential in transportul oxigenului spre acesti muschi). Miglobinuria se intalneste frecvent in sindromul de strivire (traumatism muscular) sau dupa eforturi fizice mari (marsuri pe distante foarte mari). Infarctul miocardic acut Obezitate (creste doar ALAT nu si ASAT; este o crestere moderata de aproximativ 13 ori peste limita normala) Leucemia acuta limfoblastica rapid progresiva (cresc ambele enzime) Nivelurile sangvine la femei reprezinta aproximativ 75% din cele corespunzatoare barbatilor Alte afectiuni: - pancreatita acuta - leziuni intestinale (interventii chirurgicale, infarcte mezenterice) - postiradiere locala (radioterapie) - infarctul pulmonar (crestere relativ usoara) - infarctul cerebral (in saptamanile imediat urmatoare creste la 50 % dintre pacienti) - neoplasme cerebrale (ocazional) - infarct renal (ocazional) - administrarea unor medicamente (tratamentul cu heparina, salicilati, opiacee, tetracicline, clorpromazina, izoniazida) - arsuri - hipotermie - intoxicatii cu ciuperci - intoxiocatii cu plumb - anemii hemolitice. Valori scazute - infectii urinare - neoplazii - deficit de piridoxal fosfat (malnutritie, sarcina, afectiuni hepatice secundare consumului de alcool).

Analize hematologice (hematocrit, formula leucocitara, timp de coagulare, analiza grupelor de sange, etc.)
Generalitati
Sangele omului este compus din doua elemente esentiale: partea lichida alcatuita din apa, din substante organice si minerale solubile si partea solida alcatuita din elemente celulare (globule rosii, globule albe si trombocite). In situatia in care sangele recoltat din vena pacientului este introdus intr-o eprubeta se coaguleaza

dupa cateva minute. Apoi acesta se separa intr-un strat lichid, superior, care se numeste ser si intr-un strat inferior, solid care este cheagul. Daca in eprubeta in care s-a recoltat sangele se adauga o substanta anticoagulanta (prin care se impiedica coagularea sangelui) atunci sangele nu se mai coaguleaza, dar se separa tot in doua straturi: stratul superior, lichid constituit din plasma si stratul inferior, solid, constituit din elementele celuare necoagulate. Din aceste doua componente ser si plasma sanguina se vor efectua principalele analize medicale biochimice si serologice. Din elementele celulare sanguine se realizeaza analizele hematologice. Analizele hematologice cerceteaza numarul, forma, caracteristicile si compozitia elementelor celulare ale sangelui. Hematocritul Reprezinta masa de hematii (globule rosii) dintr-un anumit volum de sange. Procedeul consta in recoltarea sangelui dintr-o vena, apoi acesta se combina cu o substanta antiocoagulanta si se repartizeaza intr-un tub de sticla foarte ingust, care se centrifugheaza puternic la o centrifuga. In urma acestei operatii se observa separarea sangelui in stratul superior (plasma) si stratul inferior, format din globule rosii, care constituie hematocritul. Hematocritul se poate defini ca fiind volumul stratului de globule rosii (in procente) fata de volumul total al sangelul din tubul de sticla. Valori normale ale hematocritului: - la barbati = 40-48% - la femei = 36-42% - la copii 2-15 ani = 36-39%. Cresterea hematocritului se intalneste rar, cand se pierde multa apa din corp prin transpiratie, prin febra, prin varsaturi (deshidratare) precum si in boala care se caracterizeaza prin cresterea exagerata a numarului de globule rosii (poliglobulie). Scaderea hematocritului se observa in anemii, in pierderea de sange sau cand se consuma multe lichide inainte de recoltarea sangelui. Hematocritul, alaturi de numaratoarea globulelor rosii si de dozarea hemoglobinei, ajuta la punerea unui diagnostic mai precis de anemie. Hemoglobina Culoarea rosie a sangelui, respectiv a globulelor rosii este data de o substanta chimica care contine un pigment pe baza de fier, numit hemoglobina. Aceasta substanta are capacitatea de a fixa oxigenul din aer la nivelul plamanilor, pe care apoi de a-l transporta in tot organismul, la celule. Scaderea cantitatii de hemoglobina indica o anemie si acest fapt se datoreaza fie reducerii continutului globulelor rosii in hemoglobina, fie scaderii numarului de globule rosii. Sunt oameni cu un numar aproape normal de globule rosii, dar acestea contin hemoglobina putina, situatie care se intalneste in asa-zisele anemii hipocrome. Exista si cazuri de anemii hipercrome, in care cu toate ca sangele contine hemoglobina in limitele normale, anemia se datoreaza scaderii numarului de globule rosii (hematii). Hemoglobina se exprima fie in procente la 100 ml sange, fie in grame la 100 ml sange. Valori normale ale hemoglobinei: - la barbati = 13-16 g la 100 ml sange - la femei = 11-15 g la 100 ml sange.
Numaratoarea hematiilor (eritrocitelor)

Globulele rosii pot fi numarate la microscop. Pentru aceasta este nevoie de o picatura de sange recoltata de la un deget sau din vena. Numaratoarea se face pe un volum foarte mic de sange, iar rezultatul se raporteaza la 1 mm cub de sange. Valori normale ale numarului de globule rosii: - barbati = 4,2-5,6 milioane pe 1 mm cub - femei =3,7-4,9 milioane pe 1 mm cub - copii (1-5 ani)= 4,5-4,8 milioane pe 1 mm cub. O scadere sub 4 milioane de eritrocite la barbati si 3,5 milioane la femei indica o anemie, care trebuie tratata. Anemiile sunt produse de numeroasecauze: pierderi mari de sange (hemoragii), boli infectioase acute si cronice, boli produse de paraziti, intoxicatii cu diferite substante chimice, lipsa de fier si de vitamine, subalimentatie etc. Cresterea numarului de globule rosii peste 5,5-6 milioane pe 1 mm cub se intalneste in pierderile mari de apa (deshidratare) si in poliglobulie (eritrocitoza), boala rara. Numaratoarea globulelor albe Tehnica de numarare a globulelor albe (leucocite) este similara ca si in cazul globulelor rosii, dar numarul leucocitelor din sangele uman este mult mai mic. Valori normale ale numarului de globule albe: - la adulti = 4000-8000 pe 1 mm cub - la copii (1-6 ani) = 4000-1000 pe 1 mm cub. Un numar crescut de leucocite (leucocitoza) se intalneste in infectiile acute cu microbi sau paraziti, in infectiile cronice si in general in toate bolile insotite de febra. Leucocitoza este un mijloc natural de aparare a organismului deoarece prin mobilizarea unui numar mare de leucocite care au rolul de a ucide si fagocita microorganismele patogene, organismul lupta impotriva infectiilor. Un numar foarte crescut de leucocite peste 20.000/mm cub se intalneste atat in ale bolile sangelui cat si in infectii deosebit de grave, peritonite, septicemii, etc. Scaderea numarului de leucocite sub 3000/mm cub se intalneste in unele infectii cu virusuri, in anemii, organisme tarate fara capacitatea de a mai lupta impotriva infectiilor, in imbolnavirea maduvei osoase – structura responsabila cu producerea acestora. Formula leucocitara Globulele albe din sange nu sunt toate la fel fiind foarte variate ca forma, structura si functii. Dupa modul in care ele se coloreaza cu colorantii s-au descris mai multe tipuri de globule albe, fiecare avand un anumit rol in organism si o semnificatie. In cele ce urmeaza vom descrie numai patru tipuri de leucocite, dintre cele mai importante, care se exprima in procente. Polinuclearele sau granulocitele neutrofile Reprezinta procentul cel mai mare de leucocite din sange. Cresterea numarului de neutrofile se intalneste in bolile infectioase acute, de obicei atunci cand creste si numarul de leucocite. Scaderea procentului de neutrofile se produce in bolile infectioase cronice. Este o scadere relativa prin cresterea procentului altor tipuri de leucocite.
Polinuclearele sau granulocitele eozinofile

Ssunt in procent crescut mai ales in bolile produse de paraziti si in bolile alergice. Monocitele Monocitele se gasesc crescute in bolile produse de virusuri si in unele boli de sange. Limfocitele Limfocitele in procent mare se intalnesc in bolile cronice, in bolile virale si bolile de sange. Scaderea relativa a limfocitelor are loc in bolile care cresc numarul de granulocite neutrofile. Numaratoarea trombocitelor Trombocitele cele mai mici elemente solide ale sangelui, au rolul important de a produce coagularea (inchegarea) sangelui. In caz de hemoragie, prin leziuni ale vaselor sanguine, trombocitele se aduna in gramezi si contribuie, pe langa alte mecanisme la formarea cheagului si inchiderea ranii si deci la oprirea hemoragiei. Valori normale ale trombocitelor: 150 000-300 000/mm cubi. Scaderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune la sangerearea vaselor sanguine, chiar dupa leziuni foarte mici. De aceea, inainte de orice operatie, se recomanda numaratoarea trombocitelor. Din contra, cresterea numarului de trombocite, peste 400 000 poate predispune coagularea accentuata a sangelui chiar in interiorul corpului, impiedicand circulatia in vase, cu producerea de cheaguri, infarcte, tromboflebite, accidente vasculare cerebrale, etc. Timpul de coagulare (T.C.) Clasic pentru a aprecia puterea de coagulare a sangelui in cazul unei hemoragii sau in vederea unei operatii chirurgicale, se determina t.c. dupa cum urmeaza: se recolteaza o picatura de sange din pulpa degetului, se pune pe o lama de sticla si se cronometreaza timpul care a trecut pana la coagularea sangelui. Valori normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute. Depasirea acestui timp (T.C. crescut) arata ca, coagularea sangelui se face cu intarziere, fapt ce poate predispune la sangerari, la hemoragii. Un T.C. scazut (sub cinci minute) indica o coagulare anormal de rapida a sangelui putand duce la coagularea sangelui chiar in vasele sanguine, asa cum se intampla in unele infectii microbiene. Timpul de sangerare (T.S.) Este o analiza care se efecteaza tot in scopul cercetarii puterii de coagulare a sangelui. Analiza nu se face pe lama, in afara corpului ci chiar pe organismul omului. Cu un ac se inteapa usor lobul urechii astfel incat sa iasa o picatura de sange, apoi se cronometreaza timpul care trece pana cand intepatura nu mai sangereaza. Valori normale ale timpului de sangerare: 3-4 minute. Prelungirea T.S. indica o perturbare in mecanismul de coagulare a sangelui, cu tendinta la hemoragie.
Timpul Howell sau timpul de recalcifiere a plasmei

Analiza se face cand medicul suspecteaza o tulburare in coagularea sangelui mai ales dupa tratament cu substante anticoagulate (trompostop, heparina, etc.). Depasirea dozei acestor medicamente poate scadea capacitatea de coagulare a sangelui, fapt ce predispune la hemoragii. Rezultatul analizei se exprima in timpul necesar pentru coagularea plasmei, dupa ce i s-a adaugat o cantitate de calciu. Valori normale ale timpului Howell: 60-120 secunde. Timpul Quick sau timpul de protrombina Exploreaza capacitatea de coagulare a sangelui. Intr-o eprubeta peste plasma bolnavului se adauga un reactiv special si se cronometreaza timpul, in secunde, necesar pentru coagularea plasmei. Rezultatele se mai dau si in procente de activitate a protrombinei. Valori normale ale timpului Quick: 12-15 secunde sau 80-100%. Valori scazute alte timpului Quick se intalnesc in numeroase boli (boli de sange, boli de ficat), in lipsa vitaminei k, dupa un tratament cu medicamente anticoagulante, cu aspirina, salicilati, etc. In afara de analizele mentionate, in vederea stabilirii mai precise a cauzelor care perturba coagularea sangelui, medicul mai poate recomanda si alte analize. Toate aceste analize sau “probe de coagulare” a sangelui se fac cand se suspecteaza diferite boli in care coagularea sangelui este ori prea lenta, fapt ce predispune la hemoragii, ori prea rapida, situatie care favorizeaza formarea de trombi in vasele sanguine. De asemenea, aceste analize se mai fac si inaintea operatiilor chirurgicale, pentru a se stabili daca nu exista riscul unei hemoragii, la persoanele care prezinta sangerari repetate din cavitatea nazala (epistaxis), gingii (gingivoragii), etc., precum si la bolnavii sub tratament cu medicamente anticoagulante pentru a urmari efectul acestora. Viteza de sedimentare a hematiilor sau a eritrocitelor (VSH) Este o analiza simpla care se bazeaza pe proprietatea globulelor rosii de a sedimenta, de a se depune intr-un tub de sticla dupa ce sangele recoltat din vena a fost amestecat cu o substanta anticoagulanta. VSH se deosebeste de hematocrit prin faptul ca sangele se separa spontan dupa un oarecare timp in plasma si globule rosii, fara ca sa fie centrifugat in prealabil. Daca un tub subtire, inalt de 200 mm, se umple cu sange si se mentine in pozitie verticala timp de o ora si apoi doua ore, se observa cum deasupra se separa plasma. Valoarea VSH se socoteste dupa numarul de mm de plasma separata intr-o ora si in doua ore. Valori normale ale vitezei de sedimentare a hematiilor: - la barbati = 3-10 mm, la o ora; 5-15 mm la 2 ore - la femei = 6-13 mm la o ora; 1-20 mm la 2 ore - la copii mici = 7-11 mm la o ora. Cu cat creste inaltimea plasmei separate si cu cat scade inaltimea stratului inferior compus din globule rosii, cu atat valoarea VSH este maicrescuta, mai mare. Cresterea VSH se intalneste in numeroase boli. Din aceasta cauza, o crestere a VSH nu este specifica si nu poate pune un diagnostic de boala ci arata medicului ca undeva in organism exista o infectie acuta sau cronica, o boala cronica neinfectioasa sau o dereglare a functiei normale a unor organe interne (ficat, rinichi, plamani, etc.). VSH este o analiza de orientare si numai medicul se pricepe sa caute dintre sutele de cauze pe cea care a produs cresterea peste normal a valorii VSH.

Cresterea VSH peste 40-50 mm la ora constituie un semnal de alarma, chiar in lipsa altor simptome de boala. In acest caz, repetarea analizei dupa doua saptamani este absolut necesara. Dupa cum valorarea VSH scade, se mentine sau creste, medicul isi poate da seama si de evolutia bolii. Dar VSH poate creste si in unele conditii fiziologice, asa cum s-a constatat la femei in perioada menstruala sau dupa luna a patra de sarcina, ori la persoanele mai in varsta. Exista si persoane care toata viata au VSH moderat crescut (20/40 mm) fara sa aiba vreo boala constitutional. Totusi cresteri foarte mari ale VSH se intalnesc in aproape toate infectiile acute microbiene si virale, in tuberculoza, in reumatism, in anemie, in unele boli parazitare, in boli hepatice, ale rinichilor, in boli tumorale, etc. Analiza grupelor de sange Globulele rosii (eritrocitele) din sangele uman difera din punct de vedere imunologic. Ele se deosebesc de la o persoana la alta prin prezenta sau absenta unor substante chimice speciale, care se regasesc atat pe suprafata eritrocitelor cat si in serul sanguin. Pe baza acestor deosebiri in compozitia sangelui, oamenii au fost impartiti in mai multe grupe sanguine. Dar in mod obisnuit, in laborator se analizeaza numai doua sisteme de grupe sanguine sistemul OAB si sistemul RH. Sistemul OAB Sistemul OAB cuprinde patru grupe sanguine. Cu exceptia grupei 0(1) globulele rosii contin o substanta cu rol de antigen numita aglutinogen. Pe de alta parte, serul oamenilor, cu exceptia grupei AB(IV), contine alta substanta cu rol de anticorpi (aglutinina). Exista doua aglutinine: anti-A si anti-B. Venirea in contact a antigenelor A si B cu aglutininele respective (anti-A si anti-B) produce aglutinarea (alipirea una de alta) globulelor rosii. Este deci foarte important ca atunci cand se fac transfuzii de sange sa nu se intalneasca antigenul A cu anticorpii anti-A si antigenul B cu anticorpii anti-B. Sangele persoanelor din grupa sanguina 0(I) neavand antigene (aglutinogene) i s-a spus si gange de grupa zero (0). De aceea aceste persoane au fost numite “donatori universali” de sange, pentru ca sangele lor poate fi donat la subiectii care poseda alte grupe sanguine de sange, fara teama de a se produce accidente de transfuzie. Iar persoanele care apartin grupei de sange AB (IV) neposedand in serul lor anticorpi (aglutinine) care sa se uneasca cu aglutinogenele, pot primi sange de la subiectii cu alte grupe de sange, de aceea au fost numiti “primitori universali” de sange. Stabilirea grupelor sanguine este necesara pentru a se putea sti in cazuri de boli si accidente grave, ce grupa de sange are bolnavul sau accidentatul pentru a i se face transfuzia cu sange din grupa potrivita. Transfuzia sanguina facuta cu sange nepotrivit cu grupa persoanei tratate poate produce accidente grave de transfuzie. Grupa sanguina cea mai intalnita la noi in tara este AII urmata in ordine descrescatoare de 0I, BIII si ABIV. Grupele umane sanguine in sistemul OAB Denumire Prezent Prezent a a anigenului a anticorpilor grupei sanguine pe globulele in ser rosii 0 sau I Nu are Anti-A si Anti-B

De la cine se poate primi sange Num ai de la grupa 0

La cine se poate da sange La toate grupele (donator

A sau II

A

Anti-B

De la grupa 0 si A De la grupa 0 si B

B sau III

B

Anti-A

De la toate grupele (primitor universal) Toate persoanele au obligatia sa aiba trecuta grupa sanguina pe cartea de identitate, pe carnetul de conducere auto sau pe pasaport. Deoarece grupele de sange se mostenesc de la parinti si nu se schimba in timpul vietii, in unele cazuri se poate stabili paternitatea unui copil. Dar pentru aceasta este necesara si analiza altor grupe sanguine, lucru foarte dificil care se face numai in laboratoare specializate in filiatie. Desi s-au facut unele speculatii, stiinta nu a dovedit ca ar exista anumite calitati sau defecte ale oamenilor in legatura cu apartenenta lor la o grupa sau alta de sange. Sistemul Rh

AB sau IV

A si B

Nu are

universal) Num ai la grupa A si AB Num ai la grupa B si AB Num ai la grupa AB

Sistemul Rh - prescurtarea Rh provine de la o specie de maimute (Rhesus) la care sa descris prima data factorul Rh. Pe baza sistemului Rh, globulele rosii umane au fost impartite in doua tipuri: cele care poseda antigenul sau factorul Rh (Rh pozitive) si cele care nu poseda acest antigen (Rh negative). Persoanele care au acest factor in sange se numesc Rh pozitive si reprezinta circa 85% din populatie, iar restul persoanelor de 15% care nu au acest factor se numesc Rh negative. In mod normal nu exista anticorpi (aglutinine anti-Rh) in serul uman care sa aglutinizeze propriile globule rosii ale persoanelor Rh pozitive. Deoarece globulele rosii ale persoanelor Rh negative nu contin factor Rh, sangele acestora poate fi transfuzat la persoanele Rh pozitive fara nici o teama, caci lipsind factorul Rh, nu pot lua nastere nici anticorpii (aglutinina anti-Rh). Dar in cazul unei transfuzii cu sange de la o persoana Rh pozitiva, la o persoana Rh negativa, in corpul acestei persoane se produc in mod artificial anticorpi anti-Rh, care cu ocazia unei a doua transfuzii cu sange Rh pozitiv, produc aglutinarea globulelor rosii ale donatorului, cu complicatii grave. Acelasi lucru se poate intampla si cand o femeie Rh negativa este insarcinata, copilul fiind Rh pozitiv. Cu ocazia sarcinii, a nasterii, a avortului, sangele copilului trece prin placenta in sangele mamei dand nastere la anticorpi anti-Rh. Iar in timpul celei de-a doua sarcini acesti anticorpi ai mamei se combina cu globulele rosii ale fatului pe care le distruge (hemoliza), provocandu-i icter si anemie grava. Daca si mama si sotul sunt Rh negativi nu este nici un pericol pentru copil. De asemenea, daca ambii soti sunt Rh pozitivi nu se produc anticorpi anti-Rh si daca nu exista nici un fel de urmari neplacute pentru copil. O mama Rh negativa care are un sot Rh pozitiv poate da nastere unui copil Rh pozitiv in 85% din cazuri si unui copil Rh negativ in 15% din cazuri. Daca copilul este Rh negativ, ca si mama, nu are nici o importanta pentru nasterile urmatoare. Dar daca copilul este Rh pozitiv (ca si tatal) atunci el poate cu ocazia primei nasteri sa-si imunizeze mama (Rh negativa) cu

anticorpi anti-Rh ca si in cazul unei transfuzii cu sange Rh pozitiv. In acest caz, copiii Rh pozitivi nascuti ulterior vor avea de suferit de complicatiile amintite. De aceea, toate femeile gravide trebuie sa-si faca analiza pentru factorul Rh, iar in cazul in care ele sunt Rh negative trebuie sa-si faca Rh-ul si sotii. Daca sotii sunt Rh pozitivi, atunci ele sunt luate in evidenta pentru observatie si tratament in vederea preintampinarii complicatiilor ce ar putea apare la copii. Tot in scopul preintampinarii acestor complicatii se determina Rh-ul la fetele care urmeaza sa faca transfuzie de sange. Daca ele sunt Rh negative trebuie sa primeasca un sange identic. Pentru ca daca primesc sange Rh pozitiv ele vor forma anticorpi anti-Rh, care vor actiona asupra copilului atunci cand vor fi gravide. In unele situatii, mama Rh negativa cu copil Rh pozitiv poate avea anticorpi anti-Rh nu numai in sange ci si chiar in lapte, in acest caz se contraindica alaptarea copilului.

Analize imunologice (sifilis, reumatism, febra tifoida, bruceloza, boli virale)
Generalitati Imunologia este stiinta care se ocupa cu studiul imunitatii organismului. Imunitatea este o stare de rezistenta a omului fata de bolile infectioase provocate de microbi, virusuri, etc. Unele persoane au o imunitate naturala adica sunt din nastere rezistente la o serie de boli. Alte persoane isi castiga imunitatea, rezistenta la boli fie facand o boala (pe care a doua oara nu o mai fac), fie vaccinandu-se contra unor anumite boli. La baza imunitatii sta formarea de substante protectoare numite anticorpi. Anticorpii Anticorpii sunt substante chimice complicate pe care ii fabrica organismul ca raspuns la patrunderea in sange a numeroase substante straine organismului (antigene) asa cum sunt microbii, virusurile, parazitii etc. De asemenea, anticorpii se formeaza si atunci cand in organism patrund (pe cale digestiva sau prin injectii) diferite substante cum sunt serurile si vaccinurile. Producerea de anticorpi incepe imediat dupa patrunderea substantei straine (antigenul) in organism, dar trebuie sa treaca 710 zile de la contactul cu antigenul pentru ca organismul sa poata fabrica suficienti anticorpi cu care sa lupte contra bolii si care sa poata fi gasiti cu ajutorul analizelor de laborator. Anticorpii sunt specifici pentru fiecare agent patogen, pentru fiecare boala, ei persista in organism chiar si dupa vindecarea bolii, luni si ani, uneori chiar toata viata. Cu alte cuvinte, anticorpii sunt martorii unei infectii trecute (imunizare naturala) sau a unei vaccinari (imunizare artificiala). Acesti anticorpi se gasesc in sange, urina, lapte, in tesuturile organismului, etc. de unde pot fi pusi in evidenta cu ajutorul analizelor imunologice. Astfel, punand in contact, intr-o eprubeta, anticorpii din ser cu antigenul preparat in laborator, se produce o reactie antigen-anticorpi, care se face vizibila cu ochiul liber prin diferite tehnici de laborator. Deoarece pentru evidentierea anticorpilor din sange se foloseste serul de la omul bolnav sau sanatos, aceste analize se mai numesc si analize serologice. In unele cazuri de boli, cunoscandu-se anticorpii specifici, se poate analiza si gasi antigenul care este necunoscut. Asa se procedeaza in diagnosticul de labortor al gripei, al hepatitei virale (antigen A) etc. Analizele imunologice se bazeaza pe reactia (unirea) dintre antigenul specific si anticorpii specifici din serul care se cerceteaza. Reactia antigen-anticorp poate fi

facuta fie in eprubeta, fie pe pielea omului. Aceste analize se fac pentru descoperirea acelor boli la care nu este posibil sa se puna in evidenta angentul patogen cauzator de boala (microb, virus etc.) din anumite motive, dupa cum urmeaza. Uneori bolnavul vine prea tarziu la laborator, dupa ce microbul a disparut din organism, fie dupa o vindecare naturala, fara tratament, fie dupa o vindecare in urma tratamentului cu antibiotice, de exemplu: febra tifoida, infectii cu streptococ, brucelorza, tifosul exantematic si alte boli. Microbul poate sa dispara de la locul de intrare si se localizeaza in diferite organe din corp, asa cum se intampla in sifilis. In bolile produse de virusuri (gripa, pojarul, oreionul, poliomielita, hepatita etc.) acestea cerceteaza urmele lasate de boala, adica anticorpii. In toate aceste cazuri, diagnosticul de laborator se poate pune retrospectiv dupa ce a trecut boala, prin cautarea in sange a anticorpilor care au fost produsi in organism sub influenta agentilor patogeni. Analizele imunologice se fac pentru diagnosticarea urmatoarelor boli: Sifilisul Dupa 4-5 saptamani de la infectie, anticorpii produsi de spirocheta sifilisului se pot pune in evidenta cu ajutorul uneia sau a mai multor reactii: reactia BordetWassermann, ractia V.D.R.L., reactia Meinicke, reactia Kline, reactia Kahn si altele. In cazul in care in ser exista anticorpii sfilitici, se spune ca analizele au iesit "pozitive" iar in absenta anticorpilor analizele sunt socotite "negative". In raport de cantitatea de anticorpi gasita, rezultatul se noteaza cu unul pana la 4 plusuri (cruci). Analizele de mai sus nu sunt totdeauna specifice pentru sifilis; in unele cazuri pot apare analize pozitive si in alte boli. Cand se intalnesc astfel de situatii se fac analize suplimentare, specifice pentru sifilis, asa incat laboratorul poate preciza daca este vorba sau nu de aceasta boala. Daca un bolnav cu sifilis, se trateaza corect cu antibiotice de la primele simptome de boala (atunci cand apare sancrul sifilitic pe organele genitale), cantitatea de anticorpi sifilitici din ser scade rapid sau anticorpii pot chiar sa dispara din sange, dupa 2-3 luni de tratament. Insa daca boala este descoperita si tratata prea tarziu (dupa luni sau ani de la infectie) atunci si disparitia anticorpilor din sange se face incet, in timp de luni sau ani. Chiar daca spirochetele dispar din corp dupa tratamentul cu antibiotice, anticorpii sifilitici mai persista mult timp in sange. In unele cazuri, cand sifilisul a atins si sistemul nervos, cercetarea anticorpilor sifilitici se face si din lichidul cefalorahidian extras din sira spinarii. Persoanele cu analize "pozitive" care sunt casatorite sunt obligate sa-si duca la laborator si partenerul pentru a i se face analiza de depistare a anticorpilor sifilitici. Reumatismul Este produs (printre alte cauze) si de catre infectia cu streptococ. Anticorpii produsi de streptococ se pot depista in sange dupa circa 2 saptamani de la infectia streptococica unde persista timp de 3-6 luni de la infectie. Reactia ASLO Este analiza care descopera in sangele bolnavilor anticorpii antistreptococici, care se numesc antistreptolizine. Rezultatele se exprima in unitati ASLO/ml ser. Valori normale: 166-200 U/ml O reactie pozitiva cu valori de peste 300 U/ml arata ca in trecutul apropiat la bolnavului a fost o infectie cu streptococ, fie in gat, nas fie in alta parte a corpului,

chiar daca in prezent microbul nu se mai gaseste in organism. In unele cazuri reactia iese pozitiva si la persoanele care poarta streptococul in gat, fara sa prezinte semne de infectie streptococica. Analiza ASLO se recomana atat pentru depistarea infectiilor streptococice (faringita, amigdalita, scarlatina) cat si pentru urmarirea evolutiei in timp a acestori boli spre vindecare. Revenirea la normal a valorilor ASLO indica o vindecare a infectiei streptococice pe cand cresterea acestora sugereaza o noua infectie cu streptococ. De aceea repetarea acestei analize este importanta nu numai pentru tratamentul cu penicilina a infectiei, dar si pentru prevenirea complicatiilor ce pot surveni dupa infectia cu streptococ mai ales la copii si tineri: reumatism articular acut, boli de inima, boli de rinichi(glomerulornefrita). Analiza factorului reumatoid (FR) Factorul reumatoid este o substanta anormala care se gaseste in serul bolnavilor cu dureri ariticulare reumatismale cronice (artita reumatoida), fara sa aiba legatura cu infectia streptococica. Pentru analiza FR se folosesc urmatoarele doua teste: Reactia Latex-FR, care este pozitiva la circa 80% din bolnavii cu artrita reumatoida. Reactia nu este pozitiva in cazurile de reumatism articular acut. Daca reactia este pozitiva, se noteaza cu 1-4 plusuri. Reactia Waaler-Rose, in mod normal omul sanatos nu are in ser FR, dar reactia care este pozitiva la un nivel de peste 1/10 indica prezenta FR. Proteina C reactiva Este o proteina serica normala, care se gaseste la bolnavii cu diferite infectii microbiene (cu streptococ, pneumococ etc.) in inflamatii (reumatism), in infarctul miocardic, in tumori, etc. Analiza este ajutatoare, pentru ca singura nu poate pune diagnosticul de boala. Prezenta proteinei C reactive in sange se noteaza cu 1-3 plusuri. Febra tifoida Pentru diagnosticul acestei boli se foloseste reactia Widal. Valorarea reactiei este maxima in prima luna de la infectie si descreste dupa cateva luni fara ca totusi anticorpii sa dispara complet din sange. Persoanele care au fost vaccinate contra febrei tifoide cu vaccin antitific produc anticorpi care pot falsifica rezultatele analizei, dand reactii fals pozitive. De aceea aceste persoane trebuie sa cunoasca ce vaccinari recente au facut si sa comunice acest lucru medicului. Rezultatele se dau sub forma de fractie, numitorul reprezentand limita inferioara pana la care reactia antigenanticorpi este vizibila in eprubeta. Valori normale: 0-1/100 Daca anticorpii gasiti in ser sunt intr-o concentratie mai mare, se poate suspecta o febra tifoida. Iar daca dupa 7 zile, la repetarea analizei, concentratia anticorpilor creste de 2-3 ori, atunci diagnosticul de febra tifoida este sigur. Tifosul exantematic Se depisteaza prin reactia Weil Felix care are aceeasi semnificatie si se interpreteaza la fel ca reactia Widal
Bruceloza

Este o boala care se ia de la animalele bolnave, mai ales de catre persoanele care lucreaza in zootehnie. Pentru depistare se fac reactiile Wrigh si Huddleson. Aeste analize sunt singurele care pot stabili diagnosticul de boala pentru ca microbul burcelorzei nu se poate depista totdeauna. Omul sanatos nu poseda in sange anitocorpi ai brucelozei. Analizele sunt considerate pozitive cand tirul reactiei Wright depaseste 1/100, iar cel al reactiei Huddleson 1/200. Bolile virale La aceste boli diagnosticul serologic se pune pe baza prezentei anticorpilor specifici in ser. Dar aceste analize se fac numai in spitalele de boli infectioase si in institutele de cercetare. Pentru depistarea bolilor virale se folosesc urmatorele analize: reactia de hemaglutinare (HA), reactia de fixare a complementului (RFC) si reactia de seroneutralizare (RSN). Cu ajutorul acestor reactii serologice se poate pune diagnosticul de gripa, de rujeola, de oreion, de poliomielita, etc. Ca laboratorul sa poata preciza diagnosticul de boala virala este necesar sa analizeze de doua ori serul bolnavului: la inceputul bolii si dupa 7-10 zile, pentru a constata cresterea concentratiei de anticorpi. Aceste analize se mai fac si pentru cercetarea anticorpilor care iau nastere in organismul omului dupa diferitele vaccinari (contra gripei, rujeolei, poliomielitei, etc.) in vederea aprecierii eficientei vaccinarilor. O analiza curenta care se face pentru diagnosticul hepatitei virale le tip B este aceea care depisteaza antigenul Australia (Ag Au). Se cunoaste ca exista cel putin doua tipuri de hepatita virala, produse de virusul de tip A si respectiv de tip B. - tipul A de virus este transmis omului pe cale orala (apa, alimente, maini nespalate) si produce o hepatita cu caracter epidemic si cu o perioada de incubatie scurta, de 2-6 saptamani. Acest tip de hepatita nu se poate diagnostica imunologic deoarece bolnavii nu poseda in sange antigen Australia. - tipul B de virus este transmis omului prin injectii, transfuzii, operatii, pe cale genitala si probabil pe cale orala. Hepatita produsa de acest virus se intalneste sub forma de cazuri izolate si are o perioada lunga de incubatie (2-6 luni). Acest tip de hepatita se poate diagnostica cu ajutorul laboratorului cautand in singele bolnavului antigenul Australia sau antigenul hepatitei B (Ag HB), care se crede ca este chiar virusul hepatitei virale tip B. Trebuie mentionat ca acest antigen se gaseste nu numai in hepatita virala cu icter (galbinare) ci si in hepatita fara icter, fapt care ajuta la stabilirea unui diagnostic si tratament prococe. In unele cazuri antigenul Australia apare in sangele bolnavilor chiar inainte de aparitia primelor semne de boala, situatie care, de asemenea, ajuta la punerea unui diagnostic precoce. Dupa vindecarea fazei acute a hepatitei, la marea majoritate a bolnavilor, antigenul Australia dispare din sange. Persistenta acestui antigen in sangele bolnavului, mai multe luni dupa vindecarea clinica, presupune ca hepatita nu este vindecata din punctul de vedere al laboratorului si ca boala poate trece in hepatita cronica. Trebuie stiut ca exista si bolnavi de hepatita virala acuta tip B, la care nu se poate pune in evidenta antigenul Australia. In concluzie, cercetarea antigenului Australia este importanta pentru: - diagnosticarea unei hepatite virale acute sau cronice de tip B - constatarea momentului in care AgAu au disparut din sange (vindecarea bolii) - depistarea persoanelor chiar sanatoase care poarta virusul in sange acestea prezinta riscul de a transmite si raspandi hepatita virala la alti oameni - depistarea AgAu la subiectii care doneaza sange; persoanele care poseda AgAu nu pot fi donatori pentru ca sangele lor poate provoca hepatita de transfuzie la persoanele care primesc acest sange.
Bolile parazitare

Pentru depistarea acestor boli se fac rareori analize imunologice. Numai in hidatidoza (chist hidatic), boala frecventa produsa de parazitul Taenia ehinococcus, se face analiza Weinberg-Pirvu, care poate depista in ser anticorpii produsi de parazit. Dupa scoaterea chirurgicala a parazitului (chistul hidatic) din corp, anticorpii respectivi dispar treptat din sange. Punerea in evidenta a anticorpilor se face nu numai in sangele sau serul bolnavilor sau a fostilor bolnavi ci si in tesuturile lor, in special la nivelul pielii. Astfel, daca se injecteaza in piele o picatura de antigen (microb omorat, extracte de microbi, de paraziti, de ciuperci sau alte toxine ale acestora) atunci in piele, la locul injectiei are loc unirea antigenului cu anticorpii producandu-se o reactie locala antigen-anticorp. Aceasta reactie se manifesta dupa cateva ore sau zile de la injectie prin roseata, umflatura, macarime, uneori durere. In raport de marimea diametrului reactiei, rezultatele se noteaza cu plusuri de la 1 la 4. Reactii intradermice Iata cele mai importante reactii alergice ale pielii (reactii intradermice) care se fac la antebrat: Reactia sau intradermoreactia (IDR) la tuberculina – se face pentru a preciza daca in organism este sau a fost o infectie recenta cu bacilul tuberculozei (bacilul Koch). Se injecteaza in pielea de la nivelul antebratului o cantitate mica de tuberculina (un extract de bacili ai tuberculozei). Dupa 24-72 ore se observa daca la locul infectiei apare reactia locala. In raport de marimea acestei reactii se poate aprecia daca omul are in organism o infectie tuberculoasa si daca aceasta infectie este de data recenta sau este mai veche. In mod normal peste 60% din copii si tineri si peste 90% din adulti au in organismul lor o veche infectie tuberculoasa care s-a vindecat fara ca omul sa stie ca a fost infectat. Dar, prin vindecarea infectiei tuberculoase, organismul a capatat o oarecare rezistenta, un fel de imunitate impotriva bacilului Koch. In acest caz, IDR la tuberculina apare pozitiva. Persoanele care nu au venit niciodata in contact cu bacilul Koch au IDR la tuberculina negativa adica nu prezinta nici o reactie in locul unde s-a injectat antigenul. Ele se pot infecta mai usor si mai rapid la varsta adulta, atunci cand intra in contact cu un bolnav detuberculoza. De aceea, la copii si tineri li se face in mod obligatoriu IDR la tuberculina cu scopul de a depista pe aceia care au reactie negativa, in vederea unei vaccinari cu vaccin contra tuberculozei (vaccin BCG). Reactia Cassoni se face prin injectarea la antebrt a unui extract din parazitul Taenia echinococcus; daca omul are in corpul sau parazitul cauzator al hidatiozei sau chistului hidatic se produce o reactie puternica Reactia Dick poate pune un diagnostic retrospectiv de infectie streptococica (scarlatina) mai ales la copii Reactia Schick arata daca un copil are sau nu anticorpi de difterie. In cazul in care nu are anticorpi el se vaccineaza cu vaccin atidifteric, pentru ca astfel organismul sa poata produce anticorpi contra acestei boli
Reactia la brucelina depisteaza persoanele bolnave de bruceloza. Reactia ramane pozitiva toata viata la persoanele care au suferit de aceasta boala. IDR se completeaza si cu alte analize imunologice mentionalte anterior

Reactia la trichinelina ajuta la punerea diagnosticului de trichinoza, boala produsa de un parazit care se ia din carnea de porc bolnav ce n-a fost suficient prelucrata termic De retinut! Toate aceste reactii imunologice facute fie in eprubeta, fie pe pielea omului (indiferent daca sunt pozitive sau negative) se repeta la diferite intervale de timp atat pentru stabilirea unui diagnostic corect cat si pentru a constata daca tratamentul facut a avut efectul scontat. In afara dermoreactiilor cu extracte de bacterii, ciuperci, paraziti, se mai fac IDR pentru depistara unor boli alergice neinfectioase (astm pulmonar, boala fanului, urticarie etc.) cu extracte din peri de animale, din fulgi, plante, polen, praf de casa, etc.

Analize medicale premergatoare sarcinii
Rubeola, infectia primara cu virusul citomegalic, toxoplasmoza, sifilisul sunt infectii care daca sunt contractate in anumite perioade din sarcina prezinta riscul de a fi transmise la fat si de a produce avorturi, moartea fatului in uter sau malformatii fetale. In laborator sunt disponibile teste serologice care pun in evidenta anticorpii indreptati impotriva agentilor patogeni care declanseaza aceste infectii. In functie de tipul anticorpilor depistati se poate aprecia stadiul infectiei, prezenta sau bsenta imunitatii. Rubeola Astfel in cazul rubeolei, prezenta anticorpilor de tip IgG cu anticorpi IgM negativi semnifica faptul ca pacienta are imunitate fata de acest virus si nu mai necesita testari ulterioare. Uneori anticorpii de tip IgG sunt prezenti in titru (cantitate) inalt, in absenta anticorpilor de tip IgM si ei vor ramane la acest nivel o perioada de timp indelungata (imunitate cu titru inalt). Este bine ca acest lucru sa fie cunoscut in prealabil, pentru ca depistarea lor in primul trimestru de sarcina ar putea crea confuzii si chiar duce la intreruperi de sarcina nejustificate. Daca atat anticorpii de tip IgG cat si anticorpii IgM sunt negativi, inseamna ca pacienta nu are imunitate fata de virusul rubeolei si trebuie sa evite contactul cu persoanele infectate mai ales in cursul epidemiilor de rubeola. Toxoplasma gondii Acelasi tip de serologie se aplica si in cazul infectiilor cu Toxoplasma gondii. Anticorpii IgG pozitivi cu IgM negativ demonstreaza prezenta imunitatii si nu mai este necesara in general repetarea testelor in cursul sarcinii. Deoarece in ultimul timp, in literatura de specialitate s-au descris unele cazuri fie de reinfectie, fie de reactivare a unei infectii latente, o atentie deosebita va fi acordata prezentei de anticorpi IgG in titru foarte mare sau intr-un titru care creste semnificativ in cursul a 2-3 saptamani. Pentru a depista aceste cazuri rare este nevoie de o colaborare stansa intre medicul ginecolog-obstetrician, parazitolog si medicul de laborator. Daca atat IgG cat si IgM sunt negative, pacienta nu prezinta imunitate fata de oxoplasma si trebuie monitorizata atent pe perioada sarcinii, recomandandu-se evitarea stricta a contactului cu animale si respectarea masurilor de igiena referitoare la prepararea alimentelor.

Virusul citomegalic Virusul citomegalic poate determina malformatii la fat. Infectia cu virusul citomegalic este mai putin investigata comparativ cu celelalte infectii congenitale. Totusi trebuie mentionat faptul ca virusul citomegalic poate determina malformatii la fat la fel ca si virusul rubeolic. Infectia cu virusul citomegalic este foarte raspandita in randul populatiei dar s-a demonstrat ca numai infectia primara, survenita in cursul sarcinii si nu reactivarile unei infectii deja existente, prezinta risc asupra fatului. De aceea, daca pre-conceptional pacienta prezinta anticorpi de tip IgG in absenta anticorpilor de tip IgM (situatia cea mai frecvent intalnita) nu exista nici un risc la viitoarea sarcina. Efectuarea unui screening corect pre-conceptie ar trebui sa faca parte obligatoriu din acest proces de pregatire, pentru a diagnostica din timp anumite afectiuni si a evalua posibilitatea unor complicatii ce ar putea surveni pe parcursul sarcinii. Efectuarea anumitor investigatii de laborator in perioada dinaintea sarcinii scuteste viitoarele mame de ingrijorari inutile in timpul sarcinii. In primul rand este foarte important sa existe o evaluare corecta a riscului de infectii congenitale. Printre alte analize curente recomandate a fi efectuate pre-conceptie se numara si hemograma, utila in special pentru diagnosticarea anemiilor (cel mai frecvent a anemiei feriprive, a betatalasemiei minor sau a altor hemoglobinopatii). Efectuarea grupului sanguin si a factorului Rh la ambii parteneri este foarte importanta pentru a evalua riscurile de incompatibilitate. Aceste analize de laborator efectuate inainte de a avea o sarcina nu au rolul de a crea "panica" viitoarelor mame, ci au rolul de a le informa pentru a preveni si trata posibile afectiuni cu repercusiuni asupra starii de anatate a cuplului, dar mai ales asupra sanatatii unui viitor copil. Sursa: www.copilul.ro Sifilisul Serologia pentru sifilis (VDRL si TPHA) trebuie efectuata obligatoriu pre-conceptie la ambii parteneri. Sunt foarte frecvente cazurile de sifilis secundar depistate intamplator cu ocazia efectuarii serologiei la angajare sau prenuptial. Treponema pallidum - agentul etiologic al sifilisului poate traversa placenta si afecta fatul dupa saptamana 20 de sarcina. Infectia cu HIV Serologia pentru HIV ar trebui efectuata la ambii parteneri, bineinteles cu acordul acestora. Infectia cu Chlamydia trachomatis
Infectiile genitale cu Chlamydia trachomatis constituie cele mai frecvente boli cu transmitere sexuala. Printre complicatiile ce se pot instala in lipsa tratamentului adecvat se numara si avortul spontan. Din acest motiv diagnosticul precoce, inainte de conceptie si tratarea corecta a ambilor parteneri previne aparitia acestor complicatii. Uneori, o infectie cronica cu Chlamydia trachomatis constituie cauza infertilitatii pentru care un cuplu solicita consult medical. Pentru diagnosticarea infectiilor cu Chlamydia se poate recurge la teste serologice sau la detectarea directa

a antigenului in secretiile genitale. Prezenta anticorpilor de tip IgA se asociaza intotdeauna cu o infectie activa.

Analize microbiologice (hemocultura, coprocultura, urocultura, bilicultura, analiza microbilor din nas, gat, urechi, sputa, secretii ale organelor genitale, din boli ale pielii)

Generalitati Aceste analize se fac cu scopul de a pune in evidenta o serie de microbi, care pot cauza infectii acute si cronice. Deoarece microbii sunt "fiinte" prea mici pentru a putea fi vazuti cu ochiul liber, ei se pun in evidenta prin doua metode si anume: - prin examinarea lor la microscopul optic – care poate mari pana la 1500 de ori sau cel electronic care mareste de cateva zeci de mii de ori. Microbii vazuti la microscop au dimensiuni foarte mici, de 1-10 microni, un micron fiind a mia parte dintr-un milimetru. Ei au diferite forme: punct (coci), betisor (bacili), spirale (spirochete), virgula (vibrioni). Cocii se aseaza de obicei in gramezi (stafilococi) sau in siruri (streptococi). - prin cresterea microbilor pe medii de cultura adica pe niste substante hranitoare speciale, lichide si solide. Cand microbii cresc pe mediile lichide, ei tulbura mediul, asa cum se intampla in cazul fermentarii vinului de catre microorganisme. Pe mediile solide, care se prepara in niste cutii de sticla, acoperite, microbii cresc formand fiecare cate o colonie ce contine miliarde de microbi rezultati din inmultirea microbilori initiali. Microbii saprofiti – se gasesc in mod obisnuit in organele omului care comunica cu mediul exterior. Ei nu sunt periculosi pentru om si in unele cazuri sunt chiar necesari pentru ca prezenta lor previne instalarea unor microbi mai periculosi. In tubul digestiv exista microbi saprofiti care ajuta la digerarea resturilor alimentare sau care fabrica vitamine necesare organismului. Totusi, in unele situatii de slabire a rezistentei organismului, unii din acesti microbi saprofiti pot deveni agresivi si invadand diferite organe ale corpului, produc stari de boala. Microbii patogeni - cauzeaza boala, ei nu se gasesc in mod normal in corpul omului ci patrund in organism cu diferite ocazii. Cercetarea microbilor se face in toate secretiile si excretiile normale sau patologice, in orice produs provenit din organismul omului: sange, urina, materii fecale, bila, sputa, secretii provenite din gat, urechi, organe genitale, etc. In toate aceste produse se gasesc milioane de microbi de diferite specii, dar laboratorul foloseste o serie de metode pentru a depista numai pe acei microbi patogeni cauzatori ai bolilor. Analiza microbilor din sange (hemocultura)
Aceasta analiza se face in bolile infectioase, in bolile cu stari febrile prelungite, in bolile cronice in care nu s-au depistat microbi prin alte metode. Analiza se face numai in spital si ajuta la descoperirea febrei tifoide, a febrelor paratifoide, a endocarditei si septicemiei, provocate de o serie de microbi: stafilococi, streptococi,

pneumococi, bacili (coli, proteus, piocianic, tific), spirochete, ricketsii etc. Acesti microbi care in mod normal nu se gasesc in sange, se pun mai bine in evidenta in momentul cand apare frisonul (tremuraturile) si febra. De aceea, bolnavul trebuie sa anunte medicul cand apar aceste simptome, pentru a se recolta sangele in acel moment. Analiza microbilor din materiile fecale (coprocultura) De obicei, materiile fecale (scaunul) contin miliarde de microbi saprofiti care ajuta la putrefactia si fermentarea resturilor de alimente din intestin, deseuri ce nu au fost folosite de catre organism. Alti microbi din intestin sunt necesari la producerea vitaminelor din brupa B sau a unor antibiotice ce distrug microbii patogeni. Sunt cazuri cand microbii saprofiti din intestin (stafilococi, bacili, coli, proteus, piocianic etc.) in urma greselilor de alimentatie sau a tratamentului cu antibiotice pot deveni agresivi, se inmultesc si provoaca infectii ale intestinului subtire (enterita), infectii ale intestinului gros (colita) ori infectii ale intregului intestin (enterocolita). In afara de acesti microbi, enterocolitele mai pot fi produse si de microbi patogeni care se iau din apa, alimente, de la omul bolnav, astfel: bacilul tific al febrei tifoide si microbii inruditi cu acesta (Salmonele), bacilul dizenteriei (shigella) si microbul holerei, boala care mai bantuie in unele tari calde si de unde poate fi adusa si in tara noastra de calatorii straini sau indigeni. Acesti microbi patogeni se gasesc nu numai la bolnavi ci uneori si la fosti bolnavi, care ii raspandesc prin materiile fecale. De aceea, fostii bolnavi trebuie sa faca coproculturi repetate pentru a fi siguri ca nu sunt purtatori de microbi ai vreunei boli infectioase. Analiza microbilor din urina (urocultura) Urina proaspata nu contine microbi, nici saprofiti nici patogeni. De aceea, prezenta microbilor in urina, mai ales in cantitate mare de peste 100000 microbi la 1 ml urina indica o infectie a rinichilor sau a cailor urinare (nefrita, pielita, cistita). Microbii cauzatori ai acestor boli sunt: bacilul coli (colibaciloza), bacilul proteus, bacilul piocianic, Klebsiella, bacilul febrei tifoide, bacilul tuberculozei, stafilococi, streptococi, levuri, etc. Infectiile urinare se intalnesc mai frecvent la copii, la femei, mai ales in timpul sarcinii si la persoanele varstnice (din cauza slabirii rezistentei organismului la infectii). Cand la unul dintre soti se depisteza microbi in urina (in speciali bacili coli), se va analiza si urina partenerului, deoarece in multe cazuri infectia urinara are un caracter familial si daca nu se trateaza ambii soti este posibila o reinfectie a sotului tratat. Recoltarea urinei pentru urocultura se face in conditii speciale, mentionate anterior. Analiza microbilor din bila (bilicultura) Cu ocazia efectuarii tubajului duodenal se trimite bila la laborator si pentru cercetarea bacteriilor din acest produs. Microbii care produc infectii ale vezicii biliare si ale cailor de scurgere a bilei din ficat (colesistita, colangita) sunt cam aceiasi care se gasesc in urina si in materiile fecale. Uneori se mai gasesc si levuri. Analiza microbilor din nas, gat si urechi Nasul, gatul si urechile comunica intre ele prin niste orificii situate in fundul gatului asa ca de multe ori aceste cavitati sunt prinse impreuna de infectiile microbiene (amigdalita, faringita, rinita, rinofaringita, otita). Secretiile faringiene, nazale sau auriculare se recolteaza de catre medic cu un tampon special steril care

se trimite la laborator. Urmatorii microbi se gasesc mai frecvent in infectiile nasului, gatului si urechilor: streptococul beta hemolitic, stafilocolul aureus hemolitic, bacilul difteric etc. Streptococul beta hemolitic este agentul patogen al amigdalitei, faringitei, al scarlatinei si reumatismului, in special la copii. Analiza se face inainte de a incepe tratamentul cu penicilina sau cu alte antibiotice. Depistarea streptococului in gatul unui membru al familiei pune problema analizei exudatului faringian la toti membrii familiei in vederea depistarii acestui microb si sterilizarii cu penicilina a persoanelor purtatoare de streptococ. Netratarea la timp a infectiei streptococice poate sa duca, in special la copii si tineri, la bolile de inima si reumatism. Stafilococul aureus hemolitic determina angine sau flegmoane (puroi) la nivelul amigdalelor, etc. Bacilul difteric determina difteria. Alti microbi, ca pneumococul, care produce pneumonie, meningococul care produce meningita si microbul tusei convulsive se intalnesc mai rar. Acesti microbi se gasesc nu numai in gura si nasul bolnavilor ci si la persoane sanatoase, de unde sunt raspanditi prin vorbire, tuse si stranut. De aceea, copii din colectivitati inchise (crese, gradinite, scoli) nu trebuie sa aiba in gatul si nasul lor microbii mentionati, caci prin raspandirea acestora in colectivitate se pot produce epidemii de scarlatina, difterie, meningita etc. De asemenea, tot pentru acelasi motiv, nici persoanele care ingrijesc copii sau care le prepara hrana nu trebuie sa poarte in nasul si gura lor microbii respectivi. Pe langa microbii din nas, gura, gat, urechi se mai gasesc ciuperci (levuri) care produc micoze sau candidoze mai ales la sugari si copii. Analiza microbilor din sputa Spre deosebire de saliva care este secretata de catre glandele salivare situate in gura, sputa provine din caile respiratorii si din plamani cu ocazia expectoratiei, la persoanele care tusesc. In afara de microbii care se gasesc in mod normal in gura, sputa mai poate contine si microbi de tuse convulsiva, de pneumonie (pneumococ, klebsiella), de tuberculoza pulmonara (bacilul Koch sau BK). In situatia in care BK nu se gaseste direct in sputa, atunci sputa se cultiva pe medii speciale pentru acesti microbi. Cresterea si inmultirea BK pe aceste medii se face foarte incet, in decurs de doua luni. Uneori, pentru precizarea diagnosticului de tuberculoza, sputa se inoculeaza la cobai, pentru ca aceste animale sunt foarte sensibile la tuberculoza, ele facand boala in circa doua luni. Datorita dificultatilor de a descoperi BK in sputa, rezultatele analizelor dureaza foarte mult. Analiza microbilor din secretiile organelor genitale O serie de microbi pot cauza la barbat boli ale canalului urinar (uretrita) sau ale prostatei (prostatita), producand scurgeri purulente. La femei scurgerile sunt date de uretrita, vaginita sau de metrita. Aceste infectii sunt produse fie de microbi saprofiti, numiti si banali (uretrita banala) fie de microbi care produc boli venerice (blenoragia, sifilisul).
Gonococul este microbul blenoragiei, apare in secretiile genitale dupa 3-7 zile de la

un contact sexual infectat. Spirocheta sifilisului se gaseste la inceput in leziunile (crusta) de pe organele genitale (sancru sifilitic). Acest sancru apare la 3-4 saptamani de la infectie si dispare dupa 1-2 luni, timp dupa care microbul sifilisului nu se mai gaseste, el trecand in sange. De aceea, este foarte important ca bolnavul sa se prezinte la medic in aceasta perioada de sancru, caci descoperirea timpurie a microbului asigura un tratament mai usor si o vindecare rapida a sifilisului. Tricomonas vaginalis este un parazit care se gaseste mai frecvent la femei dacat la barbat si produce boala numita tricomoniaza. Levurile (ciuperciile sau drojdiile) din genul Candida si Geotrichum se gasesc mai frecvent tot la femei, chiar la cele sanatoase. Dar cand se dezvolta in cantitate foarte mare sau cand se asociaza si cu alte microorganisme produc infectii locale. Inainte de a se prezenta la medic pentru recoltarea secretiilor genitale, bolnavii nu trebuie sa faca tratamente cu antibiotice sau spalaturi cu substante dezinfectante. Iar dupa o saptamana de la terminarea tratamentului indicat, bolnavul se va prezenta la repetarea analizelor pentru a se stabili daca boala s-a vindecat. Exista si situatia cand nu se gaseste nici un microb deosebit in secretiile genitale care sa explice scurgerea, iritatia, etc. In aceste cazuri secretia este redusa, putina, apare numai dimineata, dupa o raceala, dupa oboseala sau eforturi fizice. Aceste infectii produse de microbi banali, de virusuri sau avand o baza alergica se rezolva de la caz la caz de catre medic, iar uneori se vindeca si singure. Analiza secretiilor in bolile pielii Bolile pielii: eczeme, foliculita, furunculul, abcesul, erizipelul, plagi infectate, etc. Sunt produse de catre microbii care se gasesc in mod normal pe pielea si mucoasele omului. Ei patrund fie prin porii pielii, fie prin rani, zgarieturi, intepaturi. Cei mai intalniti microbi sunt: stafilococul, streptococul, piocianicul, proteusul, bacilul antraxului si levurile. Pentru a se putea identifica microbul responsabil de infectie, se analizeaza secretia sau puroiul recoltat din leziune de catre medic, pe un tampon de vata steril. Analiza microbilor din lichidul cefalorahidian Acest lichid se scoate de catre medic, cu seringa, din sira spinarii pentru a cauta microbii care produc boli ale sistemului nervos (creier, maudva spinarii) ca: encefalita, meningita etc. Bolile acestea pot fi produse de nenumarati microbi (meningococ, streptococ, bacilu tuberculozei, etc.) precum si de virusuri si paraziti.

Analize parazitologice si virusologice
Analize parazitologice
Numerosi paraziti patrund in corpul omului fie datorita apei si alimentelor contaminate cu oua de paraziti, fie datorita intepaturii unor insecte care introduc parazitii in sange. Parazitii se localizeaza in sange, in aparatul digestiv, in ficat, in caile urinare si in alte organe. De aceea, pentru descoperirea lor se analizeaza

sangele, materiile fecale, urina, etc. Paraziti intestinali De regula, parazitii intestinali se prezinta sub forma de viermi intestinali: limbrici (ascaris lumbricoides), oxiuri (enterobius vermicularis), panglica (taenia), tricocefal si altii. Parazitii adulti (viermii intestinali) se elimina prin materiile fecale si pot fi observati chiar de catre bolnavi, daca se inspecteaza atent materiile fecale. Se recomanda ca parintii sa observe din cand in cand scaunul copiilor lor pentru a putea descoperi din timp prezenta viermilor intestinali. Daca s-au descoperit in materiile fecale paraziti adulti si acestia sunt recunoscuti, nu mai este necesara aducerea de materii fecale la laborator pentru analiza. In cazul in care parazitul nu poate fi identificat sau recunoscut, atunci acesta se introduce cu o pensa intr-o sticla cu spirt sanitar si se aduce la laborator pentru analiza. Nu se vor aduce la analiza paraziti sau fragmente de paraziti in stare uscata. In majoritatea cazurilor de parazitism intestinal, nu se pot pune in evidenta parazitii adulti. De aceea, se cauta in materiile fecale ouale de paraziti. Aceste oua sunt foarte mici, de cativa microni si nu se vad cu ochiul liber ci numai la microscop. Dar in materiile fecale nu se gasesc totdeauna ouale parazitilor, deoarece acestia nu produc oua in fiecare zi, ci la diferite intervale de timp. Ca urmare a acestui fenomen, analiza pentru ouale parazitilor trebuie repetata de 2-3 ori la intervale de cate o saptamana, pentru a putea surprinde faza cand parazitii depun oua. Depistarea oualor de paraziti intestinali, impune un tratament de urgenta pentru omorarea si eliminarea parazitilor adulti din intestin, deoarece acestia hranindu-se cu sange si cu substantele hranitoare destinate organismului omului produc slabirea si anemierea acestuia. Dupa doua saptamani de la terminarea tratamentului se repeta analiza pentru oua de paraziti. Daca dupa trei analize efectuate la interval de doua saptamani rezultatele sunt negative, bolnavul se poate considera vindecat. Paraziti ai ficatului (ai cailor biliare) Lambliaza este o boala, mai frecventa la copii, provocata de parazitul Lamblia sau Giardia. Parazitul traieste in bila si in sucul duodenal, producand inflamatia cailor biliare. De aceea, el poate fi pus in evidenta numai in bila, care se recolteaza cu ajutorul tubajului duodenal. Uneori chisturile de Lamblia se elimina prin fecale, de unde pot fi puse in evidenta cu ajutorul microscopului. Tot in bila poate fi gasit si parazitul galbezei (distomum hepaticum), mai ales in regiunile unde acesta se intalneste frecvent si la animale. Paraziti ai sangelui Acesti paraziti se gasesc mai ales la bolnavii originari din Africa, Asia, America Latina sau la persoanele care au calatorit in aceste tari. Paludismul (malaria) este o boala produsa de un parazit microscopic (plasmodiu) care se dezvolta in sangele si tesuturile omului si care se transmite de la om la om prin intepatura tantarului anofel. Parazitul se pune in evidenta in sangele bolnavilor, care se recolteaza din deget, mai ales in perioda febrila a bolii. Paraziti ai cailor urogenitale Parazitul microscopic trichomonas vaginalis se intalneste frecvent la femeie si mai rar la barbat. Prezenta sa in secretia uretrala sau vaginala nu produce totdeauna semne de boala, insa in anumite perioade se manifesta prin iritatia cailor urogenitale cu

usturimi, mancarimi si scurgeri de secretii purulente. Secretia uretrala la barbat se recolteaza direct in laborator, iar la femeie se recolteaza cu ocazia examenului ginecologic. Deoarece parazitul nu se vede cu ochiul liber, secretia trebuie examinata proaspata, la microscop, imediat dupa recoltare, mai inainte ca parazitul sa moara. Uneori parazitul se gaseste si in urina. Cand unei persoane i se gaseste acest parazit ea va trebui sa stie ca numai tratamentul ambilor parteneri sexuali va duce la vindecarea tricomonazei. Analize virusologice Virusurile sunt cele mai mici forme de viata, care se masoara in milimicroni (un milimicron fiind a milioana parte dintr-un milimetru). De aceea, nu se pot vedea la microscopul obisnuit ci numai la microscopul electronic care mareste de zeci sau sute de mii de ori. De asemena, virusurile nu se dezvolta in laborator pe mediile de cultura pe care cresc microbii, ci numai pe animale vii sau pe celule vii. Din aceasta cauza diagnosticul bolilor virale cu ajutorul analizelor de laborator este foarte greoi si dureaza mult, uneori cateva saptamani, timp in care bolnavul deja se poate vindeca. Virusurile sunt responsabile de numeroase boli infectioase la om: gripa, pojarul, poliomielita, hepatita, oreionul, varicela, turbarea etc. Cu exceptia catorva boli virale (turbarea, variola, gripa, varicela) in care analizele pot depista mai rapid virusul cauzal al bolii, in restul bolilor se folosesc analizele imunologice pentru depistarea anticorpilor din serul bolnavilor.

Analize recomandate in diferite afectiuni
Din activitatea mea medicala pe internet am dedus ca majoritatea oamenilor care stau pe net, nu isi fac suficient timp sa ajunga la medic. De aceea, ei cauta sa-si rezolve problemele de sanatate, in mod similar cu plata facturilor: din fata calculatorului. Cea mai frecventa intrebare pe care am vazut-o a fost: “Ce analize sa fac pentru diagnosticul..” si urmeaza un simptom sau mai multe. Acest post va incerca sa enumere analizele care sunt necesare - teoretic- pentru a pune diagnosticul unor simptome. ATENTIE: 1. Listele cu explorari NU se refera la simptomele acute, aparute de curand si agravate rapid, pentru care va recomand CONSULT MEDICAL DE URGENTA. 2. Efectuarea unor analize NU inlocuieste consultul medical, ci il completeaza; deci, efectuarea unor explorari ar trebui asociata cu consult medical. 3. Lista de explorari este teoretica, presupunand ca despre pacientul care solicita analizele, se stiu DOAR simptomele mentionate; examenul medical, daca ar fi facut, ar reduce mult explorarile mentionate la fiecare tema.
4. Exista situatii frecvente in care simptomele se asociaza cu TOATE explorarile normale; nu este o anomalie, desi imensa majoritate a ne-medicilor, considera ca orice mic simptom, trebuie sa fie insotit de o modificare cat de mica de analize, explorari etc,; orice durere de cap, trebuie sa aiba modificat la “tomograf”

sau la “RMN”. Sunt frecvente situatiile in care foarte multe simptome sunt insotite de explorari in limitele normalului, desi pacientul are o boala mai mult sau mai putin serioasa. Exista explicatia acestui fenomen, dar ar lua mult prea mult timp postarea ei aici. Ascita (lichid in burta): Ecografie abdominala, endoscopie digestiva superioara, electrocardiograma, radiografie pulmonara. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, proteine totale in sange, albumina din sange, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, proteine in urina, paracenteza (scoaterea unei cantitati de ascita) cu examinarea ascitei.
1.

Astenie (oboseala):

Ecografie abdominala, electrocardiograma. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, calcemie, hormoni tiroidieni, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, examen coproparazitologic, proba de digestie.
1.

Balonare:

Ecografie abdominala, eventual endoscooie digestiva superioara / colonoscopie. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, examen coproparazitologic, proba de digestie.
1.

Ciroza hepatica:

Ecografie abdominala, endoscopie digestiva superioara, extragerea ascitei pentru analize, eventual biopsia hepatica. Hemograma, fibrinogen, protrombina, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, GGT, Fosfataza alcalina, Fierul seric, Cuprul seric si urinar, markeri virali pentru hepatita B si C, Bilirubina totala, bilirubina directa, examen sumar de urina.
1.

Constipatie cronica = timp de 3 luni, cel putin 3 zile/luna:

Ecografie abdominala, colonoscopie, tuseu rectal. Hemograma, VSH, fibrinogen, ALT, glicemie creatinina, colesterol, hormoni tiroidieni.
1.

Creatinina marita?

Ecografie de rinichi, eventual urografie, biopsie renala. Hemograma, VSH, Fibrinogen, Proteine totale in sange, Creatinina, Uree, Colesterol, Albumina, Teste de coagulare, Imunograma, examen sumar de urina, Addis, Examen urina pe 24 ore, Urocultura.
1.

Diaree:

Ecografie abdominala, endoscopie digestiva superioara, colonoscopie. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, Proteine totale sanguine, proba de digestie, examen coproparazitologic, coprocultura, hemoragii oculte in scaun,examen sumar de urina.

1.

Dureri de burta (abdomen)?

Ecografie abdominala, eventual endoscopie digestiva superioara, colonoscopie, radiografie abdominala pe gol. Hemograma, fibrinogen, VSH, Ionograma sanguina, AST, ALT, Colesterol, Bilirubina, amilaze, proba de digestie, examen coporparazitologic, examen sumar de urina.
1.

Dureri la inghitit (deglutitie):

Endoscopie digestiva superioara, examen ORL. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina , AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina.
1.

Dureri in capul pieptului:

Endoscopie digestiva superioara sau examen radiologic cu bariu, ecografie abdominala.
1.

Dureri in dreapta sub coaste:

Ecografie abdominala, eventual colonoscopie. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina.
1.

Dureri in stanga sub coaste:

Ecografie abdominala, eventual colonoscopie. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina.
1.

Dureri in etajul mijlociu abdominal:

Ecografie abdominala. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina.
1.

Dureri anala (rectala) la scaun:

Rectoscopie sau colonoscopie
1.

Dureri in lomba:

Ecografie abdominala/ radiografie de coloana, urografie. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, Addis, urocultura.
1.

Dureri in piept:

Electrocardiograma, endoscopie digestiva superioara, radiografie pulmonara. Hemograma, VSH, Fibrinogen, glicemie, uree, creatinina, AST, ALT, examen de sputa, creatinfosfokinaza, creatinfosfokinaza MB, troptest.

1.

Edeme la membrele inferioare = picioare umflate:

Ecografie abdominala, electrocardiograma, ecografie cardiaca, eventual endosocpie digestiva superioara. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, proteine totale sanguine, ionograma sanguina, albumina in sange, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, proteine in urina.
1.

Expectoratie cu sange:

Radiografie pulmonara, bronhoscopie. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examenul sputei pentru tuberculoza, celule canceroase si culturi microbiene, examen sumar de urina.
1.

Eliminare de paraziti (viermi) in scaun:

Rectoscopie Examen coproparazitologic
1.

Ficat marit (hepatomegalie):

Ecografie abdominala, eventual examen tomografic (CT), endoscopie digestiva superioara. Hemograma, fibrinogen, protrombina, markeri virali hepatitici, glicemie, colesterol, trigliceride, creatinina , AST, GGT, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, examen de urina pe 24 ore.
1.

Greata:

Endoscopie digestiva superioara, ecografie abdominala. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, uree, creatinina , AST,ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, test de sarcina.
1.

Hepatita cronica:

Ecografie abdominala, endoscopie digestiva superioara, biopsie hepatica. Hemograma, VSH, fibrinogen, protrombina, Albumina sanguina, glicemie, colesterol, creatinina , AST, ALT, GGT, fosfataza alcalina, markeri virali pentru hepatita B si C, viremie (DNA-VHB, RNA-VHC), Bilirubina totala, bilirubina directa, , examen sumar de urina.
1.

Icter / icter mecanic:

Ecografie abdominala, endoscopie digestiva superioara, colangiografie endoscopica retrograda, colangio RMN. Hemograma, reticulocite, VSH, protrombina, fibrinogen, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, GGT, fosfataza alcalina serica, markeri tumorali, Bilirubina totala, bilirubina directa, examen sumar de urina.
1.

Sangerare din nas?

Examen ORL, radiografie de sinusuri, trebuie luata tensiunea arteriala.
1.

Scaune cu sange:

Rectoscopie / colonoscopie, ecografie abdominala Hemograma, reticulocite, sideremei, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, henoragii oculte in scaun, markeri tumorali, examen sumar de urina.
1.

Scaune negre “ca pacura”:

Endoscopie digestiva superioara, ecografie abdominala. Hemograma, reticulocite, protrombina, sideremie, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina.
1.

Scadere in greutate:

Ecografie abdominala, endoscopie digestiva superioara, colonoscopie, examen endocrinologic. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, hormoni tiroidieni, markeri tumorali, examen sumar de urina, urocultura.
1.

Tuse:

Radiografie pulmonara, probe ventilatorii, bronhoscopie. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen de sputa pentru tuberculoza, celule canceroase, culturi microbiene din sputa, examen sumar de urina.
1.

Urina tulbure / rosie:

Ecografie abdominala, urografie, cistoscopie, eventual tomografie abodminala (Ex CT), examen urologic. Hemograma, VSH, glicemie, colesterol, calcemie, creatinina, AST, ALT, Bilirubina, examen sumar de urina, Addis, urocultura.

Antibiograma si autovaccinul
Antibiograma Scopul analizelor bacteriologice nu este numai de a descoperi microbii cauzatori de boli ci si de a stabili daca acesti microbi pot fi distrusi de catre unele substante chimice sau de catre antibiotice. Analiza care testeaza in laborator antibioticul la care este sau nu sensibil un microb cauzator de boala se numeste antibiograma. In raport de rezultatul antibiogramei, medicul stabileste cel mai indicat sau cele mai indicate antibiotice in vederea tratamentului bolii. Tehnica antibiogramei este simpla. Pe o cutie de sticla care contine un mediu de cultura solid se insamanteaza microbii care au fost izolati din produsul biologic al bolnavului. La suprafata mediului, peste microbi, se aplica tablete de antibiotice care contin o cantitate cunoscuta de substanta. Apoi dupa ce mediul este tinut 12-18 ore la 37°C, timp necesar pentru dezvoltarea microbilor, se stabileste la ce antibiotic este sensibil sau rezistent

microbul cercetat. Antibioticele care nu au nici un efect asupra microbilor ii lasa pe acestia sa creasca sub forma de colonii pana in apropierea tabletei. In aceste cazuri, microbii sunt rezistenti la antibioticul respectiv. Antibioticele care sunt active asupra microbilor, nu permit acestora sa se dezvolte si sa se apropie de tableta, tinandu-l la o distanta mai mare sau mai mica in functie de eficienta antibioticului. Astfel, in jurul tabletei de antibiotic ramane un cerc cu diametrul de 1-3 cm. In raport de marimea diametrului se spune ca microbii sunt slab sensibili, sensibili sau foarte sensibili la antibioticul respectiv. Un antibiotic poate sa opreasca inmultirea unui microb (efect bacteriostatic) dand posibilitatea organismului sa-l distruga, ori il poate omori (efect bactericid). Nu intotdeauna rezultatele obtinute in laborator pe microbul izolat se potrivesc cu rezultatele obtinute pe organismul uman. S-a observat ca sunt antibiotice care omoara microbul in laborator, in afara organismului, dar nu il omoara cand antibioticele sunt introduse in organism. Aceste nepotriviri se datoreaza faptului ca antibioticele nu pot patrunde totdeauna in toate zonele unde exista microbi in corp. Exista insa si situatia inversa: antibiotice la care unii microbi sunt rezistenti in laborator, dar care injectate la om il vindeca de infectia cauzata de microbii respectivi. Acest fapt este explicat prin aceea ca organismul mai are si alte mijloace de aparare sau de lupta contra microbilor (anticorpi, leucocite, etc), mijloace care in unirea cu actiunea antibioticelor pot rapune mai bine microbii care au patruns in organism. Vedem deci ca antibiograma da numai indicatii generale si provizorii. In unele cazuri, acelasi microb care a fost sensibil la un antibiotic, dupa cateva zile de tratament se poate obisnui cu antibioticul respectiv, devenind rezistent. In aceasta situatie, medicul va hotari tratamentul cu alt antibiotic. Exista si microbi rezistenti la majoritatea antibioticelor. In aceste cazuri numai medicul poate stabili ce antibiotic sau ce combinatie de antibiotice si in ce doza trebuie date ca sa obtina efectul terapeutic cel mai bun si cel mai rapid. Autovaccinul In unele cazuri de infectii microbiene, cand tratamentul cu antibiotice si alte substante antimicrobiene nu da rezultatele dorite, medicul recomanda si un tratament cu autovaccin. Acest vaccin se prepara in laborator din microbii proprii ai bolnavului, care au fost izolati din produsele sale analizate. Acesti microbi, se amesteca cu o solutie de clorura de sodiu 9 ‰, se omoara prin caldura (pentru a nu mai putea produce infectie) si se introduc in fiole. Vaccinarea se face conform indicatiilor medicului si sub supravegherea acestuia. Tratamentul cu autovaccin are ca scop stimularea organismului in vederea producerii de substante imunizante specifice, contra microbului inoculat (imunitate artificiala). In acest mod organismul poate lupta mai usor impotriva unor infectii cronice ca: infectii urinare, bronsita cronica, furunculoza, etc.

Aplicatia ecografiei in obstetrica
Inca de la introducerea sa in medicina, in anii '50, ecografia s-a dovedit a fi o investigatie neinvaziva, nedureroasa pentru mama si fat, precisa si accesibila din punct de vedere al raportului cost/beneficiu, devenind astazi un examen indispensabil, de rutina, in practica obstetricala, o componenta esentiala in cadrul urmaririi prenatale pentru depistarea sarcinilor cu risc crescut. Principiul ecografiei consta in emiterea de catre sonda/traductor, aflat in contact

direct cu abdomenul matern, a unui fascicul de ultrasunete, cu frecvente cuprinse intre 3,5 si 7 MHz (3,5-7 mil. cicli pe secunda); informatiile obtinute prin reflectarea diferita a acestor unde sunt transformate si recompuse in imagine pe un ecran, in timp real. Examinarea in timp real permite atat aprecierea dimensiunilor embrionului si fatului biometria fetala, cat si a morfologiei acestuia si a anexelor sale - placenta, lichid amniotic, cordon ombilical etc. In practica obstetricala, examenul ecografic de rutina - in cazul evolutiei normale a sarcinii - este indicat la anumite varste gestationale, astfel: - prima ecografie se practica in jurul varstei de 7 saptamani; are rolul de a confirma sarcina, de a exclude o sarcina patologica (sarcina ectopica, molara etc), de a diagnostica o eventuala sarcina multipla, de a confirma viabilitatea sarcinii si de a stabili corect varsta gestationala si data probabila a nasterii. Sacul gestational se vizualizeaza cel mai precoce prin ecografie transvaginala la 4 saptamani si jumatate iar embrionul la 5 saptamani si jumatate. Este important pentru determinarea corecta a varstei gestationale ca prima ecografie sa se efectueze cat mai devreme posibil; - a doua ecografie se practica la 12-14 saptamani de amenoree - pentru masurarea translucentei nucale si evaluarea osului nazal, in cadrul screening-ului pentru depistarea sindromului Down; - a treia examinare ecografica se practica la 18-22 saptamani de gestatie - asanumita ecografie de morfologie fetala, care urmareste prezenta sau absenta malformatiilor fetale, apreciaza cresterea si dimensiunile fatului, prezenta unor eventuale anomalii ale anexelor fetale, stabileste sexul fatului; - a patra ecografie se efectueaza la 34-36 saptamani; evalueaza marimea si greutatea fatului, pozitia si gradul de maturitate ale placentei, prezentatia fatului, eventuale semne de suferinta fetala, etc. Examenul ecografic trebuie efectuat in plus ori de cate ori este necesar in cazul suspicionarii sau diagnosticarii unor diverse anomalii/patologii ale sarcinii : - sangerare vaginala in sarcina incipienta - pentru a diagnostica/monitoriza prezenta unui hemtatom decidual, avort spontan, ou clar, sarcina oprita in evolutie etc; - restrictia de crestere intrauterina a fatului; - prezenta unor malformatii fetale : hidrocefalie, anecncefalie, spina bifida, hidrops fetal etc; - anomalii placentare - placenta praevia sau patologii materne care pot duce la anomalii placentare (diabet, izoimunizare Rh); - anomalii ale lichidului amniotic (polihidramnios, oligohidramnios); - altele: confirmarea mortii intrauterine a fatului, evaluarea profilului biofizic fetal (miscari fetale, tonus, miscari respiratorii, cantitate de lichid amniotic), diagnosticarea si urmarirea unor anomalii pelvine in sarcina (fibrom uterin, tumora ovariana etc). Nu in ultimul rand, ecografia este parte componenta in cadrul altor investigatii pentru diagnosticul prenatal, cum sunt amniocenteza, biopsia de trofoblast, cordocenteza si terapia fetala intrauterina.

Artroscopia - investigatie invaziva
Cum se realizeaza artroscopia? Artroscopia va fi efectuata de catre un medic ortoped (specialist in chirurgia articulatiilor si sistemului osteo-muscular).Pacientul va fi rugat sa nu poarte bijuterii la nivelul articulatiei si sa imbrace un halat de spital. Inainte de artroscopie se va administra un sedativ usor si vor fi rase tegumente din jurul articulatiei.In cazul in care este necesara anestezia generala sau regionala din echipa va face parte si un medic anestezist. In timpul anesteziei generale pacientul va dormi si i se vor monitoriza permanent functiile organelor vitale: pulsul, tensiunea arteriala si frecventa respiratiei. Daca se apeleaza anestezie locala medicul anestezist va injecta un anestezic local in pielea din jurul articulatiei si in spatiul articular. Atat dupa anestezia generala cat si dupa cea regionala bratul sau piciorul va ramane amortit un timp, iar persoana va fi relaxata si usor toropita. In timpul interventiei, pacientul va sta in decubit dorsal (in pozitie culcata). Se va opri temporar circulatia sanguina cu ajutorul unei manseta gonflabile pentru a diminua sangerarea in articulatie si pentru a se obtine astfel o buna vizualizare a spatiului articular. Articulatia va fi dezinfectata si acoperita cu campuri (cearceafuri) sterile. Inainte de aplicarea mansetei elastice, membrul care va fi investigat va fi ridicat si infasurat intr-un bandaj elastic pentru a se scadea fluxul sanguin. Se va efectua o mica incizie de 0.6 cm in vecinatatea articulatiei, se introduce in articulatie ser fiziologic care va facilita o buna vizualizare si se va introduce apoi artroscopul. Pentru o buna vizualizare, pe tot parcursul investigatiei, articulatia va fi spalata cu solutie salina. Asistenta medicala va indoi si va intinde membrul respectiv astfel incat sa se obtina imagini ale articulatiei din diferite unghiuri. In cazul in care se va interveni chirurgical la nivelul articulatiei se vor face mai mult incizii prin care se vor introduce instrumente suplimentare, iar articulatia va fi curatata permanent de sange si tesuturi. Pentru a diminua inflamatia sau durerea se vor injecta intra-articular anestezice sau glucocorticoizi.Dupa terminarea interventiei, inciziile vor fi saturate. In functie de localizarea articulatiei se va realiza un bandaj sau se vor purta mansete elastice sau se vor folosi carje de sustinere. Se recomanda ca dupa efectuarea artroscopiei articulatia sa fie pusa in repaus pentru cateva zile; condusul masinii este interzis in primele 24 de ore. Firele cu care s-au suturat inciziile vor fi indepartate dupa 7-10 zile. Este posibil sa fie necesar realizarea unui bandaj voluminos compresiv, aplicarea unei pungi cu gheata sau ridicarea membrului respectiv pe o perna, pentru reducerea inflamatiei si a durerii sau folosirea unor analgezice pentru calmarea disconfortului articular. Postoperator vor fi efectuate exercitii fizice pentru mentinerea mobilitatii articulatiei si vor fi limitate anumite miscari pe care le presupune activitatea cotidiana.Durata artroscopiei poate varia in functie de complexitatea interventiei de la 15 minute pana la o ora sau chiar mai mult. In timpul operatiei
In cazul efectuarii anesteziei locale, inainte de efectuarea artroscopiei la nivelul pielii din jurul articulatiei pot aparea arsuri sau furnicaturi, iar miscarea artroscopului in articulatie poate fi perceputa de pacient ca o lovitura. De asemenea mobilizarea articulatiei din timpul investigatiei poate fi perceputa ca smucitura.Dupa

anestezia regionala sau generala membrul respectiv va fi amortit timp de cateva ore.Dupa artroscopie pot aparea dureri care vor fi calmate cu medicatie antalgica. Bandajele si pansamentele vor fi pastrate curate si uscate si vor fi inlocuite imediat daca devin umede sau patate de sange.Parul ras din jurul articulatiei se va reface dupa 2 saptamani.Este fiziologic ca timp de o saptamana articulatia sa fie sensibila. Se vor cere medicului informatii privind sangerarea, drenajul sau edemul (umflarea) regiunii articulare. Artroscopia este un examen paraclinic: - la care se apeleaza atunci cand rezultatele celorlalte metode de diagnostic precum radiografia articulara, testele sanguine, tomografia computerizata (CT) sau rezonanata magnetica nucleara (RMN) nu sunt concludente - care permite prelevarea de tesut bioptic: lichid sinovial sau de tesut articular. De asemenea este o interventie chirurgicala miniinvaziva care permite tratarea problemelor articulare: - indepartarea fragmentelor intraarticulare: fragmente osoase, depuneri de calciu sau pinteni ososi - repararea sau excizia partilor moi ale articulatiei (ligamente, tendoane, cartilagii) - ligamentoplastia: taierea sau reapararea ligamentelor - excizia cicatricilor sau a sinovialei inflamate. Leziunile articulare complexe vor fi remediate prin combinarea artroscopiei cu chirurgia deschisa. Comparativ cu operatia clasica, artroscopia prezinta riscuri foarte reduse de infectii postoperatorii sau modificari ale tesuturilor. Pot exista unele neplaceri in urma artroscopiei efectuate in scop diagnostic: - o usoara umflatura a genunchiului - dureri legate de inflamatia locala. Aceste probleme sunt suportabile daca se administreaza tratamentul medicamentos corect. Riscurile sunt minime si in cazul anesteziei, care de obicei este rahidiana si rareori generala. Oricum, chiar si anestezia generala este una de scurta durata. Extrem de rar, anestezia generala poate cauza moartea pacientului.Dupa artroscopia in scop terapeutic pot aparea hemoragii intrarticulare. Riscul aparitei infectiei, al trombozei membrului, al lezarii nervilor sau spatiului articular este foarte mic. Foarte rar poate aparea sindrom de compartiment (acesta este mai frecvent la nivelul gambei si al antebratului), in cazul in care sangerarea de la nivel muscular determina o presiune mare care comprima nervii si arterele. Sindromul de compartiment reprezinta o urgenta medicala care necesita tratament rapid deoarece pot aparea sechele ireversibile musculare, osoase sau ale altor tesuturi. Dupa artroscopie Medicul va fi contactat imediat daca: - durerea, umflarea (sau ambele) persista sau se agraveaza - inciziile operatorii sangereaza excesiv - membrul respectiv (gamba sau antebratul) devine rosiatic, dureros sau fierbinte (semne ale aparitiei tromboflebitei). Nu se va masa regiunea respectiva in cazul instalarii acestor semne! - apar semne ale infectiei: - durere care se accentueaza, edemul, inrosirea sau incalzirea regiunii respective - cordon rosietic care se extinde de la nivelul articulatiei

- modificarea aspectului, culorii (verde - galben) sau cantitatii lichidului de dren - umflarea ganglionilor loco-regionali (de la nivelul gatului, axilei sau regiunii inghinale) - febra sau frisoane fara o cauza aparenta. Artroscopia se poate realizeaza in ambulator. Este important sa se urmeze cu strictete instructiunile medicului: sa nu se manance sau bea nimic cu 8-12 ore inainte de interventia chirurgicala miniinvaziva. Medicul va fi informat despre: - eventuale alergii medicamentoase, inclusiv la substantele anestezice - tratamentele medicamentoase urmate, in special cu anticoagulante orale sau cu aspirina - tulburari ale hemostazei, inclusiv trombozele venoase profunde (TVP) - posibilitatea ca pacienta sa fie insarcinata - istoric de artrita sau anchiloza articulara. Leziunile produse de artrita ingreuneaza sau fac imposibila interventia artroscopica - radioscopia articulara cu substanta de contrast realizata cu 10 zile inaintea interventiei. Substanta de contrast poate produce inflamatie ingreunand artroscopia - infectie, artrita septica - istoric de fractura sau leziune articulara. Inainte de artroscopie trebuie obtinut consimtamantul scris al pacientului, care poate purta discutii cu medicul privind procedura folosita, riscurile si beneficiile actului anestezico-chirurgical.De asemenea, inainte de efectuarea artroscopiei se vor realiza teste sanguine si de urina.Dupa efectuarea interventiei va fi nevoie de un insotitor adult care sa conduca pacientul acasa si sa-l supravegheze in urmatoarele 24 de ore. Daca investigatia este necesara la nivelul genunchiului, gleznei sau soldului medicul va informa pacientul ca dupa aceasta vor fi necesare utilizarea unor carje de sustinere, iar daca artroscopia se efectueza la nivelul pumnului, cotului sau umarului se va bandaja articulatia sau se vor purta mansete elastice. Factorii care pot modifica rezultatele artroscopiei sunt: - radioscopie cu substanta de contrast cu 10 zile inainte de efectuarea artroscopiei - prezenta artritei. De retinut! Interventia chirurgicala miniinvaziva realizata prin artroscopie necesita spitalizare de scurta durata si recuperare functionala mult mai rapida decat presupune chirurgia deschisa Artroscopia este contraindicata in urmatoarele situatii: - rani sau infectii in vecinatatea articulatiei - ankiloza articulatiei produce rigiditatea articulatiei si poate fi datorata poliartritei reumatoide, unui traumatism articular sau in urma unei inteventii chirurgicale - distrugerea articulatiei, ca de exemplu in formele severe de poliartirita reumatoida - afectiune hematologica severa sau tratament cu medicamente anticoagulante. Recuperarea completa va dura cateva saptamani sau chiar luni daca a avut loc o interventie chirurgicala extinsa. Se va prescrie medicatie antalgica si exercitii fizice sau kinetoterapie sub supravegherea unui terapeut. In functie de localizare, se vor purta mansete elastice, bandaje sau se vor folosi carje.
Normal Intr-o articulatie normala, ligamentele sunt albe,

Patologic

cartilajul articular este neted si alb Ligamentele si cartilajele articulare au aspect modificat: - rasucirea, deplasarea sau pierderea de tesut moale articular (ligamentar sau din cartilaje) - aparitia unor chisti sau noduli - dovezi ale lezarii cartilajului sau suprafetelor articulare produse de artrita - infectie

Dupa realizarea artroscopiei se poate urma tratament medicamentos sau chirurgical, cat si terapie fizicala de recuperare a functionalitatii articulatiei. Artroscopia este o investigatie invaziva care permite vizualizarea foarte buna a spatiului articular cu ajutorulul artroscopului. Artroscopul este format dintrun endoscop cu fibra optica, instrument care se introduce direct in articulatie printr-o mica incizie subcutanata. Artroscopia ofera medicului posibilitatea de a inspecta suprafetele articulare si tesutul moale din jur: ligamentele si cartilajele. Introducerea instrumentelor endoscopice permite nu numai examinarea in scop diagnostic a interiorului articulatiei, dar si tratarea leziunilor articulare sau indepartarea corpilor straini liberi din spatiul articular, fara a traumatiza sever tesuturile invecinate, cat si urmarirea evolutiei unei afectiuni articulare sau monitorizarea eficientei tratamentului. Artroscopia se aplica la nivelul articulatiilor mari, dar in principal la nivelul calcaiului, genunchiului si umarului. Se poate folosi pentru vizualizarea soldului, cotului sau articulatiei pumnului. Se introduce in articulatie, printr-o mica incizie, un tub subtire prevazut cu o camera video si o sursa de lumina. Imaginile obtinute sunt marite si pot fi urmarite pe un monitor. De asemenea, sunt prelevate mostre de tesut pentru efectuarea biopsiei. Daca este folosita si ca metoda terapeutica va mai fi necesara introducerea prin mici incizii a unor instrumente suplimentare. Ca si procedurile chirurgicale deschise, artroscopia ofera o buna vizualizare a articulatiei, insa spre deosebire de acestea prezinta urmatoarele beneficii: - este mai putin traumatizanta fiind mai putin dureroasa - este mai ieftina - permite recuperarea rapida - poate fi efectuata in ambulator, fara sa necesite spitalizarea pacientului.

Artroscopia
Artroscopia este efectuata, de obicei, de un specialist ortoped. Pacientul va fi rugat sa isi lase de-o parte bijuteriile si sa imbrace un halat de spital. Se va administra si un sedativ usor inainte de examinare pentru o mai buna relaxare. Pielea din jurul incheieturii va fi barbierita. Daca este necesara anestezia generala aceasta va fi administrata de un medic anestezist. Astfel pacientul va fi inconstient in timpul examinarii. Frecventa cardiaca si tensiunea arteriala precum si frecventa respiratorie in timpul procedurii vor fi urmarite monitorizate. Daca se va folosi un anestezic local acesta va fi injectat in piele la nivelul articulatiei. In acest caz pacientul nu isi va mai simti membrul respectiv, va fi somnoros si putin ametit, dar va ramane constient.

In mod normal pacientul va fi intins pe spate. In functie de articulatia supusa investigatiei va fi pusa manseta ce va fi umflata si va restrictiona astfel fluxul sangvin in respectiva articulatie, pentru ca medical specialist sa obtina o imagine cat mai buna in timpul examinarii. Articulatia va fi bine dezinfectata si va fi invelita intr-un camp steril. Inainte ca manseta sa fie umflata, articulatia va fi ridicata si va fi legat un garou pentru reducerea fluxului sangvin in articulatie. Se va efectua o mica incizie de 0,6 cm langa articulatie. Inainte de introducerea artroscopului va fi spalata zona cu o solutie salina pentru o cat mai buna curatire si mai buna vizualizare cu artroscopul. In timpul investigatie zona articulara va fi spalata din cand in cand cu solutie salina pentru curatarea de resturi celulare sau de sange, pentru o cat mai buna vizualizare a articulatiei. Odata ce artroscopul a fost introdus doctorul va putea sa vada in interiorul articulatiei cu ajutorul unui monitor atasat la artroscop. Medicul, impreuna cu asistenta, va pozitiona articulatia in unghiuri diferite pentru o cat mai buna vizualizare. In timpul examinarii se pot inregistra imagini video sau se pot face poze. Daca este nevoie si de o interventie chirurgicala pentru a repara o problema articulara descoperita in momentul investigatiei va fi facuta inca o incizie mica unde va fi introdus un alt instrument subtire in articulatie. In momentul in care artroscopul sau oricare alt instrument este extras din articulatie sangele sau detritusurile celulare vor fi indepartate cu solutie salina. Pentru reducerea inflamatiei sau pentru a calma durerea pot fi introduse in articulatie anestezice locale sau corticosteroizi. Incizia este suturata cu ajutorul unor copci. In functie de articulatia afectata si implicit supusa investigatiei exista posibilitatea ca dupa interventie sa fie necesara sprijinirea membrului intr-o esarfa sau folosirea unei atele pana la recuperarea dupa examinare. Dupa aceasta examinare articulatia va fi protejata pentru cateva zile. Pacientul nu va avea voie sa conduca in urmatoarele 24 de ore. Copcile vor fi indepartate dupa 7 10 zile. Pentru reducerea edemului sau a durerii pot fi folosite comprese cu gheata, bandaje compresive sau se pot administra analgezice. Trebuie sa fie intrebat medicul specialist in legatura cu exercitiile recomandate pentru recuperarea functionalitatii articulatiei. Artroscopia dureaza in mod normal aproximativ 15 minute, dar intreaga procedura (ce include si pregatirea) poate dura pana la o ora sau chiar mai mult. Procedura chirurgicala efectuata in timpul artroscopiei va necesita o scurta spitalizare pentru cateva zile si o recuperare rapida fata de chirurgia clasica. Artroscopia nu se face daca: - exista o leziune la nivelul tegumentului sau o rana infectata langa articulatia care urmeaza sa fie examinata. Totusi artroscopia poate fi facuta pentru a curata o articulatia infectata - articulatia este afectata de anchiloza. Aceasta face ca articulatia sa fie rigida si foarte putin flexibila si poate fi data de o afectiune numita spondilita ankilopoetica, o leziune articulara sau o afectiune de tip chirurgical - distrugerea articulatiei este severa (de exemplu artrita severa ) - exista o afectiune hematologica . Totusi artroscopia poate fi facuta daca este folosit un tratament medicamentos adecvat Poate dura cateva saptamani pana la recuperarea totala dupa artroscopie. Daca se intervine chirurgical in timpul artroscopiei, recuperarea ar putea dura ceva mai mult. Medicul va prescrie un tratament medical pentru calmarea durerilor si va recomanda un program de recuperare fizica pentru pacientii ce au facut artroscopie. In functie de articulatia examinata, in timpul recuperarii ar putea fie necesara utilizarea unui bandaj de sustinere a membrului sau utilizarea unor atele.

Artroscopia este o procedura chirurgicala ce permite doctorului sa vada articulatiile corpului cu ajutorul unei camere video miniaturale, subtiri, numita artroscop. Artroscopia permite doctorului sa studieze suprafata articulatiilor si tesuturile moi ce le inconjoara, cum ar fi tesutul ce leaga oasele intre ele (ligamente), precum si tesuturile solide ce acopera capetele oaselor (cartilagiul) si formeaza o zona tampon intre acestea. Aceasta procedura poate fi utilizata pentru diagnosticarea problemelor articulatiilor, efectuarea unei interventii chirurgicale pentru rezolvarea problemelor articulatiilor, pentru indepartarea corpurilor straine sau pentru monitorizarea unei boli sau a eficacitatii unui tratament. Artroscopia este efectuata, in mod obisnuit, la nivelul genunchiului, umarului si gleznei. In timpul artroscopiei, artroscopul este introdus in corp prin intermediul unei incizii mici in piele. Artroscopul are o sursa de lumina si o camera video atasata de el. Imaginile de la camera pot fi vazute pe un monitor. Aceste imagini marite furnizeaza o imagine foarte clara a incheieturii. In timpul artroscopiei se poate colecta o mostra de tesut pentru biopsie. Daca se face o interventie chirurgicala se vor face alte incizii mici prin care vor fi introduse instrumentele. La fel ca si in cazul chirurgiei clasice (care implica o incizie mult mai mare), artroscopia permite doctorului sa descopere modificarile articulatiilor. Totusi, in comparatie cu chirurgia clasica, artroscopia: - este mai putin dureroasa - este mai ieftina - permite un timp de recuperare mai mic - poate fi facuta in regim de policlinica si nu necesita internarea peste noapte. De cele mai multe ori, chirurgia clasica necesita internarea pacientului

Artroscopia este folosita in: - evaluarea si diagnosticarea problemelor articulare cand un examen fizic sau alte examinari cum ar fi radiografia, teste sangvine, computer tomograful sau rezonanta magnetica nucleara nu sunt concludente - interventia chirurgicala necesara tratarii unei afectiuni articulare Cand artroscopia este folosita intr-o interventie chirurgicala: - se pot indeparta depozitele de calciu sau diverse asperitati ale oaselor - tesuturile moi ( cum ar fi ligamentele, tendoanele sau cartilagiile) pot fi reparate sau curatate - pot fi taiate ligamentele, reparate sau reconstruite. Taierea sau eliberarea unui ligament strans poate duce la cresterea mobilitatii in cazul unei articulatii intepenite - obtinerea unei biopsii tisulare sau obtinerea unei mici cantitati de lichid sinovial care pot fi examinate ulterior in laborator - in cazul unor cicatrici tisulare sau in cazul unei zone de la nivelul articulatiei care este inflamata si trebuie indepartata - unele probleme mai grave ale articulatiei pot fi rezolvate cu ajutorul imbinarii artroscopiei si chirurgiei. Artroscopia este realizata intr-o policlinica fara sa fie necesara internarea pacientului. Pacientul nu trebuie sa manance sau sa bea lichide cu 8 - 12 ore inainte de efectuarea procedurii. Trebuie discutat cu medicul daca pacientul(a) in cauza: - este alergic la vreun medicament, inclusiv la cele anestezice - este in tratament cu vreun medicament, inclusiv medicamente anticoagulante cum ar fi warfarina sau aspirina - are afectiuni hematologice, chiar si afectiuni ale venelor cum ar

fi tromboza venoasa profunda - este posibil sa fie insarcinata - are un istoric de artrita sau artroza. Unele afectiuni date de artrita pot face dificila si uneori chiar imposibila efectuarea acestei examinari - a avut in ultimele zece zile o examinare radiologica cu folosirea unei substante de contrast. Aceasta substanta poate cauza inflamatie si va face aproape imposibila efectuarea artroscopiei si, totodata, poate influenta obtinerea unei imagini curate in cadrul examinarii - are un istoric de infectie, cum ar fi artrita septica, in articulatia afectata - are un istoric de fractura sau leziune la nivelul articulatiei Inainte de procedura pacientul va fi rugat sa semneze un acord scris. Acesta va trebui sa discute inainte cu medicul despre orice nelamurire despre procedura si riscurile aferente. Trebuie discutat si despre cum va decurge examinarea si ce vor indica rezultatele. Este posibil sa fie nevoie de teste suplimentare de sange si/sau un test de urina inainte de artroscopie. Trebuie stiut ca dupa examinare pacientul nu poate conduce. Daca examinarea se face la nivelul gleznei, genunchiului sau coxofemural medicul va intreba pacientul daca dupa procedura are nevoie de carja. Daca examinarea se face la nivelul articulatiilor bratului este foarte probabil ca dupa procedura pacientul sa aiba bratul imobilizat cu o esarfa sau cu o atela. Daca pacientul va suporta o anestezie locala acesta va simti o senzatie ca o arsura la nivelul pielii. Pe masura ce este introdus artroscopul pacientul poate simti o senzatie de durere usoara, iar in momentul in care doctorul mobilizeaza instrumentul in articulatie poate simti o senzatie de smulgere. Daca persoana in cauza este supusa unei anestezii generale, aceasta va fi inconstienta in timpul interventie. Daca persoana este anesteziata pe cale generala aceasta nu-si va mai simti membrele inferioare sau cele superioare pentru cateva ore. Dupa examinare pacientul poate simti o usoara senzatie de durere. Aceasta este pe termen scurt si va disparea in maxim doua saptamani. Este normal ca articulatia supusa examinarii sa fie sensibila pentru inca o saptamana. Trebuie intrebat medicul specialist cat de mult va sangera sau va drena locul inciziei si de asemenea cat timp va fi edem la locul respectiv. Complicatiile sunt neobisnuite pentru aceasta investigatie. Poate aparea sangerare la locul inciziei, mai ales daca se si intervine chirurgical in timpul investigatie. Exista un mic risc de infectie, de formare a unui hematom ce poate afecta membrul respectiv sau de lezare nervoasa sau a articulatiei in sine. Mai poate exista si un risc mic de afectare a structurilor din interiorul articulatiei. In cazuri rare, poate aparea o problema serioasa numita sindromul compartimental datorita unei cresteri a presiunii la nivelul musculaturii (in special la nivelul gambei sau la nivelul antebratului). Cand apare aceasta problema este necesar un tratament medical imediat pentru scaderea presiunii. Foarte rar pot aparea complicatii in urma anesteziei generale. Trebuie luata legatura imediat cu medicul daca: - durerea sau/si edemul la nivelul articulatiei continua sau se inrautatesc - locul inciziei sangereaza excesiv - eritemul (roseata), edemul, durerea si senzatia de caldura nu dispar de la nivelul articulatiei. Acestea pot fi semne ale tromboflebitei. Daca exista aceste simptome nu

trebuie masata zona respectiva - apar semne de infectie, acestea pot fi: - cresterea intensitatii durerii, a edemului, a eritemului sau a caldurii in zona respectiva - extinderea eritemului din zona afectata - drenarea de puroi de la locul inciziei - limfadenopatia la nivel cervical, al antebratului, sau a canalului inghinal - febra sau frisoane aparute fara o alta cauza Artroscopia este o procedura interventionala ce permite medicului sa vizualizeze interiorul articulatiei cu ajutorul unui instrument numit artroscop. Medicul poate determina daca articulatia este una normala doar prin vizualizarea acesteia cu ajutorul artroscopului. In mod normal medicul poate discuta rezultatul interventiei imediat dupa ce aceasta s-a terminat.
Artroscopie Normal: Intr-o articulatie normala, sanatoasa ligamentele apar ca niste cabluri de culoare alba. Cartilajul este moale si alb. Daca nu este nici o modificare vizibila la nivelul articulatiei doctorul poate concluziona ca articulatia este normala si nu este cauza simptomatologiei pacientului

Patologic

Intr-o articulatie lezata ligamentele si cartilajele au culori si forma modificate. Daca exista o leziune la nivelul articulatiei medicul poate vedea acest lucru si poate chiar interveni chirurgical pentru a repara problema respectiva. Exemple de leziuni la nivelul articulatie sunt: - rupturi sau deplasari, fragmente detasate sau fragmente de tesuturi (cum ar fi ligamentele sau cartilajele) tumorete, chiste sau ganglioni - distrugeri evidente de cartilaje cauzate de diferite afectiuni cum ar fi artrita - infectii - rupturi sau deplasari, fragmente detasate sau fragmente de tesuturi (cum ar fi ligamentele sau cartilajele) tumorete, chiste sau ganglioni - distrugeri evidente de cartilaje cauzate de diferite afectiuni cum ar fi artrita - infectii

Dupa ce medicul a evaluat articulatia el poate recomanda tratamentul medicamentos, terapia fizica sau interventia chirurgicala.

Factorii care pot interveni in acuratetea rezultatelor examinarii pot fi: - daca pacientul a avut o radiografie cu substanta de contrast la nivelul articulatiei cu mai putin de 10 zile inainte. Substanta de contrast poate da inflamatie la nivelul articulatiei si, in plus, poate impiedica vizualizarea clara a acesteia in timpul investigatiei - daca pacientul are artrita. Aceasta poate face investigatia dificila sau chiar imposibila

Bilirubina
Prin dozarea bilirubinei se intelege masurarea cantitatii de bilirubina din sange. Valori normale Valorile normale pot varia de la un laborator la altul.
Valorile bilirubinei la adulti Bilirubina totala Bilirubina directa Bilirubina indirecta (Bilirubina totala minus bilirubina directa)

0.3–1.0 (mg/dL) 0.1–0.3 mg/dL 0.2–0.7 mg/dL

Valori crescute sau scazute Valori crescute ale bilirubinei in sange pot aparea fie datorita cresterii producerii de bilirubina, fie datorita unei eliminari scazute a acesteia.Scaderea eliminarii de bilirubina poate fi cauzata de o serie de infectii cum ar fi colecistita (inflamatia vezicii biliare) sau de deficitul unor enzime ereditare. Sindromul Gilbert este o afectiune mostenita ce afecteaza modul in care ficatul proceseaza bilirubina si este o cauza frecventa a cresterii bilirubinei in sange. Desi icterul poate aparea in cazul unor persoane cu sindrom Gilbert, aceasta afectiune nu este una grava. Scaderea eliminarii bilirubinei poate aparea ca rezultat al unei afectiuni a ficatului cum ar fi hepatita, ciroza sau mononucleoza, al unor probleme ale sistemului digestiv ce apar datorita unei reabsorbtii excesive a bilirubinei sau al unui blocaj a ductelor biliare datorita unor pietre la nivelul vezicii biliare sau a unui cancer pancreatic. Deoarece ficatul unui nou nascut este imatur din punct de vedere functional, la prematuri acesta nu este capabil sa elimine bilirubina intr-un mod adecvat astfel ca acesta este mult mai predispus sa faca icter fata de un nou-nascut la termen. Nivelele ridicate ale bilirubinei pot fi cauzate de distructia rapida a hematiilor care poate aparea in cadrul unei reactii alergice in urma unei transfuzii de sange sau in cadrul unei anemii falciforme.Medicamentele care pot creste nivelul bilirubinei includ multe antibiotice, unele anticonceptionale, indometacin, fenitoina, diazepam, flurazepam. Medicamentele care pot scadea nivelul de bilirubina includ vitamina C (acidul ascorbic), fenobarbitalul si teofilina. Determinarea cantitatii de bilirubina directa si indirecta poate ajuta in determinarea cauzei excesului de bilirubina. Distrugerea excesiva a hematiilor creste nivelul de bilirubina indirecta mai mult decat nivelul de bilirubina directa. Blocajul cailor biliare datorita litiazei sau cancerului pancreatic duce la cresterea cantitatii de bilirubina directa mult mai mult decit cea indirecta.Afectarea severa a ficatului creste atat nivelul bilirubinei directe cat si a celei indirecte.
Nivele de bilirubina ce ar putea necesita tratament in cazul unui nou nascut la termen, sanatos Varsta nou nascutului Nivelul de bilirubina Sub 25 ore Icter evident Intre 25 si 48 de ore Mai mare de 15(mg/dL)

Intre 49 si 72 de ore Mai mare de 72 de ore

Mai mare de 18 mg/dL Mai mare de 20 mg/dL

Nota: Un prematur sau un nou nascut bolnav cu nivele ale bilirubinei sub cele din tabel poate necesita tratament. Adultii ar trebui sa evite sa manance si sa bea cu 4 ore inainte de recoltarea sangelui pentru dozarea bilirubinei. Pentru copii nu este necesara o anume pregatire. Inainte de recoltare trebuie ca persoana in cauza sa discute cu medicul despre necesitatea acestei examinari, despre riscurile aferente, despre cum se va desfasura aceasta investigatie si ce pot indica rezultatele. Prelevare sangelui la nou-nascut Pentru prelevarea sangelui de la nivelul calcaiului se foloseste un tub mic si se lasa sa picure in acest tub cateva picaturi de sange. Pielea la locul punctiei este dezinfectata si se punctioneaza cu un ac mic, apoi cateva picaturi sunt captate in tubul respectiv. Cand a fost colectata o cantitate corespunzatoare de sange se opreste sangerarea prin aplicarea unui tampon si se face staza pe locul respectiv iar apoi este aplicat un bandaj usor. Recoltarea dintr-o vena Asistenta medicala va aplica un garou (banda elastica) la nivelul bratului pentru a opri temporar fluxul sangvin spre venele situate sub nivelul garoului. Acest lucru face posibila o mai buna vizualizare a venelor si usureaza introducerea acului, deoarece venele situate sub garou devin mai largi si nu se sparg usor. Locul unde va fi introdus acul va fi sterilizat cu alcool si apoi se va introduce acul in vena. Trebuie sa fie pregatit inca un ac de rezerva in caz ca primul nu a fost corect introdus sau din vena respectiva nu vine suficient sange. Dupa ce acul a fost corect introdus in vena se ataseaza de acesta un recipient si sangele va fi colectat in acest tub. Uneori trebuie sa se recolteze in mai multe recipiente. Atunci cand a fost recoltat suficient sange, garoul poate fi desfacut. Apoi este aplicat un tampon si acul se retrage usor. Se apasa pe locul respectiv, pentru a opri sangerarea, pentru cateva minute si apoi este aplicat un mic bandaj. Dozarea bilirubinei este folosita: - in evaluarea functiei ficatului si monitorizarea diverselor afectiuni ale ficatului, cum ar fi hepatitele sau ciroza, cat si pentru a vedea daca medicamentele administrate au produs leziuni la nivelul ficatului - in investigarea unui eventual blocaj al ductelor biliare. Acest lucru poate aparea in litiaza biliara (prezenta si formarea de calculi la nivelul vezicii biliare), tumori pancreatice sau in cazul altor afectiuni - in diagnosticarea cauzelor ce duc la o distrugere masiva a hematiilor (celulele rosii), cum ar fi anemia hemolitica sau o afectiune hemolitica la un nou-nascut - pentru a determina daca un nou-nascut are icter neonatal, care necesita tratament. Acesti nou-nascuti au nevoie de tratament, cum ar fi fototerapia, care trateaza icterul cu ajutorul unei lumini speciale. In cazuri rare poate fi nevoie si de o transfuzie sangvina. Dozarea bilirubinei este folosita: - in evaluarea functiei ficatului si monitorizarea diverselor afectiuni ale ficatului, cum ar fi hepatitele sau ciroza, cat si pentru a vedea daca medicamentele administrate au

produs leziuni la nivelul ficatului - in investigarea unui eventual blocaj al ductelor biliare. Acest lucru poate aparea in litiaza biliara (prezenta si formarea de calculi la nivelul vezicii biliare), tumori pancreatice sau in cazul altor afectiuni - in diagnosticarea cauzelor ce duc la o distrugere masiva a hematiilor (celulele rosii), cum ar fi anemia hemolitica sau o afectiune hemolitica la un nou-nascut - pentru a determina daca un nou-nascut are icter neonatal, care necesita tratament. Acesti nou-nascuti au nevoie de tratament, cum ar fi fototerapia, care trateaza icterul cu ajutorul unei lumini speciale. In cazuri rare poate fi nevoie si de o transfuzie sangvina. Factori care pot interfera cu aceasta examinare si cu acuratetea rezultatelor, cu exceptia nou nascutilor, includ: - cofeina, ce scade nivelul de bilirubina - cura de slabire, care in mod normal creste nivelul de bilirubina indirecta De retinut! Multi nou nascuti pot prezenta icter fiziologic intre zilele 1 si 3 de viata. Aceasta este cauza cea mai frecventa a icterului neonatal. Icterul fiziologic apare la nou nascutii sanatosi din mai multe motive, printre care cresterea distrugerii hematiilor imediat dupa nastere. Icterul fiziologic, de obicei, dispare de la sine intr-o saptamana, fara sa cauzeze probleme. Totusi, in unele cazuri, nou nascutii cu icter fiziologic necesita tratament special – fototerapia – pentru a preveni posibilitatea aparitiei leziunilor sistemului nervos central si a unui posibil retard mintal. Bilirubina poate fi masurata si in lichidul amniotic daca bebelusul are risc de eritroblastoza fetala (o afectiune in care sunt distruse celulele rosii).Bilirubina mai poate fi masurata si in urina. In mod normal, urina nu contine bilirubina. Daca bilirubina este detectata in urina, sunt necesare teste aditionale pentru a determina cauza prezentei acesteia. Nivelele ridicate ale bilirubinei in urina pot indica faptul ca nu a avut loc eliminarea normala a bilirubinei de catre ficat. Recoltarea sangelui la nou nascuti (din calcai) O scurta durere, ca o piscatura se poate simti, mai ales, atunci cand acul strapunge pielea. Nou nascutul poate simti un usor disconfort in momentul intepaturii. Recoltarea sangelui dintr-o vena In cazul recoltarii sangelui dintr-o vena este posibil ca adultii sa nu simta nici o durere sau sa simta o mica ciupitura in momentul in care sunt intepati cu acul. Unele persoane pot simti o usturime cand acul este in vena. Totusi, majoritatea oamenilor nu simt deloc durerea sau au un disconfort minor in momentul pozitionarii acului in vena. Gradul de durere resimtit poate depinde de indemanarea asistentei medicale, de starea venelor si de sensibilitatea fiecaruia la durere. Testul de bilirubina (dozarea bilirubinei) reprezinta o investigatie ce arata cantitatea de bilirubina din sange. Bilirubina este o substanta galben-maronie, care se gaseste in bila (lichid de secretie al hepatocitului, care este colectat in vezica biliara si deversata in duoden in momentul digestiei). Se produce prin distrugerea celulelor rosii (hematiile), imbatranite la nivelul ficatului. Bilirubina este eliminata prin scaun dandu-i culoarea maronie specifica. Bilirubina exista in sange sub doua forme:

- bilirubina indirecta (sau neconjugata). Aceasta forma de bilirubina nu se dizolva in apa (este insolubila). Bilirubina indirecta la nivelul fluxului sangvin din ficat se transforma intr-o forma solubila (directa sau conjugata) - bilirubina directa (conjugata). Este forma solubila de bilirubina (care se dizolva in apa) si rezulta din bilirubina indirecta datorita transformarii ce are loc la nivelul ficatului. Nivelul de bilirubina totala si directa sunt masurate in mod direct prin teste ale sangelui, iar cantitatea de bilirubina indirecta se obtine din scaderea bilirubinei directe din cea totala.Cel mai important semn al cresterii nivelului de bilirubina este aparitia icterului. Acesta reprezinta coloratia in galben a pielii si a sclerelor. Icterul, care are ca si corespondent in investigatii cresterea bilirubinei in sange, poate aparea in urmatoarele afectiuni: - hepatice (hepatite) - ale sangelui (anemie hemolitica) - obstructia ductelor biliare (ducte care permit trecerea bilei din ficat in intestinul subtire). Excesul de bilirubina (hiperbilirubinemia) la un nou-nascut poate cauza, uneori, leziuni la nivelul sistemului nervos central, cecitate (orbire), anomalii fizice si chiar poate duce la deces.De aceea, nou-nascutii care prezinta icter trebuie tratati, iar acest lucru se face prin fototerapie si in cazurile mai grave, prin transfuzii sangvine ce reduc nivelul bilirubinei. In cazul nou-nascutilor, sangele se va preleva de la nivelul calcaiului. Recoltarea sangelui la nou nascuti (din calcai) Exista un risc foarte mic de aparitie a unei probleme serioase in cazul acestui tip de recoltare. Poate aparea o mica vanataie la locul intepaturii.La copii cu probleme de sangerare poate aparea o sangerare continua in urma recoltarii. Este posibil ca aceasta problema sa fie descoperita in timpul recoltarii acestei probe. Recoltarea sangelui dintr-o vena Exista un risc foarte mic de a face complicatii la recoltarea sangelui din vena. Poate aparea o mica vanataie la locul intepaturii. Se poate reduce riscul aparitiei vanataii prin apasarea locului intepaturii timp de cateva minute dupa extragerea acului. Rareori, poate aparea o inflamatie la acest nivel, dupa recoltare. Aceasta poarta numele de flebita si se trateaza de obicei, prin aplicarea unor comprese calde de cateva ori pe zi. O sangerare prelungita poate fi o problema pentru cei cu afectiuni ale sangelui. Aspirina, warfarina sau alte medicamente anticoagulante (care subtiaza sangele) pot creste riscul de sangerare. Daca o persoana are probleme cu coagularea sangelui sau este in tratament cu aspirina sau warfarina va trebui sa anunte doctorul inainte de recoltare. Dozarea bilirubinei este folosita: - in evaluarea functiei ficatului si monitorizarea diverselor afectiuni ale ficatului, cum ar fi hepatitele sau ciroza, cat si pentru a vedea daca medicamentele administrate au produs leziuni la nivelul ficatului - in investigarea unui eventual blocaj al ductelor biliare. Acest lucru poate aparea in litiaza biliara (prezenta si formarea de calculi la nivelul vezicii biliare), tumori pancreatice sau in cazul altor afectiuni - in diagnosticarea cauzelor ce duc la o distrugere masiva a hematiilor (celulele

rosii), cum ar fi anemia hemolitica sau o afectiune hemolitica la un nou-nascut - pentru a determina daca un nou-nascut are icter neonatal, care necesita tratament. Acesti nou-nascuti au nevoie de tratament, cum ar fi fototerapia, care trateaza icterul cu ajutorul unei lumini speciale. In cazuri rare poate fi nevoie si de o transfuzie sangvina. Dozarea bilirubinei este folosita: - in evaluarea functiei ficatului si monitorizarea diverselor afectiuni ale ficatului, cum ar fi hepatitele sau ciroza, cat si pentru a vedea daca medicamentele administrate au produs leziuni la nivelul ficatului - in investigarea unui eventual blocaj al ductelor biliare. Acest lucru poate aparea in litiaza biliara (prezenta si formarea de calculi la nivelul vezicii biliare), tumori pancreatice sau in cazul altor afectiuni - in diagnosticarea cauzelor ce duc la o distrugere masiva a hematiilor (celulele rosii), cum ar fi anemia hemolitica sau o afectiune hemolitica la un nou-nascut - pentru a determina daca un nou-nascut are icter neonatal, care necesita tratament. Acesti nou-nascuti au nevoie de tratament, cum ar fi fototerapia, care trateaza icterul cu ajutorul unei lumini speciale. In cazuri rare poate fi nevoie si de o transfuzie sangvina.

Biochimia organismului
Cunoasterea fenomenelor biochimice care au loc in timpul efortului fizic prezinta o importanta deosebita in procesul de practicare stiintifica a culturii fizice si sportului. Orice activitate sportiva presupune un efort mai mic sau mai mare, care implica un consum suplimentar de energie fata de cel solicitat in cadrul proceselor vitale normale, asa numitul metabolism bazal. Metabolismul bazal, numit si metabolismul energetic de repaus reprezinta bilantul energetic al unui organism aflat in repaus complet la o temperatura mare ambianta de 20 grade C dupa un post de 12-18 ore. Metabolismul bazal (MB) se exprima prin numarul de calorii degajate pe metru patrat de suprafata corporala timp de o ora. El variaza in functie de sex si varsta, avand valori mai mari la barbati fata de femei si la tineri fata de varstnici. MB se refera numai la energia necesara pentru intretinerea activitatii vitale in stare de repaus absolut, dar numeroase conditii pot mari consumul energetic. Travaliul muscular, chiar daca este foarte redus face sa creasca MB cu 20-60%, un efort moderat produce o crestere de 100-200%, iar un efort fizic intens are ca rezultat o crestere de 10-20 ori a necesarului de energie. Datorita reactiilor de asimilare si a miscarii organelor din tubul digestiv, alimentatia provoaca si ea o crestere a consumului energetic. Temperatura poate produce si ea un consum alimentar de energie, fie ca este vorba de lupta impotriva temperaturilor coborate prin contractii musculare care degaja caldura, fie ca e vorba de neutralizarea temperaturilor ridicate prin transpiratie. In urma unui efort care depaseste MB se produce lucru mecanic ce poate fi masurat in kilogram-metri pe minut (Kgm/min). Un sportiv poate efectua un efort de 110 Kgm/s timp de citeva secunde (8-10) sau de 1500-1700 Kgm/min timp de aproape o ora. In acelasi timp, un organism tanar, sanatos, dar fara un antrenament prealabil poate produce, destul de dificil, un lucru mecanic de numai 700-800 Kgm/min timp de 20-30 minute. Prin compararea acestor valori se poate pune in evidenta foarte usor deosebirea dintre capacitatea de efort a organismelor antrenate si neantrenate si se releva importanta antrenamentului si a obisnuintei de a efectua efort fizic, indispensabile pentru realizarea oricarei performante sportive.

Si modul de utilizare a rezervelor glucidice este diferit la organismele antrenate fata de cele neantrenate. In momentul in care necesitatile energetice ale organismului cresc fata de valorile normale intra in actiune glicoliza care produce energie foarte rapid, dar in mod neeconomic deoarece materia prima nu este folosita in totalitate pentru producerea energiei. Glicoliza este activata atunci cand creste concentratia acidului lactic in sange, odata cu depasirea unui consum de 220 Kcal/Kg corp/min la organisme tinere neantrenate sau 280 Kcal/Kg corp/min la organisme antrenate. La aceeasi intensitate a efortului, un organism antrenat consuma 57 ml O2/Kg corp/min iar un organism neantrenat numai 45 ml O2/Kg corp/min. Consumul crescut al oxigenului de catre organismele antrenate se datoreaza degradarii aerobe a glucozei, un sistem metabolic mult mai eficient de producere a energiei. Prin solicitarile sale specifice care se repeta in mod regulat, antrenamentul ofera organismului posibilitatea de a reactiona la solicitari, dobandirea unor caracteristici noi, manifestate prin restructurarea structurala si functionala a organismului. Experimentele au confirmat efectul pozitiv al antrenamentului fizic asupra capacitatii de neutralizare a pH-ului acid al sangelui, rezultat ca urmare a efortului. In urma unor masuratori efectuate la boxeri, la inceputul efortului transpiratia este foarte acida datorita producerii de acid lactic, ulterior ea va reveni la valori normale datorita capacitatii crescute de neutralizare. Revenirea este cu atat mai rapida si mai stabila cu cat organismul a fost mai bine antrenat. Experientele care au fost efectuate pe animale au aratat ca antrenamentul duce nu numai la cresterea capacitatii generale de efort, ci si la cresterea capacitatii de a bloca fenomenele negative consecutive unor eforturi intense. La cobaii care au fost antrenati sa inoate s-a observat in ficatul lor o accelerare a procesului de utilizare a glucidelor, lipidelor si proteinelor, ceea ce are ca urmare cresterea energiei produse intr-o anumita perioada de timp. In ceea ce priveste creierul, la animalele antrenate s-a observat o crestere a capacitatii tesutului cerebral de a neutraliza variatia de concentratie a diferitelor substante chimice din sange. Concentratia de ATP se mentine constanta la acest nivel, in timp ce la animalele neantrenate aceasta valoare scade considerabil, influentand negativ desfasurarea activitatii cerebrale. La nivelul muschilor, animalele antrenate au prezentat o crestere a activitatii enzimatice cu 50% fata de animalele neantrenate. Toate aceste fenomene se produc si in corpul uman. De aici necesitatea de a efectua un antrenament fizic sustinut regulat, ale carui efecte sunt benefice nu numai pentru sistemul muscular, ci pentru intregul organism, numai in acest fel putand sa obtinem cu adevarat o minte sanatoasa intr-un corp sanatos.

Biopsia aspirativa cu ac fin
Daca se injecteaza un anestezic local, se poate simti o mica intepatura la locul unde se injecteaza anestezicul. Pacientul poate sa simta si o usoara presiune cand e introdus acul de biopsie. Gradul de disconfort resimtit va depinde de cat de multa durere simte pacientul de la ace, partea corpului in care se face biopsia si priceperea medicului specialist. Locul in care se efectueaza biopsia aspirativa cu ac fin poate fi dureros cateva zile si se poate forma o vanataie. Ce se intampla dupa aceea? Medicul specialist va aplica o oarecare presiune la locul biopsiei pentru a preveni sangerarea si va pune si un bandaj adeziv deasupra locului punctiei. Medicul poate recomanda administrarea unui antialgic usor, cum ar fi paracetamol (acetaminofen)

sau ibuprofen, daca pacinetul simte vreo durere cand ajunge acasa. Zona trebuie pastrata uscata pentru 24 de ore. Medicul trebuie contactat daca apar sangerari, roseata, cresterea in volum sau febra mai mare de 38 de grade celsius in zilele imediat urmatoare.

Aspiratia cu ac fin e o metoda de a colecta celule din tesutul mamar (san), ficat, cavitate bucala (gura), ganglioni limfatici, organe genitale, tract respirator sau tiroida pentru a cauta semne de cancer, infectie sau alte maladii. Un specialist introduce un ac fin intr-un nodul si extrage o mostra de celule sau de fluid. Materialul e apoi examinat la microscop. Aspiratia cu ac fin poate fi singurul test care poate preciza natura canceroasa a unui nodul; totusi in unele cazuri se pot folosi si alte tehnici, cum ar fi biopsia cu prelevare de tesut sau biopsia chirurgicala. In biopsia prelevare de tesut, medicul introduce un ac mai gros decat cel pentru biopsia aspirativa cu ac fin, cu anestezierea in prealabil a zonei biopsiate. Se extrage astfel o sectiune de tesut si nu doar cateva celule. Intr-o biopsie chirurgicala, medicul foloseste un bisturiu pentru a indeparta o mostra de tesut. Ce este biopsia aspirativa cu ac fin ? Aspiratia cu ac fin e o metoda de a colecta celule din tesutul mamar (san), ficat, cavitate bucala (gura), ganglioni limfatici, organe genitale, tract respirator sau tiroida pentru a cauta semne de cancer, infectie sau alte maladii. Un specialist introduce un ac fin intr-un nodul si extrage o mostra de celule sau de fluid. Materialul e apoi examinat la microscop. Aspiratia cu ac fin poate fi singurul test care poate preciza natura canceroasa a unui nodul; totusi in unele cazuri se pot folosi si alte tehnici, cum ar fi biopsia cu prelevare de tesut sau biopsia chirurgicala. In biopsia prelevare de tesut, medicul introduce un ac mai gros decat cel pentru biopsia aspirativa cu ac fin, cu anestezierea in prealabil a zonei biopsiate. Se extrage astfel o sectiune de tesut si nu doar cateva celule. Intr-o biopsie chirurgicala, medicul foloseste un bisturiu pentru a indeparta o mostra de tesut.

Medicul va sterge cu alcool sau cu betadina. In unele cazuri se poate face o anestezie locala injectabila pentru a amorti pielea din zona respectiva. Medicul va fixa nodulul cu o mana si va introduce un ac fin atasat unei seringi in nodul. De asemenea, medicul poate misca acul in mai multe directii pentru a se asigura ca va extrage destul fluid sau o cantitate suficienta de celule pentru examenul microscopic. Apoi va aspira in seringa fluidul sau celuele. Procedura dureaza de la cateva secunde la cateva minute. Daca medicul nu poate simti cu usurinta nodulul, se poate face un test imagistic, cum ar fi CT sau ecografie, pentru a vedea unde va introduce acul. In acest caz, radiologul poate fi medicul care va efectua aspiratia Daca nodulul e un chist, fluidul e indepartat, iar nodulul va disparea.

Biopsia sanului
O biopsie consta in prelevarea de tesut din glanda mamara ce urmeaza a fi analizat la microscop pentru a verifica daca este vorba de un cancer la san.

Rezultatul biopsiei de san Normal: Nu exista celule canceroase sau celule atipice Patologic Afectiunile benigne pot include chistele, noduli fibrochistici, tumori solide de tipul fibroadenoame. Fibroadenomul poate fi extirpat sau poate fi lasat pe loc dar urmarit cu atentie in continuare. Nu va disparea dar nu se transforma in mod obisnuit in tumora maligna. Alte afectiuni benigne pot fi lipoamele, calcificarile sau abcesul Cresterea anormala de celule numita hiperplazia ductala atipica sau alte modificari ale celulelor. Daca este vorba de hiperplazie ductala atipica poate fi nevoie de o biopsie deschisa pentru siguranta inexistentei celule canceroase. Sunt prezente celule canceroase Ce poate afecta examinarea Daca sanul pacientei este prea mare poate fi greu de facut biopsia. Acul de biopsie ia tesut dintr-o regiune mica si exista astfel riscul sa scape celulele canceroase. De retinut - ecografia poate fi de un real ajutor in cazul biopsiei cu ac fin sau prin punctie - prezenta unor noduli la nivelul sanului poate fi normala. De multe ori tesutul fibros de la nivelul sanului se poate simti sub forma unor noduli, mai ales inainte de perioada menstruala. Acesti noduli sunt destul de frecventi la femei incat medicii cred ca este vorba de o modificare normala. Acestia dispar dupa aparitia menopauzei, dar de asemenea, pot fi intalniti daca femeia aflata la menopauza este in tratament hormonal de substitutie - 75% din nodulii la san sunt benigni - cea mai buna varianta de biopsie este cea deschisa dar cu pozitionarea acului in zona suspicionata dupa efectuarea unei mamografii - mamografia sau examinarea clinica a sanului trebuie sa se faca dupa ce biopsia cu ac fin sau cea ghidata a descoperit o tumora benigna pentru a exista siguranta ca biopsia a fost luata din zona respectiva. Daca este nevoie de inca o proba de tesut trebuie facuta o biopsie deschisa - proba biopsica poate fi examinata imediat. Proba de tesut va fi inghetata si apoi impartita in sectiuni foarte mici si va fi analizata la microscop. Doctorul poate da un raspuns pacientei imediat dupa analizarea probei la microscop. Apoi se va face o analiza mult mai amanuntita a biopsiei si rezultatele vor fi comunicate pacientei in 3-5 zile - in cazul in care biopsia indica tesut canceros se vor face si determinari hormonale de estrogeni si progesteron pentru a se preciza modul in care acesti hormoni pot influenta dezvoltarea tumorii. De asemenea pot da informatii despre posibilitatea recaderilor. Aceste rezultate sunt necesare pentru a indruma medicul in cazul in care se decide sa prescrie un tratament hormonal, cum ar fi tamoxifenul, in cadrul tratamentului general. - pot fi necesare alte biopsii in cazul descoperirii de tesut malign. Acestea pot include: - citometrie in flux, care verifica tipul de celule in tesutul de biopsie. Acest test ajuta la descoperirea celulelor care au un ritm de crestere rapid, care sunt mai degraba celule maligne - markeri tumorali si proteina - her 2/neu. Acesti markeri il ajuta pe doctor in prescrierea unui tratament cat mai bun - daca este gasit tesut canceros, va fi deschisa axila pentru a vedea daca ganglionii

limfatici de la acest nivel au fost afectati. Daca este cazul va fi extirpata o parte din ganglionii limfatici sau toti ganglionii din axila. Acest lucru poate cauza aparitia unui edem important la nivelul bratului pe partea cu axila (limfedem) - biopsia santinela a unor ganglioni limfatici poate fi facuta in loc de extirparea tuturor ganglionilor. Astfel nu mai exista riscul aparitiei limfedemului la nivelul bratului. Inainte de efectuarea biopsiei santinela se face un test pentru a vedea care ganglioni sunt afectati. Un marker radioactiv este introdus acolo unde se afla tesutul canceros si un aparat special preia imagini de la nivelul ganglionilor limfatici. Culoarea albastra poate fi folosita in biopsia santinela. Primul nod limfatic afectat este numit ganglion santinela. Acesti ganglioni sunt primele zone in care se raspandeste cancerul. Se poate ca pacientei sa ii ramana, pentru cateva zile, culoarea albastra pe piele. Urina poate avea culoarea verde 24 de ore. Tesutul din jurul ganglionilor este extirpat si examinat apoi la microscop pentru a vedea daca exista celule canceroase. Daca in ganglionii santinela exista celule canceroase, acestia vor fi extirpati pentru a limita extinderea cancerului. Biopsia de san consta in prelevarea de tesut din glanda mamara care apoi va fi analizat la microscop pentru a verifica daca este vorba de un cancer la san. O biopsie de san este indicata in momentul cand, la mamografie sau la ecografie, a fost descoperita o tumora sau cand la examenul clinic este descoperit un nodul. Exista multiple cai prin care se poate face o biopsie de san. O portiune de tesut este analizata la microscop pentru a vedea daca se descopera celule canceroase: - aspiratie pe ac fin: metoda consta in inteparea cu un ac mic a pielii pana la nivelul tumorii si recoltarea tesutului ce se va analiza la microscop. Aspiratia poate fi necesara pentru a vedea daca este vorba de o formatiune solida sau una lichida (un chist). Daca este vorba de un chist acesta va disparea dupa ce lichidul a fost extras. Daca nu este lichid, un alt tip de biopsie este necesara - biopsie prin punctie; utilizeaza un ac special-trocar. Acul strapunge pielea si ajunge la nivelul tumorii si preleveaza tesut cam de marimea unei penite de stilou. Un astfel de tip de biopsie poate fi facuta folosind un aparat de suctiune care extrage intr-un mod bland o portiune mai mare de tesut de la nivelul tumorii - biopsia ghidata ce se foloseste in cazul unei formatiuni care nu se simte la palpare dar este vazuta de mamografie sau de ecografie. Este folosit un anumit tip de raze X care gasesc zona ce trebuie biopsiata. Se va face o mica incizie la nivelul sanului si acul va fi ghidat radiologic pentru a lua biopsie din tumora respectiva. Acest tip de biopsie nu se potriveste tuturor tipurilor de tumori de san - biopsie deschisa ce se realizeaza printr-o incizie la nivelul sanului si se va preleva o portiune de tesut sau intreaga formatiune tumorala. Daca medicul nu poate palpa formatiunea tumorala va fi pus un ac in zona suspicionata in timpul mamografiei care se efectueaza chiar inainte de interventia chirurgicala. Medicul va fi astfel indrumat spre zona suspicionata pentru a realiza biopsia Mai multe teste sau biopsii pot fi necesare daca apar probleme in timpul primei biopsii sau daca medicul are o nelamurire in legatura cu o anumita zona de tesut de la nivelul sanului. Exista un risc de infectie la locul inciziei pentru biopsiere. Infectia poate fi tratata cu antibiotice. Pacienta trebuie sa anunte medicul daca: - durerea dureaza mai mult de o saptamana - persista eritemul, edemul, sangerarea sau apare puroiul la locul inciziei - apare febra Biopsia prin punctie sau biopsia ghidata pot lasa o mica cicatrice rotunda la locul

inciziei sau in cazul biopsiei deschise va exista o cicatrice liniara. Biopsia cu ac fin nu lasa cicatrici, in mod normal. O biopsie de san este necesara pentru a verifica daca o formatiune tumorala descoperita la nivelul sanului este maligna sau benigna. Inainte de investigatie pacienta trebuie sa informeze medicul: - este sub un anumit tratament - este alergica la vreun medicament, inclusiv la cele folosite la anestezie - are probleme hematologice sau este in tratament cu medicamente anticoagulante cum ar fi aspirina, heparina sau warfarina - este insarcinata sau exista aceasta posibilitate Daca biopsia este facuta sub anestezie locala pacienta nu are nevoie de nici o pregatire inainte de examinare. Daca se face biopsia sub anestezie generala nu trebuie ca pacienta sa bea sau sa mance timp de 8-12 ore inainte de biopsie. Pacienta va fi sedata cu o ora inainte de biopsie si i se va prinde o linie venoasa. Trebuie ca pacienta sa vina insotita de cineva deoarece dupa examinare nu are voie sa conduca daca a primit medicamente sedative sau a fost anesteziata pe cale generala. Alte examinari, cum ar fi teste de sange, pot fi necesare inainte de biopsie. In cazul unei anestezii locale se va simti o usoara piscatura in momentul in care acul inteapa tegumentul si se poate simti ca o senzatie de presiune. Dupa primele trei tipuri de biopsii se poate simti locul de incizie usor sensibil pentru 2 - 3 zile. Biopsia ghidata este mai dificila pentru pacienta deoarece trebuie sa stea fara sa miste pe intreaga durata a procedurii. Dupa biopsie inca o zi pacienta va fi sfatuita sa nu ridice greutati sau sa aiba activitati ce ii solicita musculatura de la nivelul toracelui. In cazul unei interventii chirurgicale deschise pentru biopsie pacienta nu va simti nimic deoarece nu este constienta. Dupa ce efectul anesteziei generale va trece pacienta va primi un anestezic local si se va simti somnoroasa pentru cateva ore. 2 3 zile dupa biopsia deschisa pacienta se va simti obosita. Se poate ca aceasta sa acuze si o usoara durere faringiana datorita sondei de intubatie. Gargara cu apa sarata sau dezinfectantele faringiene pot ajuta la ameliorarea acestei dureri. Dupa biopsia deschisa se poate simti sanul sensibil, umflat, cu vanatai. Durerea va disparea intr-o saptamana. Eventualele vanatai vor disparea in maxim 2 saptamani. Totusi edemul si pielea tare pot fi simtite 6-8 saptamani. Este utila folosirea unui sutien pentru 2 - 3 zile dupa biopsie. Nu trebuie ca pacienta sa aiba activitati ce ii pot solicita musculatura toracelui. Aspiratia pe ac fin Biopsia prin aspiratie pe ac fin poate fi facuta de un internist, un medic de familie, de un medic radiolog, sau de un medic chirurg. Biopsia se poate face in cabinetul medicului, in policlinica sau in spital. Pacienta se va dezbraca pana la brau. Va purta o pelerina sau un halat de spital pe umeri. Biopsia se va desfasura cu pacienta asezata in sezut sau intinsa pe masa de examinare. Mainile vor sta pe langa corp sau deasupra capului (in functie de pozitia formatiunii tumorale) pentru ca medicul sa aiba un cat mai bun abord. Doctorul va anestezia zona respectiva (unde va face incizia) cu ajutorul unui medicament sedativ. Dupa ce zona este anesteziata, acul va fi introdus in piele pana la nivelul formatiunii tumorale. Ecografia poate fi de folos in ghidarea medicului in timpul biopsiei. Daca tumora este un chist va fi drenat tot lichidul si se

va preleva tesut pentru examenul histopatologic. Daca tumora este solida se va preleva tesut pentru examenul la microscop. Mostra biopsica va fi trimisa la laborator pentru a fi examinata la microscop. In timpul biopsiei pacienta va sta intinsa pe patul de examinare. Apoi acul este extras. Va fi pusa o compresa la locul inciziei pentru a opri sangerarea si va fi aplicat un bandaj usor. O astfel de examinare dureaza intre 5 si 15 minute. Biopsia prin punctie Acest tip de biopsie poate fi facuta de un medic internist, un medic de familie, un radiolog, sau de un medic chirurg. Poate fi realizata in cabinetul medicului, in policlinica sau intr-un spital. Pacienta se va dezbraca de la brau in sus si va fi acoperita cu un halat de spital, ce va fi pus pe umerii acesteia. Pacienta va fi intinsa de patul de examinare. Mainile vor sta pe langa corp sau deasupra capului in functie de pozitia formatiunii tumorale. Doctorul va anestezia zona unde urmeaza sa se faca incizia printr-o injectie, chiar unde va fi introdus acul de biopsie. Imediat dupa ce a fost amortita zona respectiva va fi facuta o mica incizie la nivelul pielii. Un ac special (trocar) va fi introdus in tesutul mamar. Ecografia poate fi utila in ghidarea medicului pentru o biopsie cat mai buna. Pacienta va sta intinsa in timpul investigatiei. Acul va fi extras dupa prelevarea biopsiei. Va fi aplicata o compresa cu presiune pentru a opri sangerarea , apoi va fi aplicat un bandaj usor. Acest tip de biopsie dureaza in jur de 15 minute. Biopsia ghidata Acest tip de biopsie este facuta de un medic radiolog. Investigatia va fi facuta in departamentul de radiologie. Pacienta se va dezbraca de la brau in sus si apoi isi va acoperi umerii cu un halat de spital sau de hartie. Se va aseza pe o masa speciala, ce are un orificiu special prin care va intra sanul. Va fi executata o mamografie pentru a stabili clar sediul tumorii. Apoi doctorul va face o anestezie locala, in locul in care va introduce acul de biopsie. Dupa ce anestezia si-a facut efectul va fi facuta o mica incizie la nivelul sanului. Cu ajutorul radiologiei medicul va fi ghidat sa introduca acul de biopsie la nivelul tumorii. De obicei se iau mai multe mostre din mai multe locuri ale formatiunii. Pacienta va sta intinsa toata perioada biopsiei. Incizia facuta va avea nevoie, in mod normal, de sutura. Va fi pusa o compresa pentru a stopa sangerarea si apoi va fi pus un bandaj usor. Acest tip de biopsie dureaza aproximativ 60 minute. Din acest timp, majoritatea este luata de efectuarea mamografiei si gasirea zonei unde va fi facuta biopsia. Biopsia deschisa Acest tip de biopsie este realizata de medicul chirurg intr-o sectie de chirurgie sau in cadrul unui spital. Pacienta se va dezbraca de la brau in sus si va fi acoperita cu un halat de spital, ce va fi pus pe umerii acesteia. Pacienta va fi intinsa de patul de examinare. Mainile vor sta pe langa corp sau deasupra capului in functie de pozitia formatiunii tumorale. Se poate face cu anestezie locala sau generala. Daca se foloseste anestezia locala pacienta va primi si medicamente sedative. Daca se hotaraste folosirea anesteziei generale pacientei i se va prinde o linie venoasa prin intermediul careia i se vor administra medicamentele. Pacienta nu va fi

constienta in timpul biopsiei. Dupa ce locul de incizie a fost anesteziat sau dupa ce pacienta este inconstienta in cazul anesteziei generale, chirurgul va face incizia pentru a ajunge la nivelul formatiunii tumorale. Daca locul unde se afla formatiunea tumorala a fost marcat in timpul mamografiei doctorul va lua biopsie chiar din acea zona. Dupa aceasta medicul va sutura plaga si va fi aplicat un bandaj usor. Apoi pacienta va fi dusa la reanimare pana se va trezi. In mod normal pacienta se poate intoarce la activitatile obisnuite chiar din ziua urmatoare. Investigatia dureaza cam 60 de minute.

Bronhoscopia - explorarea vizuala a cailor respiratorii
Trebuie anuntat medicul imediat daca: - tusea contine mai mult de 30 de ml de sange - exista dificultati in respiratie - apare febra ce dureaza mai mult de 24 de ore. O temperatura de 38 de grade poate fi prezenta chiar imediat dupa investigatie, dar acest lucru nu este obligatoriu Rezultatele investigatiei Bronhoscopia este o procedura terapeutica care permite doctorului sa vada interiorul cailor respiratorii, cu ajutorul unui instrument subtire numit bronhoscop. Medicul va discuta rezultatele chiar imediat dupa procedura, dar rezultatele testelor vor fi disponibile abia dupa 2 - 4 zile.

Bronhosopie Normal: Caile respiratorii au un aspect normal

Patologic Prezenta de corpi straini, de secretii dense sau de tumori care pot bloca caile respiratorii
Biopsia care poate arata diferite infectii ale plamanului, sau boli cum ar fi tuberculoza sau cancerul pulmonar

Ce poate afecta procedura Factorii care pot interfera in rezultatele investigatiei sunt: - o afectiune ce limiteaza extensia gatului - mostra de tesut este prea mica pentru a putea fi analizata De asemenea biopsia este luata dintr-o mica parte a tesutului pulmonar si exista astfel riscul ca aceasta sa nu fie prelevata din zona afectata de cancer.

Inainte de examinare pacientul va primi medicamente care ii vor usca secretiile de la nivelul gurii si al cailor respiratorii. Pacientii vor fi rugati sa lase de o parte placa dentara, ochelarii, lentilele de contact, aparatele auditive, bijuteriile. Ar fi bine ca inainte de examinare pacientul sa mearga la baie pentru a-si goli vezica urinara. Pacientul va fi rugat sa se dezbrace si i se va da un halat de hartie cu care va sta imbracat in timpul investigatiei. Procedura este facuta de un pneumolog si de o asistenta. De-a lungul examinarii pacientului i se vor urmari frecventa cardiaca, tensiunea arteriala si saturatia in oxigen. Inainte si dupa poate fi necesara efectuarea unei radiografii. Bronhoscopia cu bronhoscopul flexibil Procedura se poate efectua cu pacientul intins pe spate pe o masa, cu umerii si gatul sprijiniti pe o perna speciala, sau pe un scaun foarte asemanator cu cel de la dentist. Pacientul va fi sedat pentru a fi ajutat astfel sa se relaxeze. I se va prinde si o linie venoasa. Pacientul va ramane treaz dar somnoros tot timpul procedurii. Doctorul va aplica un anestezic local la nivelul gurii si al nasului. Acesta va amorti gatul si va reduce reflexul de inghitire din timpul examinarii. Daca bronhoscopul va fi introdus prin nara, medicul va anestezia local si nasul. Pneumologul va introduce incet si usor bronhoscopul prin gura (nas) si va avansa printre corzile vocale. In acest moment va mai fi pulverizat anestezic pentru anestezia locala a corzilor vocale. Daca este nevoie, medicul va cere pacientului sa scoata un sunet inalt pentru a trece bronhoscopul printre corzile vocale. Este important ca pacientul sa nu vorbeasca atata timp cat bronhoscopul este in caile aeriene. Camera de la nivelul bronhoscopului este conectata la un monitor si doctorul poate vedea pe monitor cum se misca instrumentul prin caile aeriene. Bronhoscopul va inainta pana la nivelul cailor respiratorii inferioare. Medicul va colecta mucusul sau va preleva tesuturi cu ajutorul unei periute speciale pentru biopsie. Caile respiratorii pot fi curatate cu o solutie salina iar apoi sunt prelevate mostrele ce urmeaza a fi analizate la microscop. In final, un mic ac de biopsie poate fi folosit pentru prelevarea de tesut pulmonar. Aceasta procedura poarta numele de biopsie transbronsica. Bronhoscopia cu bronhoscop rigid Aceasta procedura este efectuata de obicei sub anestezie generala. Pacientul va fi intins pe un pat cu umerii si gatul sprijiniti de o perna speciala. Pacientul va fi sedat pentru a fi ajutat sa se relaxeze. Si i se va prinde o linie venoasa. Apoi pacientul va fi intubat endotraheal si va respira cu ajutorul unui aparat. Dupa ce anestezia si-a facut efectul, medicul va introduce usor bronhoscopul. Daca se doreste colectarea unei mostre de sputa sau prelevarea de biopsie va fi introdusa prin bronhoscop o perie speciala. Caile respiratorii vor fi curatate cu o solutie salina si apoi se vor preleva mostrele. Bronhoscopia dureaza intre 30 si 60 de minute, iar pacientul isi va reveni dupa 2 - 3 ore de la interventie. Pacientii ce urmeaza sa faca aceasta investigatie trebuie sa stie urmatoarele lucruri: - nu trebuie sa manance sau sa bea cu 2 ore dupa bronhoscopie, pana cand acestia pot inghiti din nou

- nu trebuie sa fumeze pentru cel putin 24 de ore dupa - trebuie ca saliva sa fie scuipata pana cand acesta poate sa inghita fara sa o aspire in caile respiratorii - daca se face biopsie nu trebuie sa se faca o clatire viguroasa a gatului pentru cateva ore Riscuri Bronhoscopia este o procedura in general sigura. Desi complicatiile sunt rare medicul va discuta aceste riscuri cu cei ce urmeaza sa faca aceasta examinare. Complicatii ce pot aparea: - spasm bronsic dat de prezenta bronhoscopului - tulburari de ritm - infectii - cum ar fi pneumonia. - tratate cu antibiotice - voce ingrosata datorita prezentei de mucus la nivelul corzilor vocale - prezenta bulelor de aer care pot da un usor disconfort Daca se practica si biopsie complicatiile pot fi: - o mica leziune la nivelul plamanului dat de acul de biopsie. Se poate ca aerul sa patrunda in spatiul pleural producandu-se astfel pneumotorax - sangerare cauzata de folosirea acului de biopsie - o infectie la locul de biopsie - daca persoana e anesteziata general exista un mic risc de deces datorita complicatiilor asociate anesteziei generale. Totusi acest lucru este foarte rar. Inainte de a fi pus diagnosticul final, rezultatul biopsiei va fi coroborat cu istoricul medical al persoanei, cu examenul fizic, cu alte rezultate de la celelalte teste cum ar fi radiografia sau tomografia computerizata. In cazul in care aceste teste nu sunt concludente este necesara o biopsie pulmonara. O biopsie pulmonara impreuna cu o examinare la computerul tomograf pot fi de mare ajutor in diagnosticarea afectiunilor pulmonare. Bronhoscopia poate fi mult mai utila cand exista o blocare a cailor aeriene. Medicul va hotari care este cea mai buna procedura pentru fiecare persoana in parte. Bronhoscopia virtuala, ce se realizeaza cu ajutorul computerului tomograf, este o procedura mai noua, a carei eficacitate este inca studiata. Bronhoscopia este o procedura terapeutica ce permite doctorului sa vada interiorul cailor respiratorii cu ajutorul unui instrument subtire numit bronhoscop. In timpul bronhoscopiei doctorul va vizualiza gatul, laringele, traheea si caile respiratorii inferioare. Bronhoscopia poate diagnostica diversele afectiuni ale cailor respiratorii sau sa indeparteze obiecte sau tumori de la acest nivel. Exista doua tipuri de bronhoscopie: - bronhoscopie cu bronhoscop flexibil - un tub lung, subtire, prevazut cu o camera ce se introduce la nivelul cailor respiratorii. Acesta este mult mai mult folosit decat cel rigid deoarece, in mod normal, nu necesita anestezie generala, este mult mai confortabil pentru pacient si ofera o mai buna imagine a cailor respiratorii inferioare. De asemenea permite medicului sa ia biopsii in timpul investigatiei - bronhoscopia cu bronhoscopul rigid - se realizeaza de obicei cu anestezie generala si utilizeaza un tub metalic, drept. Se foloseste atunci cand: - exista hemoragie la nivelul cailor respiratorii superioare care ar putea bloca imaginea bronhoscopului flexibil - pentru prelevarea de zone mari de tesut pentru biopsie - pentru curatarea cailor aeriene de diferite obiecte (cum ar fi bucati de mancare) ce

nu pot fi indepartate cu cel flexibil Proceduri speciale, cum ar fi dilatarea cailor respiratorii sau extirparea unor tumori cu ajutorul laserului, se realizeaza cu bronhoscopul rigid. Bronhoscopia poate fi folositoare in urmatoarele cazuri: - identificarea diverselor cauze ale unor afectiuni respiratorii, cum ar fi sangerarile, dispneea, inflamatia sau alte afectiuni ale plamanilor - prelevarea de tesuturi, cand alte examinari, cum ar fi radiologia sau tomografia computerizata, arata zone de la nivelul cailor aeriene care prezinta modificari patologice - diagnosticarea afectiunilor pulmonare prin colectarea de sputa pentru a fi analizata microscopic - extragerea de corpi straini de la nivelul cailor respiratorii - diagnosticarea extensiei cancerului pulmonar - evaluarea si tratarea tumorilor din caile respiratorii - controlul hemoragiilor (hemoptzie) Inainte de a face o astfel de investigatie pacientul trebuie sa informeze medicul daca: - este in tratament cronic - este alergic la vreun medicament, inclusiv la anestezice - are probleme ale hemostazei sangvine sau este in tratament cu anticoaugulante - exista posibilitatea ca, in cazul pacientelor, acestea sa fie insarcinate Medicul va recomanda si un set de analize inaintea bronhoscopiei cum ar fi: hemoleucograma, coagulograma, gazele arteriale, teste functionale respiratorii. Inainte cu 6-8 ore de investigatie pacientul nu trebuie sa bea sau sa manance. Ar fi bine ca acesta sa vina insotit de cineva care sa-l conduca acasa dupa procedura. Daca bronhoscopia se face sub anestezie generala pacientul nu va simti nimic. Pacientul va primi oxigen printr-un tub plasat in nas, daca pacientul va fi treaz in timpul examinarii. Se poate sa se simta o anumita presiune la nivelul cailor respiratorii in momentul in care bronhoscopul se misca. Pacientul poate tusi sau poate avea senzatia de a varsa. Caile respiratorii nu sunt blocate dar pacientul poate simti un disconfort, care trebuie comunicat medicului, dar nu verbal. Dupa investigatie persoana se poate simti obosita pentru o zi sau sa aiba dureri musculare. Daca se foloseste un anestezic local, acesta are un gust de bautura alcoolica. Dupa aceea pacientul isi poate simti gura foarte uscata pentru cateva ore sau poate avea dureri faringiene pentru cateva zile. Gargara cu apa sarata poate fi de ajutor. Daca este luata si biopsie este normal ca atunci cand scuipa persoana sa observe si sange.

Bronhoscopia
Lista afectiunilor care pot necesita investigatie bronhoscopica: - orice afectiune respiratorie trenanta la care nu se cunoaste cauza; - suspiciunea de canceer bronho-pulmonar; - orice sindrom bronsitic(tuse) care treneaza peste 2 sapatamani si care nu ar eo cauza cunoscuta;

- orice modificare radiologica pulmonara cu etiologie necunoscuta; - orice infectie respiratorie trenanta pentru recoltarea de probe in vederea examenului bacteriologic; - orice himoptizie de cauza necunoscuta; corpi straini endobronsici, aspirat de diverse substante; - hipersecretie bronsica(mucoviscidoza, bronsectazii supurate, status post bronhoplegie etc); pneumoptii interstitiele difuze pentru efectuarea lavajului bronhoalveolar; - stenoze traheale si bronsice, post traumatice, post intubatie prelungita, cicatriceale etc. - dischinezie traheo-bronsica. Sursa: Clinica de Diagnostic Gral Medical Bronhoscopia, datorita progreselor inregistrate de catre companiile producatoare de aparatura medicala, a devenit o metoda extrem de eficienta in diagnosticul afectiunilor bronho pulmonare. Bronhoscopul flexibil, cu posibilitatea vizualizarii calibrului bronsic de la trahee pana la bronsiile de calibru mic, imbunatatirea calitatii imaginii endoscopice si posibilitatea proiectarii acesteia la dimensiuni convenabile sau inregistrarea ei reprezinta achizitii nebanuite pana in urma cu peste un deceniu. Astazi instrumentarul disponibil permite prelevarea de biopsii de mucoasa bronsica, biopsii tumorale sau transbronsice fara riscuri majore. In plus, utilizarea laserului si a unor instrumente specifice permit efectuarea unor interventii terapeutice de mare performanta. Toate cele de mai sus, dublate de profesionalismul si performanta medicilor bronhologi care lucreaza intr-o clinica de specialitate sunt garantia unor servicii medicale de exceptie in domeniul respectiv.

Cancerul de col uterin – posibilitati de diagnostic precoce
Cancerul de col uterin reprezinta o problema de sanatate publica in Romania, decesele consecutive acestei afectiuni inregistrand nivelele cele mai ridicate din Europa datorita diagnosticarii tardive a bolii, stadiu in care posibilitatile terapeutice sunt limitate. Acest fapt se datoreaza utilizarii pe scara redusa atat a testelor de screening (examenul citologic Babes-Papanicolau) cat si a celor aditionale (detectia de tipuri oncogene HPV). Biologia moleculara a permis observatia ca in peste 95% dintre cancerele de col uterin este implicata o serie din cele peste 100 tipuri de virusuri papiloma (prescurtat HPV, din engl. Human Papillomavirus). Deoarece examenul citologic BabesPapanicolau poate arata doar daca la nivelul colului uterin exista celule cu diverse grade de displazie, cercetarile medicale s-au axat pe dezvoltarea testelor care pot indica prezenta virusului HPV in aceleasi celule. Astfel, un medic ginecolog care stie daca celulele sunt infectate sau nu cu un tip de HPV cu risc inalt de a induce displazie celulara, poate lua o atitudine diagnostica mult mai individualizata: daca exista HPV cu risc inalt, apeleaza la investigatii suplimentare, iar daca nu exista acest tip de HPV, va repeta testul Babes-Papanicolau peste un interval mult mai mare de timp.
In prezent lumea medicala are la dispozitie doua categorii de teste: HPV detectie de tipuri oncogene (poate depista maxim 13 tipuri oncogene; testul arata doar daca

celulele sunt sau nu sunt infectate cu unul sau mai multe tipuri oncogene, nu precizeaza cu care dintre aceste 13 tipuri sunt infectate celulele) si HPV genotipare (identifica exact cu ce tip de HPV sunt infectate celulele respective; acest test poate indica prezenta unuia sau a mai multora dintre cele 37 tipuri ce pot fi investigate, dintre care 13 fiind aceleasi tipuri cu risc inalt mentionate anterior, restul de 24 fiind tipuri cu risc scazut). In Romania sunt disponibile mai multe tehnologii pentru a investiga prezenta HPV, cea mai sensibila metoda fiind PCR (Polimerase Chain Reaction), metoda folosita in laboratoarele Synevo. In concluzie, incidenta cancerului de col uterin poate scadea in tara noastra, daca va exista o conlucrare intre medici si paciente; este nevoie ca femeile sa se prezinte la medicul ginecolog nu doar cand apar simptome, ci si pentru teste Babes-Papanicolau de rutina, dupa un program stabilit in prealabil cu medicul (in functie de varsta, patologii asociate, comportament sexual, etc). In plus, medicii au la dispozitie si posibilitatea de a afla cu acuratete despre prezenta si tipul infectiei cu HPV, putand astfel sa decida o atitudine de screening si terapeutica mult mai adecvata fiecarui caz in parte.

Care sunt analizele pentru ficat?
De obicei, imbolnavirea initiala a ficatului poate da putine simptome, sau nici un simptom. Deseori, o boala de ficat este descoperita cu ocazia unor analize care se fac pentru alta afectiune. Aceasta evolutie “muta” a bolilor de ficat, face ca efectuarea periodica a unor teste care sa exploreze starea ficatului, sa fie extrem de importanta, mai ales la persoanele cu risc de a face o boala hepatica. Cine are risc mai mare de a face o boala hepatica? - Consumatorii de alcool - Consumatorii de medicamente (inclusiv anticonceptionale, care deseori NU sunt considerate medicamente de catre utlizatoare) - Bolnavii care au avut hepatica sau icter de alta cauza - Pacientii cu diabet zaharat - Pacientii obezi - Pacientii cu colesterol crescut - Cei care lucreaza in mediu toxic sau cu risc de lua virusuri hepatitice Testele care exploreaza functia ficatului sunt urmatoarele: Bilirubina: - este produsul de degradare al hemoglobinei - este excretata prin bila, dandu-i culoarea galbena - Creste in: - hepatita acuta - hepatita cronica - ficat alcoolic - ciroza hepatica colestatica - icter mecanic prin litiaza sau cancer de cap de pancreas/ cai biliare - anemii hemolitice

Amoniul: - este produsul de degradare a proteinelor - este transformat in uree de catre ficat si eliminat prin rinichi in urina - creste in ciroza hepatica decompensata Albuminele: - sunt proteine fabricate de ficat - scad in bolile de ficat severe - ciroza- , dar si in boli de rinichi cu pierdere de proteine - scaderea lor contribuie la aparitia ascitei si edemelor ALT (GPT): - este o enzima hepatica - are rol in metabolismul proteinelor - se mai gaseste si in muschi - creste in cazul distrugerii de celule hepatice ( hepatita acuta, hepatita cronica, ciroza, cancer, ficat alcoolic AST ( GOT): - enzima care se gaseste in ficat dar destul de mult si in muschi - are rol in metabolismul unor aminoacizi - creste la fel ca ALT GGT: - enzima hepatica - creste in special in hepatita, ciroza, cancere si ficatul alcoolic Fosfataza alcalina: - enzima din ficat, intestin, oase, rinichi, placenta (la gravide) - se elimina prin bila, - creste in icterul mecanic Protrombina - se produce in ficat, scade in bolile de ficat severe - ciroza, hepatita acuta severa

Colonoscopia virtuala
Pregatirea necesara pentru colonoscopia virtuala este identica cu cea pentru o colonoscopie obisnuita. Aceasta dureaza 1 zi sau 2, in functie de recomandarile medicului gastroenterolog. Pentru cele mai multe persoane, pregatirea este mai dificila decat investigatia in sine. Cercetatorii studiaza in prezent alte metode de pregatire care sa creasca complianta pacientilor. In ziua premergatoare investigatiei este necesara evitarea alimentelor solide, trebuind consumate doar lichide, cum ar fi apa, ceai, cafea, supe, sucuri de fructe etc. Trebuie evitate lichidele sau sucurile de culoare rosie. In seara premergatoare se bea un lichid realizat din dizolvarea unor pulberi eliberate cu prescriptia medicului specialist (Fortrans). Acest lichid va determina scaune frecvente, diareice, ultimul scaun trebuind sa fie apa clara, astfel incat tot colonul sa fie golit de materii fecale. Pregatirea este disconfortabila si poate aparea foamea, datorita regimului lichidian recomandat. Se recomanda consumarea de sucuri de fructe dupa ingestia acestui lichid, care are un gust sarat. Cu 6-8 ore inainte de colonoscopie se interzice consumul de lichide. Se pot face clisme inaintea investigatiei pentru asigurarea unei pregatiri satisfacatoare. Medicul specialist poate sa mai faca anumite recomandari, depinzand de varsta, starea de sanatate sau alte afectiuni coexistente.

Colonoscopia virtuala foloseste razele X si computerul (tomografia computerizata sau rezonanta magnetica nucleara) pentru a reda imagini bi- sau tri-dimensionale ale interiorului intestinului gros (colon) si rectului. Poate fi folosita in depistarea precoce a tumorilor canceroase sau leziunilor precanceroase de la nivelul colonului sau rectului (cancerul colorectal) si a polipilor colorectali. Colonoscopia virtuala, denumita stiintific colonoscopie-tomografie computerizata sau CTC este un nou tip de investigatie inca studiata pentru a determina daca rezultatele acesteia sunt de o mai mare acuratete fata de colonoscopia obisnuita. Deoarece este o metoda noua de investigatie, nu este larg disponibila. - screening-ul cancerului sau polipilor colorectali - monitorizarea cresterii in dimensiuni a polipilor - screening-ul recurentelor cancerului colorectal la persoanele tratate chirurgical pentru aceasta afectiune - evaluarea rezultatelor anormale ale altor investigatii de la nivelul colonului, cum ar fi irigografia - poate inlocui colonoscopul obisnuit, in cazurile in care, din anumite motive (de exemplu o tumora care blocheaza colonul) nu se poate depasi obstacolul cu instrumentul obisnuit. In momentul de fata coloscopia virtuala este o investigatie de rutina in unele afectiuni, dar se poate dovedi a fi utila in: - depistarea altor boli de la nivelul anusului, rectului sau colonului - evaluarea sursei unei hemoragii interne - evaluarea cauzei unei diareei cronice - monitorizarea tratamentului bolii inflamatorii intestinale. Avantaje - este mai putin invaziva - dureaza mai putin timp - foloseste un tub subtire care se introduce in rect fata de tubul lung care se introduce in rect si avanseaza in sus, in colon - nu necesita sedarea pacientului, astfel incat dupa efectuarea colonoscopiei virtuale, pacientul poate pleca acasa si efectua activitatile obisnuite. Dezavantaje - nu se pot vedea polipi mai mici de 10 mm - necesita oprirea respiratiei pentru perioade scurte de timp, in care scanerul tomografiei computerizate (CT) preia imagini de la nivelul colonului. CT se face in 2 pozitii: in decubit dorsal (pe spate) si in decubit anterior (pe burta) - pretul nu este acoperit de casele de asigurari - se realizeaza in departamentul de radiologie si implica un grad mic de iradiere - in cazul depistarii unui polip este necesara confirmarea prin colonoscopie obisnuita. De ce trebuie luata in consideratie colonoscopia virtuala?
In cazul persoanelor cu un risc mediu pentru cancerul colorectal, colonoscopia virtuala poate fi investigatia adecvata. Cu toate acestea, in cazul persoanelor cu risc crescut nu este o investigatie adecvata, fiind necesara colonoscopia obisnuita pentru a fi recoltate biopsii din tesuturi sau pentru a fi extirpati polipii depistati.

Colonoscopia virtuala necesita aceeasi pregatire ca si o colonoscopie obisnuita. In cazul unor anormalitati depistate este nevoie de colonoscopia obisnuita pentru obtinerea de biopsii. Deoarece colonul este pregatit se poate face in aceeasi zi si colonoscopia obisnuita. Colonoscopia virtuala nu este larg disponibila deoarece necesita un echipament special si medici radiologi instruiti pentru interpretarea rezultatelor. Evaluarea initiala a colonoscopiei virtuale a fost facuta de radiologi foarte bine instruiti, dar rezultatele pot varia destul de larg in functie de experienta radiologului pentru o astfel de procedura. In prezent, colonoscopia este studiata pentru a se determina acuratetea fata de o colonoscopie obisnuita. Sunt necesare mai multe dovezi in ceea ce priveste beneficiul la persoanele cu un risc mediu pentru cancerul colonic si daca aceasta metoda de screening poate preveni cancerul. Sunt studiate in continuare alte modalitati de pregatire care sa fie mai putin disconfortabile.

Colonoscopia
Colonoscopia este o investigatie ce permite medicului sa observe interiorul tubului digestiv cu ajutorul unui tub subtire si flexibil, prevazut cu o camera ce poate prelua imagini. Daca in timpul examinarii se preleva biopsie, tesutul va fi trimis la analiza morfopatologica: - mostrele de tesut vor fi examinate intr-un laborator de morfopatologie pentru a cauta eventualele afectiuni ale tubului digetiv - alte mostre vor fi analizate pentru a vedea cu certitudine daca exista infectie la acest nivel Medicul poate discuta cu pacientul concluziile partiale ale acestei examinari chiar imediat dupa incheierea acesteia. Celelalte rezultate sunt gata in cateva zile. Anumite teste, pentru depistarea unor infectii, pot dura chiar si cateva saptamani.
Normal: Mucoasa tractului digestiv este neteda si de culoare roz, cu numeroase vilozitati. Nu sunt observate tumori, sangerari ale mucoasei sau zone de inflamatie

Patologic Una din cele mai frecvente descoperiri la colonoscopie este prezenta hemoroizilor (cea mai comuna cauza de sangerare in scaun), polipi, tumori, zone ulcerate, diverticuli, sau zone de inflamatie. O mucoasa rosie, edematoasa (colita) poate fi data de boli inflamatorii intestinale. -diferite tipuri de polipi -cancer de colon

Colonoscopia se poate efectua in cabinetul medical, intr-o clinica sau intr-un spital. De cele mai multe ori aceasta investigatie este facuta de un medic specializat in probleme ale tubului digestiv – gastroenterolog - ajutat de o asistenta. Uneori chiar medicii de familie, internistii sau chirurgii pot fi instruiti sa faca aceasta investigatie. In timpul testului pacientul va primi un analgezic si un sedativ usor

pe cale endovenoasa pusa la nivelul bratului. Aceste medicamente vor reduce durerile si va face ca pacientul sa fie relaxat in timpul examinarii. De aceea este posibil ca pacientul sa nu-si aminteasca ceea ce s-a petrecut in timpul colonoscopiei. Pacientul se va dezbraca de haine si va primi un halat de hartie care-l va acoperi pe toata perioada examinarii. Pacientul se va aseza in decubit lateral cu genunchii stransi la piept. Dupa ce pacientul va sta in pozitia respectiva doctorul va face un tuseu rectal pentru a verifica daca anusul este permeabil. Apoi va fi introdus usor colonoscopul si se va inainta usor prin intestinul gros. In unele cazuri, doctorul poate verifica pozitia colonoscopului cu ajutorul fluoroscopiei. Pacientul poate avea un impuls de a impinge afara colonoscopul si poate, de asemenea, simti crampe abdominale. Trebuie ca pacientul sa incerce sa respire adanc pe gura pentru a relaxa musculatura abdominala si pentru a diminua astfel disconfortul. Se poate ca pacientul sa simta sau sa auda cum pe langa colonoscop iese aer. Nu este nici un motiv ca acesta sa se simta rusinat. Aceasta trecere a aerului este una normala. Se poate ca medicul sa doreasca ca pacientul sa schimbe pozitia in timpul investigatiei. Medicul va incerca sa examineze intreg intestinul gros, motiv pentru care se va introduce usor colonoscopul pentru o cat mai buna vizualizare a tubului digestiv. Doctorul poate introduce un forceps sau o periuta prin colonoscop pentru a colecta mostre de tesuturi (biopsie) sau pentru a extrage unele tumori de la acest nivel. Prelevarea biopsiei este complet nedureroasa. Dupa ce examinarea s-a incheiat colonoscopul va fi extras usor, iar regiunea anala va fi curatata. Daca pacientul are dureri datorita gazelor este mai bine ca acestea sa fie eliminate. Aceasta examinare dureaza aproximativ 30 - 45 de minute dar se poate prelungi in functie de ceea ce se gaseste in timpul investigatiei. Dupa test pacientul va fi urmarit timp de 2 ore pana cand se termina efectul medicatiei, moment in care pacientul este complet refacut si poate pleca acasa. Dar pacientul nu va putea conduce sau desfasura activitati cu motricitate fina. Doctorul va informa pacientul cand acesta va putea sa-si reia activitatea normala si alimentatia. Trebui ca acesta sa bea cat mai multe lichide pentru a inlocui pierderile date de administrarea laxativului, dar nu trebuie baut alcool. Inainte de colonoscopie trebuie discutat cu medicul despre: - un eventual tratament in curs cum ar fi tratamentul cu insulina sau alte medicamente utilizate in tratamentul artritei. Trebuie discutat cu medicul daca este voie sa fie administrate aceste medicamente in ziua cand are loc procedura - eventualele alergii la medicamente, inclusiv anestezicele - probleme ale coagularii sangvine sau tratamentul cu anticoagulante cum ar fi warfarina sau medicamente antiinflamatorii nesteroidiene cum ar fi aspirina - un istoric de boala cardiaca sau alte probleme de aceasta natura. Daca pacientul ia antibiotice inaintea interventiilor dentare trebuie ca acesta sa intrebe medicul daca si in acest caz este necesar sa urmeze un astfel de tratament - efectuarea unei examen radiologic cu substanta de contrast cu cel putin patru zile in urma - posibilitatea ca pacienta sa fie insarcinata Se poate ca medicul sa indice pacientului sa intrerupa tratamentul cu aspirina sau cu fier cu 7 - 14 zile inainte de examinare. Daca pacientul trebuie sa urmeze un tratament cu anticoagulante in mod regulat trebuie sa discute cu doctorul inainte. Inainte de examinare trebuie sa fie pregatit colonul. Posibilitatea medicului de a vedea cat mai bine interiorul colonului depinde in mare masura de modul in care

acesta este curatat de continut. Urmatoarele informatii sunt necesare pentru o cat mai buna pregatire a colonului. Medicul va discuta cu pacientul si ii va da indicatii in functie de starea de sanatate, varsta sau de vreun tratament cronic al pacientului: - cu o zi sau doua inainte de colonoscopie trebuie ca pacientul sa nu mai manance alimente solide si sa bea doar lichide clare cum ar fi apa plata, ceaiul, cafeaua, sucuri de fructe. Nu trebuie ca pacientul sa manance sau sa bea mancare rosie sau sucuri rosii. Exista, mai nou, si unele solutii de mare ajutor in pregatirea colonului, dar acest lucru trebuie discutat inainte cu medicul - medicul va prescrie un laxativ pe care pacientul il va lua in seara dinaintea interventiei. Uneori laxativul este sub forma de praf la care trebuie adaugata o anumita cantitate de apa; aceasta solutie va trebui sa fie bauta de pacient cate putin timp de 2 ore. Solutia poate avea un gust mai sarat si sa dea pacientului stari de greata. De fiecare data cand se inghite o cantitate din solutia respectiva se poate bea apoi o cantitate de apa pentru a scapa de acel gust. - este bine ca pacientul sa stea acasa in seara dinaintea examinarii deoarece va trebui sa mearga des la baie - trebuie ca pacientul sa bea destule lichide pentru a evita deshidratarea si pentru o cat mai buna pregatire a colonului - nu trebuie sa se manance mancare solida dupa administrarea laxativului - trebuie sa se evite hidratarea cu lichide cu 6-8 ore inainte de colonoscopie - se poate ca medicul sa dea indicatie de efectuare a unei clisme evacuatorii pentru o cat mai buna pregatire a colonului Trebuie ca pacientii sa fie insotiti de o alta persoana pentru ca va fi sedat inainte de interventie. - in general, gravidele sau persoanele cu afectiuni cardiace, infectii abdominale, diverticuloza nu trebuie sa faca colonoscopie decat daca este absolut necesara - colonoscopia este o procedura mai scumpa decat bariu pasaj sau alte examinari ale colonului (sigmoidoscopia), dar poate fi facuta mai rar daca rezultatele sunt normale. Screeningul cu colonoscopie este recomandat la fiecare 10 ani, la cei cu rezultate normale si la 3-5 ani pentru cei cu factori de risc in a dezvolta cancer de colon sau cand sunt detectate modificari in timpul colonoscopiei - colonoscopia implica un risc mai mare si un disconfort mai mare decat sigmoidoscopia si nu in toate cazurile doctorul reuseste sa vada intreg colonul. Sigmoidoscopia si bariul pasaj sunt doua variante de screening in cazul cancerului de colon sau in cazul altor afectiuni atunci cand persoana respectiva refuza colonoscopia sau atunci cand aceasta procedura nu este indicata - multi specialisti recomanda screeningul pentru persoanele fara factori de risc in dezvoltarea cancerului de colon la varste de peste 50 de ani. Testele de sangerare oculta plus sigmoidoscopia sunt de multe ori recomandate, dar pot fi folosite si colonoscopia sau examenul baritat. Daca rezultatele la testele de sangerare oculta, examenul baritat sau sigmoidoscopie sunt modificate, atunci se recomanda colonoscopia sau sigmoidoscopia impreuna cu examenul baritat - specialistii recomanda ca la persoanele cu riscul de a dezvolta cancer de colon sa se inceapa examinarile de screening de la 40 de ani. In functie de riscuri, screeningul poate include testele de sangerare oculta, sigmoidoscopia, examenul baritat si colonoscopia. Trebuie discutat cu doctorul si, in fiecare caz in parte, va fi recomandata una dintre examinari - daca pacientul doreste, se poate face o colonoscopie “virtuala”. Aceasta procedura este una mai noua ce utilizeaza computerul tomograf ce preia imagini bi sau tridimensionale ale colonului: - colonoscopia virtuala este mai putin invaziva decat cea conventionala si poate fi o buna metoda de screening la cei cu factori de risc pentru aparitia cancerului de

colon. Totusi, in cazul observarii de modificari. tot trebuie sa se revina la cea conventionala deoarece asa se pot preleva biopsii - pentru cei cu riscuri crescute de aparitie a cancerului, colonoscopia conventionala este mult mai adecvata deoarece permite prelevarea de tesuturi sau extirparea unui polip - acest nou tip de colonoscopie este foarte scumpa si uneori neacoperita de asigurarea de sanatate Riscuri Complicatiile sunt rare. Exista un mic risc de punctionare a colonului si de a cauza o sangerare severa data de lezarea peretelui colonului. Ar putea fi vorba si de un mic risc de infectie. Pacientii care au afectiuni cardiace, valve artificiale trebuie sa ia tratament antibiotic inainte si dupa efectuarea investigatiei. O tulburare de ritm poate aparea in timpul examinarii dar intotdeauna dispare de la sine fara tratament. Dupa examinare Trebuie imediat anuntat medicul daca: - exista sangerare rectala importanta - exista dureri abdominale severe - apare febra - apare ameteala Factorii ce pot interveni in acuratetea rezultatelor testului sunt: - o alta examinare cu bariu cu o saptamana inainte de colonoscopie. Prezenta de bariu in colon/rect poate bloca obtinerea de imagini - prezenta materiilor fecale, interventiile chirurgicale anterioare pe colon sau un colon cu multe coturi pot cauza disconfort major in timpul investigatiei - tratamentele cu suplimente de fier pot face ca scaunul sa fie inchis la culoare si de asemenea poate face curatarea colonului mai dificila. Trebuie evitate comprimatele de fier cu cateva zile inainte de procedura - lichidele rosii sau cele gelatinoase ingerate inainte de test pot modifica culoarea secretiilor gastrointestinale si pot fi incurcate cu sangele Colonoscopia este o investigatie ce permite medicului sa observe interiorul intestinului gros (rectul si colonul) cu ajutorul unui instrument flexibil prevazut cu o mica camera numit colonoscop. Aceasta investigatie e de mare ajutor in cazul descoperirii polipilor, a zonelor ulcerate, a tumorilor sau a zonelor inflamate sau hemoragice. In timpul colonoscopiei se poate preleva biopsie de la nivelul colonului sau rectului sau pot fi extirpate tumorile de la acest nivel. Poate fi folosita si in cadrul unui screening pentru identificarea si indepartarea tumorilor cu potential cancerigen sau a tumorilor maligne din colon sau rect (cancerul colorectal). Colonoscopul este un instrument subtire, flexibil, cu o lungime cuprinsa intre 121,9 cm si 182,9 cm. O camera mica este atasata de colonoscop aceasta putand face fotografii si inregistrari video in interiorul intestinului gros. In unele cazuri se poate folosi si fibra optica, dar in general tehnologia digitala a inlocuit fibra optica. Colonoscopul poate fi folosit pentru examinarea in intregime a intestinului gros, dar si pentru examinarea doar unei mici portiuni de intestin subtire. Un alt test numit sigmoidoscopie poate arata doar rectul si ultima treime inferioara a colonului. Inaintea investigatiei trebuie sa se faca prepararea colonului. Aceasta pregatire

poate dura o zi sau doua in functie de cerintele medicului. In unele cazuri este potrivita doar pregatirea din seara dinaintea examinarii. Pentru multi, aceasta pregatire este mult mai dificila decat investigatia in sine. Trebuie ca in ziua pregatirii pacintul sa stea acasa deoarece va merge destul de des la toaleta. Pregatirea pentru colonoscopie va face ca pacientul sa aiba multe scaune pana la aparitia diareei deoarece tubul digestiv trebuie golit pentru ca vizualizarea tubului digestiv sa fie cat mai buna. Pregatirea pentru colonoscopie poate fi deranjanta si pacientul se poate simti infometat. Inainte de a bea solutia speciala necesara pregatirii ar fi bine ca pacientii sa aiba la indemana un suc de fructe sau o alta bautura racoritoare pentru a o bea dupa deoarece acea solutie are un gust sarat. Colonoscopia este necesara atunci cand: - exista probleme sau anumite afectiuni la nivelul anusului, rectului sau a intestinului gros. Aceasta examinare este necesara atunci cand pacientul prezinta simptome ca sangerari neexplicabile la nivelul rectului, diaree cronica sau constipatie, sangerari oculte sau vizibile in scaun, dureri ale etajului abdominal inferior - se doreste evaluarea rezultatelor anormale de la examinarea cu bariu - se realizeaza un screening pentru cancerul colorectal sau al polipilor colonici. Cei mai multi dintre experti recomanda screeningul pentru persoanele lipsite de factori de risc pentru cancerul colorectal incepand cu varsta de 50 de ani. Testele pentru determinarea sangerarilor oculte impreuna cu sigmoidoscopia sunt recomandate, dar pot fi folosite si colonoscopia sau examenul baritat in dublu contrast. Daca testele de depistare a sangerarilor oculte sau examenul dublu contrast cu bariu sunt anormale se poate recomanda o colonoscopie sau sigmoidoscopie - se recomanda ca persoanele care au riscuri crescute de a face cancer de colon sa faca astfel de examinari de la varsta de 40 de ani. In functie de nivelul de risc screeningul poate include teste de depistare a sangerarilor oculte, sigmoidoscopie, examen baritat in dublu contrast sau colonoscopie. In cazul persoanelor cu risc crescut de a face cancer de colon este bine ca acestea sa fie sfatuite de medic in legatura cu examinarea cea mai utila in fiecare caz in parte. Colonoscopia mai poate fi facuta in urmatoarele situatii: - screening in cazul celor operati de cancer de colon sau cancer rectal pentru a vedea daca au aparut recurente - monitorizarea cresterii polipilor care nu pot fi complet extirpati - monitorizarea tratamentului in cazul bolilor inflamatorii intestinale - extragerea de corpuri straine - evaluarea cauzelor de diaree cronica - investigarea surselor in cazul sangerarilor de la nivelul tubului digestiv. Aceasta examinare poate fi umilitoare si inconfortabila. Cunoscand cum decurge aceasta examinare pacientul poate sa fie mai putin fricos si astfel sa fie cat mai putin neplacuta. Medicamentele folosite in curatarea tubului digestiv, in special laxativele puternice, pot produce diaree si crampe abdominale, care pot tine pacientul destul de mult timp in baie. In timpul testului se poate ca pacientul sa fie foarte ametit si totodata relaxat de la sedative si anestezice. Exista posibilitatea ca pacientul sa simta dureri scurte in momentul in care colonoscopul avanseaza sau cand este introdus aerul. Pe masura ce colonosopul avanseaza pacientul poate simti miscarile intestinului si nevoia sa elimine gazele. Daca pacientul are dureri trebuie ca acesta sa informeze medicul. Instrumentul folosit pentru extragerea materiilor fecale si a secretiilor poate fi galagios dar nu cauzeaza durere. Prelevarea biopsiei sau indepartarea polipilor este de asemenea fara durere deoarece mucoasa intestinala nu contine inervatie pentru

durere. Dupa examinare pacientul se poate simti ametit, pana cand dispare efectul medicamentelor, lucru ce se intampla de obicei in cateva ore. Multi pacienti nu-si pot aminti ceea ce s-a intamplat in timpul investigatiei. Dupa terminarea procedurii pacientul poate simti dureri abdominale datorita gazelor si de aceea este bine ca acestea sa fie eliminate. Daca s-a luat biopsie sau s-a extras un polip se poate ca pacientul sa observe, timp de cateva zile, urme de sange in materiile fecale. Daca a fost indepartat un polip este indicat ca pacientul sa nu mai ia aspirina sau un alt antiinflamator nesteroidian pentru inca 7 - 14 zile dupa procedura.

Colposcopia si biopsia cervicala - informatii generale
Colposcopia poate fi efectuata de catre medicul ginecolog sau de catre medicul de familie si asistenta medicala cu competenta necesara.Examenul microscopic al fragmentelor de tesut biopsiate vor fi examinate de catre medicul anatomo-patolog. Colposcopia poate fi efectuata intr-un simplu cabinet medical. Colposcopia se efectueaza pe masa ginecologica, in pozitie ginecologica, cu fesele cat mai la marginea mesei, cu picioarele departate si sprijinite pe suportii laterali. Ginecologul va incepe cu examinarea vulvei, va observa aspectul general, daca nu exista vreo iritatie sau semnele vreunei infectii. Apoi, va folosi o valva speciala (speculum), care este un instrument din metal sau plastic sterilizat, pe care il va introduce in vagin. Acest instrument ajuta la deschiderea peretilor vaginali si ii permite medicului examinarea colului uterin. Intr-o prima etapa (colposcopia directa simpla) colposcopul este pozitionat la intrarea in vagin si este examinata, fara pregatire prealabila, ci doar uscat, suprafata mucoasei vaginale si a colului uterin. In al doilea timp, examinarea se va face dupa badijonarea cu acid acetic 3%, iar ultima etapa (testul Lahm-Schille) consta in examinarea dupa badijonarea colului si vaginului cu solutie Lugol, cu ajutorul unui tampon mare de vata bine imbibat cu aceasta solutie. Se pot face fotografii si filme video in timpul examinarii. Daca sunt depistate modificari patologice ale mucoasei cervicale vor fi prelevate una sau mai multe mostre de tesut care va fi examinat microscopic pentru a se stabili cu exactitate diagnosticul. In cazul in care prelevarea bioptica determina sangerari la nivelul colului pentru a se obtine hemostaza, se va aplica solutie Monsel sau nitrat de argint. Atunci cand colposcopia nu permite vizualizarea leziunii in totalitate si este necesara prelevarea de tesut de la nivelul portiunii interioare a colului (endocol) se va efectua chiuretajul endocervical utilizandu-se chiureta. Aceasta procedura este foarte simpla, dureaza sub un minut si poate declansa o mica durere sub forma de crampe in momentul prelevarii de tesut. Este contraindicata efectuarea biopsiei endocervicale in timpul sarcinii. In timpul colposcopiei Examenul colposcopic nu este dureros, dar poate apare disconfort provocat de folosirea unui speculum (dilatator care largeste peretii vaginului), mai ales daca sunt prezente iritatii la nivelul acestuia sau vaginul este stramt ori sensibil. Prelevarea de tesut bioptic de la nivelul colului poate fi resimtita ca o ciupitura sau poate produce crampe.
Dupa colposcopie

Este absolut normala prezenta sangerarilor sau a unei secretii vaginale in prima saptamana dupa efectuarea colposcopiei. In cazul in care pentru oprirea hemoragiei s-a utilizat solutia Monsel, secretiile vaginale pot fi de culoare inchisa. Se poate utiliza un tampon igienic pentru sangerare. Se recomanda repaus sexual (evitarea contactului sexual vaginal) timp de o saptamana. Colposcopia reprezinta o examen complementar (investigatie imagistica suplimentara) a vulvei, vaginului si colului uterin care permite pe langa vizualizarea acestora, prelevarea de tesut biopsic in cazul in care sunt identificate leziuni ale epiteliului colului uterin sau ale endocolului. Mostrele de tesut vor fi examinate cu ajutorul unui microscop. Colposcopia este indicata in cazul in care frotiul citovaginal (testulPapanicolau, testul PAP, examen citologic vaginal) indica prezenta unor leziuni ce necesita investigatii suplimentare sau rezultatele testului PAP sunt incerte. Colposcopul este un dispozitiv optic alcatuit dintr-o sursa de lumina si o lupa care mareste de 2-60 de ori, ce permite identificarea leziunilor ce nu pot fi vizibille cu ochiul liber. Colposcopul prezinta atasata o camera cu ajutorul careia sunt inregistrare imagini ale vaginului si colului. Colul este examinat intai direct, apoi dupa badijonarea cu acid acetic 3-5% (pentru a inlatura mucusul ce acopera mucoasa colului) si in cele din urma, dupa badijonarea cu solutie lugol. Aceste badijonari au rolul de a evidentia zonele cu transformari atipice, care se coloreaza diferit fata de celulele normale, fiind astfel mai usor de depistat. Din aceste leziuni se efectueaza, tot sub colposcop, biopsia tintita, care va pune diagnosticul de certitudine a leziunilor canceroase sau precanceroase. Indicatiile colposcopiei sunt date de prezenta factorilor de risc pentru transformarea maligna a celulelor epiteliului cervical: - istoric personal de leziuni preneoplazice sau de modificare neoplazica a celulelor cervicale - infectiile cu HPV (human papillomavirus) si HIV - citologie modificata la Testul PAP - debutul precoce al vietii sexuale, inaintea varstei de 18 ani - mai mult de 3 parteneri sexuali sau un partener care la randul sau a avut multipli parteneri - deficiente ale sistemului imunitar - fumatul - utilizarea anticonceptionalelor orale pe o perioada mai mare de 5 ani. Ocazional, biopsia cervicala poate cauza infectii sau hemoragie persistenta. Oprirea hemoragiei se poate face prin aplicarea solutiei Monsel la nivelul colului. Acuratetea colposcopiei poate fi influentata de cativa factori: - dusul, folosirea tampoanelor si cremelor vaginale - sangerarea menstruala ingreuneaza vizualizarea modificarilor patologice de la nivelul vaginului sau colului - prezenta infectiilor vaginale sau cervicale. De retinut!
Uneori, medicii aduc la cunostinta pacientei doar rezultatele patologice. Desi un rezultat normal al colposcopiei sau biopsiei nu exclude existenta unui cancer de col uterin probabilitatea este foarte mica. In cazul in care rezultatele colposcopiei si biopsiei nu concorda cu cele ale testului PAP recent efectuat se va repeta examenul

anatomo-patologic (biopsia). Conizatia este un procedeu bioptic secundar prin care se realizeaza excizia unei portiunii cu aspect modificat patologic. In unele situatii, prelevarea biopsica prin conizatie reprezinta in acelasi timp un act terapeutic. Fiind o procedura chirurgicala, conizatia se va efectua fara sa fie necesara internarea pacientei, sub anestezie locala, regionala sau generala. Conizatia consta in ablatia unei portiuni conice din colul uterin, cu marginile in tesut sanatos, cu ajutorul unui bisturiu, cu laser sau cu electrocauterul (LEEP “loop electrosurgical excision procedure"). LEEP se realizeaza cu ajutorul unei ansa diatermice, electrod subtire taios dupa care se realizeaza hemostaza prin electrocauterizare. Conizatia cu bisturiul "rece" este efectuata intr-un bloc operator si necesita anestezie regionala sau generala. Complicatiile care pot aparea dupa conizatie sunt sangerarea, infectia sau in cazul in care femeia este gravida, avortul sau nasterea prematura. Colposcopia urmata de biopsia "tintita" (prelevarea de tesut din regiunea de maxima suspiciune) aduce suficiente informatii pentru punerea diagnosticului insa nu poate stabili stadializarea (dimensiunea si profunzimea leziunii). Colposcopia trebuie efectuata de specialisti in ginecologie!!! In timpul sarcinii, efectuarea biopsiei este indicata doar in cazul suspiciunii de cancer cervical; riscul de avort nu este mai mare decat in populatia generala, insa, la nivelul colului in regiunea excizata poate aparea hemoragie abundenta. La 3 luni dupa nastere se va repeta colposcopia. Excizia tesutului de la nivelul endocolului (chiuretaj endocervical) este contraindicata in timpul sarcinii. Rezultatele colposcopiei pot fi date pe loc, in momentul efectuarii investigatiei. Citologia si colposcopia ridica doar suspiciunea de cancer de col uterin insa examenul anatomo-patologic stabileste diagnosticul de certitudine. Rezultatele biopsiei pot fi aflate dupa cateva zile. Normal
Colposcopia cu acid acetic si solutie lugol nu evidentiaza arii cu modificari tisulare si celulare. Aspect normal al vaginului si al colului uterin. Aspect normal al frotiului vaginal. Colposcopia cu acid acetic si solutie lugol evidentiaza arii cu modificari tisulare si celulare: rani si inflamatie a mucoasei vaginale si cervicale (produse de obicei, de infectii genitale). Aspectul microscopic al frotiului prezinta anomalii celulare ce indica aparitia neoplasmului de col uterin sau a leziunilor precanceroase.

Anormal

Inaintea efectuarii colposcopiei pacienta va informa medicul: - daca este sau daca e posibil sa fie gravida. Un simplu test de urina poate pune diagnosticul de sarcina. Colposcopia nu este contraindicata in timpul sarcinii, insa, biopsia, daca este necesara, poate creste (nesemnificativ) riscul de avort sau poate produce hemoragie importanta - ce medicamente ia sau daca are alergie la vreun medicament - daca prezinta sangerari - daca este sau a fost in tratament pentru o infectie vaginala, cervicala sau pelviana. De asemenea, inaintea colposcopiei poate fi administrat un analgezic ce contine Ibuprofen, mai ales daca este necesara efectuarea biopsiei. Ibuprofenul va diminua crampele determinate de investigatie.Se va evita efectuarea colposcopiei in perioada menstruatiei, deoarece prezenta sangelui poate interfera cu rezultatul.

Prima perioada a ciclului menstrual, intre zilele 8-12, este momentul cel mai indicat pentru o programare a acestei investigatii. Colposcopia: - poate evidentia existenta unor arii de modificari celulare cervicale atunci cand rezultatele testului PAP sugereaza necesitatea unei investigari suplimentare. Colposcopia indica cand, unde si cum trebuie efectuata o biopsie (orientarea biopsiei spre regiunea de maxima suspiciune - biopsie tintita) - permite cercetarea atenta a leziunilor de la nivelul vaginului si colului - permite monitorizarea evolutiei sub tratament a leziunilor depistate la o colposcopie anterioara la nivelul vaginului si colului.

Colposcopia si biopsia cervicala
O serie de factori pot interveni in acuratea rezultatelor testului, cum ar fi: - spalaturile vaginale, tampoanele sau utilizarea unor creme sau medicamente intravaginale cu 24 de ore inaintea interventiei - sangerarile menstruale, care pot incomoda medicul in examinarea corecta a colului si a vaginului - prezenta infectiilor cervicale sau vaginale Pacienta va simti un usor disconfort la introducerea speculului mai ales daca mucoasa vaginului este inflamata sau lezata. Prelevarea biopsiei va fi simtita de pacienta ca o piscatura sau ca si o crampa usoara. Colposcopia este o investigatie cu ajutorul careia se poate examina suprafata vulvei, vaginului si colului .Daca se observa unele modificari in timpul investigatiei se poate preleva o mica portiune de tesut (biopsie) de la nivelul colului sau de la nivelul canalului endocervical. Mostra de tesut se examineaza apoi la microscop pentru a cauta eventualele celule modificate. Colposcopia se practica atunci cand testul Papa Nicolau iese modificat. In timpul colposcopiei, medicul foloseste un instrument, numit colposcop. Colposcopul mareste imaginea de 2 pana la 60 ori astfel ca permite doctorului sa vada anomalii ce nu le-ar fi vazut cu ochiul liber. O camera poate fi atasata la colonoscop, care poate prelua imagini sau poate face inregistrari video. Uneori doctorul poate folosi o substanta iodata la nivelul vaginului si al colului pentru a face cat mai vizibila suprafata care i se pare medicului ca prezinta celule anormale. Daca sunt prelevate si biopsii acestea vor fi analizate la microscop si astfel va fi determinat caracterul acestor celule -canceroase sau precanceroase. Exista o serie de factori de risc in aparitia cancerului de col uterin care pot transforma celulele cervicale in celule canceroase. Acesti factori de risc sunt: - antecedente de modificari precanceroase la nivelul colului sau cancer de col - infectia cu papiloma virus sau cu virusul HIV - existenta, in prealabil, a unui test PAP modificat - inceperea vietii sexuale la o varsta tanara (mai devreme de 18) - fumatul - utilizarea de contraceptive mai mult de 5 ani - un sistem imunitar scazut - o viata sexuala cu mai mult de trei parteneri sau cu un singur partener, dar care la randul lui a avut mai multi parteneri sexuali

- colposcopia nu este o metoda de screening pentru femeile cu riscuri crescute de a face cancer de col uterin. Un test pap este cel utilizat in acest scop - uneori pacientele pot primi doar rezultatele care arata modificari ale biopsiei de aceea trebuie informat medicul daca pacienta doreste sa afle rezultatul biopsiei chiar daca acesta este unul normal - un rezultat normal al colposcopiei sau biopsiei cervicale nu elimina prezenta cancerului cervical, dar probabilitatea este minima - daca rezultatul colposcopiei si al biopsiei nu concorda cu rezultatele testului PAP va fi luata o alta mostra de biopsie. Ocazional, va fi efectuata o biopsie mai extensiva numita conizatie, in acest caz conizatia poate rezolva problema deoarece este prelevat tot tesutul modificat. Conizatia este o procedura chirurgicala, care se practica cu anestezie locala sau generala. Prin aceasta interventie se preleveaza tesutul cu modificari patologice impreuna cu tesutul normal din jur sub forma de con cu ajutorul unui instrument chirurgical electric. Tesutul se preleveaza cu acest instrument care este incalzit in prealabil la curent electric. Se mai poate face si prin prelevarea cu ajutorul unor instrumente chirurgicale ascutite dar acest tip de interventie se face sub anestezie generala sau locala. Posibilele complicatii ale conizatiei includ sangerarile abundente, infectiile sau alte probleme in cazul unei femei insarcinate - colposcopia impreuna cu biopsia cervicala pot oferi, de obicei, destule informatii pentru a pune un diagnostic de cancer de col. Totusi rezultatele nu pot indica cat de extins este cancerul. - colposcopia trebuie facuta de un medic cu experienta in acest domeniu. In cazul unei gravide biopsia de col va fi facuta doar daca este vorba de cancer de col. Desi o biopsie cervicala nu creste riscul de pierdere a sarcinii, pot aparea pierderi importante de sange de la locul biopsiei la o gravida. Colposcopia poate fi repetata la 3 luni de la nastere - conizatia nu se face la o gravida Riscurile investigatiei Foarte rar, o colposcopie poate cauza infectii sau sangerari prelungite. Sangerarile pot fi oprite prin aplicarea unor substante la nivelul cervixului. Rezultate Rezultatele preliminare pot fi date pacientei chiar imediat dupa investigatie, de catre medicul care a efectuat examinarea. Dar rezultatele biopsiei pot veni la cateva zile de la investigatie.
Biopsie cervicala si colposcopie

Normal:

Folosirea unei substante iodate nu releva nici o modificare celulara sau tisulara. Mucoasa vaginului si a colului sunt normale Biopsia nu arata celule anormale

Patologic Folosirea substantelor iodate arata zone cu modificari sau tesuturi cu elemente patologice. Rani sau alte modificari patologice cum ar fi diferite tumori sau zone inflamate (cauzate de infectii) se pot vedea la nivelul vaginului sau al colului.
Biopsia arata prezenta de celule modificate, ce pot indica un cancer ce se poate dezvolta ulterior sau chiar leziuni canceroase. fie

Colposcopia se face atunci cand: - rezultatul testului Papa Nicolau arata modificari celulare si astfel trebuie investigata regiunea cervixului. Daca se observa modificari ale tesutului cervical, in momentul colonoscopiei se va preleva o biopsie, frecvent de la nivelul canalului endocervical - trebuie examinata o rana a colului sau alte modificari cum ar fi tumori genitale de la nivelul vaginului sau al colului - se urmaresc anumite modificari ale colului , modificari descoperite la o colposcopie anterioara, sau pentru a vedea daca tratamentul a fost eficient in cazul diferitelor afectiuni de la acest nivel Inainte de a face o colposcopie trebuie anuntat medicul daca: - exista posibilitatea de a fi insarcinata. Se poate face inaintea investigatiei un test de sarcina pentru a afla cu siguranta daca pacienta este insarcinata sau nu. Colposcopia este o investigatie sigura in timpul sarcinii. Daca este nevoie de o biopsie cervicala in timpul sarcinii riscul de pierdere a sarcinii este foarte mic. Totusi, se poate ca pacienta sa sangereze mai mult la nivelul unde s-a luat biopsia - pacienta este in tratament si care sunt medicamentele administrate sau daca este alergica la vreun medicament - are probleme cu coagularea sangelui - a primit de curand tratament pentru o infectie vaginala , cervicala sau la nivelul pelvisului - pacienta va dori sa ia un analgezic cum ar fi cele ce contin ibuprofen, cu 30-60 de minute inainte de inceperea investigatiei mai ales daca se preleveaza si biopsie. Acest lucru va ajuta pacienta sa nu simta prea rau durerile cauzate de aceasta procedura Pacienta nu trebuie sa faca spalaturi vaginale sau sa foloseasca medicamente intravaginale sau tampoane cel putin cu 24 de ore inaintea efectuarii colposcopiei. Ideal ar fi ca aceasta investigatie sa nu fie facuta in perioada de menstruatie deoarece celulele sangelui pot interfera cu rezultatele testului. Cea mai buna perioada de a face examinarea este in prima parte a ciclului menstrual intre zilele 8-12 de la inceputul ciclu menstrual. Pentru propriul confort al pacientei este bine ca aceasta sa aiba vezica goala inaintea examinarii. Aceasta examinare se face de catre ginecolog, de catre un medic de familie sau de o asistenta care in prealabil au fost instruiti in acest sens. Daca se va preleva si biopsie atunci fragmentul de tesut va fi examinat de un medic anatomopatolog. Examinarea va fi facuta intr-un cabinet medical. Pacienta se va dezbraca de la brau in jos si va fi acoperita cu un halat de hartie. Se va aseza pe masa de examinare sprijinindu-si picioarele in suportii speciali. Aceasta pozitie va putea face examinarea vulvei si a vaginului mai accesibila.

Medicul va introduce un instrument numit specul vaginal cu care patrunde in vagin si care desparte peretii vaginului pentru a vedea mai bine colul. Colposcopul va fi pozitionat la intrarea in vagin in timp ce doctorul examineaza mucoasa vaginului si a colul. Se poate folosi o solutie iodata pentru a face mai vizibile zonele cu modificari. Se pot lua imagini video sau fotografii de la acest nivel. Daca se observa zone de tesut modificate la nivelul colului doctorul va preleva biopsie, ce va fi examinata apoi la microscop pentru a cauta eventualele modificari celulare care pot indica daca este vorba de o forma de cancer sau de debutul unor modificari maligne. Daca pacienta va sangera mai mult la locul biopsie se va folosi un preparat de fier pentru a opri sangerarea. Daca va trebui sa fie prelevat o mostra de tesut de la nivelul canalului endocervical aceasta procedura poarta numele de chiuretaj endocervical. Deoarece colposcopul nu poate ajunge la canalul endocervical este folosit un mic instrument numit chiureta care va fi introdus usor in canalul endocervical si va preleva o mostra de tesut. Acest lucru nu se va face la o femeie insarcinata. Colposcopia dureaza aproximativ 15 minute. Dupa aceasta investigatie este normal ca pacienta sa aiba o sangerare usoara si un usor disconfort cateva zile. Sangele poate fi mai inchis la culoare daca s-a folosit o substanta ce contine fier pentru oprirea sangerarii. In cazul acestor sangerari se pot folosi absorbante si, de asemenea, trebui evitate pentru cel putin o saptamana spalaturile intravaginale, folosirea tampoanelor sau contactul sexual. Trebuie evitate si exercitiile fizice grele o saptamana dupa examinare. Un disconfort local poate fi simtit pentru o zi sau doua. Trebuie acordata o atentie deosebita instructiunilor date de medic. Dupa procedura trebuie anuntat imediat medicul daca: - apare o sangerare vaginala mai mare decat una normala din perioada menstruala - apare febra - apare durerea abdominala - apare o sangerare urat mirositoare

Cordocenteza – Metoda invaziva de diagnostic
- Hemoglobinopatii. - Coagulopatii. - Diagnostic prenatal a unor infectii (rubeola, toxoplasma, CMV, parvovirus, etc). - Diagnostic prenatal a unor boli metabolice. - Imunodeficienta mostenita. - Trombocitopatii. - Cariotipare fetala (amniocenteze nereusita, mozaicism, malformatii fetale). - Evaluarea biochimica (gaze sanguine, pH, hematocrit, trombocite, nivelul eritropoietinei, bilirubina, hemoglobina, etc). - Terapeutic: transfuzie in caz de anemie severa a fatului in izoimunizarea Rh. Cordocenteza este cunoscuta si sub denumirea de PUBS (percutaneous umbilical blood sampling), si nu reprezinta altceva decat punctia vaselor din cordonul ombilical ghidata sub control ultrasonografic si prelevarea de sange fetal. Cordocenteza necesita aceleasi precautii si masuri de asepsie ca si amniocenteza si in functie de scopul urmarit, se poate utiliza acelasi tip de ac folosit la amniocenteza dar pot fi folosite si ace spinale cu diametru mai mare in caz de transfuzie.

- Necesita aceleasi precautii si masuri de asepsie ca si amniocenteza. - In functie de scopul urmarit se poate utiliza acelasi tip de ac folosit la amniocenteza dar pot fi folosite si ace spinale cu diametru mai mare in caz de transfuzie. - Mamei i se administreaza medicatie menita sa ii scada anxietatea. - Anestezia locala este de cele mai multe ori suficienta dar uneori poate fi necesara o anestezie pe vena. - Se scaneaza placenta si se identifica locul de insertie a cordonului ombilical, care constituie un punct de fixare a acestuia. - Acul se introduce in vena ombilicala la aproximativ 1-2 cm de radacina cordonului, si se extrag minim 5 ml de sange fetal care se trimite la analiza. - Daca placenta este inserata posterior se trece prin peretele abdominal, cel uterin si prin cavitatea amniotica. - Daca placenta este anterioara se trece transplacentar fara ca acul sa traverseze cavitatea amniotica. Timing: - Cordocenteza poate fi facuta cel mai devreme la 18 saptamani de gestatie. - Mai devreme de 18 saptamani cordonul ombilical este deosebit de fragil si pot aparea accidente. Riscuri: - Procentul de pierdere fetala este de 0,5-1,5% - Sensibilizare Rh. - Esec al tehnicii.

Determinarea alfa-fetoproteinei in sange
Proba de sange se preleveaza de la nivelul unei vene a bratului. O banda elastica este infasurata in jurul bratului. Poti sa nu simti nimic sau poti simti o intepatura sau piscatura. Putem simti anxietate in timpul asteptarii rezultatelor testului AFP pentru determinarea sanatatii copilului inca nenascut. - Nivelul sanguin al AFP se determina la femeile insarcinate in cadrul triplului sau cvatriplului test de screening. De obicei se determina intre 15 si 20 de saptamani de sarcina, aceste teste determina nivelul sanguin a trei sau patru substante la femeile insarcinate. Triplul test determina alfa-fetoproteina (AFP), beta gonadotropina corionica umana (beta-hCG) si un tip de estrogen (estriolul neconjugat sau uE3). Cvadruplul test le determina pe cele trei de mai sus impreuna cu hormonul inhibina A. Nivelul sanguin al acestor substante, impreuna cu varsta mamei si a altor factori ajuta medicul specialist sa stabileasca posibilitatea existentei unor afectiuni ale fatului. - AFP este un test de screening pentru depistarea unor afectiuni ale fatului. Se recomanda efectuarea altor teste in cazul in care valorile AFP sunt anormale. O ultrasonografie si/sau o amniocenteza se vor efectua in cazul depistarii unor valori anormale ale AFP. - Valori normale ale AFP nu exclud defectul de tub neural sau sindromul Down. - Nivelul AFP in lichidul amniotic se poate determina prin amniocenteza. Multe femei prezinta valori normale ale AFP la nivelul lichidului amniotic, desi au valori modificate la nivel sanguin. Aceste femei prezinta risc de a avea fat cu defect de tub neural. - Se recomanda consultul medicului specialist sau a unui medic genetician in cazul in

care se depisteaza valori anormale ale AFP. Valorile AFP pot fi anormale, chiar daca fatul este sanatos. - La pacientii cu cancer hepatic sau alte tipuri de cancer, scaderea nivelului AFP poate semnifica reusita terapeutica. Testul AFP se efectueaza pentru: - a depista anumite afectiuni cerebrale sau spinale (defecte de tub neural) la copilul care nu s-a nascut inca: asemenea defecte apar la 2 din 1000 de sarcini; sansa de a naste un copil cu defect de tub neural nu are legatura cu varsta mamei; majoritatea femeilor ai caror copii au fost depistati cu defecte de tub neural nu au istoric familial de astfel de afectiuni; acest test se efectueaza intre saptamanile 15 si 20 de sarcina - depistarea sindromului Down: un nivel scazut de AFP poate depista sindromul Down in aproximativ 60% din cazuri; sansa de a depista sindromul Down creste la 80% daca se efectueaza triplul test cu estriolul si beta-hCG - pentru depistarea anumitor tipuri de cancere ca si cel testicular, ovarian sau hepatic; cu toate acestea, jumatate dintre persoanele care au cancer hepatic nu prezinta nivel crescut al AFP - monitorizarea raspunsului la tratamentul pentru cancer - depistarea cancerului hepatic (denumit hepatom) la persoanele care au ciroza sau hepatita cronica cu virus B. Specialistul in prelevarea sangelui (asistenta medicala) va: - va monta o banda elastica in jurul bratului pentru a opri curgerea sangelui prin vene la acel nivel. Acest lucru va determina umflarea venei de sub banda elastica, usurand introducerea unui ac in vena - se dezinfecteaza pielea cu alcool - se va introduce acul in vena; s-ar putea sa fie nevoie de mai multe punctionari - se ataseaza un tub la nivelul acului pentru a aspira sange - se va elibera banda elastica dupa colectarea cantitatii dorite de sange - la nivelul locului intepaturii se apasa cu un tampon de vata pe masura ce acul este indepartat - se preseaza zona punctionata si se aplica un leucoplast. - poate aparea o usoara vanataie la locul intepaturii; sansele de a aparea echimoza scad daca apasam la nivelul intepaturii timp de cateva minute - in cazuri rare, se poate inflama vena dupa prelevarea sangelui; aceasta afectiune se numeste flebita; se recomanda comprese reci la acel nivel de cateva ori pe zi - sangerare la nivelul intepaturii poate aparea la persoanele cu defecte de coagulare. Aspirina, warfarina si alte medicamente care subtiaza sangele pot creste sansele de sangerare. Se recomanda informarea medicului specialist inainte de prelevarea sangelui in cazul persoanelor cu defecte de coagulare sau alte afectiuni similare. Testul AFP determina nivelul sanguin al alfa-fetoproteinei la femeile insarcinate. AFP este o substanta secretata de ficatul fatului. Nivelul sanguin al AFP poate ajuta la depistarea unor afectiuni ale fatului. Valori normale
Valorile normale pot varia de la un laborator la altul. De asemenea, valorile variaza si in functie de varsta fatului; un nivel crescut sau scazut de AFP poate semnifica calcularea gresita a varstei fatului. O ultrasonografie poate stabili exact varsta

fatului. La femeile insarcinate, nivelul AFP creste progresiv incepand cu saptamana a 14-a de sarcina. Continua sa creasca pana la o luna sau doua inainte de nastere, incepand sa scada foarte incet. Valorile sunt in general putin mai mari la rasa neagra comparativ cu femeile de culoare alba. O valoare precisa a varstei sarcinii este necesara pentru interpretarea corecta a valorilor AFP. Valorile normale ale AFP se stabilesc in functie de greutate, varsta si rasa femeii; se iau in considerare femeile cu diabet care isi fac injectii cu insulina si in functie de varsta copilului (varsta gestationala). In cazul in care varsta copilului este diferita dupa efectuarea ultrasonografiei, valorile AFP se vor ajusta in functie de aceasta valoare. Media acestei valori ajustate se numeste multiplu de medie (MoM). O valoare a AFP care este intre 0,5 si 2,5 ori MoM este considerata in limite normale. Se va stabili impreuna cu medicul specialist limita de valori ale AFP care sunt considerate normale pentru fiecare femeie in parte. Valori crescute ale AFP Valorile crescute ale AFP la femeile insarcinate pot semnifica: - varsta gestationala a fatului nu este calculata corect - femeia are sarcina multipla, ca de exemplu gemeni sau tripleti - fatul are un defect de tub neural - intestinele fatului sau alte organe abdominale sunt in afara corpului (denumite defecte de perete abdominal sau omfalocel); va fi necesara o interventie chirurgicala dupa nastere pentru a corecta problema - fatul este mort. Valori crescute ale AFP la femei neinsarcinate sau barbati poate semnifica: - cancer hepatic, testicular sau ovarian - boala hepatica, ca ciroza sau hepatita - consum excesiv de alcool. Valori scazute ale AFP Valori scazute la o femeie insarcinata poate semnifica: - varsta gestationala calculata gresit - sindrom Down. Acest test determina nivelul sanguin al alfa-fetoproteinei (AFP) la femeile insarcinate. AFP este o substanta secretata de ficatul fetusului (copilul care nu s-a nacut inca). Nivelul sanguin al AFP-ei la femeile insarcinate poate aprecia daca copilul are diverse afectiuni ca spina bifida sau anencefalie. Un astfel de test poate fi efectuat pentru screening-ul altor afectiuni precum: diferite modificari cromozomiale - ca de exemplu sindromul Down (trisomia 21) sau sindromul Edward (trisomia 18). Un test AFP poate depista prezenta omfalocelului, o afectiune congenitala ce consta in hernierea unor parti din intestinul copilului la nivelul ombilicului. In mod normal, in sangele unei femei insarcinate se gasesc cantitati scazute de AFP. La femeile (care nu sunt insarcinate) si barbatii sanatosi nu exista AFP (sau daca exista aceasta substanta se gaseste in cantitati foarte mici).
Triplul test si cvadruplul test

Nivelul AFP se dozeaza de obicei la femeile insarcinate in cadrul triplului sau cvadruplului test de screening. Acest test se efectueaza intre saptamanile 15 si 20 de sarcina, determinand trei sau patru substante ce pot aparea in sangele unei femei insarcinate. Triplul test dozeaza alfa-fetoproteina (AFP), beta-gonadotropina corionica umana (beta-hCG) si un tip de estrogen (estriolul neconjugat sau uE3). Cvadruplul test le dozeaza pe cele trei amintite mai sus plus hormonul inhibin A. Nivelul sanguin al acestor substante, impreuna cu varsta pacientei si alti factori ajuta medicul specialist sa afirme probabilitatea ca fetusul sa prezinte sau nu anumite afectiuni sau defecte congenitale. In anumite cazuri se efectueaza o serie de teste de screening, in primul trimestru de sarcina, pentru a infirma sindromul Down. Testul integrat foloseste si parametrii masurati prin ultrasonografie, de exemplu determinarea grosimea pliului cutanat al fatului la nivelul cefei (pliul nucal), determinarea nivelului free-beta-hCG si o proteina denumita proteina A plasmatica asociata sarcinii (PAPP-A). Sensibilitatea acestui test este asemanatoare cu cea a unui test cvadruplu de sarcina care se efectueaza insa in trimestrul al doilea. Barbatii, femeile neinsarcinate si copiii La copii, femei neinsarcinate si barbati, prezenta AFP in sange se poate corela cu anumite tipuri de cancere, mai ales cu cancerul testicular, ovarian, gastric, pancreatic sau hepatic. Un nivel crescut de AFP mai poate aparea in limfomul Hodgkin, alte limfoame, tumori cerebrale sau cancerul celulelor renale. Nu este necesara o pregatire speciala pentru a efectua testul. Daca femeia este insarcinata, va fi cantarita inainte de efectuarea testului deoarece rezultatele testului sunt si in functie de greutatea corporala. Rezultatele testului se bazeaza si pe rasa pacientei. Motivele pentru care nu se poate efectua testul sau pentru care rezultatele sunt neconcludente sunt urmatoarele: - fumatul care creste nivelul sanguin al alfa-fetoproteinei - efectuarea in ultimele 2 saptamani a unui test medical care foloseste trasori radioactivi.

Determinarea cariotipului
Este posibil sa nu simti nimic in momentul prelevarii mostrei prin punctie venoasa; unele persoane simt o intepatura sau piscatura usoara in momentul penetrarii pielii de catre ac. Unii pacienti simt usturime pe perioada recoltarii. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu simt nimic sau doar un disconfort minor odata cu pozitionarea acului in vena. Cantitatea de durere simtita depinde de abilitatile persoanei care efectueaza punctia, de calitatea venelor si de pragul durerii pacientului. Riscurile punctiei venoase
Complicatiile care pot aparea de la prelevarea sangelui prin punctie venoasa sunt foarte mici:

- poate aparea o echimoza (vanataie) la nivelul locului punctiei, acest lucru se poate evita prin aplicarea unei presiuni timp de cateva minute dupa scoaterea acului la nivelul locului punctiei - uneori, foarte rar, se poate dezvolta o inflamatie la nivelul venei, aceasta afectiune se numeste tromboflebita si se trateaza cu comprese umede locale timp de cateva zile - sangerare la locul punctiei, in cazul persoanelor cu disfunctii ale coagularii. Aspirina, warfarina si alte medicamente cu efecte asupra cascadei coagularii pot determina sangerare mai frecvent. Persoanele care sangereaza sau care au probleme de coagulare, cei care iau medicamente anticoagulante vor informa medicul specialist despre acest lucru. Nu este necesara nici un fel de pregatire. Se recomanda consultul medicului specialist pentru a stabili necesitatea efectuarii testului, riscurile sale sau modul in care se va efectua. Pentru a intelege importanta acestui test, se recomanda completarea formularului pentru testare medicala. Deoarece informatiile obtinute prin efectuarea testului genetic pot avea un impact important asupra vietii unei persoane, se recomanda consultul unui specialist in domeniu (genetician) sau a unui consultant pe probleme genetice. Acesta este instruit sa dea sfaturi despre riscul unei persoane de a naste un copil cu o boala genetica, ca de exemplu siclemia, fibroza chistica sau hemofilia. Un consilier genetic ne poate ajuta sa luam decizii bine informate. Deci se recomanda consultul unui genetician inainte de a lua o decizia in legatura cu rezultatele unui test genetic. Cum se face testul? Determinarea cariotipului se poate efectua folosind aproape orice fel de celula sau tesut din corp. Cel mai frecvent se efectueaza dintr-o mostra de sange prelevata de la nivelul unei vene periferice (prin punctie venoasa). Prelevarea sangelui de la nivelul unei vene Specialistul care va preleva sangele : - va infasura in jurul bratului o banda elastica pentru a opri curgerea sangelui, acest lucru determina umflarea venelor situate inferior de banda elastica si astfel faciliteaza introducerea acului pe vena - curatarea zonei cu alcool - introducerea acului in vena; uneori pot fi necesare mai multe intepaturi - atasarea unei eprubete la acul respectiv pentru colectarea sangelui - indepartarea bandeletei elastice dupa colectarea sangelui - aplicarea la locul intepaturii a unei bucati de vata, in momentul scoaterii acului din vena - aplicarea unei presiuni pe zona respectiva (pentru evitarea formarii unui hematom), apoi fixarea cu leucoplast. Prelevarea celulelor de la fat Pentru acest lucru, celulele sunt colectate de la fat prin amniocenteza sau prelevarea de la nivelul vilozitatilor corionice. Prelevarea celulelor de la nivelul maduvei osoase
Determinarea cariotipului uman se poate face si prin prelevarea de celule de la nivelul maduvei osoase.

Cariotipul este efectuat pentru: - a stabili daca cromozomii adultului prezinta anomalii care pot fi transmise urmasilor - a stabili daca exista un defect cromozomial care impiedica femeia sa ramana insarcinata sau care determina avort spontan (pierderea sarcinii) - a stabili daca fatul prezinta defecte cromozomiale sau pentru a stabili daca defectul cromozomial a determinat nasterea unui fat mort - a stabili cauza defectelor de la nastere sau disfunctiilor nou-nascutului - ajuta in stabilirea unui tratament adecvat in anumite tipuri de cancere - pentru a stabili sexul unei persoane, prin determinarea prezentei cromozomului Y; acest lucru se face atunci cand sexul unui nou-nascut este neclar. Determinarea cariotipului este un test care evalueaza forma, marimea si numarul cromozomilor intr-o mostra de celule umane. Rezultatele testului sunt disponibile dupa o saptamana sau doua.
Cariotipul

Normal

Anormal

- exista 46 de cromozomi care sunt grupati in 22 de perechi autozomale si o pereche de cromozomi sexuali (XX pentru femei si XY pentru barbati) - marimea, forma si structura sunt normale pentru fiecare cromozom - exista mai multi sau mai putini de 46 de cromozomi - forma sau marimea cromozomilor este anormala - o pereche de cromozomi poate fi rupta sau separata incorect

Factorii care influenteaza testul si acuratetea rezultatului sunt: - tratamente pentru cancer, cromozomii pot fi distrusi de anumite tratamente anticancer - amniocenteza efectuata recent, celule de la mama se pot amesteca cu celule de la fat. Medicul specialist va discuta cu pacientul orice factor care poate interfera testul si acuratetea rezultatului. De retinut! - uneori determinarea cariotipului se efectueaza in asociere cu alte teste care furnizeaza informatii mai specifice in legatura cu afectiunile genetice - in cazul in care rezultatele cariotipului sunt anormale, uneori este nevoie ca si alti membri ai familiei sa efectueze testarea - prelevarea unei mostre de la nivelul cavitatii bucale, prin perierea blanda a mucoasei bucale (numita si proba bucala), poate fi folosita uneori pentru determinarea cariotipului; testele bucale sunt folosite cel mai frecvent pentru determinarea sexului, cu toate acestea, rezultatele testarii de la nivelul cavitatii bucale sunt mai putin precise decat alte tipuri de determinari ale cariotipului

- deoarece informatiile obtinute in urma efectuarii cariotipului pot avea impact important asupra vietii unei persoane, se recomanda consultarea unui medic specializat in genetica sau a unui consilier pe probleme genetice; acesta este instruit pentru a sfatui despre riscurile nasterii unui copil cu o boala genetica, ca siclemia, fibroza chistica sau hemofilia. Un consilier pe probleme genetice poate ajuta la luarea unor decizii bine informate. Deci, se recomanda consultul acestuia inainte de luarea unei decizii. Cariotipul este efectuat pentru: - a stabili daca cromozomii adultului prezinta anomalii care pot fi transmise urmasilor - a stabili daca exista un defect cromozomial care impiedica femeia sa ramana insarcinata sau care determina avort spontan (pierderea sarcinii) - a stabili daca fatul prezinta defecte cromozomiale sau pentru a stabili daca defectul cromozomial a determinat nasterea unui fat mort - a stabili cauza defectelor de la nastere sau disfunctiilor nou-nascutului - ajuta in stabilirea unui tratament adecvat in anumite tipuri de cancere - pentru a stabili sexul unei persoane, prin determinarea prezentei cromozomului Y; acest lucru se face atunci cand sexul unui nou-nascut este neclar. Ereditatea este suma informatiilor genetice transmise de la ascendenti la descendenti prin intermediul materialului nuclear, cromozomial. Cariotipul uman normal contine un numar fix de 46 cromozomi, dispusi in perechi omoloage, 22 de perechi autozomale, 2 cromozomi sexuali, XY la barbat, XX la femei. Determinarea cariotipului este un test prin care se evalueaza marimea, forma si numarul cromozomilor dintr-o proba ce contine celule umane. Insertia (cromozomi in plus), deletia (cromozomi in minus) sau mutatia cromozomilor pot determina dificultati de crestere, dezvoltare si diferite afectiuni.

Diagnosticul radio-imagistic in infertilitatea feminina
Lucrarea reprezinta prima mono-grafie publicata in tara noastra care trateaza aspectele normale ale aparatului genital feminin si patologia infertilitatii feminine de etiologie pelvina prin ilustrare comparata, cu utilizarea Histero-salpingo-grafiei digitale, care are avantajul explorarii "in timp real", a Ecografiei Doppler color, spectral, cu reconstructii 3D si 4D, a Tomografiei Computerizate cu achizitie helicoidala multispire si cu reconstructii multiplanare, tridimensionale si angiografice, precum si a imagisticii prin Rezonanta Magnetica Nucleara, cu achizitii multiplanare, metoda neiradianta, indicata in cazuri selectate. Ilustrarea bogata, originala, prin 173 figuri cu peste 500 imagini, dintre care aproximativ 85 pagini color, in conditii tehnice deosebite oferite de Editura SITECH, releva o experienta personala deosebita a autoarei, cu o activitate in domeniu de peste 15 ani, sustinuta de prezentarile unor statistici si observatii proprii, realizate pe cazurile studiate si pe experienta dobandita cu ocazia unor stagii de perfectionare in Franta, rezultate comparate cu cele din literatura de specialitate. Aspectele imagistice sunt corelate cu datele clinice si paraclinice si sunt explicate pe baze anatomice si fiziologice normale si patologice, astfel incat lucrarea se adreseaza in egala masura medicilor ginecologi- obstetricieni, endocrinologi, radio- imagisti, oferind un punct de intalnire intre diversi specialisti, in favoarea unei colaborari cat mai performante in combaterea infertilitatii feminine si in general a patologiei pelvine feminine. Infertilitatea cuplurilor reprezinta o problema globala ce implica uriase cheltuieli

de diagnostic si tratament; exista astazi numeroase organisme abilitate in diagnosticul si tratamentul infertilitatii la nivele nationale, regionale si mondiale care cerceteaza atat noi metode de diagnostic (imuno-histochimice, genetice, imagistice) cat si noi metode de tratament cat mai eficace. Progresele constante din ultimii zece ani au ameliorat in mod semnificativ studiul morfologiei pelvine si, mai recent, al aspectelor fiziologice si fizio-patologice ale aparatului genital feminin, legate de evolutia normala sau disfunctionala a ciclului hormonal, precum si de utilizarea tratamentelor hormonale de stimulare a ovulatiei sau de substitutie in insuficientele ovariene precoce si in cursul menopauzei. Imagistica moderna in continua dezvoltare reprezinta o metoda indispensabila in diagnosticul si tratamentul infertilitatii feminine, avand tendinta sa ofere informatii cu caracter functional si structural, cu ajutorul unor tehnici minim invazive, in conditiile in care fiecare metoda are limitele sale. Volumul argumenteaza si ilustreaza faptul unanim admis ca imagistica sectionala (ecografia, tomografia compute-rizata - TC si rezonanta magnetica nucleara - RMN) are posibilitatea sa precizeze tipul de structura: lichidiana (ecografia, TC si RMN pentru chisturi, hidrosalpinx), tisulara de tip grasos (TC si RMN), calcificari (radiologia, ecografia si TC pentru mioame calcificate, chist dermoid), colectii sanghine acute sau cronice (de electie RMN, de exemplu pentru endometrioza), modificari vasculare (eco-grafia Doppler calitativa si cantitativa, TC si RMN cu contrast, histero-salpingo-grafia-HSG in leziunile endometriale cu reflux venos si limfatic). De asemenea, s-au descris anumite modificari imagistice sugestive pentru necrobioza tisulara (de exemplu pentru leiomiom prin ecografia intravaginala, RMN, TC), edem (RMN), diferentierea structura benigna- structura maligna prin ecografie si RMN, mai limitat prin TC. Toate aceste caracterizari structurale imagistice anatomo- patologice sunt interpretate cu rezerva; ele au caracter orientativ si nu trebuie emisa pretentia de a se substitui examenului histo-patologic in sine, ci doar sa orienteze clinicianul asupra entitatii leziunii. Unificarea limbajului este insa justificata de necesitati practice, de exemplu aceeasi leziune descrisa ecografic "cu continut transsonic si perete hiperecogen", tomografic "cu densitati lichidiene si prindere de contrast in inel periferic" si la examenul RMN "cu hipersemnal in achizitiile ponderate T2 si hiposemnal in achizitiile ponderate T1", reprezinta o formatiune chistica. Fata de recomandarile excesiv de prudente in formularea diagnosticului imagistic ale unor autori care, de exemplu, recomanda inlocuirea termenului histologic "hiperplazie" (ingrosare a unui tesut prin inmultirea numarului de celule) cu termenul "hipertrofie", (de fapt tot un termen histologic, cu semnificatia ingrosarii unui tesut prin marirea volumului celulelor), autoarea considera ca imaginile trebuie interpretate, adica trebuie formulat un diagnostic orientativ. Indiferent de tehnica imagistica utilizata, trebuie tinut cont ca "imaginea nu este obiectul" (Platon), in dublu sens: primul, ca nu trebuie supraestimata imaginea, care este o reprezentare tehnica adesea cu artefacte sau cu aspecte nepatognomonice pentru o anumita afectiune; in al doilea sens, imaginea trebuie interpretata pentru ca limbajul imagistic este foarte specializat, iar bolnavul este o entitate si poate avea sau nu o anumita afectiune reala. Cu alte cuvinte, dupa realizarea descrierii, imagistul trebuie "sa traduca" observatiile facute in termeni clinico-histologici, cu rezervele necesare. Un alt exemplu este "imaginea lacunara rotund-ovalara endocavitara uterina, fixa, care nu largeste cavitatea", descrisa la HSG, echivalenta cu "hiperplazia/ ingrosarea endometriala localizata cu ax vascular central" din ecografie, si "ingrosare endometriala localizata in hipersemnal T2, hiposemnal T1, cu zona jonctionala intacta" din examinarea RMN, care semnifica entitatea patologica "polip endometrial". Tipul de polip va putea fi precizat prin examenul histologic, dar este improbabil sa fie atestata o alta "entitate" histo-patologica. Problemele reale de

diagnostic se pun in cazurile fara semiologie imagistica particulara, in care caz se recomanda orientarea diagnosticului catre patologiile cele mai probabile in contextul clinic si formularea de sugestii pentru examenele complementare necesare diagnosticului diferential. Aceasta lucrare incearca sa coreleze substratul anatomic si histologic al structurilor normale ale aparatului genital feminin si ale leziunilor implicate in infertilitate, cu aspectele imagistice. Se tine seama ca exista limite de sensibilitate si specificitate ale tuturor metodelor de diagnostic radio-imagistic, utilizarea lor fiind justificata de posibilitatea de triere si orientare a cazurilor prin examinare in vivo. Se stie ca nu toate leziunile anatomo-patologice ale aparatului genital feminin sunt intalnite in perioada fertila si dintre acestea nu toate sunt cauzatoare de infertilitate. Cunoasterea substratului histo-patologic al leziunilor este indispensabila imagistului care interpreteaza informatii indirecte, bazate pe proprietati fizice ale tesuturilor (absorbtia radiatiilor X, reflexia ultrasunetelor, emiterea de semnal electromagnetic), pentru evitarea unei evaluari schematizate, mecaniciste si pentru utilizarea unui limbaj adecvat. In acelasi timp, variatiile ciclice ale structurilor anatomice sub influentele hormonale necesita cunoasterea de catre imagist si clinician a fiziologiei si fiziopatologiei aparatului genital feminin si in acest scop sunt prezentate referiri la ultimele achizitii stiintifice in domeniu. In acest cadru, s-a considerat necesara prezentarea intr-un prim capitol a aspectelor embriologice, anatomice si fiziologice ale aparatului genital feminin, cu achizitiile stiintifice actuale; apoi sunt prezentate tehnicile moderne de examinare pelvina recomandate in studiul infertilitatii feminine, precum si aspectele imagistice considerate normale ale aparatului genital feminin, pentru mai buna intelegere a semiologiei imagistice intalnite in infertilitate. Nu reprezinta scopul prezentei lucrari evaluarea completa a gonado-statului feminin in cadrul infertilitatii, incat aspectele legate de patologia hipotalamo-hipofizara sunt amintite ca mecanisme fiziologice si fizio-patologice, fara ilustrarea aspectelor imagistice. In continuare, sunt prezentate afectiunile cu localizare (exprimare) pelvina implicate mai frecvent in infertilitate, precum si aspectele imagistice intalnite in functie de metodele recomandate. Experienta personala este redata prin analiza datelor imagistice intalnite la un lot reprezentativ de paciente investigate cu ocazia bilantului infertilitatii cuplului; scopul analizei este reprezentat de evaluarea complexa imagistica a fiecarui caz de infertilitate feminina, corelata cu datele anamnestice, prin metode de analiza computerizata multi-dimensionala a cazu-rilor, pentru determinarea unui algoritm optim de investigatie si tratament. Aceasta analiza computerizata permite evitarea unor costuri inutile determinate de explorarile imagistice si paraclinice nejustificate la toate cazurile (hormonale, bacteriologice, imunologice, etc.) si castigarea unui timp important in luarea deciziei terapeutice. Totodata, anumite aspecte imagistice legate de tehnica si diagnostic, cu valoare practica, sunt prezentate cu referiri la experienta dobandita. In final sunt propuse modele de decizie tip sisteme expert, in care aplicarea unor metode de inteligenta artificiala va avea rol de validare a diagnosticului expertului imagist si, in unele cazuri de urgenta, de substituire temporara a acestuia (rol de " pilot automat"). Lucrarea este recenzata cu recomandari spre lectura medicilor interesati, oferite din partea a trei reprezentanti de prestigiu ai scolii romanesti de medicina, care au obtinut realizari importante in diagnosticul si tratamentul patologiei pelvine feminine.

Ecografia fetala

In mod normal efectuarea ecografiei se face cu vezica plina. Astfel, se indica consumul de apa si de alte lichide chiar inainte de efectuarea testarii si evitarea urinarii inainte si in timpul efectuarii investigatiei. In cazul unei ecografii transvaginale, transductorul este acoperit cu un manson de latex si cu un lubrifiant vaginal, ca si gelul K-Y. Daca este prezenta alergia la latex sa va comunica medicului inainte de efectuarea investigatiei. Se recomanda consultul medical in legatura cu orice motiv de ingrijorare referitor la necesitatea efectuarii ecografiei fetale, a riscurilor sale, a modului de realizare sau a rezulatelor care sunt indicate. Tehnica In mod obisnuit o ecografie fetala este realizata de catre un medic specialist in ecografie. Totusi poate fi efectuata de catre un radiolog sau de catre un obstetrician. Ecografia fetala poate fi efectuata in cabinetul medicului, in spital sau in clinica. Deseori nu este necesara indepartarea completa a hainelor, poate fi lasat tricoul (sau bluza) si indepartat de la nivelul taliei fusta sau pantalonul. Daca pacienta poarta o rochie atunci aceasta va fi acoperita cu hartie sau material. Ecografia abdominala - este necesara efectuarea investigatiei cu vezica plina. O vezica plina ajuta in transmiterea fasciculelor de ultrasunete si impinge intestinele la distanta de uter. Aceasta determina obtinerea unei imagini ultrasonografice mai clare. - pacientul nu poate urina pana investigatia nu este realizata. Totusi, se va anunta medicul daca vezica este prea plina si produce durere - daca nu se pot consuma lichide in cantitate suficienta, vezica urinara va fi umpluta cu ser fiziologic prin intermediul unui tub flexibil (cateter urinar) inserat in uretra - daca ecografia este efectuata in ultima parte a sarcinii, o vezica plina poate sa nu fie neaparat necesara. Cresterea fatului va impinge intestinele de o parte - pacienta este asezata in clinostatism dorsal pe o masa de examinare. Daca pacienta prezinta respiratii scurte sau ameteli in timp ce se intinde pe masa, partea superioara a corpului se va ridica sau se va intoarce gravida pe o parte - un gel este intins pe abdomen - un instrument mic, manual denumit transductor va fi aplicat pe gel si pe piele si miscat de-a lungul abdomenului de mai multe ori. Pacienta poate privi monitorul pentru a vedea imaginea fatului in timpul examinarii. Cand investigatia este terminata se curata gelul de pe piele. Nu se recomanda mictiunea pana ce investigatia nu este realizata. O ecografie abdominala dureaza 30-60 de minute.Tehnicianul ecografist este instruit sa obtina imagini ale fatului, dar nu poate interpreta aspectul acestora. Medicul va impartasi rezultatele pacientei dupa ce imaginile au fost vazute de catre radiolog sau neonatolog. Ecografia transvaginala - nu este necesara o vezica plina - pacienta se intinde pe masa cu soldurile usor ridicate - un capison (de forma prezervativului) va fi plasat peste transductorul vaginal. Transductorul este apoi inserat usor in vagin si apoi va fi miscat si rotat pentru a ajusta imaginea obtinuta pe monitor. Unii medici pot permite pacientei sa-si introduca singure transductorul in vagin. Ecografia transvaginala dureaza de obicei aproximativ 15-30 de minute.

O ecografie fetala reprezinta un test efectuat in timpul sarcinii care utilizeaza fascicule de ultrasunete reflectate pentru a realiza o poza a fatului, a organului care inconjura fatul (placentei) si a lichidului care scalda fatul (fluidului amniotic). Aceste fascicule de ultrasunete reflectate realizeaza o imagine care poate fi vazuta pe un monitor. Imaginile, care pot fi si colorate sunt denumite sonograme, ecograme sau scanari si pot fi salvate ca si o parte a inregistrarilor copilului. Ecografia fetala reprezinta metoda cea mai sigura de a detecta afectiunile fatului si pentru a obtine informatii despre fat, ca de exemplu marimea si pozitia. Nu se folosesc raze X sau alte tipuri de radiatii care ar putea sa dauneze fatului. Se poate realiza precoce din saptamana 5 de sarcina. Sexul fatului poate sa fie determinat cateodata in jurul saptamanii 18 de sarcina. Ecografia fetala este realizata pentru a evalua dezvoltarea fatului. Informatii distincte sunt obtinute in diferite trimestre pe parcursul sarcinii. In primul trimestru ecografia fetala este realizata pentru: - determinarea evolutiei sarcinii - a determina daca sarcina este multipla sau nu - estimarea varstei gestationale (varsta fatului) - estimarea riscului de prezenta a defectelor cromozomiale, ca de exemplu sindromul Down - identificarea malformatiilor congenitale care afecteaza creierul sau maduva spinarii. In trimestrul al doilea - ecografia fetala este realizata pentru: - a estima varsta fatului (varsta gestationala) - aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si fluidului amniotic - determina pozitia fatului, cordonului ombilical si a placentei in timpul procedurilor gen amniocenteza sau a recoltarii de sange din cordonul ombilical - detectarea unei malformatii congenitale, ca de exemplu defectul de tub neural sau al afectiunilor cardiace. In al treilea trimestru ecografia fetala este realizata pentru: - a se asigura ca fatul este viabil si misca - aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si lichidului amniotic. Ecografia transvaginala este in general realizata precoce in timpul sarcinii pentru a determina varsta gestationala sau pentru a detecta o sarcina ectopica. Ocazional este efectuata si tardiv in cursul sarcinii pentru a determina localizarea placentei sau in cazul sarcinilor cu risc pentru a masura lungimea colului uterin.

In timpul ecografiei abdominale poate fi prezenta senzatia de presiune la nivelul vezicii urinare. Gelul poate fi rece cand este aplicat prima data pe abdomen. Se va resimti o usoara presiune a transductorului cand este miscat pe suprafata abdomenului. In mod normal nu este prezent nici un disconfort in timpul efectuarii ecografiei transvaginale. Poate fi resimtita o usoara presiune cand transductorul este miscat in vagin. Motive pentru care nu se recomanda investigatia sau care reduc valoarea acesteia cuprind: - obezitatea - materii fecale sau aer la nivelul intestinului sau rectului - o cantitate anormal de scazuta de lichid amniotic

- unele pozitii fetale - incapacitatea de a sta intinsa in timpul efectuarii investigatiei - un fat foarte activ. De retinut! - rezultatele normale obtinute la ecografia fetala nu garanteaza un copil normal, sanatos - medicul poate recomanda teste sau investigatii suplimentare daca rezultatele ecografiei fetale nu se incadreaza in limite normale - sotul sau partenerul poate fi incurajat sa fie prezent in timpul efectuarii ecografiei fetale. O fotografie sau o inregistrare video a imaginii ecografice a fatului este uneori disponibila parintilor - data probabila a nasterii poate fi schimbata bazandu-se pe efectuarea ecografiei precoce in timpul sarcinii in functie de dimensiunile si dezvoltarea fatului - ecografia nu intotdeauna evidentiaza malformatiile congenitale - in al treilea trimestru, ecografia fetala nu determina cu exactitate varsta gestationala sau greutatea fatului - efectele unei expuneri repetate a fatului la ultrasunete nu a fost determinata, totusi nu se recomanda ecografii fetale repetate pentru motive nemedicale ca si determinarea sexului fatului sau pentru obtinerea de imagini pentru colectia personala - ecografia 3-D este testata pentru utilizarea in evaluarea anomaliilor fetale. Momentan nu este usor disponibila - ecografia Doppler (sau scanarea duplex) foloseste fascicule de sunete reflectate pentru a estima viteza si directia sangelui si a fluxului sanguin de la la nivelul placentei la nivelul fatului. Nu se cunosc riscuri asociate cu efectuarea ecografiei fetale, atat la mama cat si la fat. Totusi, pot aparea simptome de anxietate daca se depisteaza o afectare a sarcinii sau o malformatie la nivelul fatului. Salvarea imaginii ecografice face posibila folosirea ecografiei ca si oportunitate a realizarii primei fotografii a copilului. Pentru obtinerea unei imagini de buna calitate aparatul de ecografie necesita folosirea unui nivel mai crescut de ultrasunete si pentru o perioada de timp mai lunga decat in mod normal. O ecografie fetala reprezinta un test efectuat in timpul sarcinii care utilizeaza fascicule de ultrasunete reflectate care realizeaza o poza a fatului, a organului care inconjoara fatul (placentei) si a lichidului care scalda fatul (fluidului amniotic). Poate sa nu fie furnizate rezultatele investigatiei imediat. Rezultatele complete sunt disponibile in 2 sau 3 zile. Ecografia fetala Valori normale - fatul prezinta dimensiunile corespunzatoare varstei - frecventa cardiaca si respiratorie sunt normale corespunzator varstei fatului - daca investigatia este efectuata tarziu in timpul sarcinii, fatul prezinta o pozitie cu capul in jos - placenta are dimensiune corespunzatoare varstei sarcinii si nu acopera colul uterin - uterul contine o cantitate adecvata de lichid amniotic

- nu sunt vizualizate malformatii congenitale. (Multe malformatii minore si unele majore nu se observa usor la ecografie. De asemenea, malformatiile congenitale nu apar intotdeauna precoce in timpul sarcinii). Valori patologice - fatul creste mai incet decat in mod normal, are dimensiuni mici sau este subdezvoltat pentru varsta sa - fatul este anormal de mare pentru varsta sa - daca aceste teste sunt realizate tardiv in timpul sarcinii, fatul este asezat in pozitie cu fesele in jos (prezentatie pelvina) - malformatiile congenitale, ca si absenta rinichilor sau anencefalia sunt prezente - placenta acopera colul uterin (placenta previa) - uterul contine o cantitate prea mare sau prea mica de lichid amniotic - sarcina se dezvolta in exteriorul uterului (sarcina ectopica) - sarcina contine tesut anormal in locul fatului normal (sarcina molara) - frecventa cardiaca fetala este prezenta. Aceasta poate indica moartea fatului. Multe afectiuni pot modifica rezultatele ecografiei fetale. Medicul va comunica si explica pacientului orice rezultate anormale semnificative corelandu-le cu antecedentele medicale. Ecografia fetala este realizata pentru a evalua dezvoltarea fatului. Informatii distincte sunt obtinute in diferite trimestre pe parcursul sarcinii. In primul trimestru ecografia fetala este realizata pentru: - determinarea evolutiei sarcinii - a determina daca sarcina este multipla sau nu - estimarea varstei gestationale (varsta fatului) - estimarea riscului de prezenta a defectelor cromozomiale, ca de exemplu sindromul Down - identificarea malformatiilor congenitale care afecteaza creierul sau maduva spinarii. In trimestrul al doilea - ecografia fetala este realizata pentru: - a estima varsta fatului (varsta gestationala) - aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si fluidului amniotic - determina pozitia fatului, cordonului ombilical si a placentei in timpul procedurilor gen amniocenteza sau a recoltarii de sange din cordonul ombilical - detectarea unei malformatii congenitale, ca de exemplu defectul de tub neural sau al afectiunilor cardiace. In al treilea trimestru ecografia fetala este realizata pentru: - a se asigura ca fatul este viabil si misca - aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si lichidului amniotic. Ecografia transvaginala este in general realizata precoce in timpul sarcinii pentru a determina varsta gestationala sau pentru a detecta o sarcina ectopica. Ocazional este efectuata si tardiv in cursul sarcinii pentru a determina localizarea placentei sau in cazul sarcinilor cu risc pentru a masura lungimea colului uterin.

Electrocardiograma
Factorii ce pot interfera cu acuratetea testarii si rezultatul acesteia sunt: - defecte ale electrocardiografului sau interferente electrice datorate impamantarii necorespunzatoare sau datorate altor aparate electrice aflate in vecinatate - atasarea necorespunzatoare a electrozilor la piele - daca pacientul vorbeste in timpul testarii - efort fizic important inaintea efectuarii testarii

- anxietate sau aparitia dispneei - plasarea gresita a electrozilor. Un segment ST supradenivelat sau o unda T negativa, ce dispar la efort, pot sa apara la rasa neagra. De retinut! Daca se efectueaza o electrocardiograma in timpul unui infarct miocardic, aceasta poate sa apara initial normala sau nemodificata fata de alte EKG-uri anterioare; de aceea, electrocardiograma trebuie repetata (denumite EKG-uri seriate) la cateva ore sau zile; aceasta trebuie coroborata cu analize sanguine specifice pentru leziunile muschiului cardiac. Exista cateva tipuri specifice de electrocardiograme precum telemetria, monitorizarea ambulatorie a EKG-ului (Holter) si electrocardiograma de efort: - telemetria si monitorizarea Holter sunt folosite pentru urmarirea continua a EKGului in timpul spitalizarii sau la domiciliu - telemetria este folosita in timpul spitalizarii; ea necesita atasarea a cel putin doi electrozi conectati la un aparat de dimensiuni mici, ce poate fi plasat in buzunar; acest aparat emite un semnal ce va fi captat si afisat de un sistem central de monitorizare; anomaliile de ritm cardiac sunt inregistrate si pot declansa o alarma la aparitia lor - monitorizarea Holter inregistreaza continuu activitatea inimii timp de 24 pana la 48 de ore, in timp ce pacientul isi desfasoara activitatile zilnice - electrocardiograma de efort este folosita pentru decelarea modificarilor ce apar in timpul efortului. Inainte de a efectua o electrocardiograma de efort se face una in repaus, deoarece anumite anomalii ce apar in timpul efortului sunt mai greu de interpretat. De asemenea, EKG-ul de repaus poate decela un flux sanguin coronarian scazut, facand astfel periculoasa efectuarea unei electrocardiograme de efort. O parte dintre medici recomanda efectuarea unei electrocardiograme martor tuturor pacientilor peste 35 de ani, pentru a putea compara modificarile ulterioare. Aceasta elctrocardiograma martor este utila in special persoanelor cu factori de risc pentru afectiuni cardiace.Uneori apar modificari EKG numai in timpul efortului sau a simptomelor. Pentru a detecta aceste modificari se efectueaza o electrocardiograma de efort sau Holter. Electrocardiograma Holter este o monitorizare continua a activitatii cardiace printr-un mic electrocardiograf portabil. Electrocardiograma de efort se realizeaza in timpul exercitiilor fizice.Este posibil ca dupa efectuarea unei electrocardiograme sa fie necesare si alte investigatii pentru a pune un diagnostic cert. Electrocardiograma este o reprezentare grafica cu un tipar caracteristic a impulsurilor electrice generate de inima. Partile componente ale EKG-ului sunt denumite unda P, complexul QRS, segmentul ST si unda T: - unda P reprezinta inregistrarea activitatii electrice a camerelor superioare (atriile) - complexul QRS reprezinta inregistrarea activitatii electrice a camerelor inferioare (ventriculi) - segmentul ST apare ca o linie dreapta intre complexul QRS si unda T; un segment ST supra sau subdenivelat corespunde unui muschi cardiac lezat sau care nu primeste suficient sange

- unda T corespunde perioadei in care ventriculii se relaxeaza din punct de vedere electric si se pregatesc pentru o noua contractie.
Electrocardiograma

Normal

Anormal

Frecventa cardiaca (in mod normal este intre 60 si 100 batai pe minut) si ritmul sunt regulate. Activitatea atriilor este normala. Unda P, complexul QRS si unda T sunt normale. Segmentul ST nu este supra sau subdenivelat. Un EKG normal nu exclude posibilitatea existentei unei afectiuni cardiace. Din acest motiv electrocardiograma trebuie interpretata in contextul simptomatologiei, istoricului medical, examenului clinic si, daca este necesar, a altor investigatii. Cand apar modificari EKG inseamna existenta unei afectiuni cardiace. In unele cazuri EKG-ul deceleaza anomalii numai in timpul efortului fizic sau atunci cand apar simptomele. In aceste cazuri este necesara o forma speciala a electrocardiogramei denumita EKG de efort. Ritmul cardiac. Exista mai multe feluri de aritmii cardiace. O frecventa cardiaca sub 60 de batai pe minut este denumita bradicardie. O frecventa cardiaca peste 100 de batai pe minut este denumita tahicardie. Tahicardiile includ un ritm rapid, neregulat cu origine in ventriculi (fibrilatie ventriculara), sau un ritm rapid regulat cu pornire in atrii (flutter atrial). Tot in categoria aritmiilor intra si anomaliile de conducere a impulsurilor electrice.

Boala coronariana si infarctul miocardic. Daca arterele coronare ce furnizeaza sangele muschiului cardiac sunt blocate, acesta primeste mai putin oxigen decat are nevoie, determinand aparitia ischemiei sau chiar a necrozei (moartea muschiului cardiac). Aceasta leziune apare pe electrocardiograma. Semnele precoce de ischemie cardiaca (scaderea fluxului sanguin coronarian) sunt reprezentate de subdenivelarea segmentului ST. Semnele precoce de infarct miocardic sunt reprezentate de supradenivelarea segmentului ST. In timp, dupa infarct, unda Q a complexului QRS apare mai adanca pe EKG.
Hipertrofia cardiaca (ingrosarea peretilor camerelor). Unele modificari ale EKG-ului sugereaza ingrosarea muschiului inimii la nivelul uneia sau a mai multor camere. Afectiunile ce pot determina aparitia hipertrofiei sunt hipertensiunea arteriala, boala coronariana, cardiomiopatia si bolile valvulare.

Inflamarea inimii. Un segment ST supradenivelat apare si in cazul inflamarii muschiului inimii (miocardita) sau a sacului ce inconjoara inima (pericardita).
Modificari chimice (dezechilibre electrolitice). Activitatea normala a inimii depinde de nivelurile sanguine normale, ale unor substante chimice (denumite electroliti), cum sunt calciul si potasiul. Niveluri crescute sau scazute ale acestor electroliti,

determina aparitia anumitor aritmii, precum modificari ale undei P, ale complexului QRS sau a undei T.
Medicamentele. Anumite medicamente administrate pentru afectiuni cardiace sau de alta natura pot determina modificari ale EKG-ului.

Electrocardiograma este efectuata de obicei de catre un cadru medical, iar rezultatul este interpretat de catre un medic, precum un internist, un medic de familie, cardiolog sau chirurg.Pacientul primeste de obicei EKG-ul ca dovada a examinarii sale de catre un medic. Electrocardiograful este portabil, astfel incat EKG-ul poate fi efectuat, practic, oriunde. In cazul spitalizarii, pacientul poate fi monitorizat cardiac continuu printr-un electrocardiograf; acest proces este denumit telemetrie.Inainte de efectuarea EKG-ului, pacientul trebuie sa-si indeparteze toate bijuteriile si hainele de pe jumatatea superioara a corpului, de la nivelul mainilor si a picioarelor. In timpul electrocardiogramei pacientul va sta intins pe o masa sau pe un pat. Zonele de la nivelul pieptului, mainilor si a picioarelor unde vor fi plasati electrozii, sunt curatate si eventual rase, pentru a furniza o suprafata curata si neteda. Intre piele si electrozi poate fi plasat un gel special sau niste mici tampoane imbibate cu alcool sanitar, pentru a inbunatati conducerea impulsurilor electrice. Pot fi folositi si electrozi de unica folosinta ce nu necesita gel sau alcool. In cazul aparatelor mai vechi, electrozii trebuie repozitionati in timpul testarii. Dupa terminarea investigatiei electrozii si gelul sunt indepartati. Pe durata efectuarii testului, pacientul nu trebuie sa se miste sau sa vorbeasca, deoarece activitatea musculara poate influenta rezultatul. Pentru rezultate optime, pacientul trebuie sa stea intins, nemiscat si sa respire normal; uneori medicul poate ruga pacientul sa-si tina respiratia pentru cateva secunde. O electrocardiograma dureaza in medie 5 pana la 10 minute. In unele cazuri, aceasta perioada se poate prelungi, de exemplu, atunci cand se masoara ritmul cardiac. De retinut! Electrocardiograma este o investigatie nedureroasa. Electrozii si gelul pot fi reci atunci cand sunt aplicati. Pacientul poate simti o senzatie de caldura sau intepatura, atunci cand zona in care vor fi atasati electrozii este curatata si rasa. Pielea si parul pot fi trase atunci cand electrozii sunt indepartati, ceea ce poate crea un mic disconfort. Medicul care efectueaza electrocardiograma trebuie informat asupra medicatiei pe care pacientul o are prescrisa. Unele medicamente pot influenta rezultatele electrocardiogramei. Nu exista riscuri asociate cu efectuarea unei electrocardiograme. Acesta este un test foarte sigur. In cele mai multe din cazuri, nu exista motive pentru care un pacient sa nu poata efectua o electrocardiograma. Electrozii detecteaza numai impulsurile produse de inima. Prin corp nu trece nici un curent electric provenit de la aparat, deci nu exista riscul de electrocutare. O electrocardiograma este indicata pentru: - evaluarea unei dureri de piept inexplicabile, in special cand se suspicioneaza un posibil infarct; alte cauze posibile ale durerii de piept ce pot fi diagnosticate printr-o electrocardiograma sunt aritmiile, hipertrofia unei camere (peretii camerei sunt

ingrosati), inflamatia sacului ce inconjoara inima (pericardita), scaderea fluxului sanguin catre inima (ischemia) - monitorizarea activitatii electrice ale inimii - diagnosticarea hipertrofiei ventriculare - monitorizarea eficientei si a efectelor secundare ale unor medicamente ce pot afecta activitatea electrica a inimii - verificarea functionarii unor dispozitive mecanice (peace-makere sau defibrilatoare) implantate in inima cu scopul de a mentine regulat ritmul acesteia. O electrocardiograma poate fi folosita pentru a evalua simptomele unei afectiuni cardiace (precum o durere inexplicabila de piept, dispneea, ameteli, palpitatii sau o stare de slabiciune) sau functia cardiaca, atunci cand exista factori de risc pentru boli cardiace (precum diabetul zaharat, hipercolesterolemia, fumatul, hipertensiunea arteriala, sau istoric familial de afectiuni cardiace la varste tinere). Electrocardiograma (EKG,ECG) este un test ce masoara impulsurile electrice ale inimii.Inima este o pompa musculara formata din patru camere. Cele doua camere de sus sunt denumite atrii, iar cele de jos, ventricule. Un sistem natural electric, face ca muschiul inimii sa se contracte si sa pompeze sangele catre plamani si restul corpului. Activitatea electrica a inimii poate fi detectata de la nivelul pielii prin niste mici discuri metalice, denumite electrozi. In timpul electrocardiogramei electrozii sunt atasati de piele la nivelul toracelui, bratelor si picioarelor. Acestia sunt conectati la un aparat ce transforma impulsurile electrice intr-o reprezentare grafica, pe care o inregistreaza pe hartie. Aceasta reprezentare grafica, ce apare sub forma unei linii, este analizata de aparat si mai apoi de catre medic. O electrocardiograma poate sa arate: - dovezi ale maririi de volum a inimii - semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii - semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte) - probleme ale ritmului cardiac (aritmii) - modificari ale activitatii electrice, determinate de un dezechilibru electrolitic - semne de inflamatie a sacului ce inconjoara inima (pericardite). O electrocardiograma nu prevede aparitia unui infarct miocardic.

Endoscopia digestiva superioara
O endoscopie digestiva superioara este, in general, o procedura foarte sigura. Mai putin de o persoana la 1000 dezvolta complicatii. Exista o sansa foarte mica (1 la 3000) ca endoscopul sa strapunga esofagul, stomacul sau duodenul – in acest caz este necesara interventia chirurgicala reparatorie. De asemenea, exista un risc foarte mic de infectie. Dupa test este posibila si aparitia unei hemoragii daca se efectueaza si o biopsie, dar, de obicei, se opreste singura, fara a fi necesar un tratament. Daca pacientul varsa in timpul examinarii si o parte din varsatura este aspirata in plamani apare riscul pneumoniei de aspiratie. Daca apare, aceasta este tratata cu antibiotice. Persoanele cu proteze valvulare sau cu modificari ale valvelor inimii trebuie sa primeasca tratament antibiotic inainte si dupa procedura pentru a preveni aparitia infectiei. Aceasta investigatie are riscuri mai mari pentru persoanele cu boli de inima, varstnici si pentru cei cu probleme psihice. Desi complicatiile sunt rare, trebuie discutat cu medicul despre riscurile ce pot aparea in astfel de situatii.

Dupa examinare Dupa examinare pot aparea: - dureri cardiace - dificultati in a respira de la moderate pana la severe. Dupa endoscopie trebuie sunat medicul specialist imediat daca: - apare sange in varsatura ce poate fi proaspat si rosu sau invechit si cu aspect de zat de cafea - apare febra - apare bradipneea - apar ameteli. Endoscopia digestiva superioara este un procedeu de investigare ce permite medicului sa exploreze interiorul esofagului, stomacului si a primei parti a intestinului subtire (duodenul) prin intermediul unui instrument subtire, flexibil si prevazut cu un aparat optic, ce poarta numele de endoscop. Medicul va discuta cu pacientul despre rezultatele endoscopiei chiar imediat dupa ce aceasta s-a terminat. Totusi, medicamentele administrate pentru o mai buna relaxare pot afecta memoria pentru o scurta perioada de timp, iar medicul va dori sa comunice rezultatele endoscopiei dupa ce efectul acestor medicamente a disparut complet.
Endoscopie digestiva superioara Normal: Esofagul, stomacul si duodenul au un aspect normal Modificari: Prezenta ulcerului gastric sau duodenal sau a inflamatiei esofagului (esofagita), a stomacului (gastrita) sau a duodenului. Inflamatia poate fi data de afectiuni ca si boala de reflux gastro-esofagian, boli inflamatorii ale intestinului sau de ulcerul peptic Hemoragii date de inflamatie, de ulcer, de tumori, leziuni ale esofagului sau de prezenta varicelor esofagiene (dilatari ale venelor esofagiene) Prezenta unei hernii hiatale, a unei stricturi sau dilatatii la nivelul esofagului Prezenta unui corp strain in esofag, stomac sau duoden.

Pot fi prelevate tesuturi dintr-o tumora pentru un diagnostic clar sau se pot lua tesuturi si de la nivelul ulceratiei pentru a elimina ipoteza unui cancer gastric. Biopsia poate fi facuta si pentru a determina daca infectia este data de o bacterie, numita helicobacter pylori. Rezultatele de laborator vor fi gata dupa cateva zile de la efectuarea endoscopiei.

Factorii ce pot interfera cu examinarea si cu acuratetea rezultatelor pot include: - ingestia de bariu. O endoscopie digestiva superioara nu trebuie facuta la mai putin de doua zile dupa o examinare cu bariu pentru ca medicul sa poata vedea in conditii bune interiorul stomacului si a duodenului - hemoragie masiva a tractului digestiv superior De retinut!
- o endoscopie digestiva superioara este cea mai buna cale de a examina esofagul, stomacul si duodenul. Spre deosebire de celelalte metode de investigare, endoscopia

permite si realizarea biopsiei pentru determinarea prezentei helicobacter pylori, care se crede ca este cauza principala a ulcerului gastric si duodenal. Cancerul poate fi detectat cu ajutorul endoscopiei sau poate fi exclus acest diagnostic cu ajutorul acestei metode de investigare - endoscopia poate fi facuta dupa ce alte examinari au detectat probleme la nivelul tractului digestiv superior. Pentru mai multe informatii trebuie ca pacientii sa fie informati si despre celelalte examinari ale tubului digestiv superior - endoscopia este o examinare sigura , ce poate fi facuta si copiilor - colangiopancreatografia retrograda endoscopica (ERCP) poate fi realizata pentru a investiga ductele biliare, vezica biliara si pancreasul. Poate fi facuta pentru a evalua icterul atunci cand se suspicioneaza o obstructie a ductelor biliare sau obstructia ductelor pancreatice sau cand alte examinari (cum ar fi ecografia, tomografia sau examenul radiologic) nu pot fi concludente. Pentru mai multe informatii trebuie aduse la cunostiinta pacientului notiuni despre colangiopancreatografia retrograda endoscopica. Endoscopia digestiva superioara este un procedeu de investigare ce permite medicului sa exploreze interiorul esofagului, stomacului si a primei parti a intestinului subtire (duodenul) prin intermediul unui instrument subtire si flexibil, prevazut cu un aparat optic, ce poarta numele de endoscop. Acest tip de endoscop este introdus prin cavitatea bucala si inainteaza usor la nivelul gatului, pana ajunge la nivelul esofagului, stomacului si apoi a duodenului. Aceasta investigatie poarta uneori numele de esofago-gastro-duodenoscopie deoarece intregul tract digestiv superior este examinat prin intermediul ei. Cu ajutorul endoscopiei medicul poate vedea ulceratiile, inflamatiile, tumorile, infectiile sau sangerarile de la nivelul tractului digestiv superior. Se pot preleva tesuturi (biopsie), pot fi indepartati polipii si se pot trata hemoragiile de la acest nivel al tubului digestiv. Endoscopia poate dezvalui probleme ce nu sunt descoperite cu ajutorul radiologiei si uneori poate fi de ajutor in a elimina necesitatea unei interventii chirurgicale exploratorii. O endoscopie digestiva superioara poate fi facuta pentru: - detectarea inflamatiei de la nivelul esofagului (esofagita) sau a complicatiilor bolii de reflux gastro-esofagian. Complicatiile pot include stricturile esofagiene sau esofagul Barrett (definita ca metaplazia intestinala a epiteliului esofagian), afectiune ce creste riscul dezvoltarii cancerului esofagian - detectarea herniei hiatale, a ulcerului gastric si esofagian, a inflamatiilor, tumorilor sau a altor probleme de la nivelul tractului digestiv superior. Aceste probleme pot fi depistate initial la examenul radiologic sau la alte examinari pentru tractul digestiv superior iar endoscopia este facuta pentru o evaluare ulterioara a modificarilor descoperite - determinarea cauzei hematemezei (voma cu sange de origine digestiva) - determinarea cauzei persistentei durerii in abdomenul superior sau a senzatiei de balonare, a cauzei disfagiei (senzatie de jena sau de blocare in timpul deglutitiei), a cauzei varsaturilor si a pierderii inexplicabile in greutate - diagnosticul infectiilor esofagiene cauzate de diferite bacterii, fungi sau virusuri - verificarea vindecarii ulcerului gastric - examinarea stomacului si a duodenului dupa o interventie chirurgicala - a determina daca exista un blocaj intre stomac si duoden (obstructie la nivelul pilorului)
Endoscopia mai poate fi utilizata in urmatoarele situatii:

- pentru obtinerea unui diagnostic de urgenta in privinta leziunilor esofagiene datorita ingestiei de substante chimice, otravitoare - prelevarea de tesuturi (biopsie) pentru a putea fi examinate in laborator. In timpul endoscopiei o biopsie poate fi facuta pentru a ajuta in detectarea esofagului Barrett - diagnosticul infectiei cu un anumit tip de bacterie, numita helicobacter pylori, care se crede ca este cauza principala a ulcerului gastric - indepartarea polipilor gastro-intestinali - tratarea hemoragiilor gastro-intestinale, inclusiv a sangerarilor cauzate de varicele esofagiene (dilatarea venelor esofagului inferior, determinata de hipertensiunea portala) - extragerea obiectelor straine ce pot fi inghitite - investigarea aparitiei anemiei (diminuarea cantitatii de hemoglobina), ce poate fi data si de o hemoragie digestiva superioara. Inainte de efectuarea unei endoscopii digestive superioare pacientul trebuie sa comunice doctorului daca: - are o alergie la vreun medicament, inclusiv la medicamentele anestezice - urmeaza un tratament medicamentos - are probleme cu sangerarea sau daca urmeaza un tratament cu anticoaugulante, cum ar fi warfarina - are afectiuni cardiace - exista posibilitatea unei sarcini - este diabetic si urmeaza un tratament cu insulina. In ziua examinarii nu trebuie sa fie luate medicamente antiacide sau citoprotectoare (sucralfat). Aceste medicamente pot produce dificultati medicului in vizualizarea tubului digestiv superior. Daca se realizeaza prelevarea de tesuturi sau sunt indepartati polipi, poate aparea o hemoragie. De cele mai multe ori aceasta inceteaza de la sine, fara un tratament specific. Pentru reducerea riscului de producere a hemoragiei cu cateva zile inainte de endoscopie trebuie evitate mai ales aspirina, dar si medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene. Daca pacientul urmeaza un tratament cu anticoagulante, medicul va recomanda oprirea temporara a acestuia inaintea examinarii. Cu 6 pana la 8 ore inaintea testului, pacientul nu trebuie sa manance sau sa bea. Un stomac gol ajuta doctorul sa-l vizualizeze mult mai bine. De asemenea, se reduce si riscul de producere a varsaturilor. In cazul varsaturilor exista un risc mic de producere a aspiratiei continutului stomacului in plamani. Daca aceasta examinare se face intr-o situatie de urgenta, va fi introdusa o sonda nazogastrica (un tub prin nas sau gura pana in stomac) pentru a elimina continutul stomacului. Pacientii trebuie sa fie insotiti pentru ca dupa examinare nu sunt capabili sa conduca deoarece inaintea examinarii acestia sunt sedati. Inaintea testului pacientii se vor imbraca cu un halat de spital si vor lasa deoparte ochelarii, lentilele de contact, bijuteriile sau placa dentara. Pentru confortul pacientului este bine ca acesta sa urineze inaintea examinarii. O endoscopie gastro-intestinala se efectueaza, de obicei, intr-o sala speciala pentru aceasta examinare sau intr-o sala de chirurgie. De obicei nu este necesara internarea peste noapte a pacientului. Aceasta examinare poate fi facuta de un gastroenterolog, medic de familie, internist sau chirurg. In general sunt necesari si unul sau doi asistenti medicali. Inaintea procedurii sunt efectuate teste de sange pentru a verifica faptul ca nu exista modificari ale hemoleucogramei (examen citologic al sangelui circulant) sau probleme ale coagularii sangelui.

Inaintea examinarii gatul pacientului va fi amortit cu un spray anestezic, prin administrarea unei pastile sau prin gargara cu un lichid anestezic, pentru a usura patrunderea endoscopului. Putin dupa inceperea procedurii este prinsa o linie venoasa la nivelul bratului pacientului. Prin aceasta se vor primi medicamente ce vor reduce disconfortul si vor relaxa pacientul si, uneori, pot fi administrate medicamente ce reduc secretia gastrica. Pe perioada investigatiei vor fi administrate medicamente sedative in perfuzia intravenoasa. Pacientul se va simti relaxat dar, in acelasi timp, va putea si coopera cu medicul. Pacientul va fi rugat sa se intinda pe partea stanga, cu capul putin inclinat spre inainte. O piesa bucala va fi introdusa pentru a proteja endoscopul de dintii pacientului. Apoi, capatul lubrificat al endoscopului va fi introdus incet in gura, doctorul presand usor limba pentru ca aceasta sa nu stea in calea endoscopului. Pacientul poate fi rugat sa inghita pentru a ajuta la o mai buna manevrare a endoscopului. Trebuie retinut ca endoscopul nu este mai gros decat majoritatea alimentelor si nu va ingreuna respiratia. In momentul in care endoscopul este in esofag pacientul isi va tine capul drept pentru a usura patrunderea endoscopului prin esofag. In timpul examinarii pacientul nu trebuie sa inghita decat atunci cand i se cere. Un asistent medical va indeparta saliva cu ajutorul unui aspirator sau pacientului i se va permite sa saliveze pe laterala gurii. Doctorul va avansa incet cu endoscopul si va vizualiza peretii esofagului, stomacului si duodenului fie printr-un aparat atasat la celalalt capat al endoscopului fie uitandu-se pe un monitor. Prin endoscop pot fi introduse aer si apa pentru a curata zona de examinare sau pentru a obtine o imagine mai buna. De asemenea, se pot si aspira aerul sau secretiile. O camera atasata endoscopului preia o serie de imagini pentru vizualizarea la monitor si inregistreaza o serie de imagini pentru studiul ulterior. Instrumentele chirurgicale ( forceps biopsic sau periute) pot fi, de asemenea, introduse prin endoscop pentru prelevarea tesuturilor. Pentru ai fi medicului mult mai usor sa vizualizeze diferitele parti ale tractului digestiv superior, pacientul va fi repozitionat sau va fi aplicata o presiune usoara pe abdomenul acestuia. Cand examinarea este completa endoscopul este retras usor. Dupa examinare Intreaga examinare dureaza aproximativ 30 de minute din care partea de endoscopie efectiva e de doar 5 pana la 10 minute. Dupa examinare pacientul va sta la reanimare unde va fi monitorizat o ora sau doua. Daca gatul pacientului a fost amortit inainte de examinare, acesta va putea sa manance sau sa bea doar dupa ce gatul nu-i va mai fi amortit si reflexele de inghitire revin la normal. Aceasta perioada dureaza una - doua ore, dupa care pacientul isi poate relua activitatile zilnice. Pentru siguranta pacientului, acesta va trebui sa nu conduca la plecarea din spital.

Pacientul poate simti o durere scurta ca o intepatura in momentul in care acul este plasat in vena. Sprayul anestezic aplicat la nivelul gatului are un gust amar si va duce la amortirea limbii si a gatului. Unii oameni au senzatia ca nu pot respira datorita prezentei endoscopului, dar este o falsa senzatie data de anestezic. Intotdeauna exista suficient spatiu in jurul tubului pentru a putea respira, atat la nivelul gurii cat si al gatului. Pacientul trebuie sa se relaxeze si sa respire incet si profund.

In timp ce tubul este miscat, pacientul poate simti senzatii de voma, greata, balonare sau usoare dureri abdominale. Daca disconfortul este sever trebuie avertizat medicul printr-un semn dinainte stabilit sau cu o usoara bataie pe mana. Chiar daca in timpul examinarii pacientul nu poate vorbi, el, totusi, poate comunica cu echipa medicala. Medicatia intravenoasa va provoca somnolenta. Alte efecte secundare – cum ar fi dificultatea vorbirii, senzatia de gura uscata sau vederea incetosata – pot dura cateva ore dupa examinare. Medicatia poate face ca pacientul sa nu-si mai aminteasca prea multe din timpul examinarii. Dupa examinare Dupa examinare pacientul poate ragai si se poate simti balonat pentru o perioada scurta de timp. De asemenea, pacientul poate simti gatul uscat si iritat sau chiar inflamat sau poate fi usor ragusit. Aceste simptome pot dura cateva zile. Administrarea unor pastile pentru gat si gargara cu apa calda si sarata pot ajuta la eliminarea acestor simptome. Nu trebuie consumat alcool dupa examinare. Dupa examinare trebuie anuntat doctorul imediat daca: - apare hematemeza sau melena (scaune inchise la culoare, cu sange) - apar dificultati in inghitire sau in vorbire - apare tahicardia (cresterea frecventei cardiace) sau bradipneea - apar dureri cardiace sau abdominale - apar dureri de gat sau de umeri - apare febra.

Examinari ale tractului digestiv superior
Aceste examinari sunt efectuate fie in cabinetul medicului, fie in camere speciale pentru aceste examinari. Aceste investigatii nu necesita spitalizarea peste noapte. Examinarea poate fi facuta de un medic radiolog sau de un tehnician radiolog. Trebuie ca pacientul sa imbrace un halat de spital si sa lase de o parte bijuteriile si placa dentara, daca este cazul. Nu se poate fuma sau mesteca guma in timpul examinarii deoarece aceste activitati stimuleaza secretia gastrica si incetinesc digestia. Pacientul va sta intins pe o placa, ce transmite razele X, ce va fi adusa in fata unui aparat de radiologie. Pacientul va sta in siguranta iar medicul se va asigura de intregul lui confort in momentul schimbarii pozitiei. Dupa o examinare radiologica prealabila pacientul va fi indrumat sa inghita bariul, acest lucru fiind repetat pe toata durata examinarii. Medicul va indruma pacientul cat si cand sa bea bariul. La sfarsitul examinarii pacientul poate sa fi baut intre o cana si doua cani si jumatate cu mixtura de bariu.
Radiologul va urmari trecerea bariului prin tractul digestiv prin intermediul fluoroscopiei si de asemenea poate efectua si cateva radiografii. Placa va fi inclinata sub diferite unghiuri pentru o mai buna imprastiere a bariului. Se va presa usor abdomenul pacientului cu o curea sau chiar cu mana examinatorului. Se poate ca medicul sa ceara pacientului sa tuseasca pentru a observa efectul tusei asupra fluxului de bariu.

Daca se face o examinare in dublu contrast pacientul va sorbi lichidul cu bariu cu ajutorul unui pai sau va lua tablete care elibereaza dioxid de carbon la nivelul stomacului. Aerul sau gazele ajuta la o mai buna vizualizare a stomacului si tubului digestiv chiar pana in cele mai mici detalii. Daca se face examinarea intregului tub digestiv pacientul va inghiti o solutie de bariu iar medicul radiolog va urmari pasajul bariului din intestinul subtire in cel gros si va face radiografii la fiecare 30 de minute. Examinarea esofagului poate dura intre 10 si 20 de minute, iar examinarea tubului digestiv superior mai poate dura inca 10 sau 20 de minute. Aceste examinari pot fi facute in acelasi timp. Examinarea tubul digestiv superior impreuna cu examinarea intestinului subtire poate dura pana la 2 ore sau chiar pana la 6 ore. In unele cazuri pacientul va fi rugat sa se reintoarca in spital dupa 24 de ore pentru a-i mai fi facute o serie de radiografii. Dupa ce examinarea a fost incheiata pacientul poate manca si bea ceea ce doreste, asta doar in cazul in care medicul nu va interzice un anumit aliment. Acestuia i se va administra si un laxativ pentru a elimina mai repede bariul din organism. De asemenea, hidratarea cu foarte multe lichide poate fi de ajutor. Ceea ce se simte in timpul investigatiei Bariul este un lichid de consistenta crescuta, cu un aspect laptos ce poate fi uneori dificil de inghitit. Uneori este indulcit si sunt adaugate arome (de ciocolata sau capsuni) pentru a-l face mai usor de inghitit. Inclinarea placii pe care este asezat pacientul poate fi uneori neplacuta si unii pacienti pot avea un usor disconfort, atunci cand se aplica o usoara presiune pe abdomenul acestora. Multi pacienti in timpul examinarii se simt balonati si au senzatii de greata. In primele trei zile dupa examinare pacientul poate avea scaunul cu aspect albicios din cauza bariului inghitit. Daca pacientul nu observa acest scaun albicios poate fi vorba de o modificare importanta suferita de mucoasa tubului digestiv sau de o scadere a motilitatii intestinale si trebuie sa revina la un control medical. Daca bariul ramane la nivelul tubului digestiv se poate intari si cauza obstructia tubului digestiv.

Pacientul trebuie sa comunice medicului daca: - urmeaza tratamente medicamentoase, in special daca urmeaza tratament cu metformin pentru tratarea diabetului - este alergic la vreun medicament - este alergic la bariu si sau la alte substante radio-opace - exista siguranta sau suspiciunea de a avea o sarcina. Aceste examinari nu se fac pe perioada sarcinii deoarece exista riscul afectarii fatului de radiatii.
Pacientul trebuie sfatuit ca inainte de aceste investigatii, cu cateva zile, sa urmeze o dieta bogata in fibre alimentare. Pacientul trebuie sa nu manance cu 12 ore inaintea examinarii si de asemenea, trebuie sa opreasca tratamentele

medicamentoase. Cu 12 ore inainte de investigatii este interzis ca pacientul sa fumeze. In seara dinaintea examinarii pacientul va fi sfatuit sa ia un laxativ pentru a ajuta la eliminarea alimentelor din tubul digestiv. Daca in stomac se mai afla resturi alimentare, inainte de inceperea examinarii va fi introdusa o sonda nazogastrica pentru o mai buna eliminare a continutului stomacului. Daca se face si examinarea intestinului subtire pacientul va trebui sa astepte o anumita perioada. Aceasta examinare poate dura pana la 6 ore si poate fi sfatuit pacientul sa-si aduca o carte sau sa desfasoare o activitate silentioasa pentru trecerea mai rapida a timpului.

Examinarile tractului digestiv superior sunt folosite pentru urmatoarele situatii: - determinarea cauzelor simptomelor gastrointestinale cum ar fi: dificultatile la inghitire, varsaturile, regurgitarea alimentelor sau durerile abdominale (inclusiv arsurile sau durerile chinuitoare epigastrice). Aceste simptome pot fi date de o serie de afectiuni printre care si hernia hiatala (tip de hernie diafragmatica care apare la nivelul orificiului esofagian al diafragmului si care consta in hernierea unei portiuni a stomacului intratoracic) - determinarea prezentei stricturilor, ulceratiilor, tumorilor, polipilor sau a stenozelor pilorice - detectarea zonelor de inflamatie intestinala, depistarea sindromului de malabsorbtie sau a tulburarilor de motilitate intestinala - evaluarea simptomelor de genul pierdere inexplicabila in greutate sau persistenta diareei - detectarea corpurilor straine inghitite accidental. Aceste examinari nu sunt recomandate de rutina de medicii specialisti in cazul unor pacienti care nu au simptome gastrointestinale, dar totusi pot fi recomandate atunci cand pacientul: are dificultati la inghitire este cunoscut cu boala Crohn este suspicionata o obstructie la nivelul intestinal are dureri abdominale ce se amelioreaza o data cu alimentatia.

Investigatiile tubului digestiv superior examineaza partea superioara si mijlocie a tractului digestiv folosind substante de contrast, fluoroscopia si examinarea radiologica. Rezultatele preliminarii sunt gata in una pana la trei zile.
Investigatii ale tubului digestiv superior Normal: Esofagul, stomacul si intestinul subtire sunt normale Patologic Examinarea esofagului poate releva urmatoarele: stricturi; inflamatie; o masa tumorala ce obstructioneaza esofagul; o hernie hiatala sau prezenta varicelor esofagiene (dilatarea venelor esofagiene). De asemenea se poate releva si modificarea motilitatii esofagiene sau prezenta refluxului gastroesofagian (pe baza observarii refluxului de bariu) Aceste investigatii pot arata ulceratii ale stomacului (ulcer gastric) sau a

duodenului (ulcer duodenal), prezenta unei mase tumorale sau a unor metastaze la nivelul stomacului sau duodenului Examinarea intestinului subtire poate arata inflamatia mucoasei la acest nivel (boala Crohn) sau leziuni la nivelul mucoasei intestinale ce pot explica atrofia vilozitatilor intestinale-specifice bolii celiace (boala sugarului sau copilului mic caracterizata clinic printr-o denutritie progresiva cu cresterea volumului abdomenului, oprire a cresterii, rahitism, osteomalacie si diaree cu steatoree). Uneori alte examinari, cum ar fi endoscopia sunt necesare pentru a evalua aceste informatii.

Exista intotdeauna griji in ceea ce priveste expunerea la razele X, inclusiv in cazul unui nivel mic de radiatii, necesare acestei examinari. Totusi riscul iradierii este mic in comparatie cu potentialele efecte benefice ale acestei examinari. Bariul nu este absorbit in sange, deci reactiile alergice sunt foarte rare. Exista o mica posibilitate ca pacientul sa se inece in timp ce inghite solutia de bariu. Acest lucru poate duce la aspirarea solutiei de bariu in plamani. Alte riscuri sunt relativ mici si acestea pot include obstructia tubului digestiv (datorita retinerii bariului) sau patrunderea bariului in cavitatea abdominala printro ulceratie ce a erodat stomacul (ulcerul perforat) sau peretele intestinal. Un anumit tip de substanta de constrast (gastrografin) poate fi folosita in aceste situatii si atunci cand se suspecteaza o posibila obstructie a tractului digestiv. Exista si un anumit risc in folosirea laxativelor puternice atunci cand exista o obstructie a colonului (colita ulcerativa) sau alte afectiuni ale colonului. Bariul nu este absorbit in sange, deci reactiile alergice sunt foarte rare. Exista o mica posibilitate ca pacientul sa se inece in timp ce inghite solutia de bariu. Acest lucru poate duce la aspirarea solutiei de bariu in plamani. Alte riscuri sunt relativ mici si acestea pot include obstructia tubului digestiv (datorita retinerii bariului) sau patrunderea bariului in cavitatea abdominala printr-o ulceratie ce a erodat stomacul (ulcerul perforat) sau peretele intestinal. Un anumit tip de substanta de constrast (gastrografin) poate fi folosita in aceste situatii si atunci cand se suspecteaza o posibila obstructie a tractului digestiv. Exista si un anumit risc in folosirea laxativelor puternice atunci cand exista o obstructie a colonului (colita ulcerativa) sau alte afectiuni ale colonului.

Examinarile tractului digestiv superior cuprind o serie de investigatii ce utilizeaza tehnicile radiologice, substante de contrast si fluoroscopia pentru a investiga partea superioara si de mijloc a tractului digestiv. Inaintea examinarii trebuie ca pacientul sa inghita o solutie de bariu (o substanta de contrast). Bariul este de multe ori combinat cu o substanta anestezica. Medicul va urmari apoi traseul bariului prin esofag, stomac si duoden cu ajutorul fluoroscopiei prin conectarea la un monitor. Cateva imagini radiologice sunt luate in timpul examinarii, in momente diferite si in portiuni diferite ale tractului digestiv. Dupa examinarea tractului digestiv superior poate fi facuta si examinarea rapida a intregului intestin subtire.

Endoscopia digestiva superioara ce foloseste un tub flexibil, subtire si prevazut cu o camera video pentru examinarea esofagului, stomacului si a duodenului, a inlocuit o serie de examinari ale tubului digestiv superior, in anumite cazuri.

Factorii ce pot interfera in buna desfasurare a investigatiei sau asupra acuratetii rezultatelor sunt: - prezenta in exces a gazelor din intestin - nerespectarea restrictiei de a manca sau de a fuma - datorita placii dentare, bijuteriilor sau altor obiecte care blocheaza razele X, deoarece acestea acopera o anumita parte a tubului digestiv, pe care medicul doreste sa o vada. De retinut! Motilitatea gastro-intestinala poate fi investigata daca se observa modificari ale contractiilor tubului digestiv ce pot aparea la examinarile acestuia. Miscarea coloanei de bariu prin tubul digestiv este urmarita in diferite momente pe o perioada de 24 de ore dupa ce bariul a fost inghitit. O colonoscopie ar putea fi necesara pentru confirmarea diagnosticelor rezultate in urma acestor investigatii. Endoscopia digestiva superioara ce foloseste endoscopul (un tub flexibil, subtire si prevazut cu o camera video) a inlocuit in multe din cazuri aceste examinari, desi acestea sunt mult mai ieftine. Aceste investigatii au si o serie de limite: - nu pot detecta cu usurinta inflamatia mucoasei gastrice (gastrita) sau esofagiene (esofagita) sau ulcerele mai mici de 6,4 mm in diametru - nu poate detecta infectia cu helicobacter pylori, care se crede ca este cauza cea mai importanta a ulcerului gastric - daca este observata o modificare nu poate fi facuta biopsierea acesteia. Investigatiile tubului digestiv superior examineaza partea superioara si mijlocie a tractului digestiv folosind substante de contrast, fluoroscopia si examinarea radiologica. Rezultatele preliminarii sunt gata in una pana la trei zile.
Investigatii ale tubului digestiv superior Normal: Esofagul, stomacul si intestinul subtire sunt normale Patologic Examinarea esofagului poate releva urmatoarele: stricturi; inflamatie; o masa tumorala ce obstructioneaza esofagul; o hernie hiatala sau prezenta varicelor esofagiene (dilatarea venelor esofagiene). De asemenea se poate releva si modificarea motilitatii esofagiene sau prezenta refluxului gastroesofagian (pe baza observarii refluxului de bariu) Aceste investigatii pot arata ulceratii ale stomacului (ulcer gastric) sau a duodenului (ulcer duodenal), prezenta unei mase tumorale sau a unor metastaze la nivelul stomacului sau duodenului Examinarea intestinului subtire poate arata inflamatia mucoasei la acest nivel (boala Crohn) sau leziuni la nivelul mucoasei intestinale ce pot

explica atrofia vilozitatilor intestinale-specifice bolii celiace (boala sugarului sau copilului mic caracterizata clinic printr-o denutritie progresiva cu cresterea volumului abdomenului, oprire a cresterii, rahitism, osteomalacie si diaree cu steatoree). Uneori alte examinari, cum ar fi endoscopia sunt necesare pentru a evalua aceste informatii. Investigatiile tubului digestiv superior examineaza partea superioara si mijlocie a tractului digestiv folosind substante de contrast, fluoroscopia si examinarea radiologica. Rezultatele preliminarii sunt gata in una pana la trei zile.
Investigatii ale tubului digestiv superior Normal: Esofagul, stomacul si intestinul subtire sunt normale Patologic Examinarea esofagului poate releva urmatoarele: stricturi; inflamatie; o masa tumorala ce obstructioneaza esofagul; o hernie hiatala sau prezenta varicelor esofagiene (dilatarea venelor esofagiene). De asemenea se poate releva si modificarea motilitatii esofagiene sau prezenta refluxului gastroesofagian (pe baza observarii refluxului de bariu) Aceste investigatii pot arata ulceratii ale stomacului (ulcer gastric) sau a duodenului (ulcer duodenal), prezenta unei mase tumorale sau a unor metastaze la nivelul stomacului sau duodenului Examinarea intestinului subtire poate arata inflamatia mucoasei la acest nivel (boala Crohn) sau leziuni la nivelul mucoasei intestinale ce pot explica atrofia vilozitatilor intestinale-specifice bolii celiace (boala sugarului sau copilului mic caracterizata clinic printr-o denutritie progresiva cu cresterea volumului abdomenului, oprire a cresterii, rahitism, osteomalacie si diaree cu steatoree). Uneori alte examinari, cum ar fi endoscopia sunt necesare pentru a evalua aceste informatii.

Exudatul faringian
De obicei nu exista riscuri legate de recoltarea secretiilor faringiene. Medicul specialist va explica pacientului riscurile care pot aparea. Pacientul va trebui sa incline capul pe spate si sa deschida gura cat de mult posibil. Medicul specialist va efectua presiune pe limba cu ajutorul unei spatule plate (apasator de limba), apoi va examina gura si gatul. Cu ajutorul unui tampon steril se va preleva o mostra de secretii de la nivelul partii posterioare a faringelui, din jurul amigdalelor si de la nivelul oricarei zone inflamate a cavitatii bucale. Mostra de secretii faringiene poate fi obtinuta si prin spalatura faringiana. Aceasta procedura presupune efectuarea unor gargare cu mici cantitati de apa sarata, apoi eliminarea lichidului intr-un recipient steril. Aceasta metoda ofera o cantitate mai mare de secretii, crescand acuratetea rezultatului culturii faringiene. In cazul copiilor recoltarea se poate efectua prin punerea pacientului sa tuseasca la nivelul unui recipient steril, se mai numeste metoda "metoda placilor tusite". Acest lucru evita traumatizarea inutila a copilului.
Ce se simte in timpul recoltarii secretiilor?

In timpul recoltarii secretiilor poate aparea senzatie de voma in momentul atingerii partii posterioare a faringelui cu tamponul. Manevra poate fi dureroasa daca faringele este inflamat (rosu).

Cultura faringiana se poate efectua pentru: - determinarea cauzei unei dureri faringiene, majoritatea durerilor faringiene sunt cauzate de virusuri, o cultura faringiana ajuta la diferentierea unei infectii bacteriene de una virala, prin identificarea organismului ce cauzeaza infectia se poate hotara mai usor tratamentul - pentru identificarea persoanelor care sunt infectate, dar care nu au simptomatologie, insa pot raspandi infectia, aceste persoane se numesc purtatori. Cum trebuie sa ne pregatim? Nu este nevoie de o pregatire speciala pentru efectuarea culturii faringiene. Se recomanda informarea medicului specialist in cazul in care pacientul a luat recent antibiotice.

Cultura faringiana este o metoda prin care se identifica prezenta unei infectii bacteriene, fungice (ciuperca) sau virale la nivelul faringelui. Rezultatul testului este gata in una sau doua zile, in functie de tipul de microorganism testat. De exemplu testarea prezentei infectiei fungice poate dura mai mult (pana la 7 zile).
Cultura faringiana Normal (rezultat negativ)

Nu exista crestere a microorganismelor la nivelul culturii (bacterii, fungi sau virusuri)

Anormal (rezultat pozitiv)

Exista crestere bacteriana la nivelul culturii. Cel mai frecvent exista infectii cu bacterii care produc:
- infectii faringiene streptococice, scarlatina sau febra reumatica (streptococ B hemolitic de grup A)

- meningita (Neisseria meningitidis) - difteria (Corynebacteriae diphteriae)
- tuse convulsiva (Bordetela pertussis) Fungii (Candida albicans) care produc afte, pot creste de asemenea la nivelul culturii faringiene. Virusurile care pot creste la nivelul culturii sunt: - enterovirusul

- virusul Epstein-Barr
- herpesvirusuri

Un exudat faringian este un examen care identifica prezenta unei infectii bacteriene, fungice sau virale la nivelul regiunii faringiene (gatului). O mostra de secretii este prelevata de la nivelul cavitatii faringiene si este plasata intr-un recipient care stimuleaza cresterea microorganismului care a determinat boala (in cazul in care acesta exista). Tipul de organism va fi identificat ulterior prin examinare la microscop, prin efectuarea unor teste chimice sau prin ambele metode. In cazul in care pe mediul de cultura nu creste nici un organism, testul este negativ. Exemple ale unor microorganisme care pot determina afectiuni ale faringelui sunt: - Candida albicans, acest fung (ciuperca) determina aparitia de afte bucale, o infectie a cavitatii bucale si a limbii - Neisseria meningitidis, aceasta bacterie poate determina meningita - Streptococul de grup A, aceasta bacterie poate determina infectie streptococica a faringelui, scarlatina sau febra reumatica. In cazul in care se suspecteaza o infectie streptococica la nivelul faringelui, se recomanda efectuarea unui test rapid (test rapid streptococic), inainte de efectuarea culturii de la nivelul faringelui. Rezultatele testului rapid sunt gata in 10 minute (comparativ cu una sau doua zile cat dureaza cultura faringiana). In cazul in care rezultatele testului rapid sunt pozitive, se poate incepe imediat tratamentul cu antibiotice. Cultura de la nivelul faringelui este mult mai sensibila decat testul rapid. Testul rapid poate da rezultate fals negative, chiar daca exista infectie streptococica. Daca rezultatele testului rapid sunt negative, specialistii recomanda efectuarea unei culturi faringiene, pentru excluderea unei infectii streptococice. In cazul in care cultura este pozitiva, se poate efectua un test de sensibilitate a microorganismului la antibiotice (antibiograma).

- tratament recent cu antibiotice, acesta poate impiedica cresterea organismelor la nivelul culturii - contaminarea culturii faringiene cu alte tipuri de bacterii intalnite la nivelul cavitatii bucale - folosirea de antiseptice bucale poate modifica rezultatele testului. De retinut! - in cazul in care este necesara testarea pentru o infectie faringiana, alegerea intre efectuarea unui test rapid streptococic si efectuarea unei culturi faringiene poate fi dificila; de aceea se recomanda consultarea medicului specialist pentru luarea unei decizii adecvate - majoritatea infectiilor faringelui (gatului) sunt cauzate de virusuri, cu toate acestea, unele infectii pot fi cauzate de o bacterie numita Streptococ, iar afectiunea se numeste infectie streptococica, complicatiile infectiei streptococice sunt rare, dar pot aparea in cazul in care infectia nu este tratata adecvat cu antibiotice, complicatiile pot include febra reumatica, glomerulonefrita, sinuzita sau infectie la nivelul urechii

- o cultura negativa exclude de obicei, dar nu intotdeauna, existenta unei infectii faringiene, factori ce pot influenta rezultatul includ cantitatea de secretii recoltate, modalitatea de efectuare a culturii, tipul de cultura efectuata si tratamente anterioare cu antibiotice - sensibilitatea bacteriei la antibiotice (antibiograma) se poate efectua pentru a alege tratamentul cel mai adecvat impotriva bacteriei sau virusului identificat prin cultura faringiana - unele persoane pot fi purtatoare de bacterii la diferite niveluri, dar nu dezvolta semne sau simptome de infectie; deoarece 30% dintre copii mici si adolescenti pot fi purtatori, o cultura faringiana este recomandata in acest caz numai daca istoricul pacientului si examenul fizic sugereaza prezenta unei infectii.

Fetoscopia – Metoda invaziva de diagnostic
Suspiciune de malformatii fetale neconcludente echografic. Sarcina gemelara univitelina cu un fat plurimalformat. Sarcina gemelara cu sindrom de fat transfuzat. Spina bifida. Sindroame obstructive urinare joase. Gastroschisis. Hernie diafragmatica. Sindrom de banda amniotica. Aneuploidii suspicionate neconcludente dupa amniocenteza si cariotipare.

Complicatii: - Scurgere de lichid amniotic. - Pierdere fetala. - Corioamniotita. - Izoimunizare Rh. - Leziuni retiniene fetale datorita luminii folosite. Dificultati: - Necesita pregatire speciala din partea ginecologului. - Aparatura extrem de scumpa. - Procedura necesita conditii de asepsie riguroase similare celor dintr-o interventie chirurgicala. - Necesita aparatura si instrumente extrem de sofisticate: - Telescop al carui diametru este de 1mm. - Teaca de lucru cu trocar obturator cu ajutorul caruia se punctioneaza abdomenul matern si se intra in cavitatea amniotica. - Camera video atasata telescopului, similara celei folosite in laparoscopie. - Sursa de lumina rece cu cablu optic flexibil. - Monitor TV de inalta rezolutie pe care se urmaresc imaginile obtinute. - Mama este sedata sau chiar se instituie o anestezie pe vena. - Se descopera prin scanare echografica o zona a cavitatii amniotice in care sa nu existe placenta interpusa. - Se introduce trocarul cu obturator si se patrunde in cavitatea amniotica sub control echografic. - Se extrage obturatorul si se introduce telescopul atasat la camera si la sursa de lumina. - Imaginile se vizualizeaza pe ecranul monitorului.

Fetoscopia reprezinta cea mai recenta achizitie a metodelor invazive de studiere a fatului si totodata regina acestor tipuri de interventie. Reprezinta vizualizarea directa a fatului cu ajutorul unui telescop extrem de fin (cel mai subtire are diametrul de 1mm!!!!) si captarea imaginilor cu ajutorul unei camere video externe cu proiectarea lor pe un monitor TV. Tehnologia este cea folosita in laparoscopie si histeroscopie cu mentiunea ca miniaturizarea este dusa la extrem (telescop, foarfeci, pense, etc). Exista doua tipuri de interventie fetoscopica: cea diagnostica si cea interventionala, operativa (ca si in cazul laparoscopiei). Cea interventionala se face numai transabdominal si aceasta dupa saptamana 15-16. fetoscopia diagnostica poate fi facuta inainte de 14 saptamani transcervical, cand camera patrunde doar pana in cavitatea corionica, care contine sacul amniotic in care se dezvolta embrionul/fatul, acesta putand fi vizualizat prin transparenta membranei amniotice.

Fibroza chistica (Mucoviscidoza) - Screeningul purtatorilor de anomalii genetice
Testele genetice sunt disponibile pentru screeningul persoanelor care doresc sa afle daca sunt sau nu purtatoare ale genei defective de fibroza chistica. Acest tip de teste genetice permit parintilor sa afle daca au un risc crescut de a avea un copil cu fibroza chistica. Orice persoana care este interesata sa depisteze daca este sau nu purtator al genei defective de fibroza chistica, poate solicita acest test, dar el nu va fi efectuat fara indicatia unui medic specialist. Sfatul genetic trebuie facut inaintea testelor genetice, deoarece acesta explica parintilor semnificatia testelor genetice si a rezultatelor posibile obtinute. Screeningul purtatorilor de fibroza chistica se recomanda urmatoarelor persoane: - adultii care au in familie rude cu fibroza chistica - partenerii persoanelor cu fibroza chistica; daca un partener are fibroza chistica si celalalt este purtator al genei defective de fibroza chistica, atunci copilul va avea 50% sansa sa dezvolte fibroza chistica - cuplurile care planuiesc sa conceapa copii - femeile insarcinate (si partenerii lor) care necesita ingrijire prenatala, indiferent de istoricul familial. Decizia de a participa la screeningul fibrozei chistice este proprie fiecarei persoane. In cazul in care exista o suspiciune legata de prezenta genei defective la unul dintre parteneri, acestia pot sa solicite efectuarea unui test pentru a depista prezenta genei. Aceasta suspiciune apare atunci cand oricare dintre parteneri are rude apropiate cu fibroza chistica. Unele persoane pot solicita acest test pentru a determina riscul ca aceasta afectiune sa apara la copil. La albi, aproximativ 1 din 29 de persoane este purtator al genei defective de fibroza chistica, aceasta incidenta fiind mai mica la alte rase sau grupuri etnice.
Testarea pentru depistarea purtatorilor genei defective de fibroza chistica este costisitoare, astfel incit acest fapt poate influenta decizia de a fi sau nu testat. Solicitarea testarii starii de purtator al genei defective de fibroza chistica, poate veni si de la o gravida, iar rezultatele pot influenta decizia de a pastra sau nu sarcina sau o vor ajuta pe gravida sa ia o hotarare privind ingrijirea nou-nascutului.

Fibroza chistica (FC) este o anomalie mostenita care este determinata de modificarea (mutatia) genei care cauzeaza fibroza chistica. Aceasta este o boala cronica, progresiva, in care mucusul devine vascos, aderent si uscat. Mucusul se acumuleaza si blocheaza pasajele din diferite organe, in special la nivelul plamanilor si pancreasului. La nivelul plamanilor, mucusul poate determina probleme respiratorii severe si aparitia unor afectiuni pulmonare. La nivelul pancreasului, mucusul cauzeaza afectare digestiva si malnutritie, care pot determina afectarea cresterii si dezvoltarii normale. Fibroza chistica este de obicei diagnosticata in timpul copilariei. In timp ce speranta de viata pentru persoanele cu fibroza chistica este de aproximativ 32 de ani, noile tratamente imbunatatesc controlul simptomelor si cresc astfel speranta de viata. Screeningul purtatorilor de fibroza chistica este o analiza a sangelui care determina daca persoana este sau nu purtatoarea genei defective ce determina fibroza chistica. Analiza ajuta la determinarea riscului unui cuplu de a avea un copil cu fibroza chistica. Sunt mai multe motive pentru care o persoana poate lua hotararea de a nu participa la screening: - considera ca riscul de a fi purtator al genei defective de fibroza chistica este foarte mic; acesta este valabil in cazul persoanelor afro-americane sau al asiaticilor; incidenta fibrozei chistice este mica la aceste grupuri - la gravidele la care rezultatul testului nu va influenta in nici un fel decizia de a pastra sarcina - testul pentru purtatori este costisitor si nu este suportat de catre casa de asigurari - testul nu are o acuratete de 100%; exista un risc mic de a fi purtator al genei, chiar daca rezultatul testului este negativ. Daca investigatiile arata ca o persoana este purtatoare a genei defective de fibroza chistica, este necesara si testarea partenerului. Pentru ca un copil sa dezvolte afectiunea, ambii parinti trebuie sa fie purtatori ai genei defective de fibroza chistica. In cazul in care analizele indica faptul ca partenerul nu este purtator al genei defective de fibroza chistica, sunt sanse mici pentru copil sa dezvolte boala. Daca ambii parteneri sunt purtatori ai genei defective de fibroza chistica, atunci sunt 25% sanse ca fibroza chistica sa apara la copil. Inca inainte de a ramane insarcinata, femeia poate sa solicite un consult genetic pentru a intelege riscurile si optiunile pe care le are in cazul in care se decide sa aiba copii. In cazul femeilor insarcinate, acestea pot solicita teste suplimentare (amniocenteza sau examinarea vilozitatilor corionice) pentru a determina daca fatul are sau nu fibroza chistica. Screeningul determina daca o persoana este sau nu purtatoare a genei defective de fibroza chistica cu o acuratete de 90%. Exista un risc mic de a fi purtator al genei chiar daca rezultatul testului este negativ. Fibroza chistica este o afectiune genetica. Pentru a dezvolta fibroza chistica, copilul trebuie sa mosteneasca doua gene defective (patologice) de fibroza chistica (cate una de la fiecare parinte). Persoana care a mostenit doar o gena defectiva a fibrozei chistice se numeste purtator al fibrozei chistice, fara ca aceasta sa dezvolte afectiunea, dar alela poate fi

transmisa mai departe de la parinte la copil. Aceasta persoana poate transmite, de asemenea, statutul de purtator al fibrozei chistice. Daca doar un parinte este purtator al genei defective de fibroza chistica, copilul nu va face boala; cu toate acestea, sunt 50% sanse ca acel copil sa devina purtator de fibroza chistica. Daca ambii parinti sunt purtatori ai genei defective de fibroza chistica, sunt 25% sanse ca acel copil sa dezvolte afectiunea, dar sunt si 50% sanse ca acel copil sa devina numai purtator.

Hepatita cronica cu virus B - cum se pune diagnosticul?
De multe ori, cercetarea existentei unei hepatite cronice cu virus B porneste de la descoperirea intamplatoare a cresterii transaminazelor; la un om fara simptome. Alteori (mult mai rar) in hepatita cronica cu virus B se intalnesc unele simptome: - astenie (oboseala) nejustificata - scaderea capacitatii de munca - aparitie de vanatai pe piele - curgeri de sange din nas (epistaxis) - simptome datorate afectarii imunologice a altor organe in cadrul hepatitei cronice o daca se asociaza si poliarterita nodoasa, pacientul are oboseala musculara, dureri musculare, ulcere ale pielii, proteine in urina si uneori insuficienta renala, hipertensiune arteriala o daca se asociaza glomerulenefrita, pot sa apara edeme, si modificari de analize in urina (hematii, proteine, cilindri). Cele mai frecvente cauze de crestere a transaminazelor fiind virusurile hepatitice, alcoolul si ficatul gras, se recomanda pacientului cu transaminaze crescute, sa faca analize pentru descoperirea existentei unor virusuri hepatitice, in mod curent virusurile B, C si D. Intrebari de la pacienti privind markerii hepatitei B: 1. Care sunt markerii prin care se evalueaza prezenta virusului B in organism? Sunt trei markeri virali utiilizati in diagnosticul hepatite cu virus B - AgHBs - Anti-HBs - Anti - HBc 2. Ce inseamna daca ai Ag HBs? Inseamana ca esti infectat cu virusul hepatitei B, in una din cele patru variante: - Hepatita acuta - Hepatita cronica - Purtator “sanatos” (inactiv) de virus hepatitic B - Hepatita B oculta Acest lucru mai inseamna ca poti transmite virusul hepatitei B prin sange sau pe cale sexuala, si ar fi bina ca partenerul sexual sa se testeze pentru virusul B, si daca nu il are, sa se vaccineze.

3.Ce este Ac HBs? Daca ai acest anticorp, insemna ca ai avut o hepatita cu virus B care s-a vindecat, sau ai fost vaccinat impotriva virusului B si vaccinul “a prins”. Mai inseamna ca nu poti lua si nu poti transmite virusul B hepatitic pe cale sexuala sau prin sange. 4. Ce este Ac HBc ? Este un anticorp impotriva unei proteine a virusului hepatitei B. Prezenta sa inseamna ca ai avut sau ai o infectie cu virus hepatitic B. Daca ai Ac HBC si Ac HBs, inseamna ca esti imun la virusul hepatitei B (imunitate obtinuta pentru ca te-ai vaccinat sau ai avut o hepatita cu virus B care s-a vindecat). Daca ai acest anticorp dar si AgHBs, inseamna ca ai in organism virusul hepatitei B. 5. Daca am AgHBs, inseamna ca am hepatita cronica cu virus B ? Dupa cum scrie mai sus, pentru diagnosticul de hepatita cronica cu virus B este necesara determinarea viremiei (DNA VHB) si biopsia hepatica. Deci, dvs, aveti virusul B, dar nu se stie daca se inmulteste (acest lucru il stabileste viremia), si nu se stie daca virusul a imbolnavit ficatul (acest lucru il stabileste biopsia ficatului) Analizele prin care se pune diagnosticul de hepatita cronica cu virus B sunt: - Cresterea transaminazelor care poate fi de 2-9 ori fata de normal, timp de cel putin 6 luni - Prezenta unor markeri care arata existenta virusului B (Markeri virali)
1.

1.

1.

1.

1. 1. 1.

Ag HBs, este o substanta (antigen) de la suprafata virusului B al hepatitei, care apare la 4 saptamani de la contactul cu virusul B, iar in hepatita cronica persista mai mult de 6 luni; daca pacientul se vindeca acest antigen dispare de obicei, dar uneori persista in organism chiar dupa vindecare, situatie numita de “purtator sanatos (inactiv) de virus B hepatitic”. Ac HBs, sunt anticorpii impotriva proteinei s a virusului, care apar atunci cand se elimina virusul din corp, dar si in cazul vaccinarii; deci prezenta lor in organism, NU inseamna ca ai virusul, ci ca ai anticorpi impotriva virusului, obtinuti prin vindecarea unei hepatite, sau in urma vaccinarii impotriva virusului B; cine are acesti anticorpi, este imun la virusul hepatitei B. Ag HBc, este o substanta care se gaseste in interiorul virusului, iar prezenta sa arata ca virusul este prezent in interiorul organismului uman, in sange si ficat Anti-HBc, sunt anticorpii impotriva proteinei C, prezenta lor nu inseamna vindecarea hepatitei, decat daca se asociaza si cu prezenta AcHBs. Sunt doua tipuri de anticorpi anti HBC + Anti HBc IgM, care arata un contact recent cu virusul hepatitei B (infectie acuta) de cel mult 6 luni + Anti HBc IgG, care arata o infectie veche (cronica ) cu virusul hepatitei B , si , fata de cel anterior, persista toata viata (nu numai 6 luni) Ag HBe este o proteina a virusului hepatitei B, care se gaseste in sange doar daca este prezent si virusul, si de obicei dispare la vindecarea bolii; prezenta sa in sange, inseamna ca persoana poate transmite virusul B pe carle sexuala sau prin sange (este infectiva); exista si variante de virus hepatitic B fara acest antigen (mutanti), destul de frecvente si in Romania, mai ales daca ai facut tratament cu lamivudina.

Anti HBe, sunt anticorpii impotriva proteinei e a virusului B; aparitia lor intr-o hepatita acuta inseamna vindecarea bolii, si persista o perioada indelungata in sange, iar aparitia lor intr-o hepatita cronica poate inseamna vindecarea sau ca virusul este inactiv (nu se inmulteste) 1. AND-VHB este acidul nucleic al virusului B, este cel mai specific marker al existentei virusului hepatitic B, detectia sa in sange insemnand prezenta virusului; in functie de concentratia sa, se poate spune ca persoana are: o Hepatita cronica cu virus B, daca concentratia >2.000ui/ml o Purtator inactiv de virus B, daca concentratia<2.000ui/ml o Hepatita B oculta, daca concentratia este <200ui/ml
1. In tabelul de mai jos este sintetizata asocierea markerilor virali descrisi anterior: Hepatita acuta B + + + + Hepatita cronica B + + +/>2000 Ul/ml Purtator inactiv Hepatita B de virus B oculta + + + <2000 Ul/ml -/+ -/+ -/+ -/+ <200 Ul/ml

Marker Viral AgHBs Anti-HBs Anti-HBc AgHBe Anti-HBe DNA VHB

Vindecarea + + + -

- Punctia biopsie hepatica, care poate sa arata modificari de la minime, pana la ciroza hepatica Concluzie: Diagnosticul de hepatita cronica cu virus B se pune pe baza urmatoarelor elemente: 1. Transaminaze crescute timp de cel putin 6 luni (dar sunt si situatii cu transaminaze normale) 2. Prezenta AgHBs 3. DNA VHB>2000ui/ml 4. Punctia biopsie hepatica.

Histerosalpingograma
Aceasta se efectueaza pentru: - detectarea unui obstacol la nivelul trompelor uterine de obicei testul se efectueaza in cazul femeilor care nu pot ramane insarcinate; o infectie care produce cicatrici severe la nivelul trompelor uterine poate cauza blocarea acestora, cu infertilitate; uneori prin efectuarea histerosalpingogramei se poate deschide blocajul de la nivelul trompelor - identificarea afectiunilor uterine, ca anomalii de forma si structura, o leziune, ca polip, fibrom, aderente sau un corp strain in interiorul uterului. Aceste afectiuni pot determina menstruatie dureroasa sau avorturi repetate - stabileste daca interventia chirurgicala facuta pentru reversibilitatea ligaturii uterine s-a efectuat cu succes

- pentru determinarea succesului unei operatii de ligatura uterina, in cazul in care exista dubii; acest lucru se intampla foarte rar. Inainte de efectuarea testului, se recomada informarea medicului despre: - daca femeia este insarcinata - daca pacienta a avut infectie pelvina (boala inflamatorie pelvina) sau boala cu transmitere sexuala (gonoree sau infectie cu chlamydia) - daca exista antecedente de alergie la substantele de contrast pe baza de iod sau alte substante care contin iod; de asemenea medicul trebuie informat daca pacientul este bolnav de astm, daca prezinta alergie la medicamente sau daca a prezentat vreodata un episod de reactie alergica severa (anafilaxie) la orice substanta (ca de exemplu la intepatura de insecta sau in caz de ingestie de fructe de mare, crustacee) - daca pacienta prezinta tulburari de coagulare sau daca ia medicamente de tipul aspirina sau warfarina - antecedente de afectiuni renale sau diabet, mai ales daca pacientul face tratament cu Metformin in vederea controlului glicemiei; substanta de contrast folosita in timpul histerosalpingografiei poate cauza afectare renala la pacientii care prezinta deja istoric de boala renala, in cazul acesta se recomanda efectuarea unor analize de sange, ca ureea sau creatinina, inainte de efectuarea testului, pentru a stabili daca functia renala se desfasoara normal. Se recomanda efectuarea testului la 2 sau 5 zile de la menstruatie pentru a exclude posibilitatea ca pacienta sa fie insarcinata. De asemenea, se recomanda sa se faca inainte de perioada ovulatiei, pentru a evita o expunere la radiatii in cazul unei sarcini precoce. Se recomanda ca pacientele sa aiba la ele un tampon deoarece dupa test poate aparea o usoara sangerare insotita de eliminarea substantei de contrast. Medicul specialist va explica pacientei care sunt riscurile histerosalpingografiei si ii va cere consimtamantul acesteia pentru efectuarea testului. De asemenea vor discuta despre necesitatea efectuarii testului, riscurile care pot aparea, modalitatea de efectuare si ce semnificatie va avea rezultatul testului. Exista intotdeauna un risc cat de mic de lezare a celulelor sau tesuturilor prin expunere la orice tip de radiatii, chiar si in cazul nivelului scazut de radiatii folosite in cazul acestui test. Cu toate acestea, riscul de lezare tisulara este foarte mic, comparativ cu beneficiile efectuarii testului. Exista o serie de precautii care pot fi luate pentru scaderea riscului expunerii la radiatii. Exista un risc foarte mic de lezare sau perforare a peretelui uterin si a trompelor. Folosirea substantelor de contrast liposolubile prezinta un risc foarte mic de introducere a unor mici particule de grasime la nivel sanguin. Acest lucru poate determina blocarea circulatiei sanguine in anumite regiuni pulmonare (embolism pulmonar), o afectiune destul de severa. De aceea, majoritatea histerosalpingogramelor se efectueaza cu substante de contrast hidrosolubile. Dupa efectuarea testului Dupa efectuarea testului, o parte din substanta de contrast se va elimina din vagin. De asemenea, poate aparea o sangerare usoara timp de cateva zile dupa test. Se recomanda contactarea imediata a medicului specialist daca: - apare sangerare vaginala abundenta (mai mult de un tampon pe ora) - febra - durere abdominala severa - sangerare vaginala care dureaza mai mult de 3-4 zile.

Histerosalpingograma este un test radiologic prin care se examineaza interiorul cavitatii uterine, trompele uterine si ariile inconjuratoare. Histerosalpingograma Normal Forma uterului si trompelor uterine sunt normale. Trompele uterine nu prezinta cicatrici sau alte leziuni. Substanta de contrast nu se scurge in afara uterului, difuzeaza liber de-a lungul trompelor uterine si se revarsa in interiorul cavitatii peritoneale. Nu exista corpuri straine (dispozitive intrauterine), tumori sau excrescente anormale la nivelul peretelui uterin Anormal Trompele uterine prezinta cicatrici, malformatii sau obstacole, astfel incat materialul de contrast nu difuzeaza de-a lungul trompelor si nu se revarsa in cavitatea abdominala. Cauzele posibile ale blocajului trompelor uterine pot fi boala inflamatorie pelvina sau endometrioza Substanta de contrast poate difuza prin peretele uterin, sugerand ruptura sau gaura la nivel uterin Poate exista o cavitate uterina anormala datorita existentei unui tesut (numit sept) care divide cavitatea uterina Pot exista excrescente anormale (ca polip sau fibrom)

O histerosalpingograma este o investigatie radiologica cu ajutorul careia se vizualizeaza partile interne ale uterului, trompele uterine si partile inconjuratoare; se efectueaza in cazul femeilor care nu pot ramane insarcinate (infertile).Histerosalpingograma se efectueaza prin introducerea unei substante de contrast la nivelul uterului prin intermediul unui tub introdus prin partea inferioara a vaginului. Deoarece uterul comunica cu trompele uterine, substanta va difuza din uter in trompe. Pe masura difuzarii substantei de-a lungul aparatului genital feminin, se vor efectua clisee radiologice. Radiografiile pot evidentia diferite afectiuni sau conformatie anormala la nivelul uterului sau vaginului sau un obstacol care pot impiedica grefarea ovulului la nivelul peretelui uterin.Un obstacol local, de asemenea, poate impiedica intalnirea spermatozoizilor cu ovulul in vederea fecundarii acestuia. De asemenea, salpingograma poate detecta anomaliile de perete uterin care pot impiedica implantarea ovulului pe peretele uterin. Factorii care pot interfera testul si acuratetea rezultatului includ: - existenta unui spasm la nivelul trompelor, care poate face ca trompa sa para blocata - in cazuri rare, materiile fecale sau gazele de la nivelul intestinului gros (colon). Este interzisa efectuarea testului in timpul perioadei menstruale, la femeile insarcinate sau la cele care prezinta o infectie pelvina. De retinut!
- in anumite cazuri se recomanda efectuarea unei ultrasonografii in locul histerosalpingogramei, pentru detectarea corpurilor straine intrauterine (dispozitive intrauterine)

- testele initiale pentru depistarea cauzei infertilitatii includ spermograma, determinarea nivelului hormonilor luteinizant (LH), progesteron si foliculostimulant (FSH); in cazul in care aceste teste sunt normale, se recomanda efectuarea unei histerosalpingograme - o histerosalpingograma se face in cazul femeilor care nu reusesc sa ramana insarcinate; unele studii arata ca efectuarea acestui test poate creste sansele femeii de a ramane insarcinata; acest lucru este posibil deoarece injectarea substantei de contrast poate elimina dopurile de mucus, poate indrepta trompa uterina sau poate elibera zonele cu cicatrice - histeroscopia poate fi efectuata in locul histerosalpingogramei pentru a examina cavitatea uterina; un alt test, numit laparoscopie, poate fi efectuat in locul histerosalpingogramei pentru examinarea trompelor uterine; prin laparoscopie, trompele uterine se vizualizeaza doar daca se introduce substanta de contrast - de asemenea, pentru vizualizarea formatiunilor tumorale (fibrom uterin, polip), se poate efectua o sonohisterograma (ecografie) uterina in locul histerosalpingogramei; acest test foloseste ultrasunetele pentru vizualizarea traseului urmat de catre o solutie salina care este introdusa la nivelul uterului; aceasta investigatie nu foloseste radiatii X sau o substanta de contrast iodata - in cazul in care se suspecteaza un blocaj al trompelor uterine, care determina infertilitate, in timpul histerosalpingogramei se poate folosi o substanta de contrast liposolubila, care creste sansele inlaturarii blocajului; studiile arata ca folosirea unei substante de contrast liposolubila creste rata fertilitatii comparativ cu folosirea unei substante hidrosolubile; cu toate acestea alte studii nu au aratat nici o diferenta intre cele doua - medicul specialist trebuie informat daca pacientul ia Metformin pentru controlul diabetului sau pentru alte afectiuni (ca sindromul ovarului polichistic), pentru a stabili ce fel de substanta de contrast va fi folosita. Aceasta se efectueaza pentru: - detectarea unui obstacol la nivelul trompelor uterine de obicei testul se efectueaza in cazul femeilor care nu pot ramane insarcinate; o infectie care produce cicatrici severe la nivelul trompelor uterine poate cauza blocarea acestora, cu infertilitate; uneori prin efectuarea histerosalpingogramei se poate deschide blocajul de la nivelul trompelor - identificarea afectiunilor uterine, ca anomalii de forma si structura, o leziune, ca polip, fibrom, aderente sau un corp strain in interiorul uterului. Aceste afectiuni pot determina menstruatie dureroasa sau avorturi repetate - stabileste daca interventia chirurgicala facuta pentru reversibilitatea ligaturii uterine s-a efectuat cu succes - pentru determinarea succesului unei operatii de ligatura uterina, in cazul in care exista dubii; acest lucru se intampla foarte rar. Aceasta se efectueaza pentru: - detectarea unui obstacol la nivelul trompelor uterine de obicei testul se efectueaza in cazul femeilor care nu pot ramane insarcinate; o infectie care produce cicatrici severe la nivelul trompelor uterine poate cauza blocarea acestora, cu infertilitate; uneori prin efectuarea histerosalpingogramei se poate deschide blocajul de la nivelul trompelor - identificarea afectiunilor uterine, ca anomalii de forma si structura, o leziune, ca polip, fibrom, aderente sau un corp strain in interiorul uterului. Aceste afectiuni pot determina menstruatie dureroasa sau avorturi repetate

- stabileste daca interventia chirurgicala facuta pentru reversibilitatea ligaturii uterine s-a efectuat cu succes - pentru determinarea succesului unei operatii de ligatura uterina, in cazul in care exista dubii; acest lucru se intampla foarte rar. Aceasta se efectueaza pentru: - detectarea unui obstacol la nivelul trompelor uterine de obicei testul se efectueaza in cazul femeilor care nu pot ramane insarcinate; o infectie care produce cicatrici severe la nivelul trompelor uterine poate cauza blocarea acestora, cu infertilitate; uneori prin efectuarea histerosalpingogramei se poate deschide blocajul de la nivelul trompelor - identificarea afectiunilor uterine, ca anomalii de forma si structura, o leziune, ca polip, fibrom, aderente sau un corp strain in interiorul uterului. Aceste afectiuni pot determina menstruatie dureroasa sau avorturi repetate - stabileste daca interventia chirurgicala facuta pentru reversibilitatea ligaturii uterine s-a efectuat cu succes - pentru determinarea succesului unei operatii de ligatura uterina, in cazul in care exista dubii; acest lucru se intampla foarte rar. Acesta se efectueaza de medicul radiolog in camera radiologica a unei clinici sau spital. Medicul specialist poate fi asistat de catre radiolog sau asistenta. De asemenea mai pot ajuta la efectuarea testului un medic ginecolog sau un specialist in infertilitate (endocrinologie reproductiva). Inainte de inceperea testului, se recomanda ca pacienta sa ia un medicament antiinflamator sau sedativ pentru evitarea aparitiei crampelor uterine. Pacienta se va dezbraca de la brau in jos, se va intinde pe masa ginecologica cu picioarele sprijinite de suporturile speciale. Aceasta pozitie faciliteaza examinarea vaginului si ariei inconjuratoare. Se poate efectua o radiografie pentru a exclude prezenta unei formatiuni la nivelul colonului care ar putea impiedica vizualizarea uterului si a trompelor uterine. Uneori se administreaza un laxativ sau se efectueaza clisma cu cateva ore inainte de efectuarea testului. Medicul specialist va introduce un instrument cu doua valve la nivelul vaginului (speculum). Acest instrument indeparteaza peretii uterini, in vederea vizualizarii cavitatii vaginale si a regiunii cervicale. Cervixul poate fi stabilizat cu ajutorul unui cleste (numit tenaculum). Se va curata apoi cervixul, apoi un tub rigid (canula) sau flexibil (cateter) va fi introdus la nivelul cavitatii uterine prin cervix. Substanta de contrast, care poate fi hidrosolubila sau liposolubila, va fi injectata in cavitatea uterina, prin intermediul tubului. In cazul in care trompele uterine sunt permeabile, substanta de contrast va difuza de-a lungul lor si va ajunge in cavitatea abdominala, de unde va fi absorbita pe cai naturale. In cazul in care una dintre trompe este obstruata, substanta de contrast nu va difuza. In timpul efectuarii testului, imaginile radiologice se vizualizeaza pe un monitor. Daca este necesara o imagine din incidenta oblica, se va modifica pozitia mesei de examinare sau pacienta se va roti in pozitia dorita. Dupa efectuarea testului, canula sau cateterul va fi indepartat. Acest test dureaza intre 15 si 30 de minute. La o zi dupa efectuarea testului, se recomanda o radiogafie pelvina. Se va evita raportul sexual sau baie timp de doua saptamani dupa efectuarea testului, pentru reducerea riscului de aparitie a unei infectii.
Ce simte pacienta?

Simptomatologia este asemanatoare crampelor menstruale. Gradul disconfortului depinde de gradul de afectare al trompelor uterine, de substanta de contrast folosita si de presiunea folosita pentru injectarea substantei de contrast. In cazul in care substanta de contrast se injecteaza sub o presiune crescuta la nivelul unor trompe blocate, poate aparea durere ce poate dura cateva ore.

Imagistica prin rezonanta magnetica (IRM sau RMN)
IRM se efectueaza de regula de catre medicul specialist in rezonanta magnetica; pozele vor fi interpretate de catre un medic radiolog; de asemenea, alti medici sunt capabili sa interpreteze o IRM. Pacientul va scoate toate obiectele de metal (ca dispozitive pentru auz, placi dentare, orice tip de bijuterii, ceasul si agrafe de par) de pe corp deoarece exista riscul ca aceste obiecte sa fie atrase de catre magnetul folosit pentru efectuarea testului; in cazul in care pacientul a suferit un accident sau daca lucreaza cu metale, exista posibilitatea ca acesta sa prezinte fragmente de metal la nivelul regiunii cefalice, in ochi, pe piele sau coloana vertebrala; de aceea se recomanda efectuarea unei radiografii inainte de efectuarea IRM pentru a stabili daca testul se poate efectua. Pacientul va trebui sa se dezbrace complet in functie de aria pe care se efectueaza (in anumite cazuri pacientii pot pastra o parte din haine, daca nu incomodeaza). Pacientul va folosi un halat pe toata perioada efectuarii testului. In cazul in care se permite pastrarea unor haine, pacientul va trebui sa goleasca buzunarele de orice monede sau carduri (exemplu carti de credit sau carduri ATM), cu benzi magnetice inscriptionate deoarece prin IRM se pot demagnetiza. In timpul testului pacientul se va intinde pe spate pe masa dispozitivului, care reprezinta scanner-ul aparatului. Capul, toracele si membrele pot fi fixate cu niste curele pentru a mentine pacientul nemiscat. Masa va aluneca in interiorul unui dispozitiv care contine magnetul. Un dispozitiv in forma de colac poate fi plasat peste sau in jurul regiunii care urmeaza sa fie scanata. Unele tipuri de IRM (numite IRM deschise) sunt construite asfel incat magnetul nu inconjoara corpul in intregime. Unii pacienti devin agitati (claustrofobicii) in interiorul magnetului IRM. Daca pacientul nu poate mentine pozitia nemiscata i se va administra un medicament sedativ pentru relaxare. Dispozitivele cu sistem deschis pot fi utile in cazul pacientilor claustrofobici. In interiorul scannerului, pacientul va auzi un ventilator si va simti aerul miscanduse. De asemenea, se mai pot auzi diverse zgomote care sunt rezultatul scanarii. Unele aparate prezinta casti sau dopuri pentru urechi pentru a reduce din zgomot. Este foarte important ca pacientul sa nu se miste in timpul scanarii. De asemenea pacientul va fi rugat sa isi tina respiratia pentru scurte perioade de timp. In timpul efectuarii testului, pacientul va fi inchis in camera de scanat, insa medicul specialist va supraveghea pacientul prin intermediul unei ferestre transparente. Pacientul va putea comunica printr-un microfon. In cazul in care este necesara utilizarea unei substante de contrast, aceasta va fi administrata la nivelul venelor periferice ale bratului pacientului. Substanta de contrast va fi administrata in 1 pana la 2 minute. Apoi se pot efectua o serie de clisee. Un IRM dureaza de obicei 30 pana la 60 minute, dar se poate prelungi pana la doua ore.
Ce simte pacientul?

Campul magnetic sau undele de radiofrecventa folosite de dispozitiv nu produce durere. Masa pe care se intinde pacientul poate fi tare, iar camera poate fi rece. Pacientul poate fi speriat sau iritat daca trebuie sa mentina pozitia nemiscata. In cazul in care se foloseste substanta de contrast, poate aparea senzatie de raceala sau caldura in timpul introducerii substantei la nivel venos. In cazuri rare, poate aparea: - furnicaturi la nivelul cavitatii bucale in cazul in care pacientul prezinta dentitie de metal - incalzirea zonei care se examineaza; acest lucru este normal; medicul specialist trebuie informat daca apare senzatie de greata, voma, cefalee, ameteala, durere sau dificultati de respiratie Imagistica prin rezonanta magnetica este un test care se foloseste de un camp magnetic si de pulsuri de radiofrecventa pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe si tesuturi ale corpului omenesc. Medicul specialist poate explica pacientului rezultatul testului imediat dupa efectuarea lui, insa rezultatul final va fi gata in circa doua zile. IRM poate depista afectarea unui organ sau tesut chiar daca forma si marimea organului este normala.

Imagistica prin rezonanta magnetica Normala Organele, vasele sanguine, sistemul osos si articular sunt normale din punctul de vedere al formei, marimii, aspectului si localizarii Nu exista excrescente anormale, ca de exemplu tumori Nu exista sangerari, lichide anormale, obstacole sau tumefactii (anevrisme) la nivelul vaselor Nu exista semne de inflamatie sau infectie Anormala Un organ poate fi marit, micsorat sau modificat Pot exista excrescente anormale (de exemplu tumori) Pot exista lichide anormale aparute datorita sangerarii sau infectiei; pot fi prezente revarsate lichidiene la nivelul plamanilor sau la nivelul regiunii cardiace Pot exista blocaje sau ingustari vasculare; de asemenea poate exista un anevrism vascular Exista blocaj la nivelul ductelor vezicii biliare Exista afectari articulare, ligamentare sau ale cartilajelor; oasele pot fi afectate prin infectii sau alte afectiuni Pot exista afectari ale sistemului nervos ca scleroza multipla, dementa, boala Alzheimer sau hernie discala.

Inainte de efectuarea IRM trebuie informat medicul specialist daca: - pacientul este alegic la medicamente; substanta de contrast folosita nu contine iod; daca exista antecedente de alergie la substanta de contrast folosita pentru IRM, se recomanda informarea medicului specialist inainte de efectuarea testului; uneori beneficiile efectuarii testului pot depasi riscurile sale - daca pacienta este sau nu insarcinata

- daca pacientul are instalat un pacemaker, un membru artificial, tije metalice sau orice fel de metal fixat in corp (mai ales la nivelul ochiului), valve cardiace metalice, clipsuri metalice la nivel cerebral, implanturi metalice in ureche sau pe sprancene sau orice fel de implanturi sau proteze medicale (de exemplu pompa cu injectometru); de asemenea trebuie informat medicul daca pacientul lucreaza cu metale sau daca recent a suferit o interventie chirurgicala pe vasele sanguine; in anumite cazuri este contraindicata efectuarea IRM - daca pacienta prezinta un dispozitiv intrauterin (DIU); acest lucru poate contraidica efectuarea testului - daca pacientul devine agitat in locuri inchise (limitate); pacientul va trebui sa stea nemiscat in interiorul magnetului MRI sau mai exista un tip de dispozitiv de IRM cu configuratie deschisa; acesta nu este la fel de limitat ca dispozitivele clasice; pacientul poate necesita administrarea unor medicamente pentru calmare - daca pacientul prezinta alte afectiuni ca disfunctii renale sau siclemie, care pot contraindica efectuarea unei IRM cu substanta de contrast - daca pacientul prezinta orice fel de patch deoarece IRM poate cauza arsura la nivelul regiunii. Pacientul va semna un document prin care intelege riscurile efectuarii IRM si este de acord sa efectueze testul. Se recomanda discutarea cu medicul specialist despre necesitatea efectuarii testului, riscurile sale, modalitatea de efectuare si semnificatia posibilelor rezultate. Se recomanda ca pacientul sa fie insotit de cineva, in cazul in care se administreaza medicamente sedative. In cazul in care se efectueaza o IRM abdominala, pacientul nu va manca si consuma lichide cu cateva ore inainte de efectuarea testului. Imagistica prin rezonanta magnetica este un test care se foloseste de un camp magnetic si de pulsuri de radiofrecventa pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe si tesuturi ale corpului omenesc. In multe din cazuri, IRM ofera informatii care nu pot fi vizualizate prin radigrafie, ultrasonografie sau tomografie computerizata. In timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie investigata, este plasata intrun aparat special care reprezinta un magnet urias. Informatiile furnizate de IRM pot fi stocate si salvate intr-un computer. De asemenea pot fi facute poze sau filme daca situatia o cere. In anumite cazuri se poate utiliza o substanta de contrast pentru a vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului.

IRM se efectueaza pentru diagnosticarea anumitor afectiuni ca tumori, sangerare, leziuni, afectari vasculare sau infectii. Prin folosirea unei substante de contrast in timpul IRM, se pot vizualiza clar anumite tesuturi. O IRM este indicata pentru: - regiunea cefalica - IRM poate detecta tumoti, anevrisme, sangerari la nivel cerebral, leziuni nervoase si alte afectiuni, ca si cele cauzate deaccident vascular cerebral; IRM poate de asemenea detecta afectiuni ale nervului optic si globului ocular, ale urechilor si nervului auditiv - regiunea toracica - IRM poate vizualiza cordul, valvele cardiace si vasele coronare; poate stabili daca plamanii sau inima sunt afectate; de asemenea poate fi folosita pentru diagnosticarea cancerului de san sau pulmonar - vasele sanguine - IRM poate fi folosita pentru vizualizarea vaselor de sange si a circulatiei sangelui prin vase, in acest caz purtand numele de angiografie prin

rezonanta magnetica; poate depista afectiuni ale venelor sau arterelor, ca anevrisme vasculare, un cheag la nivel vascular sau ruptura partiala a peretelui vascular (disectie); uneori se foloseste substanta de contrast pentru vizualizarea mai clara a vaselor sanguine - regiune abdominala si pelvina - IRM poate depista diferite afectari ale organelor abdominale ca ficat, vezica biliara, pancreas, rinichi si vezica urinara; se foloseste pentru depistarea tumorilor, sangerarilor, infectiilor si diferitelor obstacole; la femei poate vizualiza uterul si ovarele; la barbati se poate vizualiza prostata - oasele si articulatiile - IRM poate evidentia afectari ale sistemului osos sau articular, ca artrite, afectari ale articulatiei temporomandibulare, probleme ale maduvei osoase, tumori osoase, afectari ale cartilajului, rupturi de ligamente sau tendoane sau infectii; IRM poate afirma cu precizie daca un os este rupt sau nu, atunci cand radiografia este neclara; IRM se foloseste cel mai frecvent pentru depistarea afectiunilor osoase sau articulare - coloana vertebrala - IMR poate vizualiza discurile si nervii coloanei vertebrale, putand diagnostica afectiuni ca stenoza de canal vertebral, herniere discala sau tumori de coloana vertebrala. Factorii care pot influenta testul sau acuratetea rezultatului includ: - sarcina - IRM este contraindicat la femeile insarcinate - dispozitive medicale electrice ca pacemakere sau pompe medicale cu injectie; IRM poate afecta aceste dispozitive si de aceea se poate contraindica efectuarea testului - dispozitive medicale metalice; aceste dispozitive pot estompa imaginile organului examinat, impiedicand vizualizarea acestora. De exemplu un dispozitiv intrauterin (DIU) poate impiedica vizualizarea clara a uterului - inabilitatea pacientului de a sta nemiscat - obezitate- o persoana supraponderala poate depasi limitele aparatului. De retinut! - uneori rezultatele testului pot fi diferite fata de altele mai vechi deoarece au fost efectuate in centre medicale diferite sau pentru ca testarile anterioare nu sunt disponibile pentru a fi comparate cu noua testare - IRM este un test sigur, care vizualizeaza structurile si organele corpului; este mai scump decat alte metode si nu poate fi disponibil in anumite regiuni - IRM deschise sunt construite astfel incat dispozitivul sa nu inconjoare complet pacientul; insa acest tip de IRM nu este disponibil in toate centrele medicale; ele sunt utile in cazul pacientilor claustrofobici sau obezi - IRM se poate efectua pentru vizualizarea anumitor structuri si organe ca regiunea cefalica, abdominala, sanii, coloana cervicala, articulatia scapulo-humerala (umarul) si genunchii - angiografia prin rezonanta magnetica este o metoda speciala prin care se vizualizeaza vasele sanguine si circulatia la nivelul lor - IRM spectroscopic este un tip special de IRM care identifica anumite afectiuni medicale masurand anumite substante de la nivelul tesutului uman. Nu exista efecte adverse secundare expunerii campului magnetic folosit pentru IRM. Cu toate acestea, magnetul este foarte puternic. De aceea el poate afecta pacemakerele, membrele artificiale si alte dispozitive medicale care contin fier. Magnetul va deregla un ceas care se afla in apropierea lui. Daca pacientul prezinta fragmente metalice la nivelul ochiului, efectuarea IRM poate afecta retina. Daca exista suspiciunea ca ar exista fragmente metalice la nivelul

ochiului, se recomanda efectuarea unei radiografii inainte de efectuarea IRM. In cazul in care radiografia a depistat fragmentele metalice, se interzice efectuarea IRM. Tatuajele sau machiajul permanent pe baza de pigment ce contine fier pot provoca iritatii ale pielii. IRM poate produce arsuri la nivelul zonelor pe care sunt aplicate diverse patch-uri la nivel cutanat. De aceea, se recomanda informarea medicului in legatura cu acest lucru. Exista un mic risc de aparitie a unei reactii alergice in cazul in care se folosesc substante de contrast in timpul IRM. Cu toate acestea, majoritatea reactiilor sunt moderate si pot fi tratate cu antialergice. De asemenea, exista un risc scazut de infectie la nivelul venei pe care se introduce substanta de contrast.

Indicatii pentru efectuarea cariotipului
Analiza cromozomiala se efectueaza fie postnatal pentru diagnosticul anomaliilor constitutionale sau dobandite, fie prenatal pe celule fetale (recoltate prin biopsie de vilozitati coriale sau amniocenteza). Efectuarea cariotipului este recomandata postnatal in cazul : 1. Copiilor cu anomalii congenitale multiple (majore si/sau minore), insotite de tulburari de crestere pre- si postnatala, intarziere in dezvoltarea psiho-motorie sau daca anamneza familiala evidentiaza cazuri de avorturi spontane/nou-nascuti morti/ nou-nascuti vii plurimalformati; 2. Pacientilor cu retard mental de cauze nedeterminate si/sau tulburari de comportament, mai ales daca se insotesc de dismorfie faciala sau anamneza familiala pozitiva; 3. Cuplurilor cu tulburari de reproducere (care au in istoricul medical cel putin 2 avorturi spontane/nou-nascuti morti/nou-nascuti vii plurimalformati); 4. Cand in primele doua situatii se descopera o anomalie structurala neechilibrata, se va efectua cariotipul parintilor pentru a se evidentia o posibila anomalie cromozomiala echilibrata (clinic sanatos) la unul dintre parteneri; 5. Pacientilor cu stari intersexuale in vederea stabilirii sexului genetic sau a evidetierii unor anomalii ale cromozomilor sexuali; 6. Tulburarilor de dezvoltare pubertara la baieti cu anomalii ale organelor genitale externe, ginecomastie sau spermograma anormala sau la fete cu amenoree primara sau secundara precoce; 7. Hemopatiilor maligne, mai rar tumorilor solide pentru stabilirea diagnosticului pozitiv si diferential, prognosticului si pentru urmarirea tratamentului; 8. Sindroamelor cu instabilitate cromozomiala; 9. Expunerii profesionale sau accidentale la agenti clastogeni (radiatii ionizante sau substante chimice) pentru depistarea efectului mutagen; Analiza cromozomilor fetali (metoda de diagnostic prenatal) este recomandata femeilor gravide: 1. Peste 35 de ani ; 2. Cand unul din parinti are o anomalie cromozomiala echilibrata; 3. Cand cuplul are deja un copil cu anomalie cromozomiala de novo (cariotipul parintilor este normal) ; 4. In bolile recesive legate de X, pentru stabirea sexului fatului cand nu exista alta

metoda de diagnostic prenatal; 5. Cand exista semne ecografice de alrma sau teste de screening biochimic pozitive. Limita metodelor de analiza cromozomiala este ca ele nu pot evidentia mutatii genice sau poligenice.

Investigatii recomandate femeilor peste 40 de ani
Femeile, si nu numai, care au ajuns la onorabila varsta de 40 ani trebuie sa afle ca a sosit momentul in care trebuie sa realizeze o serie de examene medicale, menite sa le pregateasca organsimului pentru urmatorul deceniu de viata. Va prezentam o lista cu toate examenele clinice pe care femeie trebuie sa le solicite medicului curant! 1. Glicemia Dupa ani de zile in care organismul a fost hranit cu alimente nu tocmai sanatoase (ciocolata in exces, alimente de tip junk-food etc.), cauzand cresterea in greutate, activitatile pancreasului au fost suprasolicitate. In cazul in care pancreasul nu a tinut pasul cu solicitarile esti posibilitatea ca pacientul sa sufere de diabet. Din aceasta cauza, incepand cu varsta de 45 ani este indicat ca fiecare persoana sa isi faca, cel putin o data pe an, un test de glicemie. 2. Mamografia Chiar daca pacienta isi autoexamineaza sanii in mod regulat, dupa o anumita varsta sunt recomandate investigatiile de specialitate. Astfel, majoritatea medicilor le recomanda femeilor cu varsta cuprinsa intre 40 si 50 ani sa isi faca o mamografie pentru a prevenii aparitia cancerului mamar. 3. Presiunea sanguina Incepand cu varsta de 40 ani cresterea presiunii sanguine este un lucru absolut normal. Din fericire, presiunea sanguina poate fi echilibrata cu ajutorul dietelor, exercitiilor dar si prin tratament medicamentos. Merita efortul, fiindca scaderea presiunii sanguine este una din cheile longevitatii! 4. Nivelul colesterolului Potrivit studiilor, la fiecare 33 secunde in lume o persoana isi pierde viata din cauza afectiunilor cardiovasculare. Principalul factor de risc care conduce ca aparitia bolilor este inima este colesterolul. Astfel, acest simplu test sanguin iti poate salva viata daca este realizat la timp. Valoarea colesterolului poate fi reglata cu ajutorul dietei echilibrate si prin tratament medicamentos, recomandat numai de medicul curant. 5. Obezitatea Poate ca ani de zile pacientul a avut numai o alimentatie dezechilibrata si a ignorat acumularea kilogramelor in plus. Este bine de stiut ca obezitatea cresterea riscul unui numar mare de afectiuni, printre care diabetul di bolile de inima, din aceasta cauza la orice varsta este recomandata ca pacientul sa isi mentina o greutate normala. 6. Examenul pelvian si Testul Papanicolau Si la varste inaintate aceste teste sunt necesate, mai ales daca pacientul are o viata

sexuala activa. Astfel, 10 minute de disconfort o data pe an, sau la 3 ani, protejeaza femeile de cancer sau de afectiuni cu transmitere sexuala. 7. Cancerul de piele Dupa ani de zile in care o persoana s-a bucurat de razelele soarelui „de munte sau de mare”, este momentul ca aceasta sa isi faca griji de riscul aparitiei cancerului de piele. Deci, cel putin o data pe an pacientul trebuie sa solicite examinarea alumitelor neobisnuite dar si a schimbarilor care apar la nivelul pielii. 8. Examen oftalmologic Daca pacientul prezinta probleme de vedere in timp ce se uita sa televizor sau citeste, nu este ceva anormal, dar pentru a evita afectiuni grave ale ochilor trebuie facut un examen de specialitate o data pe an sau la doi ani. Afectiuni oftalmologice frecvent intalnite la persoanele adulte: prezbitismul, glaucomul si degenerestenta maculara. 9. Imunizarea Intreaba-ti medicul cat iti sunt de necesare vaccinurile care sa iti mentina o sanatate optima si care sunt cele recomandate in cazul tau! Anul acesta acorda-ti sansa de a tine totul sub control. Progameaza-te la stomatolog si mergi la medicul de familie pentru a-ti prescrie investigatiile necesare organismului tau!

Laparoscopia in obstetrica-ginecologie
Laparoscopia este o procedura speciala care necesita personal medical de inalta specializare si experienta, obtinuta nu numai dupa efectuarea unor cursuri specifice si absolvirea unui examen de competenta, dar mai ales dupa realizarea a sute de astfel de proceduri. Spre deosebire de chirurgia clasica, deschisa, in care exista un operator principal care poate fi un "factotum" (adica poate realiza tehnica chirurgicala fara a fi nevoit sa se bazeze prea mult pe ajutoarele sale), laparoscopia este o interventie de "echipa", in care este tot atat de importanta "mana intai" cat si "mana a doua", uneori cele doua roluri putandu-se schimba. In general echipa operatorie este formata dintr-un chirurg care dirijeaza strategia interventiei, un al doilea chirurg care in laparoscopia diagnostica are rolul de a pune in evidenta cat mai favorabil diferitele aspecte (parti) ale organelor inspectate, si un al treilea medic (sau asistenta) care manuieste camera cu ajutorul careia se vizualizeaza cavitatea peritoneala. Chirurgul principal sta in stanga pacientei, ajutorul in dreapta acesteia iar cel ce sta la camera se va plasa de obicei langa ajutor, spre capul pacientei. Toate imaginile sunt vizualizate pe un monitor aflat spre picioarele pacientei, situat pe un troliu special unde se mai afla si celelalte aparate specifice laparoscopiei. In primul rand trebuie subliniat faptul ca laparoscopia este o metoda de diagnostic care necesita abordare chirurgicala. Pacienta este informata in prealabil de acest lucru, de existenta posibila a unor complicatii, subliniindu-se posibilitatea convertirii interventiei laparoscopice intr-o laparotomie clasica ori pe motiv de aparitie a vreunei complicatii ori datorita necesitatii indeplinirii corespunzatoare a actului terapeutic, aceasta din urma fiind determinata de experienta si limitele chirurgului care va face operatia laparoscopica. In consecinta pregatirea pentru o asemenea procedura implica toate masurile luate ca si in cazurile de interventie chirurgicala clasica:

- internare in spital - set complet de analize preoperatorii - procedura se executa in blocul operator - conditii de sterilitate adecvate - anestezie generala cu intubatie oro-traheala (IOT) pozitionare specifica a pacientei pe masa de operatie instrumentar specific - terapie intensiva postoperator Dupa operatie pacienta poate pleca acasa (prin externare) chiar de a doua zi (este deci vorba de o asa numita "one day surgery"). Alegerea momentului din perioada ciclului pacientei in care se va efectua procedura depinde de obiectivele acestei interventii: in cazul unui bilant hipofertil al cuplului, perioada imediat post-ovulatorie permite verificarea prezentei corpului galben si a cicatriciei de expulzare a ovulului. Laparoscopia, fiind efectuata inaintea implantarii eventuale a embrionului, nu compromite dezvoltarea ulterioara a sarcinii. In cazul cand cuplul se adreseaza chirurgului pentru a rezolva problema unei sterilitati de cauza cel mai probabil tubara, momentul optim este cel dinainte de ovulatie, cand cu siguranta nu exista o sarcina ce poate fi compromisa prin metodele de diagnostic pentru permeabilitate tubara. Interventia se va desfasura obligatoriu sub anestezie generala cu IOT. Operatorul trebuie sa fie familiarizat cu cazul si cu formele de manifestare fiziopatologica si morfopatologica ale bolilor ce conduc la sterilitate pentru a fi capabil de a adopta imediat o strategie terapeutica adecvata in functie de descoperirile facute in cursul laparoscopiei. Instrumentarul trebuie sa fie de asemenea adecvat. Desi pare neverosimil, Laparoscopia nu este o metoda de diagnostic chiar asa de noua cum vi se pare multora dintre voi. In fapt ea a implinit de curand respectabila varsta de 100 de ani, de cand s-a efectuat prima vizualizare a cavitatii peritoneale folosindu-se un telescop rudimentar si utilizand drept sursa de lumina un bec obisnuit. Inspectarea cavitatii peritoneale era facuta direct, chirurgul privind printrun capat al telescopului exact ca printr-o luneta. Perfectionarea sistemelor optice cu realizarea de telescoape performante a permis folosirea laparoscopiei ca metoda de diagnostic pe scara mai larga doar de prin anii 50. Este interesant ca la noi in tara s-au efectuat primele laparoscopii diagnostice chiar de la inceputul anilor 60, la spitalul Giulesti. Aparitia si dezvoltarea fibrelor optice si a luminii reci a permis in anii 80 efectuarea unui pas urias in laparoscopie, acest lucru permitand nu numai extinderea procedeelor terapeutice chirurgicale dar si inflorirea unei masive industrii specializate in manufacturarea instrumentelor laparoscopice.
Laparoscopia consta in mare in vizualizarea cavitatii peritoneale cu ajutorul unei camere video prin intermediul unui telescop, dupa realizarea unei "camere de lucru" in interiorul cavitatii abdominale a pacientei, prin elevarea peretelui abdominal. Acest ultim deziderat se poate realiza prin doua metode:

- insuflarea unui gaz inert (bioxid de carbon) in interiorul cavitatii peritoneale care se destinde, departand astfel peretele abdominal (situat anterior) de continutul cavitatii abdominale - ridicarea peretelui abdominal cu ajutorul unui elevator sau "lift" special, metoda denumita "gasless" (fara gaz), care de asemenea permite realizarea unei camere suficiente de lucru. Bineinteles ca fiecare metoda are partizanii si oponentii ei, dar in mare cel mai des se foloseste metoda insuflarii de gaz, care are drept avantaje realizarea camerei de lucru in mod foarte facil si foarte rapid, dar si faptul ca permite o buna vizualizare a organelor interne. Ca dezavantaj este de semnalat faptul ca CO2, fiind un gaz care in organismul uman este "considerat" un deseu al metabolismului, poate sa dea tulburari respiratorii si cardiace la persoanele mai in varsta. De asemenea presiunea exercitata de gaz ca sa destinda peretele abdominal va afecta si excursiile diafragmatice si implicit respiratia pacientului in timpul operatiei. Tehnic vorbind, camera de lucru in laparoscopia cu gaz (pneumoperitoneul), se obtine facandu-se o mica incizie transversala de cca 10 mm in plica ombilicala, prin care se introduce un ac special, cu protectie, acul Veress, care se cupleaza la capatul exterior cu un insuflator de gaz prin intermediul unui tub flexibil. Acesta va introduce in cavitatea abdominala, sub control electronic, o cantitate suficienta de gaz incat sa destinda peretele abdominal, in general o presiune de 12 atm fiind cea considerata standard. In ziua de astazi laparoscopia se desfasoara in conditii de vizualizare perfecte gratie aparaturii video de ultima generatie cu camere digitale 3CC, sistemelor optice care permit o focalizare pana la vizualizarea aproape desavarsita a detaliilor foarte fine, precum si datorita sistemelor moderne de procesare a imaginilor, toate acestea conferind o imagine video de mare calitate. O interventie laparoscopica diagnostica necesita urmatoarele aparate si instrumente: - insuflator electronic de gaz - sursa de lumina rece cu un bec de 300W de xenon - camera video de inalta rezolutie (cu triplu cip) - monitor TV de inalta rezolutie - aspirator/irigator electronic - ac Veress - telescop de 10 mm cablu optic flexibil care conecteaza telescopul cu sursa de lumina rece - trocare de 5 si 10 mm Instrumentarul anex trebuie bine ales pentru a facilita realizarea dezideratului de a putea pune un diagnostic precis, si anume: - manipulatoare uterine - probe - pense de prehensiune, de biopsiere si disectoare instrumente folosite pentru vaporizare sau electrocoagulare instrumente pentru lavaj si aspirarea lichidelor - modalitati de colorare a peritoneului, etc. - instrumente de injectare transcervicala a substantelor colorate

Odata ce presiunea intraabdominala ajunge la 12 bari, se extrage acul Veress din incizia facuta si prin spatiul de 10mm se introduce un instrument folosit pentru a facilita accesul diferitelor instrumente in cavitatea peritoneala, care este o canula cu diametrul de 10mm cu pereti foarte subtiri, prevazuta cu o valva, prin care se introduce un trocar cu varf ascutit, care prin insurubare va strabate toate straturile peretelui abdominal si va patrunde in cavitatea peritoneala destinsa de gaz. Odata aceasta procedura realizata, se scoate din canula trocarul si prin canalul respectiv se introduce un telescop de 10mm care se va cupla cu o camera video si cu o sursa de lumina rece. Asadar inspectia cavitatii peritoneale se va face cu ajutorul acestui telescop si toate imaginile vor fi urmarite pe un monitor TV de inalta rezolutie. Cu ajutorul laparoscopiei se poate vizualiza cu mare acuratete toata cavitatea pritoneala. Vizualizarea pelvisului trebuie facuta metodic si sistematic. Fundul de sac anterior, uterul, fundul de sac Douglas, trompele, cele doua fete ale ovarului, sigmoidul, cele doua loje parietocolice, ficatul, diafragmul, toate trebuiesc explorate cu minutiozitate. Aspectul peritoneului trebuie evaluat in detaliu in ceea ce priveste stralucirea sa, vascularizatia sa si structura sa. Lichidul colectat in sacul Douglas trebuie de asemenea evaluat in ceea ce priveste volumul sau, aspectul si mai ales trebuie recoltat pentru a putea fi supus unor analize imunologice si histochimice specifice. Fiecare organ in parte trebuie mobilizat si palpat cu ajutorul unor probe speciale, care pot fi folosite si in palparea peritoneului, a fundului de sac Douglas si a ligamentului lat, care de asemenea trebuiesc verificate. Ureterele si vezica sunt de asemenea explorate in partile lor subperitoneale accesibile.

Laparoscopia
Laparoscopia este efectuata de catre un medic chirurg sau de catre un medic ginecolog. Laparoscopia este o procedura chirurgicala ce nu necesita spitalizare. In general este folosita anestezia generala, insa pot fi folosite si alte tipuri de anestezii (precum rahianestezia). Cu aproximativ o ora inainte de interventie, pacientul trebuie sa-si goleasca vezica urinara. I se va monta o perfuzie intravenoasa la nivelul bratului, prin care i se vor administra lichide si medicamente. De asemenea, i se va putea administra un sedativ usor, care sa-l ajute sa se relaxeze. Pentru pregatirea laparoscopiei se vor efectua cateva proceduri. Acestea se fac dupa ce pacientul este anesteziat si inconstient: - se intubeaza pacientul sau se aplica o masca pentru oxigen, pentru a-l ajuta sa respire si pentru a-i proteja caile respiratorii; aceasta procedura se efectueaza dupa ce pacientul este anesteziat si inconstient - se monteaza un tub subtire si flexibil, prin uretra pana in vezica urinara (sonda vezicala) - o parte a parului pubian va fi rasa - abdomenul si zona pelvina vor fi curatate cu un antiseptic - medicul poate efectua o examinare pelvina, inainte de a se introduce in vagin un

instrument denumit canula; canula face posibila miscarea uterului si a ovarelor, astfel incat sa furnizeze medicului o imagine cat mai buna a acestei zone. In timpul interventiei se practica o incizie la nivelul peretelui abdominal, cu dimensiunile cuprinse intre 1,5 – 2,5 cm. Localizarea inciziei depinde de tipul de procedura. Se pot practica si alte incizii daca este necesara folosirea unor instrumente suplimentare. La nivelul inciziei se introduce un ac, prin care se injecteaza incet, gaz (dioxid de carbon sau oxid de azot) in abdomen. Gazul creaza un spatiu de manevra prin ridicarea peretelui abdominal. Apoi, prin incizie, se introduce laparoscopul si se vizualizeaza organele. Alte instrumente (cum ar fi un mic foarfece sau un forceps) pot fi inserate printr-o alta incizie si folosite pentru a preleva tesut, repara leziuni sau drena chisturi. De asemenea, laparoscopului ii poate fi atasat un laser. Dupa efectuarea interventiei, laparoscopul si gazul sunt indepartate. Incizia va fi inchisa cu cateva fire si va fi acoperita cu un bandaj. De obicei, sunt folosite fire resorbabile; acestea nu trebuie indepartate. Dupa ce incizia se vindeca cicatricea remanenta va fi foarte mica si greu vizibila. Laparoscopia dureaza in medie 30 – 90 de minute, in functie procedura, dar poate dura mai mult daca se descopera o anumita afectiune, precum endometrioza, care necesita si tratament. Dupa terminarea interventiei pacientul va fi dus intr-un salon si supravegheat pana se trezeste din anestezie. Daca nu sunt alte indicatii, pacientul isi poate relua activitatea zilnica dupa o zi, dar trebuie sa evite activitatile solicitante sau efortul fizic intens pentru aproximativ o saptamana. De retinut! Daca pentru laparoscopie se foloseste anestezia generala, atunci pacientul va fi inconstient si nu va simti nimic. Dupa trezire acesta se poate simti ametit pentru cateva ore. Pentru 1 sau 2 zile dupa procedura, poate apare oboseala si dureri (acestea sunt datorate anestezicului). Daca s-a practicat intubarea, pacientul poate avea cateva leziuni la nivelul gatului ce pot crea disconfort. Acest disconfort poate fi indepartat prin folosirea gargarei cu apa sarata. Laparoscopia este o procedura chirurgicala ce foloseste un tub subtire, luminat, numit laparoscop, care este introdus in abdomen printr-o mica incizie la nivelul peretelui abdominal si care este folosita pentru examinarea organelor abdominale sau genitale interne. Medicul va discuta cu pacientul rezultatul interventiei. Rezultatele testelor de laborator sau a biopsiei, pot fi disponibile dupa cateva zile de la operatie.
Laparoscopia Normal

Anormal

Organele au forma, pozitia si dimensiunea normala. Nu sunt descoperite chisturi, aderente sau tumori. Nu exista semne de boala (precum endometrioza), inflamatie (precum apendicita) sau infectie. Un organ poate avea forma, dimensiunea sau pozitia anormala. Sunt descoperite chisturi, aderente sau tumori. Apar semne de boala (precum endometrioza) sau de infectie. Poate fi descoperita o sarcina ectopica. Apare inflamarea unor organe, precum apendicita, colecistita sau boala pelvina inflamatorie.

Sunt descoperite cicatrici la nivelul organelor interne (precum trompele uterine).

Factorii ce pot influenta acuratetea si rezultatul testului sunt: - obezitatea poate face laparoscopia dificila - cicatrici datorate unor interventii chirurgicale anterioare pot face laparoscopia dificila sau chiar imposibila - prelevarea unei cantitati insuficiente de tesut; in cazul in care cantitatea de tesut prelevata pentru biopsie este insuficienta, rezultatele pot fi neconcludente. De retinut! - persoanele obeze care nu au avut in antecedente nici o alta interventie chirurgicala, necesita o incizie mai larga pentru a permite introducerea laparoscopului; aceasta procedura este denumita laparoscopie deschisa - alta procedura (denumita culdoscopie sau hidrolaparoscopie transvaginala) furnizeaza o vizualizare mai buna a organelor genitale interne feminine (uter, trompe uterine, ovare); pentru aceasta se practica o incizie la nivelul peretelui vaginal prin care se introduce apoi laparoscopul; culdoscopia inlocuieste cu succes laparoscopia - evitarea oricaror bauturi carbogazoase pentru 1 – 2 zile postoperator; astfel se reduce riscul de aparitie balonarii si a varsaturilor. Imediat dupa terminarea interventiei pacientul va fi dus intr-un salon unde va fi supravegheat pana se trezeste din anestezie. In general, durata stationarii in salon este de 1 pana la 4 ore, dupa care acesta va fi externat. Medicul va recomanda pacientului o serie de instructiuni care il vor ajuta in procesul de recuperare. Dupa laparoscopie poate sa apara balonarea, cateva echimoze (vanatai) si disconfort in jurul inciziilor.Gazul folosit in timpul interventiei poate sa irite temporar diafragmul. Pot sa apara dureri de umeri la cateva ore dupa procedura. O parte din gazul folosit la interventie se poate infiltra in piele si produce "trosnituri" daca pielea din zona inciziilor este frecata. Aceasta situatie este inofensiva si dispare de la sine in cateva zile. Se recomanda consultul medical daca apar: - roseata si edem (umflatura) pe o zona mare in jurul inciziei - sangerari sau alte secretii la nivelul suturii - febra - dureri abdominale severe - raguseala ce dureaza mai mult de cateva zile, cu tendinta la agravare. Complicatiile dupa laparoscopie sunt rare, dar pot include: - sangerari de la nivelul inciziei - infectarea zonei care a fost examinata - lezarea unui organ intern sau a unui vas de sange; acestea pot duce la o sangerare excesiva (hemoragie) care sa necesite interventia pentru a fi reparat - decesul datorat anesteziei generale; acest lucru este insa foarte rar. Exista cateva afectiuni care contraindica, datorita riscului de aparitie a complicatiilor, efectuarea unei laparoscopii, precum: - cancer abdominal - hernie abdominala - interventii chirurgicale abdominale in antecedente.
Laparoscopia este o procedura chirurgicala ce foloseste un tub subtire, luminat, numit laparoscop, ce este introdus in abdomen printr-o mica incizie la nivelul

peretelui abdominal si care este folosita pentru examinarea organelor abdominale sau genitale interne. Aceasta este folosita pentru diagnosticul unor afectiuni precum chisturile, aderentele, fibroamele si infectiile. Cu acest aparat pot fi recoltate si probe de tesut pentru biopsie. De asemenea, acestuia ii pot fi atasate si alte instrumente, precum foarfecele chirurgical. In timpul laparoscopiei se mai pot efectua si alte proceduri chirurgicale, precum: - indepartarea aderentelor - repararea unei hernii hiatale sau inghinale - efectuarea ligaturii tubare - indepartarea unor organe precum uterul, splina, vezica biliara (colecistectomia laparoscopica) sau apendicele (apendicectomia); mai poate fi realizata si indepartarea partiala a colonului - diagnosticarea si tratarea bolii inflamatorii pelvine, a unei sarcini ectopice sau a endometriozei. In multe cazuri, laparoscopia elimina necesitatea unei operatii extensive (laparotomie) ce ar necesita o incizie mare a abdomenului. Laparoscopia implica riscuri mai mici, este mai putin costisitoare si poate fi efectuata fara a necesita spitalizare. Laparoscopia este folosita pentru: - evaluarea si eventual indepartarea unor tumori de la nivelul abdomenului sau pelvisului - diagnosticarea si tratarea unor afectiuni precum endometrioza, sarcina ectopica sau boala inflamatorie pelvina - diagnosticul unor afectiuni ce fac dificila aparitia unei sarcini; aceste afectiuni includ chisturile, aderentele, fibroamele si infectiile; laparoscopia se efectueaza dupa ce testele preliminarii pentru infertilitate au fost neconcludente - efectuarea unei biopsii - pentru determinarea unor posibile metastaze la nivel abdominal - efectuarea ligaturii tubare - rezolvarea unei hernii hiatale sau inghinale - indepartarea unui organ bolnav sau lezat precum vezica biliara, apendicele sau ovarele. Inainte de realizarea laparoscopiei pacientul va trebui sa semneze un document prin care isi da acordul pentru efectuarea acestei investigatii. Medicul va informa pacientul despre riscurile, modul de realizare si rezultatele procedurii. Pacientul trebuie sa informeze medicul despre: - medicamentele pe care le ia, in special anticoagulante (care subtiaza sangele) - eventuale alergii la medicamente, inclusiv anestezice - daca are probleme cu sangerarea - daca este sau ar putea fi insarcinata. Inainte de efectuarea laparoscopiei pacientul: - nu trebuie sa manance sau sa bea pentru cel putin 12 ore; un stomac gol ajuta la prevenirea varsaturilor in timpul operatiei si reduce riscul de aparitie a complicatiilor - trebuie sa-si lase bijuteriile acasa; orice bijuterie pe care acesta o poarta trebuie indepartata inaintea operatiei - trebuie sa-si indeparteze ochelarii, lentilele de contact sau proteza dentara; acestea ii vor fi inapoiate dupa ce interventia se incheie - sa-si asigure transportul inapoi la domiciliu dupa terminarea interventiei. Medicul poate recomanda efectuarea unei clisme evacuatorii, cu cateva zile pana la cateva ore inainte de interventie.

Metode imagistice
Computer tomograf (CT) Computer tomograful (CT) foloseste raze X pentru a efectua imagini detaliate ale structurilor din interiorul organismului. In timpul testarii, pacientul va fi intins pe o masa conectata la scanner-ul computer tomograf-ului, un aparat de dimensiuni mari cu aspectul unui cilindru fara miez. Acesta va trimite impulsuri de raze X prin corpul pacientului. Fiecare impuls dureaza mai putin de o secunda si formeaza imaginea unei felii subtiri din organul sau zona studiata. O parte a scanner-ului se poate inclina, fapt ce permite preluarea imaginilor zonei studiate din diferite pozitii. Imaginile sunt memorate intr-un computer. Computer tomograful (CT) poate fi folosit pentru studiul oricarui organ al corpului ca ficatul, pancreasul, intestinele, rinichi, glande suprarenale, plamani si inima. De asemenea poate studia vasele de sange, oasele si maduva spinarii. O vopsea iodata (substanta de contrast) poate fi folosita pentru a face structurile si organele mai usor de observat pe imaginile computer tomograf. Substanta de contrast poate fi folosita pentru a studia fluxul sanguin, pentru a gasi tumori sau pentru a cauta alte probleme. Substanta de contrast poate fi administrata intravenos sau per os (oral), in functie de testul dorit. Imaginile computer tomograf pot fi preluate inainte sau dupa administrarea substantei de contrast. Rezonanta magnetica nucleara (RMN) Rezonanata magnetica nucleara este un test ce foloseste cimpul magnetic si energia undelor radio pentru a prelua imagini ale oraganelor si structurilor din interiorul corpului. In cele mai multe cazuri rezonanta magnetica nucleara furnizeaza informatii care nu pot fi oferite de alte explorari ca radiografii, echografii sau computer tomograf. Pentru testarea cu rezonanata magnetica nucleara partea din organism ce se doreste a fi studiata este plasata in interiorul unei masini speciale care este, de fapt, un magnet foarte puternic. Informatiile furnizate de catre aparat pot fi memorate si stocate intr-un computer. Fotografii sau filme ale anumitor expuneri pot fi, de asemenea, efectuate. Uneori se poate folosi si substanta de contrast pentru a oferi imagini mai clare ale organelor si structurilor studiate. Rezonanata magnetica nucleara este folosita pentru a descoperi probleme ca hemoragii, tumori, infectii, blocaje, leziuni ale: creierului, organelor interne, glandelor, vaselor de sange sau articulatiilor. Razele X (radiografia) Razele X reprezinta o forma de radiatie precum lumina sau undele radio, ce pot fi focalizate intr-un fascicul asemanator unui fascicul luminos. Spre deosebire de fasciculul luminos, razele X pot trece prin majoritatea obiectelor, inclusiv prin corpul uman. Cand un fascicul de raze X loveste un film fotografic pe acesta se imprima o imagine. Tesuturile dense din organism, precum oasele, blocheaza (absorb) o mare parte din razele X aparand albe pe filmul fotografic. Tesuturile mai putin dense, precum muschii sau organele, blocheaza mai putine raze X (mare parte din fascicului de raze X trece prin acestea) si apar pe filmul fotografic in nuante de gri. Razele X care trec numai prin aer apar negre pe radiografie.

Ultrasunetele (echografia) Echografia este un test ce foloseste reflectia undelor sonore pentru a produce imaginea unui organ sau a unei structuri din organism. Aceasta testare nu foloseste raze X sau orice alt fel de radiatie ce se poate dovedi potential daunatoare. Pentru testarea cu ultrasunete, un gel sau un ulei este aplicat pe piele pentru a imbunatati transmitera undelor sonore. Un instrument mic, manevrabil manual, denumit transductor, este miscat inainte si inapoi deasupra ariei ce se doreste a fi studiata. Transductorul transmite unde sonore de mare putere (aflate deasupra spectrului auditiv uman) care sunt reflectate inapoi catre acesta. Un computer analizeaza undele sonore si le converteste intr-o imagine afisata ecranul unui monitor. Imaginea produsa de ultrasunete se numeste sonograma, echograma sau scanare cu ultrasunete. Se pot realiza fotografii sau filme ale imaginilor ultrasonografice. Ultrasunetele sunt folosite pentru studiul organelor si structurilor care sunt uniforme sau solide (precum ficatul) sau umplute cu lichid (precum vezica biliara, vezica urinara). Structurile mineralizate precum oasele sau umplute cu aer precum plamanii nu pot fi vizualizate pe sonograme.

Mic dictionar de analize medicale, constante biologice (enzime, hormoni, substante organice, etc.)
Amilaza – enzima ce activeaza hidroliza amidonului in maltoza si dextrine. Se gaseste o amilaza in saliva (ptialina) si una in sucul pancreatic. Valorile sunt crescute in pancreatitele acute (analog lipazei pancreatice), oreion (forme neparotidiene), colecistite, calculi biliari, obstructie intestinala. Acid Vanil Mandelic Urinar - Valori normale: 1.7-7.4 mg/24h. In neuroblastom sau ganglioneuroni prezinta valori mai mari de 10mg/24h. Intre 26-66 exista certitudine de feocromocitom. Alaninaminotransferaza (glutam-oxalacetica) TGO, AST - transferare in forma activa, abundenta in miocard. Se foloseste in diagnosticul infarctului de miocard (cand creste). Valori normale: 14-50 UI/L. Glutamat Piruvat Transaminaza (transaminaza glutamo-piruvica) TGP, ALTtransferare abundenta in ficat, de unde in cursul hepatic trece in sange la valori mult crescute peste normal: 21-72 UI/L. Gama-Glutamil Transferaza - GGT - enzima a carei dozare in sange permite aprecierea functiei hepatice si biliare. Concentratia ei este crescuta in hepatita, mai devreme decat a transaminazelor, iar scaderea ei are loc mai lent decat regresia hepatitei. Este crescuta si in staza biliara, in crize si in unele tumori hepatice. Valori normale: 8-78 u/l.
Creatinfosfokinaza - CPK - enzima musculara care activeaza transformarea creatininei in creatinfosfat (forma de rezerva energetica). Estecrescuta in infarct miocardic si in unele miopatii.

Izoenzima MB (CPK- MB) - fractiune izoenzimatica de creatinfosfokinaza, a carei concentratie in sange (exprimata prin procente de izoenzima MB fata de CPK), cand este mai mare de 4% permite diagnosticul de infarct miocardic. Concentratia ei este mai mare la 18 ore dupa necroza. Antistreptolizina "O" (ASLO) - anticorpi care neutralizeaza streptolizina (toxina streptococica), care apare in sange dupa afectiuni streptococice (infectii), in special in reumatism articular acut (RAA). Antistreptokinaza - anticorpi antistreptococici prezenti in ser in urma infectiei cu streptococ β- hemolitic sau dupa vaccinarea cu STK. Celule Lupice - celule de lupus eritematos diseminat (Hargraves) care sunt leucocite din seria granulocitara neutrofila care au fagocitat alte celule. Le gasim in LED. (80-90%) din cazuri , forme de PCE, AR (5-10% din cazuri). Se mai pot gasi in diferite afectiuni infectioase sau hematologice, in mod exceptional in unele hepatite, sclerodermie. Complement Seric - prezinta valori scazute in LED, artrita reumatoida, glomerulonefrita poststreptococica si valori crescute in boli infectioase si inflamatorii la debut, boli neoplazice, hiperlipoproteinemii primare. Creatinina, Creatina - substanta azotata prezenta in forma libera sau combinata cu fosforul in muschi, creier, sange cu rol in procesele metabolice ale contractiei musculare. Produsul sau de deshidratare interna este creatinina (0.5-1.3 mg/dl). Titrul sau ramane constant atata timp cat factorul renal de eliminare este normal. Creste nu numai in tulburari renale grave ci si in guta, afectiuni hepatice caracterizate prin distrugerea proteinelor, miopatii. Scade in insuficienta renala cronica. Cantitatea de creatina transformata in creatinina este intr-un raport direct cu masa de tesut muscular din organism; totodata valoarea creatininei variaza numai in functie de eliminarea sa renala, de unde importanta ei in aprecierea unei tulburari a filtrarii glomerulare. Bilirubina - pigment prezent in bila, ser si fecale, format in sistemul reticuloendotelial, ce provine din degradarea Hb prin pierderea Fe. In icter, concentratia creste si apare in urina. Bilirubina Directa (Conjugata) - forma a bilirubinei ce se poate doza direct. Conjugarea are loc in ficat, bilirubina directa trecand in bila. In serul normal concentratia este mai mica de 0.2%. O crestere a bilirubinei directe este expresia unei retentii biliare extrahepatice (coledoc) sau intrahepatice (hepatita). La valori mai mari de 150 mg/l se produce icterul legat de atingere hepatica (icter cataral, ciroza) sau obstructia cailor biliare. Bilirubina Indirecta (Libera) - forma a bilirubinei ce nu tranziteaza celulele hepatice, deci inainte de a ajunge in bila. Concentratia de 3-6 mg/l este crescuta in icterele hem si in icterul fiziologic al nou-nascutului. La valori mai mari de 15 mg/l intalnim icter prin hemoliza.
Acid Uric - este produsul final de degradare a purinelor organismului. Este prezent in sange unde se poate acumula in unele stari patologice (guta, nefrite, leucemii tratate, boli infectioase, insuficienta renala cronica, poliglobulie, procese insotite de

degradari tisulare) si eliminat prin urina (2.5-7.5 mg/dl). Medicamente ce afecteaza rezultatul sunt: cofeina, derivati salicilici, vitamina C, terapie cu ACTH, cu medicamente antimicotice, hidrocortizon, dupa radioterapie. Variabile fiziologice: alimentatie bogata in proteine, efort fizic, menopauza, sex, varsta. Ureea (azotul ureic) - substanta organica sintetizata in ficat, pornind de la amoniac si ajungand in sange . Valori normale.: 0.2-0.4 g/l; se elimina prin urina (Clearance: 75 mil/min). Concentratia ei poate fi crescuta in hipercatabolismul protidic exogen si endogen si scazand in insuficienta renala si cronica, insuficienta hepatica decompensata. Trigliceridele - esteri ai glicerolului cu 3 molecule de acid gras. Sunt constituente ale uleiurilor si grasimilor alimentare, fiind transportori ai colesterolului in sange (80200 mg/dl). Lipoproteine – LP - forma normala de transport a lipidelor in organism. Plasma contine mai multe feluri de lipoproteine, care dupa mobilitatea electroforetica se impart in: HDL (cu densitate mare) crescute in ciroza biliara, VLDL (cu densitate foarte mica) si LDL (cu densitate mica) =lipidograma. Colesterol - substanta organica ce intra in compozitia LP din sange sub forma libera sau ca esteri. Biosinteza sa are loc in toate celulele vii (in ficat si corticosuprarenale). Este transportat in sange de trigliceride si de LP. Prin oxidare se transforma in acizi biliari. Transporta acizi grasi nesaturati si participa la sinteza hormonilor steroizi. Depozitele de colesterol stau la originea ateromatozei, existand pericolul de accidente vasculare. Colesterol LDH - lipoproteine de densitate mare care controleaza depozitarea colesterolului in peretii vasculari. Concentratia sa este scazuta in situatii asociate cu boala ateromatoasa, imbatranirea, tabagismul, contraceptivele, diabetul. Este important in determinarea “riscului vascular”, cu cat este mai mic si deci nu poate asigura protectie, cu atat riscul este mai mare (mai mare de 5 implica risc crescut la barbati si mai mare de 4.5 presupune risc crescut la femei). Valorile normale sunt cele de 0.35-0.80 gr/l sau 32-96 mg/dl. Colesterol LDL - lipoproteine de densitate mica, ce contin 50% colesterol. Concentratia este crescuta in caz de hipercolesterolemie familiara. Este important in determinarea “riscului de ateromatoza si de accidente vasculare”. Valorile normale sunt cele de 3.9-4.9 mmol/l sau 0-130 mg/dl. Colesterol VLDL - lipoproteine cu densitate foarte mica. Proteine – Albumine, Globuline - globulinele avand greutate moleculara mai mare decat a albuminelor. Globulinele sunt alfa globuline (crescute in boli inflamatorii si neoplazice), beta globuline si gama globuline (suport pentru anticorpi). Electroforeza - metoda de laborator ce permite separarea in camp electric a diferitelor componente ale unei solutii (separarea fractiunilor proteice ale serului, care se deplaseaza cu viteze diferite: albumina 50-60%, alfa 1 globulina 3-4%, alfa 2 globulina 9-11%, beta 12-14%, gama ) sau imunoglobulinele cu proprietati imunitare: IgG, IgM, IgA, IgD, IgE).15-18% Valori patologice: - nefroza lipoidica (scad albuminele, cresc alfa 2)

- colagenoza (creste gama) - ciroza (scad albuminele, cresc beta si gama) - tuberculoza (creste alfa 2) Imunoelectroforeza - metoda de analiza a componentelor antigenice dintr-un lichid biologic prin separarea lor electroforetica si prin punerea in evidenta cu ajutorul unor anticorpi specifici prin precipitare. Aglutininele - substante prezente in unele seruri, capabile sa aglutineze microorganismele sau globulele rosii ce contin aglutinogenul corespunzator. Grupele sanguine – reprezinta o categorie in care se situeaza fiecare persoana dupa varietatea aglutininelor din sange sau, care ii sunt proprii , fiecare categorie apartinand unui sistem bine definit. Sistemul clasic al grupelor sanguine eritrocitare (dependent de aglutininele situate pe globulele rosii) este sistemul ABO, ce cuprinde 4 grupe: A (prezenta de aglutinogen A), B (prezenta de aglutinogen B), AB (ambele aglutinogene) si O (absenta aglutinogenelor). Aloimunizare (Izoimunizare) - Imunizarea unui subiect printr-un antigen provenit de la alt subiect apartinand aceleiasi specii. Anatoxina - preparat obtinut dintr-o toxina bacteriana (difterica, tetanica, botulinica) prin actiunea formolului si caldurii si care si-a pierdut puterea toxica, pastrand-o pe cea imunizanta. Aceasta joaca rol de vaccin impotriva maladiilor grave. Antiser - ser ce contine anticorpi obtinuti prin inocularea unui antigen. ARC (AIDS – related complex) - paraSIDA - ansamblul manifestarilor clinice moderate, intermediare ale infectiei cu HIV, care nu sunt atat de grave ca cele din SIDA. Formula Arneth - repartizarea leucocitelor dupa numarul de lobuli nucleari. Deviere la dreapta se intalneste cand numarul de PMN este mai mare decat mononuclearele (MN). Deviere la stanga se intalneste cand numarul de PMN este mai mic decat mononuclearele. Vasopresina (ADH) - hormon antidiuretic secretat de hipotalamus si inmagazinat in lobul posterior al hipofizei. Stimuleaza reabsorbtia apei in rinichi, contractia musculaturii netede. Insuficienta secretorie de vasopresina poate duce la diabetul insipid. Vasopresina reprezinta un marker in diagnosticul. diabetului insipid si al evaluarii capacitatii de contractie a rinichiului. Gonadotrofina - hormon ce actioneaza asupra dezvoltarii si functionarii glandelor sexuale. Sunt gonadotrofine hipofizare (A,B) si gonadotrofinacorionica (placentara). Gonadotrofina A - hormon secretat de lobul anterior al hipofizei. La femei provoaca maturatia folicului ovarian si a ovulului, la barbati activeaza spermatogeneza. In urina este reprezentata ca prolanul A. Abreviere: FSH = hormon de stimulare foliculara. Gonadotrofina B - hormon secretat de lobul anterior al hipofizei. La femei favorizeaza dezvoltarea corpului galben, la barbati actioneaza asupra celulelor interstitiale ale testiculului stimuland producerea de testosteron. In urina este

reprezentat ca prolanul B. Abreviere: LH, ICSH. Gonadotrofina Corionica = hormon secretat de corion, apoi de placenta in cursul gestatiei. Fiind eliminat prin urina, el permite diagnosticarea precoce a sarcinii. Abreviere: HCG (gonad. umana corionica). Corticotropina - hormon secretat de hipofiza ce favorizeaza secretia hormonilor corticosuprarenali, cu exceptia aldosteronului. Abreviere: ACTH. Fibrinogenul - interes practic in depistarea fibrinolizei si supraveghierii corecte a RAA. Valori normale: 200-400 g/l. Valori scazute in: fibrinemie congenitala (rar), insuficienta hepatica grava, fibrinoliza, interventii chirurgicale, leucemii, neoplasm de prostata si pancreas. Valori crescute in: infectii bacteriene (RAA), pneumonii diverse. Fier seric (sideremia) - 80-130 ľg/100ml ser(F), 90-150 ľg Fe/100 ml ser(B), 60 ľg la copiii de un an. Valori crescute in: anemia Biermer, anemii si ictere hemolitice, hepatita, hemosideroza, hemocromatoza. Valori scazute in: anemii hipocrome (post hemoragice, feriprive, cloroza), anemia prematurilor, anemii hipocrome din infectii (tumori maligne, tulburari de absorbtie). Lactic dehidrogenaza (LDH) - enzime distribuite in ficat, rinichi, inima, muschi scheletici. Valori normale: 50-400 u/100 ml ser in functie de metoda. Constelatia enzimatica in infarct miocardic: LDH>TGO>TGP. Valori crescute in: infarct miocardic acut (valori maxime la 2-3 zile de la infarct). Valori mult crescute: hepatita cronica, ciroza, pancreatita, infectii pulmonare, anemie Biermer (de 10 ori mai mare ), tumori maligne. In hepatita virala LDH se mentine la valori fiziologice. Lipide totale (aflate in circulatia sanguina si limfatica) - colesterolul, fosfolipidele (lecitina, cefalina, sfingomielina) si trigliceridele. Valori normale: 600-800 mg%. Variabile fiziologice: in timpul sarcinii si dupa mese. Valori crescute in afectiuni de origine: renala (sindromul nefrotic), hepatita (ciroza – la inceput, icter prin retentie), pancreatica (diabet, pancreatita acuta), tiroidiana , mixedem, suprarenaliana, hipercorticism, stress psihic, dislipoidoze, maladii arteriale (aterom, arterita, coronarita). Magneziu - prezinta un interes crescut in ultimii ani, urmarindu-se paralel cu calcemia in starile de hiperexcibilitate neuro-musculara si insuficienta renala severa. Magneziu seric la adulti: 3-5 mg/100 ml ser, copii sub 10 ani - 1.6-2.4 mg/100 ml. Valori crescute in: hipertiroidii, insuficiente renale severe, ciroze grave. Valori scazute, paralele cu calcemia in: tetanii, rahitism, nefroza lipoidica, mixedem, la copii mai frecvent intalnita (diaree, tulburari de absorbtie intestinala).
Materialul examinat Elemente fungice observate Boala provocata Vaginita cu candida Candidoza mucoasei bucale

Secretie vaginala Exudate din cavitatea bucala

Pseudomicelii numeroase, cu celule rotunde, inmugurite Celule rotunde, inmugurite si foarte abundente pseudomicelii

Sputa Grunji (din puroi)

Celule bronsice, inmugurite si foarte abundente pseudomicelii Negri: filamente groase, septate, inglobate intr-o sb. Amorfa. Alb-galbui: filamente subtiri, neseptate, ramificate cu coroana radiara de elemente in forma de maciuca (Actiomyces Israeli)

Candidoza pulmonara

Micetom cutanat fungic
Actinomicoza

Papiloma virus uman (HPV) - testare
Virusul Papiloma uman (HPV = Human Papilloma Virus) este cauza aparitiei verucilor (negi), inclusiv a celor genitale si poate determina modificari canceroase la nivelul cervixului uterin. HPV se transmite prin contactul direct. Exista mai mult de 100 de tipuri de HPV. Unele tipuri de HPV determina verucile genitale. La femei, anumite tipuri de HPV cresc riscul de cancer cervical. In unele cazuri, unicul semn al infectarii femei cu HPV este un rezultat anormal la testul Papanicolau. Alte tipuri de HPV determina verucile comune, plantare (filiforme sau plate) si in rare cazuri veruci genitale. Aceste tipuri de veruci nu sunt canceroase. Nu exista nici un fel de tratament care sa vindece (elimine) infectia cu HPV. In cele mai multe cazuri, verucile dispar fara tratament in aproximativ 2 ani. Cu toate acestea, tratamentul grabeste disparitia verucilor. Cu sau fara tratament, HPV ramane cantonat in organismul uman, astfel ca verucile pot reaparea. Testul pentru HPV Testul pentru HPV se face pentru a depista infectia cu HPV si pentru a determina tipul de HPV prezent, prin determinarea materialului genetic (ADN) al HPV. La fel ca si testul Papanicolau, testul pentru HPV se face prin analiza unei probe de secretii prelevate de la nivelul cervixului. La femei, tipurile de HPV cu risc cancerigen crescut (cum ar fi tipurile 16, 18, 31 si 45) pot determina modificari la nivelul celulelor cervixului care pot fi vazute la testul Papanicolau. Aceste modificari pot disparea de la sine, fara tratament. Cu toate acestea, unele dintre aceste modificari pot avansa si pot determina cancerul cervical. De ce se face testul pentru HPV? Testul HPV trebuie facut atunci cand testul Papanicolau este anormal. El determina daca unul sau mai multe dintre tipurile de HPV cu risc cancerigen crescut a determinat modificarile testului Papanicolau. Celule cervicale modificate minor sunt denumite celule scuamoase atipice. In cazul in care testul HPV detecteaza tipuri de HPV cu risc cancerigen crescut, se recomanda colposcopia sau biopsia cervicala. In ce consta pregatirea pentru testul HPV? Inainte de efectuarea testului sunt interzise dusurile vaginale, folosirea tampoanelor intravaginale sau medicamentelor cu administrarea vaginala pentru cel putin 48 de ore. Programarea testului nu se face in perioada menstruatiei, deoarece celulele sangvine pot interfera cu rezultatele testului. Cel mai bun moment pentru efectuarea testului este la 8-12 zile de la ultima menstruatie. Vezica urinara trebuie golita chiar inaintea efectuarii testului, atat pentru

confortul pacientului cat si pentru o examinare mai buna. Pacientul trebuie sa semneze un act de acord asupra testului. Inaintea testului, medicul explica pacientului necesitatea testului, riscurile lui, tehnica efectuarii si posibilele rezultate. Tehnica efectuarii testului Testul HPV poate fi facut de catre: MeMedicul ginecolog MeMedicul internist MeMedicul de familie MeMedicul urolog Pentru efectuarea testului, pacienta se va dezbraca pana la talie, se va intinde pe spate pe masa ginecologica, cu picioarele departate, ancorate pe niste suporti speciali. Astfel, medicul poate examina zona genitala si vaginul. Medicul va introduce in vagin un instrument numit departator, care departeaza peretii vaginului, permitand examinarea vaginului si a cervixului. Medicul va folosi un betisor cu un capat invelit in bumbac sau o spatula mica de lemn pentru a colecta probele de celule cervicale. Celulele sunt colectate atat din partea vizibila a cervixului cat si din zona de deschidere a acestuia (canalul endocervical). Probele sunt apoi introduse in niste tuburi colectoare si trimise laboratorului de analize. Testul HPV poate fi facut de asemenea, pe o proba de celule recoltate pentru testul Papanicolau, daca aceasta a fost facut printr-o anumita tehinca, denumita test Papanicolau pe baza de lichid. Aceasta tehnica consta in colectarea celulelor de la nivelul cervixului cu ajutorul unei periute rotative din plastic. Probele sunt puse intr-un recipient ce contine o anumita solutie si trimise laboratorului pentru analizare. Prin efectuarea testului HPV din probele pentru testul Papanicolau este eliminata necesitatea unei noi prelevari de probe. Este neplacut testul HPV? Momentul introducerii departatorului poate produce disconfort pacientei, in special daca vaginul este sensibil si iritat sau daca este ingust. De asemenea, pacienta poate simti o presiune in momentul in care probele sunt colectate. Riscuri Testul HPV nu are nici un risc asupra sanatatii persoanei examinate. In unele cazuri, este posibil ca testul sa fie repetat, ceea ce ar putea cauza anxietate persoanei in cauza. Ce se poate intampla dupa prelevarea probelor? Procedura de prelevare a porbelor pentru testul HPV are cateva efecte "adverse": - se pot produce sangerari vaginale usoare sau niste scurgeri de culoare gri. In aceste situatii se pot folosi absorbante pentru a nu pata lenjeria - trebuie evitate spalaturile vaginale si contactele sexuale pentru o perioada de timp pe care o recomanda medicul specialist care efectueaza testul. Rezultate Testul HPV se face pentru a depista infectia cu HPV si tipul de HPV prezent. In general, rezultatele testului HPV sunt disponibile in 1-2 saptamani. Rezultatele testului sunt : NORMAL – HPV nu este prezent. ANORMAL – HPV este prezent. In cazul in care tipul de HPV este unul dintre cele cu risc cancerigen crescut, care indica ca persoana in cauza are un risc crescut de a avea deja modificari precanceroase ale celulelor cervicale, medicul specialist va recomanda in continuare colposcopia si/sau biopsia.

Care sunt factorii care pot scadea acuratetea testului HPV? Factorii care pot interfera cu rezultatele testului si cu acuratetea rezultatelor includ: - spalaturile intravaginale, folosirea tampoanelor interne si a cremelor vaginale in ultimele 48 de ore dinaintea efectuarii testului - probele insuficiente de celule cervicale - menstruatia - tratamentul cu Digoxina sau Tetraciclina. De retinut! Testul HPV nu este utilizat de rutina pentru diagnosticarea verucilor genitale. Este folosit pentru a evalua daca rezultatul anormal al testului Papanicolau este determinat de unul dintre tipurile cu risc cancerigen crescut de HPV. Un test HPV pozitiv nu indica prezenta cancerului cervical. El indica prezenta unuia sau mai multor tipuri de HPV cu risc cancerigen crescut, ceea ce creste riscul de a avea modificari precanceroase ale celulelor cervicale. Medicul specialist va recomanda examinarile necesare, cum ar fi colposcopia sau biopsia, pentru a determina prezenta celulelor precanceroase. Testul HPV are o fiabilitate crescuta pentru a depista prezenta HPV. Cu toate acestea, testul HPV are o fiabilitatea scazuta pentru a identifica corect atunci cand HPV nu este prezent. Testul HPV poate avea rezultate fals-pozitive. Testul HPV este efectuat doar la femei. Momentan, testul HPV pentru barbati este in curs de cercetare. Vaccinurile impotriva diferitelor tipuri de HPV, in special al celor care pot cauza cancer cervical, sunt in curs de cercetare si exista sperante de a fi disponibile in curand.

Prescurtari si termeni folositi de catre laboratorul de analize medicale
Majoritatea termenilor care se gasesc intr-un buletin de analize medicale isi au originea in limba greaca. Acesti termeni se folosesc fie simpli, fie mai ales sub forma combinata de prefixe si sufixe. Pentru a ajuta la o mai buna intelegere si memorare a acestor termeni precum si la o pronuntare corecta a lor, redam mai jos cativa din acesti termeni, care provin din limba greaca si care sunt utilizati in limba romana. Cito = celula. Exemple: leucocite (celule albe), eritrocite (celule rosii), examen citologic (examen al celulelor), monocite (celule cu un singur nucleu) Eritro = rosu. Exemple: eritrocite (celule rosii), eritrocitoza (numar crescut de celule rosii). Grama = descriere, inregistrare. Exemple: hemograma (numaratoarea celulelor din sange), leucograma (numaratoarea globulelor albe).
Gluco, glico = dulce. Exemple: glucoza, glucide (substante dulci, zaharoase), glicemie (zahar in sange), glicozurie (zahar in urina).

Hemo, hem, hemato = sange. Exemple: hematologie (stiinta care studiaza sangele), hemoragie (scurgere de sange), hematocrit (separarea sangelui), hematurie (sange in urina). Sufixul “emie” se foloseste pentru a indica prezenta unei substante in sange. Exemple: glicemie (zahar in sange), colesterolemie (colesterol in sange), lipidemie (grasimi in sange), calcemie (calciu in sange). Hiper = mai mult,peste normal. Exemple: hiperglicemie (zahar crescut in sange), hipercolesterolemie (colesterol crescut in sange). Hipo = mai putin, sub normal. Exemple: hipoglicemie (zahar scazut in sange), hipocalcemie (calciu scazut in sange). Leuco = alb. Exemple: leucocite (celule, globule albe), leucocitoza (numar crescut de celule albe), leucociturie (celule albe in urina). Lipide = grasimi. Exemple: lipidemie (grasimi in sange), lipidograma (inregistrarea compozitiei lipidelor). Uro, urie = urina. Exemple: urobilinogen (pigment urinar), urocultura (cultivarea bacteriilor din urina). Sufixul "urie" se utilizeaza pentru a indica prezenta unei substante in urina, astfel: hematurie, leucociturie, glicozurie, calciurie (prezenta de sange, leucocite, zahar, respectiv calciu in urina). Pentru reducerea timpului necesar scrierii, ca si pentru economisirea de spatiu dintr-un buletin de analiza, unii termeni care privesc analizele medicale se utilizeaza uneori sub forma prescurtata astfel: A/G = albumina/globulina (raport A/G) Ag Au = antigen Australia ALAT = alanin aminotransferaza (vezi TGP) ASAT = aspartat aminotransferaza (vezi TGO) ASLO = antistreptolizina ‘O’ (anticorp) AVM = acid vanil mandelic (hormon in urina) B = bazofil (celula sanguina) BSF = vezi BSP BSP = bromsulphaleina (test hepatic) Ca = calciu CK = creatinkinaza (vezi CPK) CPK = creatifosfokinaza (enzima) 17-CS = 17-cetosteroizi (hormoni in urina) 17-HS = 17-hidroxisteroizi (hormoni in urina) DM = debit pe minut (de urina) E = eozinofil (celula sanguina) FA = fosfataza alcalina (enzima) FCH = frotiu citohormonal (preparat celular) H = hematie, globula rosie sau eritocit HA = hemaglutinare (metoda de analiza) Hb = hemoglobina (pigment sanguin) IDR = intradermoreactie (reactie care se face pe piele) Ig = imunoglobuline: Ig G, Ig M, Ig A (anticorpi) K = kaliu, potasiu

L = limfocit (celula sanguina), leucocit (globula alba) LCR = lichid cefalorahidian LDH = lactat dehidrogenaza (enzima) M = monocit (celula sanguina) mEq = mili-echivalent (unitate de masura) Mg = magneziu ML = Mac Lagan (unitate de masura pentru analiza "timol") Mol = molar N = neutrofil (celula sanguina) Na = natriu, sodiu P = fosfor PCR = proteina C reactiva RBW = reactie Bordet-Wassermann RFC = reactie de fixare a complementului Rh = Rhesus (factor sau grup sanguin) SGOT vezi TGO SGPT vezi TGP Tb = tuberculina TC = timp de coagulare TH = timp Howell TGO = transaminaza glutamat oxalacetica (enzima) TGP = transaminaza glutamat piruvica (enzima) TQ = timp Quick TS = timp de sangerare U = unitate UB = unitate Bodanski (pentru fosfataza) UF = unitate fotometrica UI = unitate internationala UW = unitate Wohgemuth (pentru amilaza) V = volum VDRL = prescurtare din limba engleza (analiza de sifilis) VG = valoare globulara (relativ la globulele rosii) VMA vezi AVM VSH = viteza de sedimentare a hematiilor

Proteina C Reactiva (PCR)
Nu exista indicatii si recomandari speciale in vederea pregatirii pentru efectuarea testului. Pacientii sut totusi sfatuiti sa discute cu medicul si sa insiste sa le fie explicate pe intelesul lor necesitatea de realizare a testului, felul in care se va realiza acesta, eventualele complicatii si rezultatele. Orice nelamurire trebuie comunicata medicului curant, acesta avand obligatia sa linisteasca toate temerile pacientului. In general punctiile venoase nu asociaza riscuri deosebite, procedura fiind relativ simplu de efectuat (daca specialistul are experienta, iar venele pacientului sunt de buna calitate, au pereti elastici si necolabati). In unele situatii pot sa apara si incidente, cum ar fi : -Dezvoltarea uni mic hematom la locul punctiei. Riscurile sunt insa minime daca pacientul aplica un tampon cu vata si tine apasat cateva minute -Flebita locala (inflamarea peretelui venos). Aceasta se amelioreaza daca se aplica, de cateva ori pe zi, comprese calde pe zona respectiva -Hemoragie continua- apare in special in cazul pacientilor cu tulburari ale coagularii sau in cazul celor aflati sub

tratament anticoagulant (cu medicamente de tipul aspirinei, warfarinei) sau tratament fibrinolitic. Pacientii cu astfel de probleme sunt sfatuiti sa isi informeze medicul inainte de a li se efectua punctia. Alte incidente includ necesitatea de realizare de punctii multiple pentru recoltarea (in special daca venele nu sunt usor accesibile), ameteli sau chiar lipotimii ale pacientului. Nivelul PCR se determina in urmatoarele situatii : -Pentru monitorizarea pacientului postoperator (detectarea din timp a unor complicatii infectioase ale plagii). PCR creste in mod normal, in absenta unui proces patologic, la 2-6 ore de la interventia chirurgicala, si scade pana la 3 zile. Daca se mentine crescuta mai mult de 3 zile, pacientul trebuie investigat temeinic deoarece exsita riscul prezentei unei infectii in organism. -Pentru identificarea precoce a infectiilor, bolilor inflamatorii, neoplaziilor cum ar fi limfoamele (neopalzii ale nodulilor limfatici), bolilor de colagen, cum este lupusul eritematos sistemic, vasculitelor de tipul arteritei cu celule gigante, bolilor inflamatorii intestinale, osteomielitelor (iinfectii ale osului) -Pentru monitorizarea raspunsului organismului la tratament, in special cele antineoplazice sau antiinflamatoare. PCR creste brusc si la fel de brusc revine la normal in cazul in care organismul pacientilor raspunde favorabil la tratamentul instalat. Exista si un tip special de test, PCR inalt sensibil. El este indicat insa doar unei anumite categorii de pacienti- cei cu probleme cardiace si factori de risc pentru aparitia unor astfel de probleme. Acets test poate furniza informatii cu valoare predictiva referitoare la riscul de aparitie a evenimentelor cardiace (infarct miocardic). Principiul testului este acela ca procesele inflamatorii acute lezeaza endoteliul vascular (stratul fin de celule care captuseste suprafata interna a vaselor) si creeaza conditii favorabile aparitiei unui atac ischemic. Deoarece nivelul PCR poate fi crescut datorita unui numar mare de factori, nu se poate afirma cu exactitate ca exista o cardiospecificitate, chiar daca o concentratie de peste 2,4 mg/dl a fost asociata cu un risc dublu de aparitie a unor evenimenete coronariene, comparativ cu o concentratie de sub 1 mg/l. Totusi, specialistii sunt inca rezervati in a corela valorile PCR cu probabilitatea pacientilor de a suferi un infarct miocardic. PCR este o substanta care se gaseste in plasma. Pentru determinarea concentratiei ei medicul va trebui sa recolteze o proba de sange. Recoltarea implica : -Localizarea unei vene superficiale din care se va recolta sangele (de cele mai multe ori cele mai accesibile sunt venele de la nivelul antebratului sau fetei dorsale a mainilor). -Plasarea unui garou deasupra zonei din care se va recolta. Astfel se va bloca curgerea sangelui pentru o scurta perioada de timp. Vena se umple cu sange, isi mareste dimensiunile si poate fi abordata mult mai usor. -Zona de punctie este dezinfectata cu alcool sanitar sau cu un alt antiseptic -Se introduce usor acul in vena si se recolteaza cantitatea necesara de sange. Acul are atasat la capatul extern o seringa sau un tub ai carui pereti au substante anticoagulante. -Cand tubul este aproape plin se desface garoul pentru a repermeabiliza circulatia. -La sfarsit se trage rapid acul iar peste zona punctionata se plaseaza un tampon de vata cu alcool sanitar. Se tine apasat timp de cateva minute pana cand se opreste sangerarea. Recoltarea probei se poate face mai greu sau mai usor in functie de calibrul venelor pacientului, acestea diferind foarte mult de la individ la individ. Cum simte pacientul procedura

Exista posibilitatea ca aceasta procedura sa creeze un anumit disconfort pacientului : garoul poate fi prea strans, iar la introducerea acului in vena se simte o usoara intepatura (intensitatea ei variaza in functie de pragul dureros al fiecarui pacient). In urma recoltarii sangelui se va determina concentratia exacta a PCR, in maxim 24 de ore. Valorile normale variaza foarte mult in functie de fiecare laborator. In conditii bazale, in absenta vreunui proces acut in organism, nivelurile de PCR nu sunt detectabile. Se accepta ca normal un PCR intre 0- 1.0mg/dl sau sub 10mg/l. Orice determinare ce depaseste aceste valori este sugestiva pentru o inflamatie acuta sau infectie si pacientul trebuie investigat. PCR inalt sensibil poate avertiza cu privire la un risc de aparitie a unor evenimente cardiace in viitorul pacientului. In ciuda faptului ca nu exista o corelatie exacta intre valorile PCR si risc, se considera ca pacientii cu un PCR sub 1mg/dl au cel mai scazut risc coronarian, cei cu PCR intre 1- 3mg/dl au un risc mediu, iar cei cu PCR bazal (in absenta unei inflamatii/ infectii demonstrate si evidente din punct de vedere clinic) de peste 3mg/dl au cel mai mare risc de aparitie a problemelor cardiace coronariene (inclusiv infarct miocardic acut). Exsita o serie de boli sau medicamente care modifica nivelul PCR, de aceea rezultatele testului trebuie interpretate in context clinic si analizate doar de catre medicul curant, acesta fiind cel care cunoaste pacientul si istoricul sau medical cel mai bine. Cele mai frecvente boli in care PCR este crescut sunt : bolile tesutului conjunctiv (lupus eritematos sistemic, sclerodermie, poliartrita), tuberculoza, pneumonii, orice tip de infectie, infarctul miocardic acut, boala inflamatorie intestinala, diverse neoplazii, dar si multe altele. Rezultatele testului pot fi neconcludente intr-o serie de situatii, cum ar fi : -Efectuarea unor activitati fizice intense anterior recoltarii probei -Administrarea de anumite medicamente precum anitconceptionale orale, antiinflamatoare nesteroidiene (cum este aspirina sau ibuprofenul), corticosteroizi, hipolipemiante (statine), tratamentul hormonal de orice tip. -Existenta unui dispozitiv contraceptiv intrauterin -Sarcina -Obezitatea. Datorita acestei observatii, specialistii nu recomanda si nu efectueaza testul (determinare PCR) pacientilor care se afla in oricare din grupele amintite. Deretinut ! Testul inalt sensibil de determinare a PCR poate oferi informatii cu privire la posibiliattea existentei unui episod coronarian in viitorul pacientului, insa nu este un test foarte exact. El devine util daca informatiile oferite sunt analizate si corelate cu altele, cum ar fi determinarea colesterolului, in special a fractiunii LDL. Aceste teste pot sa ofere o imagine mai generala asupra riscului coroarian al pacientului decat simpla determinare a PCR. Un nivel ridicat al PCR anterior efectuarii unei interventii chirurgicale poate fi un factor de prognostic referitor la aparitia unei infectii postoperatorii. De aceea se recomanda efectuarea acestui test anterior tuturor interventiilor si procedurilor invazive. Analizarea periodica a PCR poate fi utila in monitorizarea raspunsului la tratamentul antiinflamator, antineoplazic sau, dupa caz, antiinfectios. Desi PCR este crescuta in majoritatea bolilor tesutului conjunctiv, ea pot fi in limite normale in unele cazuri de poliartrita reumatismala si chiar lupus (acesta lucru nu a fost inca pe deplin explicat). Deci, un nivel normal al PCR nu exclude o inflamatie. Un PCR crescut, in absenta unor semne si simptome clince de infectie poate fi indicator pentru alte procese patologice (nu doar simple inflamatii), cum ar fi degenerarea

maculara sau chiar cancere de colon. Acesti pacienti trebuie investigati suplimentar pentru a se identifica din timp o problema ce poate fi destul de grava. Proteina C reactiva este o proteina plasmatica sintetizata de ficat si de adipocite (celulele grase ale organismului) numita de specialisti « proteina de faza acuta » deoarece apare in cadrul proceselor inflamatorii acute. Este un marker al inflamatiei organsimului, nivelul ei creste foarte mult in cadrul acestor situatii. Testele paraclinice care sunt realizate pentru a determina concentratia acestei proteine sunt teste hematologice foarte utile clinicianului si care nu sunt grevate de complicatii importante pentru pacient. PCR creste in infectii, dar si in acutizari ale unor boli cronice sau la debutul unor boli ce in timp se vor croniciza. Proteina incepe sa creasca la 6 ore de la debut si atinge un maxim la 48 de ore. Nivelul ei (reflectat prin concentratia serica) este influentat de rata de producere a acesteia de catre ficat. Cu exceptia insuficientei hepatice nu exista alti factori care sa interfere cu productia normala a PCR. Desi concentratia PCR este un indicator important al unei inflamatii, ea nu da nici un fel de informatii cu privire la localizarea procesului inflamator. Pentru a se stabilii sursa inflamatiei trebuie sa se realizeze investigatii suplimentare.

Punctia trofoblastica – Metoda invaziva de diagnostic
- Intre saptamana 10 si 12 este momentul optim, in rest apar procente mari de avort. - Sub 9 saptamani avort spontan 13% din cazuri. - Intre 9-11 saptamani 4% avort spontan. - Dupa 12 saptamani 12% pierdere fetala. - Infectii vaginale sau cervicale manifeste. - Spasm vaginal. - Distorsiuni anatomice severe. Punctia trofoblastica este cunoscuta mai ales sub denumirea din limba engleza de Chorionic Villus Sampling (CVS). Mai putin cunoscut este faptul ca a fost introdusa pentru prima data in China (1975) pentru determinarea foarte precoce a sexului copilului. Are drept principiu extragerea cu ajutorul unui cateter foarte fin a unui fragment de tesut trofoblastic (corion sau viitoarea placenta) care va fi cariotipat ulterior. - Exista doua modalitati de abordare a tesutului trofoblastic: calea transabdominala si calea transcervicala. - Calea transcervicala foloseste un cateter care este introdus prin orificiul cervical si patrunde pana la nivelul marginii corionului (trofoblastului), fara a se leza membranele (corionica sau amniotica). Totul se face sub ghidaj echografic. - Calea trans abdominala foloseste un ac de calibrul 22 care ajunge tot sub control ultrasonografic in zona corionului frondos. (viitoarea placenta) de unde se aspira. Studii citogenetice in cazul cand rezultatele la triplul test, testul quadruplu sau la testul integrat indica un risc crescut de trisomie 21, trisomie 18. Antecedente in familie sau copii cu defecte cromozomiale. Avorturi spontane recurente. Translocatii echilibrate la unul dintre parinti. Varsta materna inaintata.

-

La cerere. Se mai pot face si alte tipuri de determinari (moleculare, biochimice).

Complicatii: - Avort spontan. - Corioamniotita. - Sensibilizare Rh. - Ruptura trofoblastica cu hemoragie. Dificultati: - Culturi celulare corecte in 98% din cazuri. - Succesul procedurii cu prelevare adecvata de tesut 95% din cazuri.

Recoltarea produselor biologice pentru analize (recoltarea urinei, a sangelui, a materiilor fecale, a secretiilor)
Recoltarea urinei Pentru precizarea diagnosticului, medicul consultant recomanda aproape totdeauna si un examen de urina. Analiza urinei se face nu numai in bolile aparatului urinar ci si in bolile altor organe. Recoltarea urinei se poate face atat la nivelul laboratorului cat si la domiciliu. In raport cu analiza solicitata se recolteaza fie urina de dimineata, fie urina din 24 de ore. Persoanele indiferent de sex, care recolteaza urina la domiciliu, in vederea analizelor curente, trebuie sa respecte urmatoarele indicatii: - Recipientul (borcanul sau sticla) in care se recoltaza urina sa fie perfect curat, spalat cu apa si soda si apoi clatit cu apa multa. Sticlele nespalate in care au fost bauturi alcoolice, otet, ulei, sucuri de fructe, ape minerale, siropuri, medicamente, detergenti pot sa falsifice rezultatele analizelor. Se intelege ca si dopul sticlei trebuie sa fie curat, fara urme de substante chimice. - Se va recolta urina proaspata de dimineata, imediat dupa desteptare, direct in recipient. Cantitatea minima necesara de urina este de 100 ml. Nu are importanta faptul daca o persoana a mai urinat in timpul noptii. - Pe sticla se va lipi o eticheta cu numele bolnavului si varsta. - Daca medicul suspecteaza o infectie urinara, recomanda bolnavului sa faca o urocultura. In aceasta situtatie, urina se va recolta tot dimineata in conditii de sterilitate, intr-un vas steril procurat de la laborator, iar in lipsa acestuia, intr-o sticla de 100 ml care a fost dezinfectata impreuna cu dopul sau prin fierbere timp de 30 minute. Inainte de urinare se va face o toaleta a organelor genitale cu apa si sapun pentru indepartarea eventualilor microbi. Tot in acest scop se recomanda ca urina sa se recolteze numai dupa ce prima parte a urinei, care a spalat canalul urinar, a fost aruncata la closet.
In cazul in care este necesara recoltarea urinei din 24 ore se va proceda astfel: se goleste vezica urinara, dimineata la ora 6. Incepand de la aceasta ora, se recolteaza toata urina pana a doua zi la ora 6. Pentru a nu se pierde din cantitatea de urina se recomanda sa se urineze separat, inainte de scaun. Se masoara apoi volumul urinei

din 24 de ore si se noteaza. Apoi se amesteca urina (in cazul in care a fost recoltata in mai multe sticle) se agita si pentru laborator se opreste numai o cantitate de 100200 ml, iar restul se arunca. - Cand persoana care colecteaza urina lucreaza, este elev sau student, urina din 24 de ore se poate recolta intr-o zi de repaus. - Copii mici care nu pot urina direct in sticla, vor urina numai in olita de noapte sau intr-un borcan care a fost sterilizat mai intai prin fierbere. Apoi urina va fi pusa intr-o sticla sterila care va fi adusa la laborator. - Pe timpul recoltarii urina se va tine la rece iar vara se va pastra la frigider, pentru a nu se altera. Cand cantitatea de urina este mai mare de un litru, se va recolta in mai multe sticle sau intr-un borcan mai mare. - Femeile vor specifica daca urina a fost recoltata in perioada menstruala sau daca au utilizat ovule cu medicamente cu 24 de ore inainte de analiza. - Se va comunica laboratorului daca bolnavul este sub tratament si ce medicamente a folosit. - Inainte de analize cu circa 24 ore nu se vor consuma cantitati mari de lapte sau derivate din lapte care tulbura urina si produc o crestere a calciului din urina. De asemenea, persoanele care urmeaza un regim fara sare trebuie sa comunice laboratorului pentru a se cunoaste de ce cantitatea de sare din urina este scazuta. - Nu se va transporta urina la laborator in borcan fara capac sau cu capac neinchis ermetic, deoarece exista riscul scurgerii de urina si contaminarii altor persoane cu microbi sau virusuri prezente in urina. In situatia in care unele persoane nu pot urina, la indicatia medicului, urina se poate recolta cu ajutorul unei sonde de cauciuc numai de catre personalul medical. Recoltarea sangelui Sangele se recolteaza, de obicei, in spital sau policlinica dar poate fi recoltat si la domiciliu de catre un cadru medical daca situatia o cere. S-a demonstrat ca unele analize sunt influentate de alimentatie, altele nu. Deoarece nu se cunoaste ce fel de analize sunt indicate de catre medic, se recomanda ca recoltarea sangelui sa se faca pe nemancate. Seara se va manca mai devreme si putin, fara grasimi, caci o alimentatie bogata in grasimi produce o tulbureala a serului, fenomen care poate falsifica rezultatele analizelor. Persoanele care obisnuiesc sa manance dimineata este bine sa-si ia cu ele un pachetel cu alimente pentru a manca imediat dupa recoltarea sangelui. Nu se recomanda efectuarea analizei de sange la persoanele care vin de la distante mari cu trenul sau masina, obosite, nedormite, nervoase; in aceste situatii rezultatele analizelor pot prezenta abateri de la normal. Cand sangele este recoltat la distante mari de laborator (dispensare comunale, santiere, etc.) va fi expediat in aceeasi zi la laborator sau se va pastra la frigider pana la expediere. Transportul sangelui se va face in flacoane sau eprubete astupate bine cu dopuri de pluta sau de cauciuc, nu cu dopuri de vata, care pot absorbi tot sangele. Flaconul cu sange nu va fi agitat, deoarece se pot distruge globulele rosii. Recoltarea materiilor fecale Analiza materiilor fecale este indicata pentru descoperirea bolilor digestive de natura microbiana (febra tifoida, dizenterie, intoxicatie alimentara etc.) sau de natura parazitara (oua de paraziti intestinali), precum si pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor. Recoltarea materiilor fecale pentru analiza oualor de paraziti se face in recipiente speciale, primite de la laborator. In lipsa acestora, se pot recolta in recipiente sau vase din material plastic, sticla sau material, bine spalate si bine inchise cu capace sau dopuri. Sunt bune cutiile din material plastic

sau sticlele ramase de la medicamente. Nu se vor recolta materii fecale in cutii de carton, cutii de chibrituri, etc. intrucat exista riscul infectarii persoanelor care transporta si prelucreaza aceste materiale. Vor fi recoltate materii fecale proaspete, emise dimineata. Daca nu este posibil (mai ales la copii), produsul se va recolta si seara si va fi pastrat la rece pentru a nu fermenta. (Nu se vor pastra materiile fecale in frigider caci exista riscul infectarii alimentelor). Din scaunul proaspat, eliminat la closet pe o hartie sau pe un carton curat, cu o lopatica de lemn sau de material plastic, se recolteaza cateva grame (cat un degetar) de materii fecale si se depun in recipientul pregatit dinainte. La copii mici, materiile fecale se vor recolta din oala de noapte care in prealabil a fost bine spalata. In caz de constipatie, materiile fecale se vor recolta dupa luarea unui purgativ usor (laxativ). Se va avea grija ca materialele fecale sa nu se amestece cu apa sau urina. Dupa ce pe recipient se va nota numele bolnavului si varsta, se va ambala in hartie si va fi transportat cat mai repede la laborator. Este indicat ca fiecare persoana, mai ales in caz de boala, sa observe si aspectul scaunului: daca este colorat si ce culoare are, sau daca este necolorat, albicios, daca are urme de sange etc. In cazul in care in scaun se observa viermisori sau fragmente suspecte de viermi intestinali acestia vor fi recoltati cu o pensa si introdusi intr-un vas de sticla sau de material plastic prevazut cu capac care se inchide ermetic. Pentru ca acesti paraziti sa nu se usuce si sa se altereze, se va turna peste ei spirt sanitar, apa de colonie sau apa sarata si dupa aceea vor fi transportati la laborator. Nu se vor transporta parazitii in hartie, in vata, deoarece exista pericolul de infestare a persoanelor care executa analizele. Cand bolnavului i se recomanda coprocultura (cercetarea microbilor din scaun) el va solicita un recipient special, sterilizat, de la laborator. Recoltarea materiilor fecale se va face ca si pentru ouale de paraziti. Nu se va utiliza insa nici un medicament (antibiotice, sulfamide, Mexaform, etc.) inainte de analiza care ar putea distruge microbii din scaun. La recoltarea materiilor fecale pentru cercetarea sangelui (hemoragii oculte) sau pentru cercetarea digestiei alimentelor bolnavul va urma un regim alimentar special, recomandat de medic si nu se va lua nici un medicament cu 24 de ore inainte de analiza. Analiza materiilor fecale este obligatorie pentru urmatoarele categorii de persoane: cele care lucreaza in sectorul alimentatiei publice, copii care merg la gradinite, crese, bolnavii care au suferit de boli infectioase digestive (febra tifoida, dizenterie, holera etc.), calatorii care au sosit din tarile in care exista boli infectioase digestive. Recoltarea secretiilor Recoltarea secretiilor (oculare, nazale, bucale, vaginale, ale canalului urinar, etc.) se face, de obicei, in laborator. In acest scop, bolnavul trebuie sa stie urmatoarele: - nu se va incepe nici un tratament intern sau extern cu antibiotice inainte de recoltarea secretiilor. - de asemenea, in ziua recoltarii nu se vor face spalaturi, gargara sau irigatii cu substante dezinfectante care ar putea distruge temporar microbii din secretiile respective. - secretia uretrala (a canalului urinar) se recolteaza in laborator inainte de urinarea de dimineata, deoarece urina poate spala canalul de eventualii microbi cauzatori de

boli. - la femei, secretia uretrala si vaginala se recolteaza la cabinetul de ginecologie. - in plus, persoanele respective trebuie sa fie in masura sa informeze medicul, de cand prezinta secretia, daca aceasta este in legatura cu raporturile sexuale si daca au facut tratament cu antibiotice. - recoltarea secretiei gastrice si duodenale se face numai in spital sau in laborator cu ajutorul unui tub special de cauciuc introdus in stomac si numai dimineata. Pentru aceasta, inainte de recoltare nu se mananca, nu se bea si nu se fumeaza. persoanele care poarta proteza dentara mobila trebuie sa si-o scoata caci in timpul manevrei de introducere a tubului in stomac, proteza se poate deplasa si patrunde in fundul gatului, cu pericol de asfixiere. - atat in spital cat si la domiciliu, sputa se recolteaza de catre bolnav intr-un borcan cu gura larga, steril care se procura de la laborator. Nu se va recolta saliva (scuipatul) ci secretia care se elimina in timpul tusei.

Sindromul TORCH
Toxoplasmoza este o boala parazitara determinata de Toxoplasma gondii.Forma congenitala se manifesta prin encefalomielita, hidrocefalie, convulsii, varsaturi explozive, grave (expresie directa a suferintei neurocerebrale). De asemenea apar si edeme generalizate, icter, defecte osoase si corioretinita. Boala se transmite fatului indiferent de momentul contactarii parazitozei, insa difera incidenta transmiterii: in trimestrul 1 incidenta de transmitere transplacentara este mica (aproximativ 15%) insa riscul teratogen este maxim. In trimestrul 3 incidenta este mare (65% din infectii se transmit transplacentar) insa nou-nascutul este adesea asimptomatic sau paucisimptomatic. Datorita riscului mare de malformatii, in cazul infectiei in trimestrul 1, femeia are ca prima optiune incheierea sarcinii (avort terapeutic). Daca acest lucru nu se doreste, se poate incerca tratamentul cu sulfadiazina, pirimetamina si acid folic. Nou nascutul simptomatic se trateaza cu spiramina. Rubeola este o infectie virala determinata de virusul rubeolic, ce apare de cele mai multe ori in copilarie sub forma unor eruptii generalizate cu evolutie, de cele mai multe ori benigna. Contactata in cursul sarcinii infectia are consecinte grave, fiind incriminata in aparitia unor malformatii congenitale importante: oculare, auditive (chiar si surditate), cardiace, viscerale (hepatice, cerebrale, osoase). Alte semne si simptome ale infectiei congenitale sunt prematuritatea, greutatea mica la nastere, trombocitopenia neonatala, anemie si hepatita. Riscul maxim este in trimestrul 1, in etapa de organogeneza embrio-fetala si afectarea poate fi atat de grava incat sa determine avort spontan sau moartea intrauterina. Viitoarele mame sunt sfatuite sa isi faca vaccinul antirubeolic in perioada preconceptionala sau la inceputul sarcinii. Tratamentul nou-nascutilor este adresat in principal complicatiilor: cardiopatiile congenitale si cataracta pot fi rezolvate chirurgical, insa prognosticul nou-nascutilor ramane rezervat.
Infectia cu cytomegalovirus in cursul sarcinii implica un risc foarte crescut de malformatii la fat (cu cat sarcina este in faza mai mica). Studiile au demonstrat ca in tarile dezvoltate 8% din femei contacteaza infectia in timpul sarcinii si jumatate din ele o transmit produsului de conceptie. 20-40% din nou nascuti prezinta simptome importante: pneumonie, afectiuni gastrointestinale, oftalmologice si neurologice. Virusul poate fi transmis si postpartum- prin laptele matern. Cele mai frecvente manifestari ale infectiei intrauterine sunt: retard in cresterea intrauterina cu greutate

mica la nastere, microcefalie, purpura si petesii, convulsii, hepatoslenomegalie, afectiuni ale sistemului nervos central. Unele cazuri pot fi fatale, insa majoritatea nou-nascutilor supravietuiesc in prezenta unui tratament suportiv adecvat. Aproximativ 80% dintre acestia dezvolta insa complicatii in primul an de viata: surditate, tulburari de vedere si retard mental. Copiii care sunt asimptomatici la nastere se pot confrunta tardiv cu surditate, corioretinita, tulburari de coordonare a miscarii. Infectia cu virusurile herpes simplex I si II este si ea implicata in aparitia diverselor tulburari congenitale, in functie de momentul contactarii ei. Leziunile herpetice au localizare diferita, in functie de tulpina infectanta: la nivelul regiunii orofaciale (in special HSV I) sau genitale (mai ales HSV II, insa si HSV I). Contactarea infectiei in timpul sarcinii poate determina avortul spontan, moartea intrauterina, multiple malformatii (cardiace, cerebrale) greutate mica la nastere. Infectia neonatala se datoreaza transmiterii verticale a virusului de la mama la fat prin filiera pelvigenitala, in timpul nasterii naturale. Reprezinta peste 80% din totalitatea cazurilor si se datoreaza contactului direct dintre nou nascut si secretiile genitale ale mamei. Herpesul neonatal se poate caracteriza prin manifestari cutanate, oculare si prin leziuni herpetice diseminate in sistemul nervos central. Afectarea nervoasa este sustinuta de simptome precum convulsii, tremor, letargie, iritabilitate. Rata mortalitatii este destul de crescuta, aproximativ 25%. In cazul femeilor insarcinate diagnosticate cu o astfel de infectie se recomanda operatia cezariana (daca leziunile sunt active). Daca leziunile nu sunt evidente clinic si pacienta nu are virusul prezent in secretiile vaginale, insa fost infectata la un moment dat cu acesta, se poate practica nasterea pe cale vaginala. Categoria de alte infectii « others » include: hepatita B, sifilis, infectia HIV, virusul varicelo-zosterian, fiecare avand semne si simptome specifice sau mai putin specifice, in functie de diversi factori (in principal varsta gestationala si stadiul organogenezei). Ca urmare, fiecare infectie asociaza un prognostic diferit. Unle infectii pot fi tratate eficient cu antibiotice (cum este cazul toxoplasmozei si sifilisului), altele au vaccin preventiv (in special rubeola si varicela zoster). Sindromul TORCH reprezinta de fapt acronimul medical al unei pleiade de 5 sau mai multe infectii congenitale, cel mai frecvent de natura virala, care afecteaza fatul sau nou nascutul si care i-au fost transmise acestuia intrauterin, de la mama. Cele 5 infectii sunt toxoplasmoza (T), rubeola (R), cytomegalovirus (C), herpes simplex (H) si altele (Others). Simptomatologia este de cele mai multe ori asemanatoare, indiferent de infectia propriu-zisa. Cele mai frecvente semne si simptome sunt febra, alimentatia dificila, petesiile sau echimozele la nivelul mucoaselor si/sau tegumentelor, marirea in volum a splinei, a ficatului (hepatosplenomegalie), icter (colorarea galbuie a mucoaselor, tegumentelor, conjunctivelor), tulburari de auz, anomalii la nivelul ochilor si alte simptome mai putin specifice. Toate infectiile determina afectari oculare, nervos centrale si tegumentare si se caracterizeaza in special prin aparitia: - Corioretinitei (inflamarea coroidei si a retinei oculare) - apare mai ales in infectiile cu Toxoplasma si Cytomegalovirus. - Microcefalie (tulburare in care diametrul capului este mai mic decat media normala pentru varsta si sexul pacientului). - Calcificare cerebrala focala (aparitia unor depozite de calciu in diverse regiuni ale

creierului). In general, mama are simptomatologie minora, putin exprimata clinic sau uneori doar febra moderata. Infectia este severa in cazul fatului, avand prognostic nefavorabil, iar uneori determina avortul spontan. Infectia poate sa apara oricand pe parcursul sarcinii iar transmiterea ei se face pe cale sangvina (hematogena) indiferent de trimestrul de sarcina. Datorita afectiunilor pe care le determina, este foarte importanta diagnosticarea intrauterina a sindromului TORCH. Copiii nascuti cu un astfel de sindrom vor prezenta probleme grave de sanatate: hepatosplenomegalie, corioretinita, malformatii fetale, icter, trombocitopenie, anomalii ale sistemului nervos central, infectii cerebrale, infectii ale meningelui cerebral, microcefalie, malformatii cardiace, cataracta, surditate, retard mintal, petesii (atat pe tegumente cat si pe mucoase) si diateze hemoragice cu potential fatal. In momentul actual exista o serie de teste paraclinice care pot obiectiva infectia nou-nascutului. Cel mai important este denumit simplu: testul TORCH si cuprinde de fapt un grup de analize de sange (determinari hematologice) care stabilesc prezenta anticorpilor specifici si nivelul concentratiei lor sangvine (anticorpii sunt molecule proteice secretate de sistemul imun al pacientului ca raspuns de aparare impotriva diverselor infectii). Rezultatele testului TORCH pot fi apoi confimate prin alte analize: in cazul toxoplasmozei, rubeolei si sifilisului se poate recolta LCR (lichid cefalorahidian), in cazul cytomegalovirusului diagnosticul este confrmat prin analiza urinii, iar in cazul infectiei cu herpes simplex se recomanda recoltarea de probe biopsice tisulare. Testul nu necesita o pregatire speciala a pacientului. Procedura este lipsita de complicatii, insa poate exista riscul de aparitie locala a unor mici hematoame sau celulitei (inflamarea tesutului celular) ca urmare a punctionarii tegumentelor. Testul este considerat negativ daca nivelul de IgM este normal. IgM sunt anticorpi directionati impotriva particulelor virale si reprezinta cel mai frecvent tip de anticorpi din organismul nou nascutului. Rezultatele sunt pozitive cand IgM depasesc semnificativ concentratiile acceptate ca fiind normale.

Testarea fertilitatii - Teste de infertilitate
Generalitati Testele de infertilitate se fac pentru a determina cauzele datorita carora un cuplu este infertil. Testele detecteaza daca problema se afla la nivelul sistemului reproducator masculin, al celui feminin sau al ambelor. Se poate face o varietate de teste, inclusiv examenul fizic, analiza lichidului seminal, teste de sange si proceduri speciale. Cand ar trebui sa se testeze o persoana?
Inainte de a face testele de infertilitate, trebuie incercate alte metode de determinare a fertilitatii pentru a identifica perioada optima in care o femeie poate sa ramana insarcinata. Fertilitatea maxima la femeie este in timpul ovulatiei si cu una

sau doua zile inaintea ovulatiei. Unele cupluri isi dau seama ca pur si simplu au ratat zilele cele mai fertile in momentul incercarilor de a concepe. Femeile ar trebui sa tina evidenta ovulatiilor si ciclurilor menstruale. Aceasta evidenta va fi utila personalului medical in luarea deciziei de a face teste de infertilitate. Decizia de a face teste de infertilitate ar trebui luata in considerare in cazul in care: - persoana respectiva observa existenta unei probleme fizice, cum ar fi absenta ejacularii sau a ovulatiei sau tulburari de menstruatie - pacienta are in istoricul ei medical sarcini pierdute repetate sau boala inflamatorie pelvina - persoana respectiva in varsta de peste 30 de ani esueaza in incercarile de a concepe timp de 6 luni, fara folosirea metodelor de contraceptie - persoana respectiva cu varsta cuprinsa intre 20 si 30 de ani esueaza in incercarile de a concepe timp de un an sau mai mult fara sa foloseasca metode de contraceptie. Sunt testele de infertilitate dureroase? Unele dintre teste (cum ar fi analiza spermei, examenul fizic si testele de sange) nu sunt dureroase. In schimb, unele proceduri (cum ar fi biopsia, laparoscopia si histerosalpingograma) pot provoca durere sau disconfort. Sunt testele costisitoare? Testele de infertilitate pot fi costisitoare si extrem de stresante. Necesitatea de a monitoriza comportamentul sexual in mod regulat si de a raporta rezultatele doctorului (uneori chiar la cateva ore dupa un contact sexual) poate fi stanjenitoare. Inainte de efectuarea testelor de infertilitate, trebuie discutat cu partenerul de viata in legatura cu cat de multe teste planuieste sa-si faca persoana respectiva. Uneori nu poate fi identificata o cauza de infertilitate si de aceea este adesea util sa se stabileasca o limita a numarului de teste sau a perioadei de timp alocate testarilor. Factori de risc Riscurile depind de testul respectiv. Teste uzuale, cum ar fi analiza spermei (spermograma), testele de sange si ecografia implica mai putine riscuri decat cele invazive, cum ar fi histeroscopia si laparoscopia. Unde se fac testele de infertilitate? Multe teste de infertilitate, inclusiv examenul fizic, anamneza si testele de sange pot fi facute la cabinetul sau clinica doctorului de catre un obstetrician sau un endocrinolog specializat in probleme de fertilitate. Testele initiale pot fi efectuate de catre internist sau de catre doctorul de familie. La barbati testarea poate fi efectuata de catre medicul urolog. Unele teste se efectueaza in sala de operatie. Care sunt beneficiile testelor de infertilitate? Problema care cauzeaza infertilitatea poate fi descoperita si tratata in timpul testarilor; de exemplu, o trompa uterina infundata poate fi deblocata in timpul efectuarii unei histerosalpingograme. Uneori testele nu pot identifica o cauza de infertilitate si nu toate problemele de

infertilitate pot fi tratate. Tratamentul infertilitatii la barbati inregistreaza mai putine reusite decat in cazul femeilor. Cu toate acestea, un cuplu poate totusi sa procreeze prin intermediul tehnologiei de reproducere asistata destinata tratamentului infertilitatii de cauza masculina si feminina. Care sunt testele efectuate initial? Anamneza Atat barbatii cat si femeile sunt supusi anamnezei. In timpul efectuarii anamnezei, doctorul pune intrebari legate de comportamentul sexual (inclusiv metodele contraceptive folosite), eventuala existenta a unor boli cu transmitere sexuala, medicatia utilizata si consumul de cofeina, tutun, alcool si droguri ilegale (cum ar fi marihuana). Evolutia in timp a ciclului menstrual si modelul de aparitie vor fi evaluate. In cazul in care se suspecteaza o boala cu transmitere sexuala, pot fi afectuate teste suplimentare. Examenul fizic Atat barbatii cat si femeile sunt supusi acestei examinari. Examenul fizic complet atat al persoanei in cauza cat si al partenerului este efectuat de catre doctor in vederea determinarii starii generale de sanatate si detectarii eventualelor cauze evidente de infertilitate. Examenul fizic la femeie se efectueaza de obicei intr-un cabinet medical si include examinarea pelvina si testul Papanicolau. Examenul fizic la barbat se efectueaza de obicei intr-un cabinet medical si presupune si examinarea testiculelor. Spermograma (analiza spermei) Acest test se face numai la barbati. Spermograma masoara volumul spermei, numarul de spermatozoizi, forma spermatozoizilor (procentul de spermatozoizi care par a fi normali din punct de vedere al formei), motilitatea spermatozoizilor (masurata de asemenea in procente) si numarul de leucocite prezente in sperma. Teste de sange sau urina Aceste teste se efectueaza atat la femei cat si la barbati. Mai multe teste de sange sau urina pot fi efectuate, in functie de cauza suspectata ce sta la baza producerii infertilitatii. Testele pentru determinarea hormonului luteinizant (LH) si progesteronului pot fi efectuate pe parcursul ciclului menstrual pentru a detecta prezenta sau absenta ovulatiei. Aceste teste se efectueaza la femei. Pentru detectarea producerii ovulatiei sunt disponibile teste pentru determinarea LHului urinar, care se pot efectua la domiciliu. Uneori se monitorizeaza temperatura bazala a corpului la femeie impreuna cu determinarea valorilor hormonului luteinizant pentru a detecta momentul producerii ovulatiei. Hormonul luteinizant poate fi masurat si la barbat pentru a vedea daca problema sa de infertilitate este produsa de o afectiune a glandei pituitare (hipofiza). Pentru detectarea problemelor hormonale tiroidiene care pot impiedica aparitia ovulatiei se pot efectua teste pentru evaluarea functiei tiroidiene. Prolactina, hormon produs de glanda hipofiza, poate fi masurata in cazul in care pacienta prezinta tulburari de menstruatie sau alte probleme care pot afecta ovulatia. Determinarea ocazionala a hormonului stimulator folicular (FSH) poate fi utilizata pentru evaluarea rezervei ovariene a pacientei (numarul de foliculi din care se dezvolta si se elimina in fiecare luna cate un ovul). Totusi, multi medici pun la indoiala relevanta determinarii FSH-ului pentru evaluarea infertilitatii. La barbati se poate efectua un test pentru determinarea nivelului

de testosteron cu scopul de a afla daca problema de infertiliatate este cauzata de o afectiune la nivelul testiculilor sau la nivelul glandei hipofize. Un nivel mic al testosteronului plasmatic poate fi cauza numarului mic de spermatozoizi determinat in cadrul unei spermograme. Se pot efectua si teste pentru detectarea bolilor cu transmitere sexuala. Printre acestea se numara si efectuarea unor teste urinare sau evaluarea unor mostre de tesut de la nivelul colului uterin sau al uretrei. Testul postcoital Acest test se face la femei. Testul postcoital analizeaza mucusul cervical dupa un contact sexual pentru a determina daca spermatozoizii sunt vii si capabili de o motilitate normala prin mucus. Acest test trebuie efectuat cu o zi inainte sau chiar in ziua ovulatiei. Doctorii contesteaza relevanta testului postcoital. Nu este un bun indicator al fertilitatii si adesea nu se efectueaza. Monitorizarea la domiciliu Se face numai de catre femei. Pentru a detecta momentul producerii ovulatiei sunt disponibile teste pentru determinarea LH-ului urinar la domiciliu. Uneori se monitorizeaza temperatura bazala a corpului o data cu determinarea nivelului hormonului luteinizant pentru a detecta momentul ovulatiei. Cum se procedeaza in cazul in care in urma efectuarii testelor nu se identifica nici o cauza? In cazul in care in urma efectuarii testelor initiale nu se identifica nici o cauza, la femei se pot efectua unul sau mai multe dintre urmatoarele teste: Ecografia pelvina Ecografia pelvina evalueaza marimea si structura uterului si a ambelor ovare. Poate monitoriza de asemenea starea si marimea ovarelor in timpul tratamentului infertilitatii. Histerosalpingograma Histerosalpingograma reprezinta o radiografie care evidentiaza interiorul uterului, trompele uterine si zonele inconjuratoare. Radiografiile pot evidentia un blocaj la nivelul trompelor uterine care poate impiedica ovulul sa ajunga la nivelul uterului sau sperma sa ajunga la nivelul trompei uterine si sa se produca astfel fecundarea. Acest test poate detecta de asemenea interiorul uterului, care datorita unei afectiuni poate impiedica un ovul fecundat sa nideze (sa se implanteze) la nivelul sau. Uneori anumite instrumente pot fi utilizate in timpul efectuarii procedurii pentru a dezobstructiona blocajul. Sonohisterograma este un alt test pe baza de radiografie care foloseste substanta de contrast pentru a examina organele reproducatoare feminine. Biopsia endometriala Biopsia endometriala presupune prelevarea unei mostre de la nivelul suprafetei interne a uterului (endometru) pentru a determina daca la nivelul endometrului se produc modificarile normale ciclice care au loc in cadrul unui ciclu menstrual. Laparoscopia reprezinta examinarea organelor feminine pelvine (uter, trompe uterine si ovare) folosind o camera video minuscula inserata in abdomen printr-o mica incizie. Aceasta procedura este folosita pentru diagnosticarea unor afectiuni precum chisturile, bandeletele de tesut fibros (aderente), fibroza si eventualele infectii care pot afecta fertilitatea. Laparoscopia poate fi de asemenea folosita pentru extragerea chisturilor sau excrescentelor sau pentru tratamentul unor afectiuni precum endometrioza. Aceasta interventie se face de obicei cu anestezie generala.
Ce teste suplimentare se pot efectua?

In cazul in care histerosalpingograma, laparoscopia sau biopsia endometriala nu evidentiaza o cauza a infertilitatii sau daca tratamentul infertilitatii a esuat, unul sau mai multe dintre testele urmatoare sunt uneori efectuate: Ecografia la barbati Ecografia utilizeaza unde acustice pentru a forma o imagine a structurilor din interiorul corpului. Poate fi efectuata pentru a vedea daca o anumita afectiune la nivel testicular impiedica formarea si eliberarea normala a spermei. Ecografia la femei poate fi efectuata pentru detectarea tumorilor fibroide la nivel uterin sau a chistelor ovariene. Teste pentru detectarea anticorpilor plasmatici. Se fac atat la femei cat si la barbati. Aceste teste se pot face pentru detectarea anticorpilor antispermatici in sange, sperma sau secretiile vaginale. Doctorii contesta relevanta testelor de detectare a anticorpilor pentru determinarea cauzelor infertilitatii. Histeroscopia Se efectueaza la femei. Reprezinta examinarea mucoasei uterine folosind o camera video minuscula inserata prin vagin si colul uterin pana la nivelul uterului (endometru). Histeroscopia este utila pentru diagnosticul afectiunilor endometriale. Poate fi de asemenea utilizata pentru indepartarea excrecentelor anormale sau pentru prelevarea mostrelor de tesut (biopsie). Cariotipul (analiza cromozomiala) sau testul genetic Se efectueza atat la femei cat si la barbati. Cariotipul este o analiza de sange care examineaza structura materialului genetic (cromozomii) de la nivel celular pentru detectarea eventualelor anomalii. Unele anomalii genetice interfera cu procesele necesare conceptiei. Testele genetice se pot efectua in scopul determinarii cauzelor infertilitatii. Biopsia testiculara Se efectueaza la barbati. Rareori, se poate efectua o biopsie testiculara pentru a evalua productia de sperma de la nivel testicular.

Testarea genetica pentru coreea Huntington
Decizia pentru efectuarea analizei de detectare a bolii Huntington este personala. Exista motive emotionale, financiare si familiale, care pot influenta pro sau contra aceasta decizie. Motive pentru efectuarea analizei: - dorinta pacientului de a sti daca va avea sau nu boala, pentru a se putea pregati, atat el cat si familia sa, in cazul in care testul este pozitiv (adica gena este mutanta) - dorinta pacientului a afla, deoarece rezultatul va afecta decizia sa de a se casatorii si de a avea copii - in cazul in care frica pacientului de a nu sti daca va dezvolta sau nu boala, este mai greu de suportat decat certitudinea de a sti adevarul - in cazul in care plata analizei este acoperita de asigurarea medicala sau pacientul este dispus sa plateasca pentru ea. - in cazul in care pacientul ar fi devastat de un rezultat pozitiv (adica pacientul are gena respectiva schimbata); pacientul prefera sa traiasca fara certitudinea ca intr-o zi va dezvolta boala Huntington - in cazul in care pacientul este ingrijorat de modul in care testul ii va afecta relatiile interumane; spre exemplu, daca rezultatul este negativ (adica nu are gena schimbata) pacientul se va simti vinovat daca fratii, surorile ori copiii

sai sunt afectati; sau se poate simti furios ca doar el este afectat in familia sa - daca analiza este scumpa si costul testului nu este acoperit prin asigurare medicala - daca pacientul este ingrijorat de posibilitatea de a fi supus discriminarilor la servici sau la casa de asigurari, in cazul in care asigurarea plateste testarea - daca pacientul considera ca nu are nici un rost sa stie, deoarece nu va putea schimba lucrurile nici prin stilul de viata si nici prin tratament preventiv al bolii. Se preleveaza o proba de sange, care este apoi studiata in vederea detectarii genei mutante. Ca si parte a testarii, un membru apropiat al familiei - preferabil un parinte - va da, de asemenea, sange pentru testare. ADN-ul pacientului este analizat in vederea detectarii bolii. Testarea unui membru al familiei, poate fi de asemenea importanta, in cazul in care ADN-ul pacientului este neobisnuit in vreun fel sau altul. Cu toate ca acest test este destul de corect, nici o analiza nu este 100% sigura. De asemenea, daca rezultatul analizei este pozitiv (purtator al genei mutante), testul nu poate preciza momentul dezvoltarii bolii Huntington sau rapiditatea cu care boala va avansa. Boala Huntington este o afectiune rara, ce cauzeaza distrugerea unor parti din creier sau degenerarea acestora. Se mai numeste si coreea Huntington. Boala provoaca miscari rapide si smucite, dementa si pierderea abilitatilor mentale. Boala provoaca, de asemenea, tulburari ale personalitatii, tulburari comportamentale, pierderi de memorie. Simptomatologia se dezvolta, de obicei, dupa 40 de ani. Nu exista tratament curativ(pentru vindecarea completa) al bolii. Exista medicamente ce pot ajuta la controlul miscarilor involuntare si a tulburarilor de comportament. Boala Huntington este cauzata de o mutatie a unei gene (una sau mai multe dintre componentele unei gene din ADN este modificata, astfel ca functia ei este alterata si rezulta asa numita gena mutanta). Daca unul din parintii unui individ are boala, sansa ca individul sa mosteneasca gena mutanta si boala, este de 50%. Totusi nu se stie momentul exact al debutului bolii Huntington. Unii oameni pot transmite gena modificata copilului inainte de a afla ca au aceasta gena afectata. O analiza a sangelui poate arata daca aceasta gena este schimbata. Este indicat si un consult realizat de un medic specialist in boli genetice, inainte de realizarea testului. Specialistii in boli genetice pot sfatui pacientul in ceea ce priveste riscurile si beneficiile testului. Dar totusi decizia finala asupra testarii apartine pacientului.

Teste alergologice
Testele alergologice detecteaza in sange prezenta substantelor denumite anticorpi. Testele sanguine nu sunt la fel de sensibile ca si testele cutanate dar sunt adesea utilizate in cazul persoanelor care nu pot efectua teste cutanate. Cel mai obisnuit tip de test sanguin este testul de radioimunoabsorbtie (RIA). Este folosit pentru masurarea nivelului sanguin de anticorpi (denumiti imunoglobuline E sau Ig E) pe care corpul le produce ca raspuns la alergenii specifici. Nivelul IgE este deseori crescut la persoanele cu astm. Se utilizeaza pentru persoanele carora nu li se indica testele cutanate, ca de exemplu persoanele care utilizeaza diferite medicamente ca si antidepresivele, care reduc acuratetea testelor cutanate.

Alte teste de laborator, ca de exemplu testele de imunocaptare (ImmunoCAP, UniCAP sau Pharmacia CAP) pot fi utilizate de catre medic pentru a furniza informatii suplimentare. Testele alergologice sunt efectuate pentru a depista substantele (alergenii) care cauzeaza o reactie alergica. Testele cutanate Prick testul poate fi realizat de asemenea pentru: - a identifica alergenii inhalatori (aerieni) ca de exemplu: semintele, tutunul, praful, penele si parul de animale - identificarea alergenilor alimentari (ca de exemplu ouale, laptele, alunele, nucile, pestele, soia, graul sau stridiile) - a determina daca o persoana este alergica la un medicament sau la venin de insecte. Testul sanguin Un test sanguin al unei probe de sange poate fi realizat in schimbul unui test prick daca o persoana: - prezinta urticarie sau alta afectiune dermatologica, ca de exemplu eczema, ceea ce face mai dificil de interpretat rezultatele testelor cutanate - nu se poate opri administrarea de medicamente ca antihistaminice sau antidepresive triciclice, care previn sau diminueaza reactia fata de o substanta, chiar daca o persoana este alergica la acea substanta - a prezentat o reactie alergica severa (anafilaxie) - a prezentat teste cutanate pozitive pentru multe alimente. Testele de radioimunoabsorbtie (RIA) pot indentifica alimentele fata de care persoana este cea mai alergica. Multe medicamente pot afecta rezultatul acestui test. Se recomanda sa se comunice medicului toate medicamentele administrate, atat cele prescrise cat si cele neprescrise. Ar putea fi necesara oprirea administrarii unor medicamente ca si antidepresivele triciclice si antihistaminele ca si cetirizina (Zyrtec), fexofenadina (Allegra) si loratadina (Claritin) inainte de realizarea unui test alergologic cutanat. Antidepresivele triciclice si medicamentele antihistaminice nu afecteaza rezultatele testului de radioimunoabsorbtie. Totusi, ar trebui sa se evite realizarea unei scintigrafii (osoase sau tiroidiene) cu o saptamana inainte de programarea unui test RIA. Sa nu se consume alcool si bauturi care contin cofeina inainte de efectuarea unui test RIA. Ar trebui restrictionat consumul alimentar si lichidian inaintea efectuarii unui test cutanat sau de radioimunoabsorbtie. Sa se discute cu medicul despre orice motive de ingrijorare referitoare la necesitatea efectuarii testului, despre riscuri, despre modul cum trebuie realizate sau despre rezultatele indicate. Testul prick si testul intradermal pot produce o senzatie de intepare usoara cand este prelevata fiecare proba. Daca apare orice reactie alergica la unul dintre testele cutanate, ar putea fi prezent

pruritul, sensibilitatea si tumefierea zonei cutanate la nivelul careia au fost aplicate solutiile alergenice. Dupa efectuarea testarii, un material racoros sau o crema care contine corticosteroizi poate fi folosita pentru a diminua pruritul sau tumefierea.Daca se realizeaza un test cutanat utilizand plasturi si apare prurit intens si durere sub oricare dintre plasturi, se indeparteaza plasturii si se anunta imediat medicul. Testul sanguin S-ar putea sa nu se resimta durere in timpul punctiei cutanate sau sa se simta pentru scurt timp o intepatura sau ciupitura in momentul in care acul penetreaza pielea. Unele persoane simt o senzatie dureroasa de intepatura in timp ce acul se afla in vena. Totusi, multe persoane nu simt nici o durere sau prezinta un disconfort minor in timp ce acul este pozitionat in vena.

O cantitate mica din alergenul incriminat este amplasat pe piele sau subcutanat pentru a urmari daca se dezvolta o reactie alergica. Exista 3 tipuri de teste cutanate: - prick testul – acest test este realizat prin plasarea unei picaturi de solutie care contine un posibil alergen pe piele si se efectueaza cateva gratari sau intepaturi care permit solutiei sa patrunda in piele. Daca pe piele apare o roseata sau o zona mai elevata pruriginoasa numita induratie inseamna ca persoana este alergica la alergenul respectiv. Aceasta reprezinta o reactie pozitiva - testul intradermic – in timpul testarii, o mica cantitate de solutie de alergen este injectata intradermic. Testul intradermic poate fi realizat cand o substanta nu declanseaza o reactie alergica la prick test, dar inca ramane valabila suspiciunea alergiei in cazul persoanei testate. Testul intradermic este mai sensibil decat prick testul dar este mai des pozitiv in randul persoanelor nealergice (rezultat fals pozitiv) - testul patch – pentru acest test solutia de alergen este plasata pe un plasture care este aplicat pe piele timp de 24-72 de ore. Acest test este utilizat pentru a depista alergia cutanata denumita si dermatita de contact. Medicul curant care realizeaza testul prick sau testul intradermic va: - curata locul testat cu alcool (de obicei la nivelul spatelui sau pe antebrat) - se plaseaza picaturi din alergenul testat pe piele la o distanta de 2,5-5cm intre ele. Astfel se permite testarea mai multor substante in acelasi timp - se inteapa pielea sub fiecare picatura cu un ac. Acul trece prin picatura si permite unor alergeni sa penetreze pielea. Pentru testele intradermice, un ac este folosit pentru injectarea solutiei de alergen in profunzimea pielii - se verifica pielea dupa 12–15 minute pentru a observa rosirea, aparitia unei zone elevate pruriginoase denumite induratie. Daca apare o induratie, inseamna ca persoana testata este alergica la acel alergen (aceasta este denumita reactie pozitiva).
Un test prick alternativ utilizeaza un dispozitiv cu 5-10 capete, care e introdus intrun recipient care contine alergen. Acest dispozitiv este pus in contact cu pielea si se preseaza astfel incat toate capetele sa patrunda in piele in acelasi timp.Daca testul prick este negativ se poate recurge la testul intradermic. Testul prick este realizat in mod obisnuit primul, deoarece testul intradermic prezinta un risc mai crescut de a declansa o reactie alergica grava.Efectuarea unui test prick si a unui test intradermic

dureaza mai putin de o ora.Un test cutanat care utilizeaza plasturi foloseste doze mici din alergenul suspectat. Pentru acest test: - dozele de alergeni sunt plasate pe plasturi - plasturii sunt aplicati pe piele (de obicei pe spate). Aceasta dureaza in mod normal aproximativ 40 de minute, depinzand de numarul de plasturi folositi - plasturii vor fi mentinuti pe piele pentru 24-72 de ore. Sa nu se faca dus sau baie si sa nu se efectueze activitati care cauzeaza transpiratii excesive. In aceasta situatie plasturii se pot desprinde si cadea de pe piele - plasturii vor fi indepartati de catre medic si pielea va fi verificata daca apar semnele unei reactii alergice. Medicul atunci cand recolteaza mostra de sange va: - strange o banda elastica in jurul bratului superior pentru a opri fluxul sanguin. Aceasta face ca venele situate dedesubtul benzii sa se dilate, fiind mai usoara punctia venei (introducerea unui ac in vena) - cureta locul punctiei - punctiona vena, fiind nevoie mai mult de un ac - atasa un tub la nivelul acului pentru a-l umple cu sange - indeparta banda de la nivelul bratului cand este suficient sange recoltat - va aplica o presiune la nivelul punctiei si apoi un bandaj. Mostra de sange va fi pusa intr-o hartie special tratata si va fi trimisa la laborator pentru a determina daca sunt prezenti anticorpii alergenului testat. Daca sunt detectati anticorpii specifici inseamna ca este prezenta alergia fata de un anumit alergen. Testele cutanate Riscul major pe care il prezinta atat testul prick cat si testul intradermal este reprezentat de o reactie alergica grava denumita anafilaxie. Simptomele acestei reactii alergice grave cuprind: prurit, wheezing (respiratie suieratoare), tumefierea fetei sau a intregului corp, dispnee si hipotensiune care poate determina aparitia socului. O reactie anafilactica poate fi fatala si reprezinta o urgenta medicala. Asistenta medicala de urgenta este intotdeauna necesara in cazul unei reactii anafilactice. Totusi, reactiile alergice grave sunt rare, mai ales in cazul testului prick.Daca se realizeaza un test cutanat utilizand plasturi si apare mancarime intensa si durere sub oricare dintre plasturi, se indeparteaza plasturii si se anunta imediat medicul. Testele sanguine Exista un risc foarte redus in cazul prelevarii de sange dintr-o vena: - poate aparea o mica echimoza (vanataie) la locul punctiei. Se poate diminua riscul aparitiei echimozei prin mentinerea unei presiuni la nivelul punctiei pentru cateva minute dupa ce acul este extras - rareori, vena se poate inflama dupa ce mostra de sange a fost prelevata. Aceasta afectiune poarta denumirea de flebita si este de obicei tratata prin aplicarea de comprese calde de mai multe ori pe zi - continuarea sangerarii poate reprezenta o problema pentru persoanele cu afectiuni hematologice. Aspirina, warfarina (Coumadin) si alte medicamente anticoagulante pot favoriza sangerarea. Daca este prezenta o tulburare de sangerare sau tulburare de coagulare sau daca se utilizeaza medicamente anticoagulante, sa se anunte medicul inainte de efectuarea punctiei venoase.

Conditiile pentru care nu se recomanda efectuarea testelor sau situatii in care rezultatele nu sunt concludente cuprind: - utilizarea de medicamente, ca si antihistaminicele sau antidepresivele triciclice - efectuarea unei scintigrafii (osoase sau tiroidiene) cu o saptamana inainte de realizarea unui test de radioimunoabsorbtie (RIA) - infectii parazitare - consumarea de alcool si bauturi care contin cofeina - efectuarea de exercitii care cauzeaza o transpiratie excesiva - aplicarea unui plasture cutanat umed. De retinut! - nu sunt necesare testele alergologice daca apar alergii minore care sunt usor de controlat prin tratament medicamentos sau prin schimbarea stilului de viata - testele cutanate: - reprezinta metoda cea mai usor de realizat si mai ieftina pentru a identifica alergiile la majoritatea indivizilor - sunt mai exacte decat testele sanguine pentru a identifica alergenii inhalatori (receptati pe cale aeriana), ca de exemplu de la nivelul copacilor, polenul, praful sau parul animalelor de casa - nu pot determina daca o persoana este alergica la diferite alimente. Testari suplimentare (ca si eliminarea alimentului respectiv din dieta) pot fi necesare pentru a identifica aceasta - pot fi neplacute atat pentru copii cat si pentru parinti - pot sa dureze 3-4 ore - testele alergologice sanguine: - sunt mai putin sensibile decat testele cutanate. Cu toate acestea, este posibil ca o persoana sa prezinte reactie pozitiva la un test cutanat si sa prezinte reactie negativa la testul sanguin - nu sunt afectate de catre antihistaminice sau antidepresivele triciclice, astfel ca nu este necesara intreruperea administrarii acestor tipuri de medicamente pe timpul testarii - pot reprezenta o buna optiune daca persoana prezinta o piele foarte sensibila sau o afectiune dermatologica ca si eczema, care va ingreuna interpretarea unui test alergologic cutanat - nu vor cauza reactii alergice. Pot fi folosite daca a fost prezenta in trecut o reactie alergica grava - sunt mai scumpe decat testele cutanate - ar putea fi necesara testarea pentru o alergie fata de latex inainte de o interventie chirurgicala majora daca a existat o expunere frecventa la latex in antecedente. Testele alergologice sanguine sunt utilizate in aceasta situatie. Daca este prezenta alergia la latex, se recomanda sa nu se foloseasca produsele pe baza de latex in timpul interventiei sau al convalescentei - alte teste sanguine, ca si testul imunofluorescentei, testarea antigenica multipla simultana si reactia ELISA (proba imunoabsorbtiei enzimelor linkate) sunt cateodata folosite pentru a identifica alergenii. Testele alergologice sunt efectuate pentru a depista substantele (alergenii) care cauzeaza o reactie alergica. Testele cutanate
Prick testul poate fi realizat de asemenea pentru:

- a identifica alergenii inhalatori (aerieni) ca de exemplu: semintele, tutunul, praful, penele si parul de animale - identificarea alergenilor alimentari (ca de exemplu ouale, laptele, alunele, nucile, pestele, soia, graul sau stridiile) - a determina daca o persoana este alergica la un medicament sau la venin de insecte. Testul sanguin Un test sanguin al unei probe de sange poate fi realizat in schimbul unui test prick daca o persoana: - prezinta urticarie sau alta afectiune dermatologica, ca de exemplu eczema, ceea ce face mai dificil de interpretat rezultatele testelor cutanate - nu se poate opri administrarea de medicamente ca antihistaminice sau antidepresive triciclice, care previn sau diminueaza reactia fata de o substanta, chiar daca o persoana este alergica la acea substanta - a prezentat o reactie alergica severa (anafilaxie) - a prezentat teste cutanate pozitive pentru multe alimente. Testele de radioimunoabsorbtie (RIA) pot indentifica alimentele fata de care persoana este cea mai alergica. Testele alergologice consta in efectuarea unui test cutanat sau sanguin pentru a determina care substanta sau alergen poate declansa o reactie alergica la o persoana. Testele cutanate Testele cutanate se realizeaza prin expunerea persoanei la alergenii suspectati si urmarirea aparitiei unei reactii ulterioare. Rezultatele testelor cutanate vor fi disponibile imediat ce testarea este realizata. Interpretarea rezultatelor testelor alergologice cutanate: - normal (negativ) – nici o zona elevata rosiatica (numita induratie) nu apare ca reactie la aplicarea alergenului - anormal (pozitiv) – o induratie determinata de catre alergen este cel putin cu 3 mm mai mare decat o reactie negativa mai mare. Cu cat induratia are un diametru mai mare, cu atat este mai sigur ca persoana testata este alergica la alergenul respectiv. Testele sanguine Testele sanguine depisteaza prezenta anticorpilor fata de diferiti alergeni in sange. Rezultatele testelor alergologice sanguine sunt de obicei disponibile in 7 zile. - normal (negativ) – nivelul de imunoglobuline E (Ig E), un tip de anticorpi, sunt la fel ca si la persoanele care nu prezinta alergie - anormal (pozitiv) – nivelul imunoglobulinelor E (Ig E), anticorpi pentru un tip specific de alergen prezinta un titru sanguin de 4 ori mai ridicat decat in mod normal.
Testele alergologice consta in realizarea de teste cutanate sau sanguine pentru a determina care substanta sau alergen este incriminata in declansarea reactiilor

alergice. Testele cutanate sunt de obicei realizate deoarece sunt rapide, exacte si in general mai ieftine decat testele sanguine, dar poate fi folosit oricare test.

Teste auditive (audiometria)
Testele auditive pot fi efectuate in laboratoare specializate, de catre un specialist (audiologist) sau in cabinetul medical de la scoala sau de la locul de munca, de catre o asistenta medicala, un psiholog, logoped sau de catre un tehnician. Testele auditive evalueaza pierderea auzului. Testul cuvintelor soptite In testul cuvintelor soptite, medicul va cere pacientului sa-si acopere una din urechi cu degetul. Apoi acesta se va pozitiona, intai la 30 de cm, apoi la 60 de cm in spatele pacientului si va sopti o serie de cuvinte. Pacientul trebuie sa repete cuvintele pe care le aude. Daca acesta nu percepe cuvintele la o soptire usoara, medicul va rosti cuvintele din ce in ce mai tare, pana cand pacientul le va putea auzi. Fiecare ureche va fi testata separat. Audiograma cu ton pur Audiograma cu ton pur utilizeaza un aparat denumit audiometru, ce ruleaza o serie de tonuri prin intermediul unor casti. Aceste tonuri variaza ca nivel (frecventa, masurata in Hertzi) si putere (intensitate, masurata in decibeli). Medicul va controla volumul tonului, reducand puterea pana cand nu mai este auzit de catre pacient. Apoi va mari din nou puterea tonului, pana cand acesta va putea auzi din nou. Pacientul va trebui sa semnalizeze prin ridicarea mainii sau prin apasarea unui buton, de fiecare data cand aude un ton, chiar si atunci cand acesta este foarte vag. Medicul va repeta de cateva ori aceasta operatiune, folosind un ton cu o frecventa din ce in ce mai mare. Fiecare ureche este testata separat. Apoi castile vor fi indepartate, iar pe osul din spatele urechii va fi plasat un dispozitiv ce vibreaza. Pacientul va trebui sa semnalizeze de fiecare data cand aude un ton. Testul diapazonului Diapazonul este un dispozitiv metalic, in forma de furculita, ce produce un ton atunci cand vibreaza. Medicul va lovi diapazonul pentru a-l face sa vibreze si sa emita, astfel, un ton. Acest test stabileste cat de bine circula sunetele prin ureche. In functie de cat de bine aude pacientul sunetele, medicul va stabilii daca exista o problema a nervilor sau de conducere a sunetelor catre nervi. Testul de receptie a vorbirii si de recunoastere a cuvintelor Testul de receptie a vorbirii si de recunoastere a cuvintelor, masoara abilitatea de a auzi si de a intelege o conversatie normala. In aceste teste, pacientul este rugat sa repete o serie de cuvinte simple, spuse la grade diferite de putere. Se mai poate efectua un test ce determina capacitatea pacientului de a repeta o serie de cuvinte familiare, alcatuite din doua silabe. Acest test face diferenta intre hipoacuzia de conducere si cea neurosenzoriala.
Evaluarea emisiei otoacustice

Testul emisiei otoacustice este folosit deseori pentru screeningul hipoacuziei la nounascuti. Acesta este efectuat prin plasarea unui microfon mic in canalul auditiv extern al copilului. Sunetele sunt introduse apoi printr-o sonda mica si flexibila in urechea copilului. Microfonul detecteaza raspunsul urechii interne la sunete. Aceasta investigatie nu face, insa, diferenta intre hipoacuzia de conducere si ce neurosenzoriala. Audiograma cu potentiale evocate Pentru audiograma cu potentiale evocate sunt plasati niste electrozi la nivelul pielii capului si pe fiecare lob al urechii. Prin intermediul unor casti, sunt trimise zgomote asemanatoare unor clicuri si este inregistrat raspunsul. Aceasta investigatie diagnosticheaza hipoacuzia neurosenzoriala. De retinut! In mod normal, aceste testari nu implica nici un disconfort. Testul auditiv (audiometria) face parte din examinarea urechii si evalueaza capacitatea unei persoane de a auzi, prin masurarea abilitatii sunetelor de a ajunge la creier. Sunetele sunt, de fapt, vibratii aflate in mediul inconjurator, de frecvente si intensitati diferite; aerul din canalele si oasele de la nivelul urechii si a craniului, ajuta aceste vibratii sa parcurga drumul dintre ureche si creier, unde sunt "auzite". Testele auditive determina prezenta hipoacuziei (scaderea capacitatii de a auzi), cat de severa este si care este cauza aparitiei acesteia. Testele auditive ajuta la determinarea felului de hipoacuzie, prin masurarea capacitatii sunetelor de a ajunge in urechea interna prin canalul auditiv (aerul - conduce sunetele) si de a se transmite prin intermediul oaselor (oasele – conducatoare de sunete). Majoritatea testelor auditive cer pacientului sa raspunda la o serie de cuvinte spuse pe tonalitati diferite, dar sunt si teste auditive ce nu necesita raspuns. Factorii ce pot influenta acuratetea sau rezultatul testului sunt: - imposibilitatea de a coopera, urma intructiunile sau de a intelege suficient de bine limbajul, pentru a raspunde in timpul testelor; este dificila efectuarea testelor auditive la copiii mici sau la adultii care au inabilitati fizice sau mentale - probleme ale aparaturii, precum casti sparte sau care nu se potrivesc, un audiometru necalibrat sau prezenta zgomotului de fond - dificultate de a vorbi sau de a intelege limbajul celui care efectueaza testarea - viroza respiratorie sau o infectie a urechii recenta - pacientul a stat in ultimele 16 ore in zgomot puternic. Testele auditive sunt efectuate pentru: - screeningul sugarilor si copiilor pentru probleme auditive ce pot interfera cu abilitatea acestora de a invata, vorbi sau de a intelege limbajul - screeningul copiilor si adolescentilor pentru a evidentia o posibila pierdere a auzului; auzul ar trebui verificat la fiecare vizita la medic; la copii, un auz normal este important pentru o dezvoltare corespunzatoare a vorbirii; o parte din problemele de vorbire, invatare sau de comportament ale copiilor, sunt determinate de tulburari ale auzului; Academia Americana de Pediatrie recomanda efectuarea unui test auditiv la varstele de 4, 12, 15 si 18 ani - ca parte a examinarii fizice de rutina; in general, daca nu se suspecteaza o hipoacuzie, este suficient numai testul in care se soptesc cuvintele - a evalua o posibila pierderea a auzului la o persoana ce a observat o problema

persistenta auditiva, la una sau la ambele urechi, sau care are dificultati de a intelege cuvintele dintr-o conversatie - screeningul problemelor auditive al adultilor: deseori, este diagnosticata gresit o diminuare a capacitatii mentale la varstnici datorita hipoacuziei (de exemplu, daca o persoana pare sa nu asculte sau sa raspunda la o conversatie) - screeningul persoanelor ce sunt supuse in mod repetat la zgomote intense sau care iau anumite antibiotice, precum gentamicina - determinarea tipului si gravitatii hipoacuziei (conductiva, neurosenzoriala sau ambele): - in hipoacuzia conductiva, transmiterea sunetelor (conducerea) este blocata si nu poate trece spre urechea interna - in hipoacuzia neurosenzoriala, sunetele ajung la nivelul urechii interne, dar o problema a nervilor auditivi sau, mai rar, a creierului, impiedica auzul. Inainte de a incepe un test auditiv, medicul va verifica daca exista si va indeparta cerumenul (ceara) din canalul auditiv; acesta poate interfera cu abilitatea de a auzi tonuri si cuvinte in timpul testarii.In testul in care pacientul poarta casti, acesta va trebui sa-si indeparteze ochelarii, cerceii sau agrafele pentru par, deoarece impiedica pozitionarea corecta a acestora. Medicul va apasa pe urechi, pentru a determina daca presiunea exercitata de casti pe urechea externa determina inchiderea canalului auditiv. In acest caz, se va plasa, inainte de testare, un tub subtire de plastic care va mentine canalul auditiv deschis.Daca pacientul poarta o proteza auditiva, aceasta va trebui indepartata inainte de testare. Inainte de efectuarea testului cu potentiale evocate auditive, urechea trebuie spalata. Pot fi folosite si alte teste pentru a evalua auzul. Acestea includ: Imitanta acustica (timpanometria si testul de reflex acustic) Acesta este un test ce dureaza 2 – 3 minute si masoara cat de bine retransmite urechea medie sunetele. Varful unui mic instrument este introdus in canalul auditiv, care este apoi sigilat. Sunetele si aerul sub presiune sunt dirijate apoi spre timpan. Testul nu este dureros, dar poate determina aparitia unei senzatii de usoara presiune la nivelul urechii sau se poate auzi un ton. Teste vestibulare Aceste teste deceleaza problemele urechii interne legate de echilibru si coordonare. In timpul acestor teste pacientul trebuie sa-si mentina echilibrul si coordonarea in timp ce isi misca bratele si picioarele in anumite moduri, stand pe un singur picior, pe calcaie, pe varfuri sau efectueaza alte manevre cu ochii inchisi sau deschisi. In timpul acestor teste medicul va proteja pacientul pentru ca acesta sa nu cada. Pacientul ar trebui sa apeleze la medic daca: - a fost expus recent la un sunet puternic, care a determinat durere sau la un zgomot ce a dus la aparitia acufenelor (zgomote in urechi); inainte de efectuarea unui test auditiv trebuie evitate zgomotele puternice pentru aproximativ 16 ore - ia sau a luat antibiotice ce pot determina afectarea auzului, precum gentamicina - are probleme in a auzi o conversatie normala sau a observat alte semne caracteristice hipoacuziei - a avut recent o viroza respiratorie sau o infectie a urechii.

Testele auditive sunt parte integranta a examinarii urechii si evalueaza capacitatea unei persoane de a auzi. Normal - pacientul aude cuvintele soptite - aude la fel in ambele urechi tonurile - poate sa repete 90% pana la 95% din cuvintele spuse la testul de recunoastere - microfonul detecteaza emisiile urechii interne la testul emisiilor otoacustice
- audiograma potentialelor evocate arata o functie normala a nervilor auditivi - nu poate auzi cuvintele soptite, sau le poate auzi numai cu o ureche

Anormal

- aude in mod diferit tonurile in cele doua urechi - poate auzi numai anumite sunete, la un numar crescut de decibeli - poate auzi sunetele, dar nu poate intelege cuvintele
- nu sunt detectate emisii din urechea interna in testul emisiilor otoacustice - audiograma potentialelor evocate arata ca nervii auditivi nu functioneaza normal.

Sunetul este descris in functie de frecventa si intensitate. Limita auzului este data de cat de tare trebuie sa fie un sunet de o anumita frecventa, pentru a fi auzit. Frecventa sau nivelul, (indiferent daca sunetul este jos sau inalt) este masurata in vibratii pe secunda sau hertzi (Hz). Urechea umana poate auzi in mod normal frecvente de la foarte joase, in jurul a 16 Hz, pana la foarte inalte, in jur de 20 000 Hz. Frecventa unei conversatii normale ce se desfasoara intr-un loc linistit, se intinde pe o plaja de la 500 Hz la 2000 Hz. Intensitatea, sau puterea, este masurata in decibeli (dB). Intervalul normal (limita inferioara) al auzului este intre 0 si 25 dB. In cazul copiilor, intervalul normal minim este intre 0 si 15 dB. Un rezultat normal arata ca auzul ambelor urechi se incadreaza in aceste intervale. Tabelul de mai jos arata legatura dintre cat de puternic trebuie sa fie un sunet pentru a fi auzit si gradul hipoacuziei la adulti:
Limita auzului in decibeli 0–25 dB 26–40 dB Gradul de severitate al Capacitatea de a auzi hipoacuziei limbajul Nici unul Fara dificultate Dificultate la un discurs care Usor se aude vag sau de la distanta

41–55 dB 56–70 dB

Moderat Moderat-sever

71–90 dB

Sever

91+ dB

Profund

Dificultate de a auzi o conversatie Discursul trebuie sa fie tare; dificultate de a auzi conversatia intr-un grup Dificultatea de a auzi un discurs vorbit tare; intelege numai cuvintele tipate sau amplificate Poate sa nu inteleaga un discurs amplificat.

Teste de laborator utile in monitorizarea diabetului zaharat
Diabetul zaharat are drept principala caracteristica incapacitatea organismului de a produce si/sau utiliza hormonul pancreatic insulina cu instalarea unei hiperglicemii cronice. Persistenta nivelurilor crescute ale glucozei serice poate cauza pe termen lung afectarea vaselor de sange, a nervilor periferici, a diferitelor organe si poate conduce la alte conditii clinice cum ar fi hipertensiunea arteriala, accidentele vasculare si cardiopatia ischemica. Tinta tratamentului antidiabetic este de a mentine valorile glicemiei cat mai aproape de normal, pentru a reduce aparitia complicatiilor cardiovasculare, renale, retiniene si ale sistemului nervos periferic. Efectuarea glicemiei permite evaluarea statusului curent al metabolismului carbohidratilor la pacientii diabetici in momentul recoltarii probei de sange. Spre deosebire de aceasta, determinarea hemoglobinei glicozilate ofera o estimare retrospectiva a statusului glicemic independenta de ritmul circadian, dieta si alte fluctuatii tranzitorii ale concentratiei glucozei in sange (se coreleaza cu glicemia medie). Glucoza se combina cu hemoglobina continuu si practic ireversibil de-a lungul vietii eritrocitelor (120 zile); prin urmare nivelul hemoglobinei glicozilate este proportional cu nivelul mediu al glucozei plasmatice din cursul ultimelor 6-12 saptamani. Determinarea HbA1c constituie deci un test adecvat pentru monitorizarea pe termen lung a controlului glicemic la pacientii cu diabet zaharat. De asemenea, nivelul HbA1c are rol predictiv asupra riscului de progresie a complicatiilor diabetului. Riscul nefropatiei si retinopatiei diabetice creste in conditiile unui control metabolic inadecvat. Testul este frecvent solicitat la pacientii nou diagnosticati cu diabet zaharat pentru a se aprecia cat de crescute au fost nivelurile anterioare ale glicemiei. Dupa ce s-a obtinut controlul glicemic, testul este indicat de cateva ori pe an (in functie de tipul diabetului zaharat) cu scopul de a verifica mentinerea acestui control. Astfel, testul se efectueaza la interval de: - 3-4 luni la pacientii cu diabet zaharat tip I (insulino-dependent); - 6 luni la pacientii cu diabet zaharat de tip II (insulino-independent); - 2 luni in cazul diabetului gestational (orice tip de intoleranta la glucoza care apare sau este recunoscut pentru prima data in timpul sarcinii).

Pentru o mai buna intelegere a rezultatului furnizat de laborator trebuie cunoscut faptul ca o modificare cu un procent de 1% a valorii Hb A1c reflecta o schimbare in valoarea glicemiei medii cu aproximativ 30 mg/dL. Astfel, o valoare a Hb A1c de 6% corespunde unei glicemii medii de 135 mg/dL, iar o valoare de 9% unei glicemii medii de 240 mg/dL. Nivelul HbA1c poate creste pana la 20% in cazul unui control glicemic deficitar. Se considera ca diabetul este controlat in mod adecvat cand se obtin valori ale HbA1c sub 7%. Nu se recomanda folosirea testului in diagnosticul diabetului zaharat, deoarece sensibilitatea sa este scazuta in comparatie cu testul de toleranta la glucoza. Reprezinta un test care este solicitat la pacientii cu diabet zaharat si/sau hipertensiune pentru depistarea precoce a afectarii rinichiului. Microalbuminuria este definita ca o excretie nocturna de 20-200 microg albumina/min sau o concentratie a albuminei de 20-200 mg/l intr-o proba de urina spontana. Diagnosticul de microalbuminurie este confirmat daca cel putin 2 sau 3 probe sunt pozitive intr-un interval de 3-6 luni. Identificarea in stadii precoce a afectarii renale prin detectarea microalbuminuriei ajuta medicul clinician in stabilirea unui tratament care sa asigure un control adecvat al diabetului si sa impiedice progresia bolii. De obicei microalbuminuria se determina in urina din 24 ore. In ceea ce priveste frecventa testarii, recomandarile actuale includ determinarea anuala a microalbuminuriei la toti pacientii sub 70 ani cu diabet zaharat tip II si la toti pacientii peste 12 ani cu diabet zaharat tip I. In plus, se recomanda ca testul sa fie efectuat la un pacient in momentul in care este diagnosticat cu diabet zaharat tip II. In cazul diabetului de tip I testarea anuala a microalbuminuriei va incepe la 5 ani de la stabilirea diagnosticului.

Teste genetice pentru determinarea legaturilor familiale
In categoria testelor pentru determinarea legaturilor familiale se incadreaza: Testul de Paternitate, Testul cromozomului Y, Testul cromozomului X, Testul frate-sora si Testul mt-ADN. Testul de Paternitate Pentru a verifica daca un barbat este tatal biologic al unui copil. Pentru realizarea testului sunt necesare mostre provenite de la tata si copil. O mostra de la mama va creste probabilitatea testului, totusi nu este necesara pentru realizarea acestuia. Este posibila compararea a mai multor tati potentiali ai unui copil sau a mai multor copii potentiali ai unui tata. Daca totusi nu este posibila prelevarea unei mostre de la presupusul tata, testul de paternitate poate fi inca realizat. Putem, in acest caz, sa utilizam mostre de la fratele, tatal sau bunicul potentialului tata. Aceste mostre vor fi testate pentru cromozomul Y. Daca doriti sa aflati mai multe informatii despre acest test, consultati ceea ce este scris sub titlul “Teste pentru barbati inruditi, membri ai aceleiasi familii”. Pentru verificarea copiilor unei femei, testul cromozomului X poate fi realizat – cititi mai jos. Testul de Maternitate Este mama unui copil mama lui/ei biologica? Pentru aceasta intrebare oferim un test similar celui de paternitate. Vom avea nevoie de mostre provenite de la mama si

copil. Daca nu exista mostre ale presupusei mame, pot fi testate mostrele apartinand mamei, fratelui, sorei sau bunicii acesteia. Acest test va fi in conformitate cu metoda mt-ADN. Cititi informatiile suplimentare aflate la titlul “Teste pentru femei inrudite, memebre ale aceleiasi familii”. Teste pentru a determina daca doi barbati sunt frati Acest test va indica daca doi frati presupusi au intr-adevar acelasi tata. O mostra a tatalui nu este necesara. Vom face testul cromozomului Y, care nu poate fi transmis decat de la tata catre descendentii sai de sex masculin. Acest cromozom trebuie sa fie exact la fel pentru cei doi frati. O mostra provenita de la mama nu este necesara. Daca exista indoiala ca mama nu este aceeasi pentru cei doi frati, putem efectua testul mt-ADN. O mostra provenita de la mama nu este necesara pentru aceasta operatiune. Test pentru a determina daca doua femei sunt surori Acest test este menit sa indice daca doua femei (cu aceeasi mama sau cu mame diferite) au acelasi tata. Vom analiza cromozomul X care a fost transmis de la tata catre cele doua surori. Acesta este un test relativ recent iar probabilitatea este intr-o oarecare masura scazuta fata de cea a testului clasic de paternitate. Totusi, in majoritatea cazurilor putem oferi un rezultat destul de clar. Mostrele mamei, sau ale mamelor sunt necesare. In prezent, DelphiTest dezvolta noi markeri pentru a spori probabilitatea. Test pentru a determina daca exista o legatura de frate-sora Acest test este dificil pentru ca nu este un test simplu de frate-frate, sora-sora. Suntem unul din putinele laboratoare din Germania care ofera o solutie in cazuri ca acestea. Teste pentru barbati inruditi, membri ai aceleiasi familii Un test care este similar celui pentru frate-frate permite verificarea legaturilor familiale de sex masculin intr-o familie. Cromozomul Y este intotdeauna transmis din tata in fiu in cadrul unei familii. Acest aspect presupune ca noi vom gasi acelasi cromozom Y la toti barbatii cu legaturi familiale, spre ex. bunic-nepot, var-var, unchi-nepot. Teste pentru femei inrudite, memebre ale aceleiasi familii Acest test este posibil cu ajutorul testului mt-ADN. ADN-ul mt este transmis numai de catre mama. In consecinta este posibila verificarea mostenirii de sex feminin si compararea, spre exemplu a bunicii cu nepotul fara analiza mostrelor provenite de la mama. Pentru acest test putem utiliza mostre provenite de la mama, bunica, frati, surori sau stranepoti. In categoria testelor pentru determinarea legaturilor familiale se incadreaza: Testul de Paternitate, Testul cromozomului Y, Testul cromozomului X, Testul frate-sora si Testul mt-ADN. Testul de Paternitate Pentru a verifica daca un barbat este tatal biologic al unui copil. Pentru realizarea testului sunt necesare mostre provenite de la tata si copil. O mostra de la mama va creste probabilitatea testului, totusi nu este necesara pentru realizarea acestuia. Este posibila compararea a mai multor tati potentiali ai unui copil sau a mai multor copii potentiali ai unui tata. Daca totusi nu este posibila prelevarea unei mostre de la presupusul tata, testul de

paternitate poate fi inca realizat. Putem, in acest caz, sa utilizam mostre de la fratele, tatal sau bunicul potentialului tata. Aceste mostre vor fi testate pentru cromozomul Y. Daca doriti sa aflati mai multe informatii despre acest test, consultati ceea ce este scris sub titlul “Teste pentru barbati inruditi, membri ai aceleiasi familii”. Pentru verificarea copiilor unei femei, testul cromozomului X poate fi realizat – cititi mai jos. Testul de Maternitate Este mama unui copil mama lui/ei biologica? Pentru aceasta intrebare oferim un test similar celui de paternitate. Vom avea nevoie de mostre provenite de la mama si copil. Daca nu exista mostre ale presupusei mame, pot fi testate mostrele apartinand mamei, fratelui, sorei sau bunicii acesteia. Acest test va fi in conformitate cu metoda mt-ADN. Cititi informatiile suplimentare aflate la titlul “Teste pentru femei inrudite, memebre ale aceleiasi familii”. Teste pentru a determina daca doi barbati sunt frati Acest test va indica daca doi frati presupusi au intr-adevar acelasi tata. O mostra a tatalui nu este necesara. Vom face testul cromozomului Y, care nu poate fi transmis decat de la tata catre descendentii sai de sex masculin. Acest cromozom trebuie sa fie exact la fel pentru cei doi frati. O mostra provenita de la mama nu este necesara. Daca exista indoiala ca mama nu este aceeasi pentru cei doi frati, putem efectua testul mt-ADN. O mostra provenita de la mama nu este necesara pentru aceasta operatiune. Test pentru a determina daca doua femei sunt surori Acest test este menit sa indice daca doua femei (cu aceeasi mama sau cu mame diferite) au acelasi tata. Vom analiza cromozomul X care a fost transmis de la tata catre cele doua surori. Acesta este un test relativ recent iar probabilitatea este intr-o oarecare masura scazuta fata de cea a testului clasic de paternitate. Totusi, in majoritatea cazurilor putem oferi un rezultat destul de clar. Mostrele mamei, sau ale mamelor sunt necesare. In prezent, DelphiTest dezvolta noi markeri pentru a spori probabilitatea. Test pentru a determina daca exista o legatura de frate-sora Acest test este dificil pentru ca nu este un test simplu de frate-frate, sora-sora. Suntem unul din putinele laboratoare din Germania care ofera o solutie in cazuri ca acestea. Teste pentru barbati inruditi, membri ai aceleiasi familii Un test care este similar celui pentru frate-frate permite verificarea legaturilor familiale de sex masculin intr-o familie. Cromozomul Y este intotdeauna transmis din tata in fiu in cadrul unei familii. Acest aspect presupune ca noi vom gasi acelasi cromozom Y la toti barbatii cu legaturi familiale, spre ex. bunic-nepot, var-var, unchi-nepot. Teste pentru femei inrudite, memebre ale aceleiasi familii Acest test este posibil cu ajutorul testului mt-ADN. ADN-ul mt este transmis numai de catre mama. In consecinta este posibila verificarea mostenirii de sex feminin si compararea, spre exemplu a bunicii cu nepotul fara analiza mostrelor provenite de la mama. Pentru acest test putem utiliza mostre provenite de la mama, bunica, frati, surori sau stranepoti.

- Descrierea stiintifica a analizei genetice -

Bagaj informational stiintific Fiecare fiinta umana are 46 de cromozomi. 23 din partea mamei si 23 din partea tatalui. Fiecare pereche de cromozomi are acelasi fond informational genetic cu mici variatii. Doi cromozomi din cei 46 sunt fie cromozomi X- sau Y-. Combinatia XX da nastere sexului feminin, iar XY sexului masculin. Variatiile din interiorul cromozomilor ADN –ului realizeaza o structura unica pentru fiecare fiinta umana. Numai gemenii identici (dintr-un singur ou) au acelasi ADN. Totusi, jumatate din cromozomii unei persoane sunt aproape identici cu jumatatea ADN-ului paternal sau maternal. Acest aspect permite compararea ADN –ului apartinand tatalui, mamei si copilului (sau numai al tatalui si al copilului) pentru demonstrarea sau excluderea paternitatii. Analiza efectuata de noi compara regiuni caracteristice ale ADN-ului. Regiunile contin modele care se repeta. Numarul repetitiilor difera de la persoana la persoana. Sunt copiate si amplificate regiunile pe care dorim sa le testam pentru a se inlesni analizarea unei mostre cat mai mari. Apoi testam lungimea si numarul repetitiilor din fragmentele alese. In final, lungimea fragmentelor, pentru toate persoanele testate, este comparata si calculata cu ajutorul computerului. Aceasta ne permite sa calculam probabilitatea paternitatii. Amplificarea ADN-ului Mai intai trebuie sa copiem si sa amplificam regiunile pe care dorim sa le testam. Simultan, marcam fragmentele ADN-ului cu substante fluorescente. Se permite astfel detectarea asa-numitelor secvente capilare. Pentru a copia fragmentele utilizam reactia in lant de polimerizare. Aceasta reactie in lant este creata de o enzima care copiaza ADN-ul prin mai multe etape. Dupa 30 de etape, teoretic am creat pana la 1 miliard de copii identice. Acest proces este similar cu acela al diviziunii celulare, unde fiecare celula contine aceeasi informatie ADN. Analiza fragmentelor ADN Pe masura ce copiem si amplificam fragmentele ADN, in acelasi timp le marcam cu substante fluorescente. O data ce mostrele sunt expuse luminii laser, aceste culori vor aparea pe frecvente diferite. Fragmentele marcate cu substanta colorata sunt apoi separate prin electroforeza. Fragmentele sunt expuse unui camp electronic si impinse printr-un tub foarte subtire (o capilara). Acest tub este umplut cu un polimer vascos. Avandu-se in vedere ca ADN-ul este incarcat negativ, el va fi mutat la polul pozitiv in cadrul unui camp electric. Fragmentele mai lungi vor avea nevoie de mai mult timp pentru a ajunge la polul respectiv, fata de cele mai scurte. La capatul capilarei un laser trimite lumina monocolora. Aceasta lumina laser stimuleaza portiunile colorate cu substanta fluorescenta sa emita o lumina cu o anumita lungime a razei. Culoarea fragmentelor ne permite sa le identificam pe fiecare. Faptul ca putem sa masuram timpul necesar unui fragment pentru a ajunge la polul pozitiv ne ajuta sa deducem apoi lungimea fragmentului. Evaluare Statistica Apoi, informatiile referitoare la toate lungimile masurate sunt compilate in computer. Computerul calculeaza congruentele intre toate fragmentele apartinand persoanelor testate. Aceste calcule sunt exprimate apoi in probabilitatea si sansele paternitatii investigate. Pentru a obtine acest lucru, programul utilizeaza distributia statistica a datelor,

apartinand tuturor variantelor posibile ale markerului aferent unui anumit grup de populatie, denumita tabele de frecventa. Frecventa pentru fiecare varianta este diferita (spre ex. exista variante care se regasesc numai la anumite persoane, si variante care se regasesc la multi indivizi). In consecinta, posibilitatea unei congruente accidentale intre doua persoane va fi diferita in fiecare caz. Desigur, markerii utilizati in testele noastre au o importanta crescuta. Combinatia a cel putin 16 markeri ne permite sa garantam o probabilitate de cel putin 99,99%. Aceasta inseamna ca in cazul unei corelatii totale intre copil si presupusul tata, posibilitatea unei congruente accidentale ar fi mai mica de 0.01%. Sursa: DelphiTest DelphiTest este un institut de cercetare german ce ofera servicii revolutionare in genetica. DelphiTest GmbH ofera si alte analize genetice pe langa testele de paternitate. Aceste teste permit determinarea si a altor legaturi familiale.

In categoria testelor pentru determinarea legaturilor familiale se incadreaza: Testul de Paternitate, Testul cromozomului Y, Testul cromozomului X, Testul frate-sora si Testul mt-ADN. Testul de Paternitate Se utilizeaza pentru a verifica daca un barbat este tatal biologic al unui copil. Pentru realizarea testului sunt necesare mostre provenite de la tata si copil. O mostra de la mama va creste probabilitatea testului, totusi nu este necesara pentru realizarea acestuia. Este posibila compararea a mai multor tati potentiali ai unui copil sau a mai multor copii potentiali ai unui tata. Daca totusi nu este posibila prelevarea unei mostre de la presupusul tata, testul de paternitate poate fi inca realizat. Putem, in acest caz, sa utilizam mostre de la fratele, tatal sau bunicul potentialului tata. Aceste mostre vor fi testate pentru cromozomul Y. Daca doriti sa aflati mai multe informatii despre acest test, consultati ceea ce este scris sub titlul “Teste pentru barbati inruditi, membri ai aceleiasi familii”. Pentru verificarea copiilor unei femei, testul cromozomului X poate fi realizat – cititi mai jos. Testul de Maternitate Este mama unui copil mama lui/ei biologica? Pentru aceasta intrebare oferim un test similar celui de paternitate. Vom avea nevoie de mostre provenite de la mama si copil. Daca nu exista mostre ale presupusei mame, pot fi testate mostrele apartinand mamei, fratelui, sorei sau bunicii acesteia. Acest test va fi in conformitate cu metoda mt-ADN. Cititi informatiile suplimentare aflate la titlul “Teste pentru femei inrudite, memebre ale aceleiasi familii”. Teste pentru a determina daca doi barbati sunt frati Acest test va indica daca doi frati presupusi au intr-adevar acelasi tata. O mostra a tatalui nu este necesara. Vom face testul cromozomului Y, care nu poate fi transmis decat de la tata catre descendentii sai de sex masculin. Acest cromozom trebuie sa fie exact la fel pentru cei doi frati. O mostra provenita de la mama nu este necesara. Daca exista indoiala ca mama nu este aceeasi pentru cei doi frati, putem efectua testul mt-ADN. O mostra provenita de la mama nu este necesara pentru aceasta operatiune.
Test pentru a determina daca doua femei sunt surori

Acest test este menit sa indice daca doua femei (cu aceeasi mama sau cu mame diferite) au acelasi tata. Vom analiza cromozomul X care a fost transmis de la tata catre cele doua surori. Acesta este un test relativ recent iar probabilitatea este intr-o oarecare masura scazuta fata de cea a testului clasic de paternitate. Totusi, in majoritatea cazurilor putem oferi un rezultat destul de clar. Mostrele mamei, sau ale mamelor sunt necesare. In prezent, DelphiTest dezvolta noi markeri pentru a spori probabilitatea. Test pentru a determina daca exista o legatura de frate-sora Acest test este dificil pentru ca nu este un test simplu de frate-frate, sora-sora. Suntem unul din putinele laboratoare din Germania care ofera o solutie in cazuri ca acestea. Teste pentru barbati inruditi, membri ai aceleiasi familii Un test care este similar celui pentru frate-frate permite verificarea legaturilor familiale de sex masculin intr-o familie. Cromozomul Y este intotdeauna transmis din tata in fiu in cadrul unei familii. Acest aspect presupune ca noi vom gasi acelasi cromozom Y la toti barbatii cu legaturi familiale, spre ex. bunic-nepot, var-var, unchi-nepot. Teste pentru femei inrudite, memebre ale aceleiasi familii Acest test este posibil cu ajutorul testului mt-ADN. ADN-ul mt este transmis numai de catre mama. In consecinta este posibila verificarea mostenirii de sex feminin si compararea, spre exemplu a bunicii cu nepotul fara analiza mostrelor provenite de la mama. Pentru acest test putem utiliza mostre provenite de la mama, bunica, frati, surori sau stranepoti.

Teste pentru probleme de erectie
Factorii ce pot influenta testele si acuratetea rezultatelor acestora sunt: - anxietatea sau durerea date de injectarea intracavernoasa - daca pacientii au insomnii sau iau somnifere - daca pacientii sunt fumatori, beau alcool sau iau droguri De retinut! Examinarea initiala in cazul unor probleme erectile cuprinde o anamneza amanuntita, inclusiv a vietii sexuale, un examen fizic complet si teste de laborator de rutina. Aceste analize de laborator cuprind: o hemograma completa, nivelul glicemiei, al colesterolului si al trigliceridelor. Se pot face si alte teste de laborator cum ar fi determinarea nivelului de testosteron, a hormonului luteinizant, a prolactinei si a hormonilor tiroidieni. Daca rezultatele sunt in limite normale, inainte de a sugera pacientului alte investigatii, multi medici ar putea prescrie unul dintre urmatoarele medicamente: sildenafil citrat (viagra), tadalafil (Cialis), vardenafil (Levitra).
Totusi, problemele erectile ocazionale sunt normale. Daca, de obicei, pacientul poate avea erectie examinarile nu sunt necesare. Imposibilitatea de a avea erectie poate fi cauzata, mai probabil, de o combinatie de factori atat fizici cat si psihologici. De exemplu, inabilitatea de a avea o erectie solida poate fi inrautatita de anxietatea data de performantele sexuale scazute.

Testele psihologice pot fi recomandate daca examinarile exclud cauzele fizice. Un exemplu de test psihologic ce poate fi folosit pentru evaluarea problemelor erectile este testul de personalitate multifazic. Acesta este un test scris ce este folosit in screeningul diferitelor problemele psihologice. Daca acest test sau altele, arata o problema psihologica, pacientul va fi indrumat catre un consilier pe probleme sexuale.

Daca testele initiale nu sunt capabile sa detecteze cauza impotentei, pot fi recomandate si o ultrasonografie Doppler (un test ce masoara fluxul sangvin bazat pe efectul Doppler ce consta in modificarea frecventei unei unde sonore cand aceasta se reflecta pe un corp in miscare, in cazul nostru pe hematiile din sange) sau o angiografie. Angiografia este un procedeu radiologic de examinare a vaselor sangvine opacificate cu un mediu de contrast. Eficienta acestor examinari este limitata deoarece tratamentul necesar repararii vaselor sangvine de la nivelul penisului este indicat doar in putine cazuri. Testul privind conducerea nervoasa dorsala, studierea potentialelor evocate si biotensiometria penila (un test ce foloseste vibratii electromagnetice pentru a determina senzitivitatea si functionarea nervilor la nivelul penisului) sunt teste neurologice amanuntite folosite pentru evaluarea nervilor de la acest nivel. Aceste teste sofisticate nu se efectueaza frecvent pentru evaluarea problemelor erectile, in fazele initiale. De asemenea, ele nu sunt disponibile in toate spitalele. Examinarile pentru problemele de erectie sunt de ajutor in stabilirea unei cauze specifice a inabilitatii barbatului de a ajunge sau de a mentine erectia (disfunctii erectile sau impotenta). Disfunctiile erectile reprezinta o problema frecventa a barbatilor. De cele mai multe ori sunt cauzate de o combinatie de factori cum ar fi starea vaselor sangvine, a nervilor si factori psihologici. Probleme fizice ce pot cauza disfunctii erectile sunt: - afectarea nervilor de la nivelul penisului. Afectiuni ca si scleroza multipla (boala inflamatorie cronica autoimuna a sistemului nervos central) sau diabetul (termen ce desemneaza mai multe boli distincte, care au comuna tulburarea metabolica de origine genetica sau hormonala) pot duce la leziuni nervoase ce afecteaza capacitatea barbatului de a avea erectie. De asemenea, interventiile chirurgicale, diversele leziuni sau radioterapia la nivelul pelvisului pot provoca leziuni nervoase - probleme ale vaselor sangvine ce asigura fluxul sangvin la nivelul penisului. Afectiuni ca arteroscleroza (proces patologic complex prin distrugerea fibrelor elastice ale peretilor arteriali, inlocuirea cu fibre conjuctive colagene, cu depunere de colesterol si calciu) fac ca barbatii sa aiba cu greu erectie. Activitati ce duc la o vasoconstrictie sangvina la nivel penian (cum ar fi plimbarile pe distante lungi cu bicicleta cu sa tare si ingusta) pot creste riscul de a dezvolta disfunctii erectile - un nivel scazut al hormonilor tiroidieni sau a testosteronului - aparitia efectelor adverse ale unor medicamente necesare tratarii depresiei sau hipertensiunii arteriale - abuzul de alcool, fumatul sau utilizarea drogurilor. Daca problemele de ordin fizic au fost excluse, trebuie facute si teste psihologice pentru a vedea daca nu este vorba de o problema psihologica. Acestea pot fi: - anxietatea legata de performanta sexuala - probleme de cuplu - stresul - depresia sau necazurile.

Testul rigiditatii si erectiei nocturne Este bine ca pacientul sa poarte o pereche de chiloti de tipul celor scurti (nu chilotul boxer), atunci cand acesta merge la culcare. Penisul va fi scos afara din chilot in timp ce parul pubian trebuie sa fie acoperit de acesta apoi se va atasa dispozitivul pe penis. Dupa atasarea dispozitivului penisul va fi introdus cu grija in chilot. Tipurile de dispozitive sunt urmatoarele: - snap= gauge=masuratoare, calibru. Acesta este un dispozitiv mecanic, ca un inel format din 2, 3 straturi subtiri de plastic ce se aseaza in jurul penisului. Straturile din material plastic se rup la anumite presiuni predeterminate. Astfel acest dispozitiv poate detecta erectia, dar poate da si informatii despre fermitatea acestuia in timpul erectiei (in functie de cate straturi din plastic se rup). Testul se face 2-3 nopti la rand. - dispozitive electronice. Aceste dispozitive masoara modificarile in grosime ale penisului. Acestea au unul sau mai multe inele de plastic ce se pun in jurul penisului si sunt conectate la un monitor mic ce inregistreaza schimbarile ce apar pe masura ce inelele se intind. Aceste dispozitive sunt scumpe, iar aceasta examinare necesita internarea peste noapte intr-un laborator special. Injectia intracavernoasa Aceasta examinare se realizeaza de catre medicul urolog la cabinet sau la spital. Pentru aceasta investigatie pacientul va trebui sa se dezbrace de la brau in jos si i se va da un halat de hartie pentru a se acoperi. In timp ce pacientul sta jos sau in picioare, penisul va fi dezinfectat cu un antiseptic. Apoi medicul va injecta medicamentul la baza penisului cu un ac mic. Dupa ce medicul a facut injectia este posibil ca el sa maseze pentru cateva secunde penisul pentru a ajuta la patrunderea medicamentului la nivelul vaselor de sange. Unii doctori pot strange o banda in jurul bazei penisului pentru 5 minute dupa injectie pentru a incetini dispersia medicamentului din penis. La inceput se foloseste o doza mica de medicament. Daca aceasta doza nu produce erectia, atunci se va folosi o doza mai mare. Erectia apare dupa 5-10 minute de la injectie. Medicamentul poate fi administrat si sub forma de supozitor plasat in uretra. Dupa administrarea medicatiei pacientul ar putea fi rugat sa urmareasca filme cu tenta sexuala sau sa-si maseze penisul pentru a obtine erectia. Doctorul va monitoriza evolutia dupa administrarea medicatiei si va masura marimea, grosimea, rigiditatea si durata erectiei. Dupa test medicul poate injecta un alt medicament pentru disparitia erectiei. Aceste examinari sunt de ajutor in a determina cauza impotentei. Testele initiale pot include si teste de sange pentru masurarea testosteronului, hormonului luteinizant, a prolactinei si a hormonilor tiroidieni. Un examen de urina, o hemograma completa, nivelele glicemiei, ale colesterolului si ale trigliceridelor pot fi de asemenea facute. Testul rigiditatii si erectie nocturne Erectia s-a produs daca: - unul sau mai multe straturi ale dispozitivului montat la nivelul penisului au fost rupte

- aparatul a inregistrat cel putin o crestere in marime a penisului. Daca pacientul a avut erectie, atunci inseamna ca impotenta nu este data de cauze fizice ci mai degraba de cauza psihologice. Testul este mult mai concludent daca la repetarea examinarii se obtin rezultate similare. O erectie nu a aparut daca: - nici unul dintre straturi nu a fost rupt - dispozitivul electronic nu a inregistrat o crestere a marimii penisului. Daca pacientul nu a avut erectie inseamna ca poate fi vorba de o cauza fizica a impotentei. Testul este mult mai concludent daca se obtin aceleasi rezultate la repetarea lui. Testul prin injectare intracavernoasa Erectia ce apare in timpul acestei examinari se masoara pe o scala de la 0-4, in care patru reprezinta erectia maxima: - daca se produce o erectie corespuzatoare valorii 3 sau 4 este mai degraba o cauza psihologica decat una fizica - daca in timpul examinarii erectia este corespunzatoare valorilor intre 0 si 2 inseamna ca impotenta ar putea avea o cauza fizica. Testele initiale in cazul impotentei includ si un examen fizic complet dar si o anamneza amanuntita inclusiv date despre viata sexuala a pacientului. Examenul fizic include masurarea tensiunii arteriale deoarece hipertensiunea arteriala si medicamentele folosite in tratamentul acesteia pot duce la astfel de probleme. Medicul va examina penisul si testiculele pentru a observa eventualele modificari. Vor fi recomandate de medic si o serie de analize de sange pentru a doza o serie de hormoni cum ar fi testosteronul, hormonul luteinizant, prolactina sau cei tiroidieni. Va fi facut si un examen de urina precum si o hemoleucograma completa, o glicemie (dozare a glucozei in sange) si o dozare a colesterolului. Daca rezultatele la aceste analize sunt normale medicul va prescrie sildenafil (viagra), tadalafil (cialis) sau vardenafil (Levitra) inainte de a propune pacientului alte examinari mult mai scumpe. Alte examinari ce pot fi facute pot include testul rigiditatii si erectiei nocturne sau testul cu injectii intracavernoase. Testarea rigiditatii si erectiei nocturne Aceasta examinare mai poate fi numita si testul rigiditatii. Majoritatea barbatilor au intre 3 si 5 erectii in timpul somnului profund. Barbatii care nu pot avea erectie datorita unor factori psihologici au aceste erectii in timpul somnului profund. Uneori, unele tulburari ale somnului sau o depresie severa pot duce la lipsa erectiei din timpul noptii. Testul rigiditatii si erectiei nocturne determina daca barbatul are erectii normale in timpul somnului. Acest test se poate realiza acasa sau intr-un laborator special. Se poate folosi una dintre metodele: - utilizarea unui dispozitiv mecanic, ca un inel format din 2, 3 straturi subtiri de plastic ce se aseaza in jurul penisului. Straturile din material plastic se rup la anumite presiuni predeterminate - utilizarea unui dispozitiv electronic de monitorizare. Aceasta metoda este mai scumpa, dar este mult mai exacta si da informatii mult mai detaliate privind numarul, durata si intensitatea erectiilor ce apar.

Testarea se repeta, de obicei, in cel putin doua nopti. Daca apare erectia in timpul noptii inseamna ca principala cauza a problemelor erectile nu este cea de natura fizica. Examinarea prin injectarea intracavernoasa In timpul acestei examinari doctorul va injecta un medicament (de obicei prostaglandina E1) la baza penisului pentru a produce erectia. Acest lucru poarta numele de injectie intracavernoasa. Un medicament similar poate fi introdus direct in uretra. Aceasta poarta numele de injectie intrauretrala. Dupa injectie va fi masurata durata erectiei, rigiditatea si grosimea penisului. Testele de sange si de urina Nu este necesara o pregatire prealabila inaintea acestor examinari. Testul rigiditatii si erectiei nocturne Inaintea examinarii nu trebuie administrate medicamente ce stimuleaza erectia cum ar fi: sildenafil citratul (viagra), tadalafil (cialis), vardenafil (levitra). Trebuie evitata administrarea unor somnifere si de asemenea evitarea ingestiei de bauturi alcoolice cu cel putin doua zile inainte de examinare. Alcoolul si somniferele pot interfera cu somnul profund, momentul in care apar erectiile nocturne. Examinarea cu injectarea intracavernoasa Inainte ca pacientul sa faca o astfel de examinare trebuie ca acesta sa comunice medicului daca: - este alergic la vreun medicament - are probleme in coagularea sangelui sau ia medicamente anticoagulante cum ar fi aspirina sau warfarina - a avut o erectie ce a durat mai mult de 4 ore (priapism). Testul rigiditatii si erectiei nocturne Testul rigiditatii si erectiei nocturne nu cauzeaza nici un disconfort. Totusi pacientul se poate simti rusinat in timpul examinarii. Trebuie amintit pacientului ca este foarte important sa se determine cauza cea mai probabila a incapacitatii de a avea erectie si nu trebuie sa se simta rusinat in timpul investigatiei. Testul prin injectarea intracavernoasa In timpul acestei investigatii se poate simti o durere ascutita sau o senzatie de arsura la baza penisului atunci cand este introdus acul, dar durerea este de scurta durata. Daca pacientul simte o durere sau o senzatie de arsura in timpul erectiei trebuie sa anunte medicul imediat.

Nu exista nici un risc in ceea ce priveste colectarea probei de urina. Exista un mic risc in recoltarea sangelui, deoarece poate aparea o mica vanataie la locul punctiei.

Se poate reduce acest risc prin apasarea cu putere la locul intepaturii pentru cateva minute. Testul rigiditatii si erectiei nocturne Nu exista riscuri in ceea ce priveste aceasta examinare. Testul prin injectia intracavernoasa Aceasta investigatie are riscul scazut de a produce: - sangerare la locul injectiei - vanataie sau un usor edem la locul injectiei - o erectie ce poate dura mai mult de 4 ore. Aceasta poarta numele de priapism si este un efect advers rar al medicamentelor folosite in aceasta examinare. Daca aceasta apare, de obicei, poate fi reversibila prin administrarea unor alte medicamente. Aceste examinari sunt realizate pentru determinarea cauzelor problemelor erectile, cauze care pot fi de natura fizica, psihologica sau o combinatie a celor doua.

Testele genetice intra in practica medicala
Sunt interzise orice forme de discriminare si stigmatizarea persoanei pe baza rezultatelor acestor teste. Sunt interzise testarile genetice atunci cand utilitatea clinica nu este dovedita. Testele utilizate trebuie sa fie recunoscute in ceea ce priveste validitatea stiintifica si validitatea clinica. Nu se poate proceda la un test genetic daca persoana nu beneficiaza de o supraveghere medicala individualizata. Atunci cand un test genetic este recomandat, persoana in cauza trebuie sa beneficieze in prealabil de o informare privind indicatia si natura testului, dar mai ales privind implicatiile rezultatelor obtinute. Pentru testele genetice predictive este obligatoriu de a se pune la dispozitie serviciile de sfat genetic. Sfatul genetic trebuie elaborat de o maniera nondirectiva. Articolul 9 – este dedicat consimtamantului informat. Pentru testele predictive este obligatori consimtamantul scris. Protocolul introduce un adevarat mecanism de protectie a persoanelor care nu au capacitatea de a consimti. In primul rand, la astfel de persoane testele genetice nu pot fi efectuate decat daca se dovedeste ca exista un beneficiu direct pentru acea persoana. Pentru astfel de persoane se recomanda ca in masura posibilului sa fie si ea informata (nu numai reprezentantul legal) iar autoritatea competenta sau instanta de judecata sa autorizeze realizarea testelor. Pentru intreaga populatie, testele sunt acceptabile daca aduc un beneficiu evaluabil persoanei testate. Ca exceptie, pot exista testari genetice in beneficiu altei persoane dar numai pentru membrii familiei persoanei testate. Astfel de teste se pot efectua cu respectarea unor conditii cumulative: a. Testul sa aduca membrului (membrilor) familiei un beneficiu preventiv, diagnostic sau terapeutic care a fost evaluat de o maniera independenta; b. Beneficiul asteptat sa nu poata fi obtinut fara realizarea acestui test; c. Riscurile si contraindicatiile rezultand din testare sunt minime pentru persoana ce este supusa testului; d. Beneficiul asteptat, care a fost evaluat de o maniera independenta, este semnificativ superior

riscurilor medicale sau sociale (pentru viata privata) ce apar din utilizarea si comunicarea rezultatului testului; e. Autorizarea este data de persoana, de reprezentantul persoanei care nu are capacitate de a consimti, sau de o autoritate sau instanta desemnata prin lege. In prezent, testele genetice au devenit uzuale in practica medicala. Organizatorii de sanatate au obligatia de a a informa atat medicii cat si populatia cu privire la principiile ce le guverneaza si in acelasi timp de a elabora metodologia autorizarii si desfasurarii unor asemenea activitati. La 4 aprilie 1997, la Oviedo (Asturia) Comitetul Director de Bioetica (CDBI) a Consiliului Europei a adoptat Conventia pentru Protectia Drepturilor Omului si a Demnitatii Umane in biologie si medicina cunoscuta sub denumirea Conventia de la Oviedo sau Conventia privind Drepturile Omului si Medicina. In prezent, 49 de state (dintre care 38 de state europene) au ratificat Conventia. Romania prin Legea nr. 17 din 2001 a ratificat documentul si a impus obligativitatea respectarii acestuia. Asa cum era prevazut in document, CDBI avea obligatia de a redacta protocoalele aditionale pentru fiecare domeniu in parte. Pana in prezent, au fost adoptate urmatoarele protocoale aditionale: Protocolul privind interdictia clonarii umane (Paris 12 ianuarie 1998), Protocolul aditional privind transplantul de organe si tesuturi de origine umana (Strasbourg 24 ianuarie 2002), Protocolul aditional privind cercetarea biomedicala (Strasbourg 25 ianuarie 2005) si Protocolul aditional privind testele genetice medicale (Strasbourg 8 iunie 2007). Protocolul aditional privind testele genetice medicale, votat in ultima sedinta a CDBI cu 45 voturi pentru si 3 abtineri este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante privind respectarea drepturillor omului in practica medicala. In redactarea acestui protocol s-a avut in vedere si Declaratia Universala asupra Genomului uman si Drepturile Omului adoptata de Adunarea Generala a ONU la 2 decembrie 1998. Protocolul se aplica testelor efectuate din ratiuni medicale. Implicand analiza unui esantion biologic de origine umana si avand drept scop punerea in evidenta a caracteristicilor genetice a unei persoane, (teste care pot fi utilizate si in stadiu precoce de dezvoltare prenatala – intrauterina). Acest protocol nu se aplica testelor genetice efectuate asupra embrionului sau fetusului uman extrauterin sau asupra testelor genetice efectuate din ratiuni de cercetare medicala unde restrictiile sunt mult mai mari si sunt de domeniul Conventiei propriu-zise. In sensul protocolului prin analiza se intelege analiza cromosomilor, analiza ADN-ului sau ARNului sau orice analiza care permite obtinerea de informatii echivalente celor obtinute prin metodele mentionate anterior. Prin esantion biologic protocolul intelege materialul biologic prelevat in vederea acestui test sau material biologic prelevat anterior in alte scopuri dar la care se aplica ulterior aceste teste. Interesul si binele fiintei umane asupra carora se aplica testele genetice este singurul admis si este deasupra interesului societatii sau al evolutiei stiintei.
Daca persoana, indiferent de capacitatea ei de a consimti, exprima refuza, testul nu va fi facut. Testele genetice in beneficiul altui membru al familiei, nu pot fi efectuate daca esantioanele au fost prelevate din corpul unei persoane decedate sau de la o persoana vie care a decedat ulterior si de la care nu s-a obtinut consimtamantul. A fost introdusa obligatia de a se respecta viata privata (protectie a datelor cu caracter personal si biologic a persoanei testate) precum si dreptul tuturor persoanelor ce au facut obiectul unui test genetic de a cunoaste toate informatiile colectate privind sanatatea sa – urmare a acestor testari. Concluziile unui test trebuie sa fie accesibile

persoanei testate sub o forma usor de inteles. Programele de screening si de depistare genetica nu pot fi efectuate decat dupa o evaluare independenta privind acceptabilitatea programului din punct de vedere etic si trebuie sa respecte urmatoarele conditii: a. Programul este recunoscut pentru pertinenta sa privind starea de sanatate pentru intreaga populatie sau pentru o parte din populatie; b. Validitatea stiintifica si eficacitatea programului au fost stabilite (sunt certe); c. Masurile preventive sau tratamentul boli sau a tulburarilor ce fac obiectul depistarii sunt disponibile pentru toate persoanele testate. d. Sunt prevazute masuri pentru a garanta accesul echitabil la program. e. Programul prevede masuri de informare adecvata a populatiei, sau a unei parti din populatie privind existenta, finalitatea programului, mijloacele de a accede la acest program precum si caracterul voluntar de a participa la acest program. Prevederile acestui Protocol vor deveni obligatorii pentru toate tarile membre in Consiliul Europei din momentul in care doua treimi dintre membrii vor depune instrumentele de ratificare.

Testul Babes Papanicolau - O investitie in sanatate
Alegerile intelepte Pe parcursul vietii noastre, sunt multe alegeri de facut. Aceste alegeri ne afecteaza familia, prietenii, angajatii si in cele din urma pe noi insine. Alegerile pe care le facem astazi, ne afecteaza alegerile pe care le vom face in viitor. Cele mai importante alegeri legate de sanatate sunt dieta, exercitiul fizic, obiceiurile sanatoase si controalele medicale. Sanatatea este cel mai de pret bun pe care il avem, si totusi, prea des o neglijam sau dezvoltam obiceiuri care ne pot face rau. Controlul anual O alegere inteleapta pe care o putem face pentru a ne asigura o stare de sanatate este efectuarea anuala a unui test Papanicolau. Testul este simplu si nu solicita foarte mult timp si nu implica aparitia unei stari de disconfort. Cu ajutorul acestui test poate fi evaluata starea de sanatate a colului uterin sau a vaginului, astfel incat orice problema ar aparea sa poata fi diagnosticata si tratata cat mai rapid posibil. Un alt motiv consta in aceea ca doctorul, pe langa testul Papanicolau, va efectua si alte teste si examinari: examenul sanilor, masurarea tensiunii arteriale, un examen al regiunii pelvine si auscultatia cordului si plamanilor. Pot fi efectuate si alte teste in functie de antecedentele personale. Este un sentiment placut sa stii ca esti sanatoasa si ca faci ceea ce trebuie pentru a ramane asa. Cine ar trebui sa isi faca un test Papanicolau? Este recomandabil ca testul sa fie efectuat anual din momentul in care ai devenit activa din punct de vedere sexual; altfel, in fiecare an incepand cu varsta de 18-21ani. Daca o femeie a suferit o operatie de histerectomie totala, testul Papanicolau ar trebui efectuat ori de cate ori recomanda medicul.

Este o idee incetatenita ca femeile nu ar trebui sa isi faca testul Papanicolau decat dupa primul contact sexual. Testul nu afecteaza sub nici o forma organele genitale feminine. Cum se efectueaza testul? Anumite femei considera rusinos acest test alaturi de examenul pelvin, dar el trebuie privit doar ca o procedura necesara din punct de vedere medical si nu ca o procedura creata sa te faca sa te simti rusinata. Este singura modalitate prin care poti fi examnita la nivelul organelor genitale interne si prin care se poate realiza testul. Pentru examinare, vei fi rugata sa te intinzi pe spate pe masa de examinare ginecologica si sa iti indoi genunchii. Medicul va dori sa iti relaxezi picioarele. Cel mai important lucru in acest moment este sa te relaxezi. Concentreaza-te asupra relaxarii musculaturii si inspira usor pe nas si expira pe gura. Cu cat esti mai relaxata cu atat examinarea va fi mai comoda. Un dilatator va fi inserat cu grija in vaginul tau, acesta fiind utilizat pentru vizualizarea colului uterin. Atunci cand examinatorul are o imagine buna a colului, va preleva prin periere celule de la nivelul mucoasei colului, utilizand o periuta sau o spatula de lemn. Vei putea resimti o senzatie de presiune sau chiar o crampa. Celulele sunt ulterior asezate pe o lama de sticla si trimise la laborator pentru examinare. Ce informatii ne ofera un test Papanicolau? Acest test ne ofera informatii legate de celulele de la nivelul vaginului sau colului uterin. Un test Papanicolau anormal presupune ca au aparut modificari la nivelul celulelor de la nivelul colului uterin. Aceste modificari il alarmeaza pe examinator (aceste celule pot deveni mai tarziu celule canceroase). De aceea, este importanta efectuarea de teste Papanicolau in mod regulat, astfel incat orice anomalie sa poata fi tratata in stadii incipiente. Anumite modificari se datoreaza unor infectii de la nivelul colului sau vaginului. Multe teste se vor normaliza odata ce infectia a fost tratata. Nu este posibil ca toate celule de la nivelul colului sa fie analizate. Se poate intampla ca celulele analizate sa fie normale, dar cele care nu au fost prelevate de la nivelul colului, sa aiba modificari. Acest lucru nu se intampla des, dar este posibil. Acesta este un alt motiv pentru efectuarea testului in mod regulat Ce se va intampla daca testul Papanicolau nu este normal? Vei fi anuntata de medic de acest fapt si vei discuta impreuna cu el posibilitatile de tratament si urmarire. Ar putea fi necesara efectuarea de teste suplimentare. Colposcopia ar putea fi recomandata, pentru a-l ajuta pe medic sa vizualizeze cu ajutorul unui microscop eventualele celule anormale de la nivelul colului uterin sau existenta unei posibile infectii. Daca medicul va observa anumite zone anormale, cel mai probabil va efectua o biopsie pentru efecutarea unor teste suplimentare. Ce persoane sunt la risc pentru un test Papanicolau anormal? Femei: - care au avut contact sexual inaintea varstei de 18 ani - cu un istoric de parteneri multipli - cu infectii recurente ce se transmit prin contact sexual

- fumatoare - care raman insarcinate inaintea varstei de 18 ani Care sunt semnele de alarma ale cancerului? - sangerari intre perioadele menstruale - orice secretie neobisnuita vaginala sau durere - sangerare dupa contactul sexual - sangerare dupa menopauza Acestea sunt doar semne de alarma ce pot sau nu sa indice existenta unui cancer. Daca resimti oricare din simptomele enumerate mai sus, este foarte important sa te prezinti la medic pentru a afla cauza acestora si pentru a primi un tratament adecvat. Este de asemenea important de retinut ca, adesea, nu exista semne sau simptome de alarma. Datorita acestui fapt, este important sa efectuezi testul Papanicolau in mod regulat. Majoritatea femeilor ce au un test anormal, se pot astepta ca in urma tratamentului acesta sa se normalizeze. Cum sa iti planifici testul? Iti poti ajuta medicul sa efectueze o examinare cat mai concludenta oferindu-i urmatoarele informatii: - data ultimei menstruatii - medicatia curenta, precum anticonceptionalele sau alta medicatie hormonala (denumirea produsului si doza) - orice sangerare ce s-a produs in afara ciclului menstrual si momentul cand aceasta s-a produs - orice secretie de la nivelul organelor genitale (alba, groasa sau lichida) - orice istoric de test anormal sau histerectomie (extirparrea uterului) Aceste informatii il vor ajuta pe medic sa decida daca testul este normal sau nu. Daca in momentul examinarii esti la menstruatie, cel mai bine este sa amani efetuarea testului. De asemenea, este recomandabil sa eviti dusurile intravaginale si utilizarea cremelor vaginale cu 24 h inainte de efectuarea testului. In concluzie exista numeroase motive sa iti faci testul Papanicolau: - este un test simplu - nu este costisitor - ofera informatii viabile - poate ajuta la prevenirea unor probleme de sanatate - faci ceva pentru tine - ti se va face si un examen general, alaturi de efectuarea testului - odata cu prezentarea la medic pentru efectuarea testului, poti sa afli informatii despre alte probleme legate de sanatate pe care le ai - iti poate crea sentimentul “ca ai facut ceva bine” si o ai realizat o investitie in sanatatea ta Gandeste-te la acest examen anual ca la o modalitate excelenta prin care poti sa ai grija de tine. O meriti!

Testul Babes Papanicolau - patologic
Generalitati Testul Papanicolau (care se mai numeste si frotiul Papanicolau) face parte din examenul ginecologic de rutina. Testul Papanicolau este folosit cu scopul identificarii modificarilor celulare anormale de la nivelul cervixului si pentru screeningul cancerului de col uterin. Un test Papanicolau anormal arata ca celulele din cervix sunt modificate. Un rezultat anormal la acest test nu este neobisnuit, intrucat in mod normal celulele din cervix sufera in permanenta modificari. Aproximativ 5% pana la 10% din femeile care fac anual un test Papanicolau au un rezultat anormal, dar numai un mic procent din aceste rezultate anormale arata modificari care ar putea evolua spre cancer de col uterin. Cauze Multe teste Papanicolau anormale sunt cauzate de infectii virale, cum ar fi infectia cu papilomavirusul uman (HPV) sau alte tipuri de infectie, precum cele determinate de bacterii, fungi sau protozoare (Trichomonas). Cea mai frecventa cauza este infectia cu HPV. Modificarile naturale ale celulelor din colul uterin (vaginita atrofica) aparute la menopauza pot si ele da un test Papanicolau anormal. De regula modificarile celulare revin la normal in mod spontan sau dupa ce infectia s-a vindecat de la sine sau in urma tratamentului. In unele cazuri, modificarile celulelor cervicale (din colul uterin) care dau un test Papanicolau anormal si care nu sunt tratate pot evolua spre stadii precanceroase sau canceroase. Anumite tipuri de HPV care au un risc crescut, in special tipurile 16 si 18, au fost asociate cu dezvoltarea cancerului de col uterin. Totusi, de obicei, modificarile celulelor cervicale progreseaza lent si este nevoie de multi ani pentru a deveni celule canceroase. Celulele din colul uterin au o probabilitate mai mare decat majoritatea celulelor din organismul uman de a suferi modificari deoarece, in mod normal, celulele cervicale trec constant prin modificari. Colul uterin are doua tipuri de celule: - celule columnare cu forma rectangulara in profunzimea colului uterin si - celule plate, scuamoase la suprafata colului - celulele columnare se transforma in permanenta in celule scuamoase intr-o zona a colului denumita zona de transformare. Deoarece celulele din aceasta zona a colului sunt in permanenta schimbare, ele au un risc crescut de a avea modificari anormale. Majoritatea modificarilor celulare anormale gasite la un test Papanicolau provin din zona de transformare. Localizarea zonei de transformare variaza de la o femeie la alta. Ea poate fi la suprafata externa a colului uterin, care poate fi vazuta in timpul unui test Papanicolau, sau in interiorul colului uterin, care nu poate fi vazuta la test. Factori de risc
Majoritatea modificarilor celulare cervicale sunt rezultatul comportamentelor sexuale cu risc crescut, ale pacientei sau ale partenerului sau sexual, avute in prezent sau candva, posibil chiar si cu multi ani in urma.

Aceste comportamente cresc riscul de infectii si de a face o boala cu transmitere sexuala (BTS). La femeile care au o relatie monogama (cu un singur partener sexual), un rezultat anormal la testul Papanicolau datorat virusului HPV nu indica neaparat un comportament cu risc crescut in prezent. De vreme ce virusul HPV ramane in celulele corpului timp de multi ani, modificarile celulelor cervicale pot fi consecinta unei infectii cu HPV dobandita cu cativa ani inainte. Fumatul sau slabirea sistemului imun pot de asemenea sa creasca riscul de aparitie a modificarilor celulelor cervicale. Efectuarea regulata de teste Papanicolau pentru screening si evaluarea oricarui rezultat anormal poate reduce riscul de a se dezvolta un cancer de col uterin. Comportamentele sexuale cu risc crescut includ: - inceperea vietii sexuale la o varsta mica (inainte de varsta de 18 ani) - contactul sexual neprotejat, care creste riscul de infectie cu tipuri de papilomavirus uman (HPV), Chlamydia, virusul imunodeficientei umane (HIV) - trei sau mai multi parteneri sexuali de-a lungul vietii - contact sexual cu cineva care a avut multipli parteneri sexuali - simptomele care pot indica modificari ale celulelor din colul uterin (cervicale) - modificarile celulelor cervicale care pot da un test Papanicolau anormal nu duc prin ele insele la aparitia de simptome. O infectie cu HPV – cea mai frecventa cauza a acestor modificari – de obicei nu da nici un simptom - de aceea este atat de important screeningul prin efectuarea regulata a testului Papanicolau, pentru a se observa din timp modificarile, in cazul in care acestea apar - daca o infectie sau o boala cu transmitere sexuala (BTS) este cauza anormalitatii testului Papanicolau, pot fi prezente simptome datorate infectiei sau BTS. Bolile cu transmitere sexuala pot avea o varietate de simptome, inclusiv: - secretie vaginala anormala, cum ar fi o modificare in cantitatea, in culoarea, in mirosul sau in vascozitatea secretiei vaginale; de exemplu ea a devenit mai tulbure, mai decolorata sau urat mirositoare pe o perioada de cateva zile pana la 2 saptamani - durere, arsura sau mancarime in timpul urinarii care dureaza de mai mult de 24 ore - durere in timpul actului sexual - durere in zona pelvina sau in zona abdominala joasa - durere, arsura, furnicaturi sau mancarime in zona genitala - bube, umflaturi, basicute, inrosiri sau negi pe sau in jurul organelor genitale Numai un mic procent din testele Papanicolau anormale indica prezenta unor modificari celulare cervicale care ar putea evolua spre cancer de col uterin. Simptomele cancerului de col uterin pot fi: - sangerare vaginala anormala sau o modificare inexplicabila semnificativa a ciclului menstrual - sangerare in momentul in care ceva vine in contact cu colul uterin (cum ar fi in timpul actului sexual sau la introducerea unei diafragme) - secretie vaginala anormala care contine mucus cu urme de sange. Ce trebuie facut in cazul unui test Papanicolau anormal? Desi majoritatea testelor Papanicolau anormale sunt cauzate de infectii sau inflamatii care pot fi tratate, este necesara o noua evaluare ulterioara pentru siguranta ca modificarile celulare anormale au fost rezolvate. Optiunile de tratament variaza in functie de gradul modificarilor celulare: minora, moderata sau severa. In cazul modificarilor celulare minore, poate fi de ajuns doar o monitorizare din partea unui doctor (asteptare si urmarire), de un test pentru HPV, sau in unele cazuri

de colposcopie. In cazul modificarilor celulare moderate sau severe, este necesara continuarea evaluarii prin colposcopie si posibil prin biopsie cervicala. Ulterior, modalitatile de tratament care distrug sau inlatura in mod specific celulele anormale ar putea fi recomandate, in functie de rezultatele biopsiei. Mecanism fiziopatogenic Rezultatele anormale la testul Papanicolau pot fi datorate modificarilor naturale ale celulelor din zona de transformare din colul uterin sau infectiilor. De obicei rezultatele testului Papanicolau revin la normal atunci cand celulele reincep sa aiba o crestere normala sau dupa ce infectia a fost tratata sau s-a vindecat in mod spontan. In unele cazuri, modificarile celulelor cervicale care nu au fost tratate si care determina un test Papanicolau anormal ar putea progresa catre un stadiu precanceros sau canceros. Anumite tipuri de papilomavirus (HPV) cu risc crescut au fost asociate cu dezvoltarea cancerului cervical. Totusi, modificarile celulelor colului uterin progreseaza lent si este nevoie de multi ani ca sa se transforme in celule canceroase. Tratamentul poate inlatura sau distruge aceste celule inainte de a deveni canceroase. Societatea Americana a Cancerului a raportat urmatoarele statistici: - la femeile cu varsta intre 13 si 21 ani, modificarile minore ale celulelor colului uterin dispar in mod spontan, de la sine, in curs de 3 ani, in aproximativ 90% din cazuri - la femeile cu varsta peste 21 ani, modificarile minore ale celulelor colului uterin dispar in mod spontan, de la sine, in curs de 3 ani, in aproximativ 50% pana la 80% din cazuri. Screeningul prin testul Papanicolau facut cu regularitate poate detecta din timp aceste modificari celulare. Detectarea precoce a modificarilor celulare precanceroase sau a cancerului de col uterin de obicei duce la vindecarea completa In cazul in care este diagnosticat un tip de HPV cu risc crescut, poate fi nevoie de efectuarea altor teste Papanicolau, mai frecvent si ocazional a altor teste, pentru continuarea evaluarii. Polipii cervicali nu au legatura cu cancerul de col uterin, dar ei pot fi gasiti si inlaturati in momentul efectuarii unei examinari pelviene si a unui test Papanicolau.

Testul de paternitate
-Interviu cu Dr. Frank Pfannenschmid, Director General DelphiTest GmbH Germania - Buna ziua Dle. Dr. Frank Pfannenschmid si multumim ca ati acceptat interviul nostru. - Buna ziua. - Genetica a dezvoltat in ultimii ani un nou produs: testul de paternitate. - Este foarte adevarat si s-au extins foarte mult in intreaga lume. - Ce ne puteti spune despre DelphiTest GmbH? - Am inceput aceasta afacere in urma cu 7 ani. La inceput ne-am concentrat activitatea pe proiecte si servicii stiintifice in domeniul geneticii. In principal, clientii

nostrii veneau din partea universitatilor, a departamentelor medicale si al companiilor farmaceutice din Germania. In anul 2001 am inceput sa oferim teste de paternitate catre clienti privati. Asa a fost infiintata DelphiTest GmbH. - A fost dificila perioada de inceput a afacerii? - Sigur ca da. Germania este cunoscuta pentru fiscalitatea sa ridicata si este dificil sa finantezi perioada de inceput. Trei mari probleme am intampinat la acea data: finantarea echipamentelor de laborator care sunt destul de scumpe, gasirea celor mai buni angajati (toti angajatii nostrii sunt specializati in biologie moleculara la universitati din Germania) si, nu in ultimul rand, gasirea de noi clienti in fiecare zi si consolidarea pozitiei noastre pe piata. - Unde este DelphiTest astazi? - Suntem una dintre cele mai de succes companiei din Germania care ofera teste de paternitate. Clientii nostrii nu sunt numai din Germania; ei sunt din lumea intreaga. - Ce ne puteti spune despre laboratorul dumneavoastra? - Laboratorul nostru este situat in Regensburg, Germania. Multe teste de paternitate sunt oferite de catre firme care nu dispun de propriul laborator si nici de instruirea necesara sau de competenta. Din pacate, majoritatea clientilor acestora nu au cum sa afle care laborator se ocupa de testul lor. Exista multe oferte “ieftine” pe piata. Multe dintre aceste firme au echipamente invechite si utilizeaza metode perimate. In consecinta, rezultatele nu sunt demne de incredere si nu ar trece de nici un control standard german de calitate. Laboratoarele germane sunt cele mai bune in ceea ce priveste controlul calitatii, pregatirea angajatilor si coeficientul de siguranta. Suntem membri ai “VALID e.V.”, o institutie care adera la standarde stricte de calitate. Pentru a obtine calitatea de membru, fiecare laborator trebuie sa indeplineasca anumite cerinte extrem de stricte, fiind testat la intervale regulate. In Germania exista cel putin 100 de firme care vand teste genetice si de paternitate. Pana in prezent, numai opt laboratoare s-au alaturat si au fost acceptate de VALID. Firmele care nu dispun de propriile facilitati si care nu au calificarea necesara nu sunt eligibile pentru a deveni membre ale acestei institutii. Statutul de membru al VALID garanteaza inalta calitate si va ofera confort psihic. In special din cauza faptului ca firme intermediare si laboratoare fondate prin mijloace frauduloase au intrat pe piata, oferind analize de o calitate foarte slaba. - De ce apeleaza oamenii la aceste teste de paternitate? - Expertii estimeaza ca intre 10% si 20% dintre copii legitimi nascuti nu sunt copiii biologici ai sotului (“Die Welt”, 11. Oct 1999). De obicei mama stie cine este tatal biologic al copiilor sai. In consecinta este surprinzator ca intre 20% si 30% din toate testele efectuate sunt cerute de catre femei. Un test molecular biologic este de obicei singura metoda pentru ca mama si potentialul tata sa fie siguri de paternitate. - Ne puteti descrie ce este testarea biologica moleculara? - Testarea biologica moleculara moderna permite ca dumneavoastra sa fiti siguri de paternitate sau de faptul ca cineva cu siguranta nu este tatal copilului. Aceasta metoda nu numai ca este mult mai exacta, dar are si un raport cost-calitate mult mai eficient decat metodele traditionale. Avem nevoie doar de cateva celule din corpul tatalui si al copilului. Prelevarea unei mostre este o metoda simpla: luati lichid din cavitatea bucala, o periuta de dinti sau un muc de tigara si trimiteti-le prin posta laboratorului nostru. In timpul testului molecular de paternitate selectam regiuni specifice ale ADN-ului tatalui si copilului si apoi le comparam. Aceasta comparatie ne permite sa atingem o probabilitate de cel putin 99.99%. Daca este necesar, putem

testa mai multe regiuni ale ADN-ului, in acest caz atingand un procent de 99,99999%. - Cine mai apeleaza la aceasta testare biologica moleculara? - Azi, testele de paternitate biologice moleculare sunt utilizate de o varietate de entitati. Tribunalele, politia, serviciile de protectie a copilului, detectivii, avocatii si doctorii, toti folosesc aceste teste. Din ce in ce mai multe persoane private utilizeaza aceste teste necostisitoare si rapide,in special pentru confortul lor psihic. - Este respectata confidentialitatea informatiilor? - Toate informatiile vor fi tratate cu maximum de confidentialitate si nu sunt transmise unor terte parti. Mostrele dumneavoastra nu vor fi utilizate pentru alte teste. Toate analizele sunt realizate in laboratorul detinut de compania noastra. In momentul primirii mostrelor, nici una dintre acestea nu paraseste incinta laboratorului nostru. Daca doriti, putem distruge toate datele dupa ce v-au fost furnizate rezultatele testului dumneavoastra. - Cum a primit societatea germana aceste teste de paternitate? - Ei bine, o mica parte a societatii noastre s-a aratat sceptica. Inca discutam despre efectuarea unui test de paternitate fara consimtamantul mamei. Sunt cateva argumente interesante ce vin de la politicieni, avocati si persoane private. Anumite persoane considera ca nu trebuie colectate informatii fara acordul tuturor persoanelor implicate, dar pe de alta parte este dreptul tatalui de a sti daca este tatal biologic al copiilor sai sau orice copil ar trebui sa-si cunoasca parintii biologici. Dar cea mai mare parte a societatii germane a reactionat pozitiv, toti cei implicati beneficiind: tatal verifica realitatea si-si indeparteaza temerile, mama verifica cine este adevaratul tata, in cazul in care a avut mai multi parteneri, iar copilul afla adevarul despre parintii sai. Oricum, cele mai multe teste sunt pozitive, iar sotul nu mai are nicio temere si-si concentreaza afectiunea asupra familiei sale. Cunosc cazuri in care tatii refuzau sa mai faca un al doilea copil din cauza incertitudinii in care traiau. Dupa aflarea rezultatului pozitiv, au fost bucurosi sa aiba mai multi copii. - Cate teste de paternitate efectuati pe an? - Efectuam in jur de 3000 de teste anual, dar clientii nostrii, asa cum am mentionat anterior, sunt din Europa, America de Nord si de Sud, din Africa etc. - Ce parere aveti despre piata romaneasca? - In acest moment piata este destul de mica. Numai cateva companii ofera aceste servicii si cateva dintre ele chiar sunt foarte scumpe. Cred ca multi cetateni romani nu sunt informati despre evolutiile din domeniul genetic si despre posibilitatea efectuarii unor teste de paternitate pe baza ADN-ului. In plus, este dificil sa-i informezi despre ultimile descoperiri din genetica. Un motiv in plus de a multumi ziarului dumneavoastra pentru posibilitatea oferita de a informa publicul. - Atunci, cum informati dumneavostra publicul? - Cel mai mult pe internet. Cand cineva doreste sa afle mai multe informatii, cauta pe internet. Asa am creat pagina www.delphitest.org - Cum vedeti dumneavoastra evolutia pietei romanesti? - Cred cu convingere in dezvoltarea pietei romanesti in urmatorii ani. Romania este de fapt o tara dezvoltata si cu oameni foarte bine educati. In special tinerii sunt deschisi la noile descoperiri stiintifice, sunt curiosi sa afle cat mai multe informatii si internetul, prin bibliotecile sale electronice, ofera aceasta posibilitate. Testele de

paternitate pot fi vazute oriunde: la TV, ziare, internet etc. Multe celebritati (actori, staruri din muzica sau sport), apeleaza la aceste teste de paternitate. Presupun ca in urmatorii ani majoritatea romanilor vor sti ca testele de paternitate sunt posibile si precise. - Dle. Dr. Frank Pfannenschmid va multumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu. - Si eu va multumesc si sper sa-mi oferiti ocazia de a va vorbi si despre alte proiecte stiintifice din domeniul geneticii dezvoltate de DelphiTest GmbH.

Testul de supresie la dexametazona
Testul de supresie la dexametazona verifica modul de raspuns al organismului, mai precis rata secretiei de cortizol, la administrarea unui medicament corticosteroid numit dexametazona. Testul se realizeaza in cadrul algoritmului de diagnosticare de certitudine a sindromului Cushing (patologie caracterizata prin secretie excesiva de cortizol) si pentru a face diferenta intre diversele forme de sindrom Cushing si alte stari caracterizate prin hipercorticism. Secretia de cortizol a glandelor corticosuprarenale este cub control hipotalamohipofizar, astfel: hipotalamusul sintetizeaza si secreta CRH (corticotropin releasing hormone) care ajunge in hipofiza prin sistemul vascular port hipotalamo-hipofizar. La nivelul hipofizei, coticotropina va stimula celulele corticotrope sa secrete ACTH (hormonul adreno- corticotrop), hormon ce va fi apoi eliberat in sange si va ajunge la glandele suprarenale unde va stimula biosinteza corticosteroizilor de tipul cortizolului. Dexametazona este un steroid de provenienta exogena, avand structura asemanatoare cortizolului, ce va inhiba secretia de ACTH prin feed-back. Scaderea ACTH eliberat de catre hipofiza va reduce si cortizolemia (organismul percepe existenta unui nivel crescut al steroizilor si nu va considera necesar o stimulare suplimentara a productiei de hormoni, ca urmare va reduce ACTH si prin aceasta se reduce si secretia endogena de cortizol). Testul se face utilizand atat doze mici cat si doze mai mari de dexametazona, masurand la intervale regulate cortizolemia. La un pacient normal, nivelul cortizolului va scadea inca de la administrarea unor doze mici de dexametazona (scaderea este de peste 50% din valoarea normala). Daca nivelul cortizolului scade doar la testul cu doze mari, atunci se suspecteaza boala Cushing. Sindromul Cushing poate fi diagnosticat daca nu exista nici un fel de modificari ale cortizolemiei la testul de supresie. Sindromul Cushing sau hipercorticismul primar se caracterizeaza prin cresterea cortizolemiei dintr-o diversitate de cauze: hiperplazii adrenale, tumori de corticosuprarenale sau de hipofiza, productie ectopica de ACTH (cel mai adesea in cadrul neoplasmelor bronhopulmonare). Boala Cushing este data exclusiv de existenta unei tumori adenohipofizare hipersecretante de ACTH (in acest caz, atat ACTH cat si cortizolul sunt crescute). In multe cazuri, diagnosticul de certitudine al sindromului Cushing poate necesita efectuarea unor investigatii suplimentare: determinarea ACTH sau a metabolitilor urinari ai cortizolului.
Indicatia clasica a testului de supresie la dexametazona este diagnosticarea hipercorticismului (hipercortizolismului), testul cu doze mici fiind considerat cel mai

exact in diagnosticarea starilor subclinice de hipercorticism. Testul cu doze mai mari poate stabili daca etiologia hipersecretiei de cortizol este la nivel hipofizar sau nu. Daca glanda hipofiza produce prea mult ACTH, raspunsul la test va fi anormal la doze mici, dar normal la doze mari. Exista o serie de recomandari pe care medicul le va face pacientului in vederea pregatirii corespunzatoare a testului. Astfel, pacientul nu trebuie sa manance sau sa bea nimic cu 10-12 ore inaintea recoltarii primei probe de sange in dimineata zilei efectuarii testului. De asemenea, pacientii sunt sfatuiti sa comunice medicului daca urmeaza vreun tratament prescris de specialisti sau daca au luat de curand medicamente de orice fel. Exista o serie de medicamente ce interfera cu rezultatul testului, cum ar fi: anticonceptionale orale, aspirina, morfina, metadona, litiu, inhibitori de monoaminoxidaza, diuretice (in special spironolactona), barbiturice, estrogeni, corticosteroizi, fenitoina, tetraciclina. Administrarea acestora (dar si a altora, lista lor fiind mai lunga) ar trebui sistata cu 24-48 de ore anterior recoltarii analizelor. Pacientii sunt sfatuiti sa discute cu medicul toate aspectele referitoare la test: necesitatea realizarii lui, riscuri, avantaje, tehnica de realizare si interpretarea rezultatelor. Pacientii sunt sfatuiti sa intrerupa temporar orice tip de tratament. In seara dinaintea efectuari testului (la ora 11 p.m) pacientul va inghiti o pastila continand 1 mg de dexametazona. In dimineata urmatoare (la ora 8 a.m) pacientului ii va fi recoltata o proba de sange. Se recomanda administrarea dexametazonei cu lapte sau cu un antiacid pentru a evita aparitia pirozisului sau disconfortului gastric. Exista doua tipuri de teste: cu doza mica (de 1 mg) si cu doza mare (8 mg) de dexametazona. La randul lor, acestea pot fi „overnight” sau stadard (presupun recoltarea urinii si se desfasoara pe o durata de trei zile). Recoltarea se face de obicei dintr-o vena periferica (de la plica cotului sau de pe fata dorsala a mainii). Locul ce urmeaza a fi punctionat se dezinfecteaza cu o solutie antiseptica. Un garou se va lega la nivelul bratului pentru a impiedica intoarcerea venoasa (si a creste astfel cantitatea de sange din vena, fapt util atat pentru vizualizarea mai buna a venei, cat si pentru cresterea disponibilului de sange din vas). Urmeaza punctionarea efectiva a venei, sangele fiind colectat intr-un tub special (in unele situatii se pot folosi chiar doua tuburi). Apoi garoul este desfacut, acul este retras, iar pe zona respectiva se aplica cu presiune un tampon cu vata si alcool sanitar pentru a stopa sangerarea si a impiedica infectarea regiunii (prin solutia de continuitate realizata prin punctia venoasa). Exista pacienti care simt o durere moderata la introducerea acului si un oarecare disconfort legat de prezenta garoului, in timp ce altii descriu doar o usoara intepatura. Exista riscul ca dupa retragerea acului, in zona punctionata sa apara un hematom. Punctia venoasa este o procedura ce asociaza putine riscuri in general, mai ales daca pacientul are vene de calitate buna, ce pot fi usor intepate si daca nu asociaza o coagulopatie importanta. Datorita faptului ca vasele difera in dimensiuni de la un pacient la altul si prinderea unei vene se poate face mai usor sau mai greu. Printre riscurile si complicatiile asociate procedurii se numara: - aparitia unui hematom local (complicatie mai frecventa in cazul pacientilor cu nivel crescut al ACTH-ului si cortizolului); pentru evitarea acestuia se recomanda aplicarea de presiune constanta pentru cateva minute la locul punctiei

- dezvoltarea flebitei (inflamarea si umflarea dureroasa a venei din care s-a recoltat mostra); tratamentul cazurilor usoare consta in aplicarea de comprese umede si caldute pe zona afectata (de cateva ori pe zi) - hemoragie persistenta - este o complicatie ce apare in cazul pacientilor cu tulburari ale coagularii (coagulopatii) sau in cazul celor care urmeaza tratamente cronice cu anticoagulante, antiagregante plachetare, trombolitice sau medicamente ce au drept efecte secundare afectarea cascadei coagularii (aspirina, warfarina, etc). Medicul ar trebui anuntat de catre pacient daca astfel de probleme exista, pentru a sti cum sa gestioneze cazul. Alte complicatii mai rare includ: - lipotimie sau ameteala - infectia locala (acest risc apare ori de cate ori continuitatea tegumentara este intrerupta). Dupa efectuarea testului de supresie, rezultatele sunt disponibile in 2-3 zile si ajuta clinicianul in realizarea unui diagnostic cat mai corect in cazul in care exista o hipersecretie de cortizol: ajuta la obiectivarea ei si la stabilirea existentei unui sindrom sau a unei boli Cushing. Rezultate normale: in mod normal, cortizolemia ar trebui sa se reduca cu peste 50% dupa administrarea dexametazonei (cortizolul plasmatic este, la ora 8 a.m, sub 5 micrograme/dl sau sub 150nmoli/l - valorile aflate in limita normalului difera intre laboratoare, de aceea doar medicul curant ar trebui sa interpreteze rezultatele testului). Cortizolemia ridicata poate indica: - sindrom Cushing (acesta poate fi cauzat de o tumora de suprarenala sau de hipofiza) - secretie paraneoplazica de ACTH (in special cancerul pulmonar) - alte probleme de sanatate: insuficienta cardiaca congestiva, stari febrile, dieta necorespunzatoare, hipertiroidism, depresie, anorexie nervoasa, diabet zaharat necontrolat, alcoolism. Testul cu doze mari (8 mg de dexametazona) poate diferentia boala Cushing de sindrom: in boala secretia de cortizol si cortizolemia se reduc, in sindrom valoarea lor ramane nemodificata. Exista o serie de medicamente, afectiuni cronice si comportamente cu risc ce nu permit realizarea testului sau care determina obtinerea unor rezultate false. Printre acestea se numara: - sarcina sau obezitatea - pierderea excesiva in greutate, deshidratarea sau sindromul de sevraj (in cazul alcoolicilor) - traumatisme si leziuni organice grave - diabet zaharat - medicamente: barbiturice, fenitoina, anticonceptionale, spironolactona, morfina, metadona. Exista si un caz particular, in care organismul pacientului este capabil sa metabolizeze mult mai rapid dexametazona. In aceasta situatie cortizolul nu va scadea decat daca dozele de dexametazona vor fi mai crescute.

Testul de supresie la dexametazona este indicat pentru diagnosticarea pacientilor cu sindrom Cushing. Un rezultat anormal (caracterizat prin nivel ridicat in continuare a cortizolemiei) chiar si la valori mari impune realizarea unor investigatii suplimentare pentru identificarea cauzei de sindrom Cushing. In mod similar, un rezultat normal la acest test infirma prezenta sindromului Cushing. Datoria faptului ca sindromul Cushing este relativ dificil de diagnosticat, un astfel de test ar trebui interpretat de catre un endocrinolog (acesta putand judeca si analiza rezultatele sale in context clinic). In unele situatii se poate recurge la o varianta a acestui test (administrarea a 8 mg x 2 zile) cu determinari ulterioare ale cortizolemiei si metabolitilor urinari ai cortizolului (precum si fractiei urinare libere de cortizol). Exista specialisti care considera ca determinarile urinare sunt mai exacte in diagnosticarea hipercorticismului, si ca urmare recolteaza urina pe 24 de ore a pacientuui si determina metabolitii cortizolului: 17 hidroxicorticosteroizi si 11 hidroxicorticosteroizi. Daca rezultatele nu sunt edificatoare se poate recurge la determinarea concentratiei de ACTH (se realizeaza dupa administrarea de CRH) prin cateterizarea sinusului pietros sau prin punctie venoasa periferica (ACTH-ul este scazut in sindrom, dar normal in boala Cushing). Un alt test util este testul la Metyrapon (medicament ce blocheaza sinteza de cortizol inhiband o enzima esentiala in geneza acestuia).

Testul pentru Helicobacter pylori
Testul anticorpilor serici Mostra de sange este recoltata de la nivelul unei vene periferice a bratului. O banda elastica este stransa in jurul bratului. Pacientul poate avea senzatia de presiune la nivelul bratului. In momentul introducerii acului in vena unii pacienti nu simt nimic, altii simt o piscatura sau o intepatura usoara. Testul respirator cu uree Acest test nu produce disconfort pacientului. Testul antigenului de la nivelul materiilor fecale Colectarea mostrei de materii fecale nu produce disconfort. In cazul in care colectarea se face de catre personal calificat (si nu de pacient), introducerea tamponului la nivelul ampulei rectale, poate provoca senzatie de presiune sau disconfort local. Biopsia gastrica Pacientul poate simti o intepatura scurta, ascutita atunci cand acul este introdus intravenos. Anestezia locala (la nivelul faringelui) cu spray poate determina aparitia unui gust usor amar, iar pacientul va simti senzatie de amorteala si tumefiere la nivelul limbii si faringelui. Unii pacienti relateaza ca au avut senzatia ca nu pot respira atunci cand tubul endoscopului este introdus pe gura, dar aceasta este o falsa senzatie produsa de anestezia locala. Exista intotdeauna suficient spatiu pentru respiratie in jurul tubului din regiunea gurii si faringelui. Se recomanda respiratii rare si profunde.

De asemenea mai pot aparea senzatie de greata, balonare sau dureri abdominale in timpul miscarii endoscopului. Desi pacientul nu poate vorbi in timpul procedurii deoarece are un tub introdus de-a lungul faringelui, el va putea comunica cu medicul specialist. In cazul in care disconfortul este sever, se recomanda atentionarea medicului prin semne stabilite de la inceput sau printr-un semn usor pe mana. Medicamentele care se administreaza intravenos inainte de inceperea procedurii pot cauza somnolenta. Alte efecte adverse care pot aparea includ dificultati de vorbire, uscarea gurii, vedere incetosata, caderea pleoapelor, simptome care pot persista cateva ore dupa efectuarea testului. De asemenea, pacientul nu isi poate aminti despre ce s-a intamplat in timpul testului. Testul anticorpilor serici Nu exista riscuri majore in cazul recoltarii unei probe de sange: - poate aparea o mica vanataie la locul punctiei; acest lucru poate fi prevenit prin aplicarea unei presiuni pe zona respectiva timp de cateva minute - in cazuri rare, vena de la nivelul careia a avut loc recoltarea poate deveni umflata; aceasta afectiune se numeste flebita; in acest caz se recomanda aplicarea de comprese umede de cateva ori pe zi - sangerare de la nivelul punctiei, poate fi o complicatie in cazul persoanelor care prezinta tulburari de coagulare; o serie de medicamente ca Aspirina, Warfarina si altele, pot provoca tulburari de coagulare; de aceea se recomanda informarea medicului specialist daca pacientul ia medicamente anticoagulante sau prezinta tulburari de coagulare. Testul respirator cu uree Nu exista riscuri in cazul practicarii acestui test. In cazul folosirii carbonului radiactiv, gradul radioactivitatii este comparativ cu cel la care suntem expusi in fiecare zi de catre radiatiile ultraviolete. Testul antigenului de la nivelul materiilor fecale Acest test nu prezinta riscuri sau complicatii. Cu toate acestea, se recomanda spalarea mainilor dupa recoltarea mostrei, pentru evitarea raspandirii infectiei. Biopsia gastrica Exista un risc foarte mic de a gauri peretele esofagului, stomacului sau duodenului in timpul efectuarii endoscopiei pentru recoltarea mostrei de perete gastric. De asemenea poate aparea sangerare la nivelul locului punctiei. Cu toate acestea, sangerarea se opreste fara tratament. Dupa efectuarea endoscopiei poate aparea senzatia de voma sau de balonare. De asemenea mai poate aparea senzatia de gat iritat, uscat, raguseala usoara sau usoara inflamatie a faringelui; aceste simptome pot dura cateva zile; pot fi utile pastilele pentru gat sau gargara cu apa calda si usor sarata; se interzice consumul de alcool dupa efectuarea testului. Se recomanda contactarea medicului daca: - apare hematemeza (varsatura cu sange) sau melena (scaun cu sange, lucios, negru ca pacura) - apar probleme la inghitire sau de vorbire - apare scurtarea respiratiei sau batai cardiace accentuate - apare durere abdominala sau cardica a carei intensitate creste

- apare durere de gat sau de umar - apare febra. Testul pentru Helicobacter pylori este efectuat pentru: - a determina daca infectia cu H. pylori este cea care produce ulcer sau inflamatia mucoasei gastrice (gastrita) - a stabili daca tratamentul pentru H. pylori a fost efectuat cu succes. Situatiile care pot interzice efectuarea testului - testul respirator cu uree este contraindicat in timpul sarcinii sau la femeile care alapteaza deoarece poate fi daunator fatului - consumul de antibiotice poate afecta rezultatele testului respirator cu uree, testul antigenului de la nivelul scaunului si biopsia gastrica, prin reducerea cantitatii bacteriei de la nivel gastric si duodenal - consumul de lansoprazol, rabeprazol, sucralfat, omeprazol, famotidina, ranitidina, nizatidina, cimetidina sau alte medicamente pe baza de bismut pot de asemenea interfera rezultatele testelor respirator cu uree si biopsia gastrica - biopsia gastrica poate sa nu detecteze prezenta infectiei cu H. pylori, in cazul in care mostra se recolteaza din zonele de perete neinfectate de bacterie - manipularea inadecvata, contaminarea sau refrigerarea necorespunzatoare a mostrei de sange poate modifica rezultatele testului anticorpilor serici - in cazul in care testul anticorpilor serici se efectueaza in perioada initiala a infectiei pot aparea rezultate fals negative deoarece titrul anticorpilor serici nu este suficient de ridicat pentru a fi masurat - probabilitatea infectiei cu H.pylori creste cu inaintarea in varsta; persoanele in varsta au probabilitate mai inalta de a prezenta valori pozitive ale testelor. De retinut! - testul respirator cu uree este contraindicat femeilor insarcinate sau al celor care alapteaza datorita riscului expunerii copilului la radiatii - testul antigenului de la nivelul scaunului este cel mai recent si mai ieftin dintre toate testele pentru H.pylori, dar exista posibilitatea sa nu fie la fel de concludent ca si celelalte; biopsia gastrica este foarte concludenta, dar este cea mai scumpa si mai riscanta dintre toate - un test al antigenului din scaun negativ nu exclude prezenta infectiei cu H. pylori - desi majoritatea oamenilor prezinta infectia cu H. pylori, numai o cantitate mica vor dezvolta ulcer peptic; din acest motiv se vor lua in considerare si alti factori (de exemplu simptomatologia pacientului), atunci cand se interpreteaza rezultatele testului - testul anticorpilor serici poate persista cativa ani dupa infectie; de aceea se recomanda efectuarea testului respirator cu uree sau biopsia gastrica pentru a stabili eficienta tratamentului - in cazul in care simptomatologia persista, se recomanda efectuarea unei endoscopii digestive superioare - prezenta infectiei cu H.pylori poate creste riscul dezvoltarii cancerului gastric; acest risc este insa foarte scazut. Testul pentru determinarea anticorpilor serici anti H. pylori sau a antigenului de la nivelul materiilor fecale: nu este necesara pregatire pentru efectuarea acestor teste.
Biopsia gastrica sau testul respirator cu uree

Pacientul nu trebuie sa manance cu cel putin 6 ore inainte de efectuarea testului. O serie de medicamente pot modifica rezultatele testului. De aceea se recomanda informarea medicului specialist despre orice tratament pe care il face pacientul. Acesta va putea recomanda intreruperea anumitor medicamente cu o saptamana inainte de efectuarea testului: - cu o saptamana inainte de efectuarea testului se intrerupe orice medicatie de tip antibiotice, inhibitori de pompa de protoni sau medicamente pe baza de bismut - se intrerupe consumul de blocante H2 cu 24 de ore inainte de efectuarea testului. Se recomanda consultul medicului specialist in legatura cu necesitatea efectuarii testului, riscurile sale, modalitatea de efectuare sau in legatura cu semnificatia rezultatelor. Testul anticorpilor serici Medicul specialist va recolta o mostra de sange astfel: - in jurul bratului se va aplica o banda elastica, cu scopul de a impiedica curgerea sangelui la acel nivel; acest lucru determina dilatarea venelor situate sub bandeleta, usurand introducerea acului la nivelul venei - dezinfectarea locului punctiei cu alcool - se introduce acul in vena; pot fi necesare mai multe punctii - se va atasa o eprubeta la nivelul acului pentru colectarea sangelui - dupa ce sangele este colectat, se va indeparta banda elastica - pe masura scoaterii acului din vena, se aplica pe locul respectiv un tampon de vata - se aplica presiune pe locul respectiv. Testul respirator cu uree Mostra de la nivelul caii respiratorii se recolteaza prin suflarea intr-un balon sau prin formarea de bule in interiorul unei sticle cu lichid. Medicul specialist care recolteaza o mostra respiratorie va: - va colecta o mostra respiratorie inainte de inceperea testului - pacientul va inghiti o capsula sau un lichid ce contine o substanta radioactiva - se vor colecta mostre respiratorii in momente diferite; mostrele respiratorii vor fi testate daca contin un material ce se formeaza prin contactul H. pylori cu materialul radioactiv - testul respirator cu uree dureaza de obicei o ora si treizeci de minute. Testul antigenului de la nivelul materiilor fecale Mostra necesara efectuarii acestui test se poate recolta de catre pacient, acasa. Pacientii internati in spital vor fi ajutati sa recolteze mostra de catre personalul calificat Pentru colectarea mostrei este necesar: - introducerea mostrei de materii fecale intr-un recipient uscat; se pot colecta atat materii fecale lichide cat si solide; se recomanda evitarea contaminarii materiilor fecale cu urina sau de pe toaleta - se va atasa capacul si o eticheta pe care se va consemna numele pacientului, numele medicului specialist si data recoltarii mostrei - se vor spala bine mainele pentru evitarea raspandirii bacteriei - se va sigila recipientul si se va trimite imediat catre laborator. Recoltarea mostrei mai poate fi facuta de catre medicul specialist, prin introducerea unui tampon de vata in interiorul rectului.

Biopsia gastrica - endoscopia este o investigatie prin care se poate recolta mostre (biopsie) de tesut gastric sau duodenal. Pot fi recoltate pana la cel mult zece asemenea mostre - biopsia gastrica va fi ulterior testata in laborator pentru depistarea infectiei cu H.pylori - in cazuri foarte rare biopsia poate fi plasata intr-un recipient care stimuleaza cresterea lui H.pylori; acest lucru poarta numele de cultura H.pylori; in cazul in care bacteria creste la nivelul culturii, se poate determina sensibilitatea bacteriei la anumite tipuri de antibiotice, procedeu denumit antibiograma sau test de sensibilitate. Testul pentru Helicobacter pylori se efectueaza pentru depistarea prezentei unei infectii cu Helicobacter pylori la nivelul stomacului si a partii superioare a intestinului subtire (duodenul). H. pylori poate cauza ulcer peptic; cu toate acestea, majoritatea persoanelor care prezinta infectie cu H. pylori nu dezvolta ulcer. Exista 4 tipuri de teste care pot detecta prezenta infectiei gastrice cu H. pylori - testul anticorpilor serici - consta in depistarea anticorpilor serici IgG si IgA impotriva H. pylori; testul pozitiv (exista anticorpi) semnifica fie o infectie recenta, fie o infectie in trecut - testul respirator cu uree - acest test identifica prezenta infectiei la nivel gastric; testul nu este totdeauna disponibil - testarea prezentei antigenului la nivelul scaunului - acest test identifica la nivelul materiilor fecale portiunile din H. pylori care determina aparitia unui raspuns imun (antigenul); determinarea antigenului de la nivelul scaunului se poate face pentru confirmarea infectiei cu H. pylori sau pentru evaluarea raspunsului la tratament (confirmarea vindecarii bolii sau persistentei ei) - biopsia gastrica - consta in prelevarea unor mici portiuni din mucoasa gastrica sau duodenala in timpul endoscopiei gastrice; cu ajutorul biopsiei gastrice se pot efectua o serie de teste care identifica infectia cu H. pylori. Testele pentru Helicobacter pylori se efectueaza pentru detectarea prezentei infectiei cu aceasta bacterie la nivelul stomacului sau regiunii superioare a intestinului subtire (duodenul). Rezultatele testului respirator cu uree sau a celui care detecteaza antigenul H. pylori in scaun sunt gata in cateva ore. Cele care detecteaza anticorpii serici sunt disponibili in 24 de ore, cele ale biopsiei gastrice sunt gata in 48 de ore, iar cele ale unei biopsii gastrice care este supusa culturii pot dura pana la zece zile. Testul anticorpilor serici Normal Anormal

Mostra sanguina nu contine anticorpi antiH.pylori Mostra de sange contine anticorpi antiH. pylori

Testul respirator cu uree Normal

Mostra respiratorie nu contine atom de carbon radiomarcat

Anormal

Mostra respiratorie contine carbon radiactiv.

Testul antigenului de la nivelul materiilor fecale Normal Mostra de materii fecale nu contine antigen de H. pylori; acesta este un test negativ; cu toate acestea, un test negativ nu exclude existenta unei infectii Anormal Mostra de materii fecale contine antigen de H.pylori

Biopsia gastrica Normal

Mostra de perete gastric nu contine H.pylori
Bacteria nu creste la nivelul culturii din biopsia gastrica Mostra de biopsie contine H. pylori Bacteria creste la nivelul culturii efectuata din biopsia gastrica

Anormal

Tomografia computerizata
Tomografia computerizata foloseste razele X pentru a realiza imagini detaliate ale structurilor din interiorul corpului. Dupa efectuarea investigatiei, radiologul va interpreta imaginile si va comunica rezultatul pacientului. Este posibil ca rezultatele complete sa fie comunicate medicului curant in aproximativ 1- 2 zile.

Tomografia computerizata

Normal

Anormal

Organele si vasele de sange sunt de dimensiuni normale, au forma si localizarea corespunzatoare. Nu exista blocaje la nivelul vaselor de sange. Nu exista corpuri straine (de exemplu fragmente de metal sau sticla) si nu sunt prezente tumori (precum cancerul), inflamatia sau infectia. Nu exista hemoragii sau colectii de fluide. Un organ poate fi supradimensionat sau prea mic, lezat sau infectat. Chisturile sau abcesele sunt prezente. Sunt prezente corpuri straine (fragmente de metal sau sticla). Sunt prezente pietre la nivelul rinichilor sau a vezicii biliare. Sunt prezente tumori la nivelul colonului, a plamanilor, a ovarelor, a ficatului, a glandelor suprarenale sau

a pancreasului. O tomografie computerizata a toracelui poate detecta prezenta emboliei pulmonare, a prezentei lichidelor la nivel pulmonar sau a infectiei. Prezenta unui anevrism. Prezenta unui blocaj la nivel intestinal sau a cailor biliare. Tomografia computerizata abdominala poate detecta prezenta bolii inflamatorii intestinale sau diverticulita. Prezenta unor ganglioni mariti de volum. Prezenta blocajelor la nivelul vaselor sanguine. Prezenta unor tumori, infectii sau alte probleme la nivelul membrelor.

Tomografia computerizata (CT) foloseste razele X pentru a crea imagini detaliate a structurilor din interiorul corpului. In timpul testului pacientul va sta intins pe o suprafata plana (masa) ce este legata la scaner; acesta are forma cilindrica. Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se doreste investigata. O parte a aparatului este mobila, astfel incat poate efectua imagini din mai multe pozitii. Imaginile sunt memorate in computer. Tomografia computerizata este folosita pentru a investiga diferite parti ale corpului precum pieptul, abdomenul, pelvisul sau membrele. De asemenea, poate realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, glandele suprarenale, plamanii si inima. De asemenea, poate oferi informatii asupra vaselor sanguine, oaselor si coloanei vertebrale. In timpul scanarii se poate folosi si fluoroscopia, metoda ce foloseste un fascicul stabil de raze X, pentru a vizualiza motilitatea si aspectul diferitelor parti ale organismului. O substanta iodata (substanta de contrast) poate fi folosita pentru a vizualiza mai bine structurile si organele investigate. Aceasta substanta de contrast poate fi folosita pentru a investiga fluxul sanguin, pentru a decela tumori sau alte afectiuni. Substanta poate fi administrata intravenos(IV), oral sau poate fi introdusa in diverse alte parti ale organismului (de exemplu, in rect). Imaginile pot fi realizate inainte si/sau dupa administrarea substantei de contrast.

Tomografia computerizata este folosita pentru a studia diferite parti ale corpului: - toracele: tomografia computerizata a toracelui investigheaza posibile afectiuni ale plamanilor, inimii, esofagului, a principalelor vase sanguine (aorta) sau a tesutului din mijlocul pieptului; cateva afectiuni comune ce pot fi descoperite la scanare sunt infectiile, cancerul pulmonar, embolia pulmonara sau anevrismele; poate fi folosita, de asemenea, pentru a investiga gradul de metastazare (raspandire) a cancerului la nivelul toracelui sau a altei parti a corpului - abdomenul: tomografia computerizata este folosita pentru a descoperi chisturi, abcese, infectii, tumori sau anevrisme, ganglioni limfatici mariti de volum, corpuri straine, hemoragii, diverticulita, boala inflamatorie intestinala, apendicita - tractul urinar: tomografia computerizata poate decela prezenta pietrelor de la nivelul rinichilor, a blocajelor, tumorilor, infectiilor si a altor probleme renale;

o tomografie computerizata mai speciala, denumita urografie CT, poate decela prezenta pietrelor de la nivel renal (litiaza renala) sau a prostatei marite de volum (hiperplazie benigna de prostata) fara a fi necesare alte teste - ficatul: tomografia computerizata poate descoperi la acest nivel tumori, hemoragii si alte afectiuni hepatice; de asemenea, tomografia computerizata poate identifica o posibila cauza a unui icter (simptom caracterizat prin culoarea galbena a pielii) - pancreasul: CT-ul poate identifica tumori si inflamatii (pancreatita) ale pancreasului - vezica biliara si caile biliare principale: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea cauzei unui blocaj a cailor biliare; pietrele de la nivelul vezicii biliare (litiaza biliara) pot fi identificate ocazional prin computer tomografie, dar investigatia de electie pentru aceasta afectiune ramane ecografia - glandele suprarenale: prin CT se pot identifica tumori sau cresterea de volum a glandelor - splina: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea leziunilor traumatice ale splinei sau pentru determinarea dimensiunilor acesteia - membrele: CT-ul poate identifica probleme ale bratelor sau picioarelor, a umerilor, coatelor, articulatiei pumnului, mainilor, soldurilor, genunchilor, gleznelor sau picioarelor; de asemenea, CT-ul poate fi folosit pentru ghidarea acului in timpul biopsiei sau in timpul drenarii unui abces. Inainte de efectuarea tomografiei computerizate medicul trebuie sa stie urmatoarele: - daca femeia este sau poate fi insarcinata - daca femeia alapteaza: in acest caz trebuie sfatuita sa apeleze la alimentatia artificiala (sa foloseasca un preparat de lapte) pentru 1 sau 2 zile dupa folosirea substantei de contrast necesara efectuarii tomografiei - daca pacientul este alergic la vreun medicament, inclusiv la substanta de contrast - daca are vreo afectiune cardiaca, precum insuficienta cardiaca - daca are diabet zaharat si daca foloseste metforminul ca medicament hipoglicemiant - daca are sau a avut vreo afectiune renala - daca are astm bronsic - daca are probleme cu glanda tiroida - daca are mielom multiplu - daca a facut vreo radiografie in care s-a folosit bariul sau daca i s-a administrat tratament ce contine bismut in ultimele 4 zile; bariul si bismutul sunt vizibile pe radiografii si fac dificila interpretarea tomografiei computerizate - daca pacientul este claustrofobic (devine nervos in spatii inguste); in acest caz, pacientul va trebui sedat. In cazul in care se considera necesar ca pacientul sa fie sedat in timpul investigatiei, acesta ar trebui sa apeleze la apartinatori pentru a putea sa fie transportat acasa dupa terminarea testului. Daca se investigheaza abdomenul, pacientul va fi sfatuit sa nu manance hrana solida din seara zilei precedente investigatiei. In cazul tomografiei computerizate abdominale pacientului i se poate administra oral substanta de contrast. In alte cazuri, inainte de efectuarea tomografiei, poate fi necesara administrarea unor laxative sau a unei clisme.
Mai jos sunt redate situatiile care pot determina amanarea efectuarii investigatiei sau care pot influenta rezultatele testarii:

- sarcina: tomografia computerizata nu se realizeaza, de obicei, in timpul sarcinii - imagini CT in care apar urme de bariu sau bismut: in cazul in care este recomandata o tomografie computerizata abdominala, ea trebuie efectuata inainte de alte teste ce folosesc bariu, precum clisma baritata - daca pacientul nu poate sa stea nemiscat in timpul testului - prezenta obiectelor metalice, precum capsele chirurgicale sau protezele articulare ce pot determina imagini greu interpretabile. De retinut! - uneori rezultatele tomografiilor computerizate pot fi diferite in functie de centrul medical unde au fost efectuate - copiii care trebuie sa efectueze acest test, au nevoie de instructiuni speciale; copilul va trebui sa-si tina respiratia in timpul testului; daca acesta este prea mic sau daca ii este frica de aceasta investigatie medicul poate recomanda sedarea - in cazul in care copilul necesita o computer tomografie, parintii ar trebui sa consulte pediatrul, pentru a evalua riscul expunerii acestuia la radiatii - uneori se pot folosi scanere speciale precum cel spiralat sau "multislice"; acestea sunt folosite pentru diagnosticarea unor afectiuni precum litiaza renala (pietre la rinichi), embolia pulmonara, hiperplazia benigna de prostata sau ateroscleroza. Aceste scanere speciale pot: - sa realizeze imagini mai bune ale vaselor sanguine si ale organelor, astfel incat nu mai sunt necesare teste suplimentare - dureaza mai putin, economisesc timp - rezultatele tomografiei computerizate sunt deseori comparate cu cele ale tomografiei cu emisie de pozitroni (PET) in special in diagnosticul cancerului; unele scanere de generatie mai noua efectueaza ambele teste in acelasi timp - tomografia computerizata cu fascicul de electroni, este un alt tip de CT folosita pentru decelarea aterosclerozei si a bolilor coronare; acest tip de tomografie este mult mai rapida decat tomografia computerizata standard si realizeaza imagini ale arterelor coronare in timp ce inima bate; acest tip de investigatie nu este insa disponibila in multe tari; CT-ul "multislice" este la fel de rapid ca tomografia cu fascicul de electroni, dar accesibilitatea sa este mult mai mare - angiografia arata imagini bi sau tri-dimesionale ale vaselor sanguine, mult mai performante comparativ cu CT-ul clasic - "calcium scoring" cardiac, este un nou tip de tomografie computerizata folosita pentru a determina riscul unui individ de a dezvolta boala coronariana; aceasta nu este inca disponibila in multe tari; expertii se contrazic asupra importantei acestui test, in special asupra aplicabilitatii sale la persoanele ce nu fumeaza si nu au alti factori de risc pentru boli cardiovasculare - rezonanta magnetica nucleara (RMN) poate furniza mai multe informatii decat CTul clasic in anumite afectiuni; totusi, CT-ul reda imagini mai bune asupra oaselor si a hemoragiilor decat RMN-ul - expertii nu sunt de acord cu folosirea CT-ului pentru scanarea intregului corp cu scopul realizarii unui screening pentru boli vasculare sau cancer; scanarea intregului corp este costisitoare si poate creste riscul de aparitie a cancerului; majoritatea medicilor nu recomanda aceasta scanare decat daca pacientul are un risc pentru o anumita boala.
Inainte de efectuarea tomografiei computerizate medicul trebuie sa stie urmatoarele:

- daca femeia este sau poate fi insarcinata - daca femeia alapteaza: in acest caz trebuie sfatuita sa apeleze la alimentatia artificiala (sa foloseasca un preparat de lapte) pentru 1 sau 2 zile dupa folosirea substantei de contrast necesara efectuarii tomografiei - daca pacientul este alergic la vreun medicament, inclusiv la substanta de contrast - daca are vreo afectiune cardiaca, precum insuficienta cardiaca - daca are diabet zaharat si daca foloseste metforminul ca medicament hipoglicemiant - daca are sau a avut vreo afectiune renala - daca are astm bronsic - daca are probleme cu glanda tiroida - daca are mielom multiplu - daca a facut vreo radiografie in care s-a folosit bariul sau daca i s-a administrat tratament ce contine bismut in ultimele 4 zile; bariul si bismutul sunt vizibile pe radiografii si fac dificila interpretarea tomografiei computerizate - daca pacientul este claustrofobic (devine nervos in spatii inguste); in acest caz, pacientul va trebui sedat. In cazul in care se considera necesar ca pacientul sa fie sedat in timpul investigatiei, acesta ar trebui sa apeleze la apartinatori pentru a putea sa fie transportat acasa dupa terminarea testului. Daca se investigheaza abdomenul, pacientul va fi sfatuit sa nu manance hrana solida din seara zilei precedente investigatiei. In cazul tomografiei computerizate abdominale pacientului i se poate administra oral substanta de contrast. In alte cazuri, inainte de efectuarea tomografiei, poate fi necesara administrarea unor laxative sau a unei clisme. Computer tomografia este efectuata, de obicei, de catre un tehnician radiolog. Imaginile sunt interpretate de cate un medic radiolog, dar sunt si alti medici care pot citi o tomografie computerizata precum medicii de familie, medicii internisti sau chirurgii. Pacientul trebuie sa indeparteze toate bijuteriile pe care le are si majoritatea hainelor inainte de investigatie. Lenjeria intima este de obicei mentinuta; in locul hainelor pacientul va purta un halat ce va fi furnizat de catre spital. In timpul testului pacientul va sta intins pe masa tomografului care este conectata la aparat; aparatul propriu-zis are forma cilindrica. Masa aluneca in interiorul cilindrului, iar scanerul se va roti in jurul corpului pentru a prelua imaginile. In timp ce masa culiseaza spre interiorul aparatului, pacientul va auzi un zumzet specific. Pe durata investigatiei pacientul trebuie sa stea nemiscat. De asemenea, pe parcursul testului pacientul va ramane singur in camera unde este situat tomograful, insa va fi urmarit printr-o fereastra de catre tehnician si i se va vorbi prin intermediul unui speaker. Daca este necesara folosirea substantei de contrast, aceasta poate fi administrata pe mai multe cai, in functie de zona ce se doreste a fi examinata: - substanta de contrast poate fi administrata intravenos (IV) la nivelul bratului pentru examinarea toracelui, abdomenului sau a zonei pelvine - substanta de contrast se poate administra oral (se bea), poate fi administrata printr-un tub intrarectal sau intravezical sau se poate injecta la nivelul articulatiilor. O tomografie computerizata dureaza, in medie, 30 pana la 60 de minute, dar se poate prelungi pana la 2 ore. Dupa efectuarea investigatiei pacientul este sfatuit sa bea cat mai multe lichide, pentru a grabi eliminarea substantei de contrast din organism.

De retinut! Tomografia computerizata nu este dureroasa. Suprafata plana pe care va sta intins pacientul poate fi incomoda, iar camera poate fi racoroasa. Unii pacienti se pot simti neconfortabil in interiorul scanerului (cilindrului). Daca este necesara administrarea unui sedativ sau a substanei de contrast atunci se va monta o perfuzie intravenoasa. Pacinetul va simti o mica intepatura atunci cand perfuzia este montata. Substanta de contrast poate determina senzatia de caldura si aparitia unui gust metalic in gura. Unii pacienti pot avea senzatie de greata sau dureri de cap. Indiferent ce senzatii experimenteaza pacientul va trebui sa i le comunice medicului sau tehnicianului.

Riscul de aparitie a unor probleme in timpul efectuarii tomografiei este mic: - substanta de contrast poate determina reactie alergica - in cazul in care pacientul are diabet zaharat si este in tratament cu metformin, substanta de contrast poate duce la aparitia unor probleme; in aceasta situatie medicul va recomanda cand sa se opreasca administrarea metforminului si cand sa se reia - exista un mic risc de aparitie a cancerului dupa CT datorita razelor X; riscul este mai mare la copiii sau la persoanele care au avut multiple examinari cu raze X in antecedente. Medicul va trebui informat de numarul expunerilor la radiatii inainte de efectuarea investigatiei - substanta de contrast poate determina reactie alergica - in cazul in care pacientul are diabet zaharat si este in tratament cu metformin, substanta de contrast poate duce la aparitia unor probleme; in aceasta situatie medicul va recomanda cand sa se opreasca administrarea metforminului si cand sa se reia - exista un mic risc de aparitie a cancerului dupa CT datorita razelor X; riscul este mai mare la copiii sau la persoanele care au avut multiple examinari cu raze X in antecedente. Medicul va trebui informat de numarul expunerilor la radiatii inainte de efectuarea investigatiei.

Totul despre mamografie
Efectuarea unei mamografii este rapida si usoara si dureaza doar cateva secunde. Ti se va cere sa-ti scoti toate hainele din partea superioara a corpului, inclusiv bijuterii sau obiecte de metal din jurul gatului. Apoi va trebui doar sa stai in fata unui aparat radiologic. Un technician radiolog va plasa sanul intre 2 placi de plastic. Placile vor presa usor asupra sanului si il vor face sa se aplatizeze suficient cat tesutul mamar sa fie vizualizat cel mai bine pe mamografie. Aceasta compresiune poate fi inconfortabila pentru cateva secunde, dar ajuta la imbunatatirea calitatii imaginii mamografiei. Presarea sanului pentru cateva secunde nu este daunatoare si minimalizeaza canditatea de raze X necesara. Tehnicianul va face 2 expuneri cu raze x pentru fiecare san (si va va repozitiona) pentru a avea o vedere completa a intregii glande. Fiecare san va face o dubla scanare. In proiectia craniocaudala, particulele de raze X emise din partea superioara vor impresiona filmul radiologic pozitionat sub san. In proiectia medio-laterala razele X vin din partea interioara spre partea exterioara a sanului. Femeile fara un istoric de probleme la nivelul sanului de obicei fac un screening mamografic. Pentru femeile ce au un istoric de probleme la nivelul sanului se va efectua o mamografie tintita pentru a evalua mai bine o anumita arie de la nivelul sanului. Uneori mamografii speciale pot fi cerute de catre medicul curant:

Ductografia: daca sunt necesare imagini aditionale pentru anumite motive, cum ar fi scurgeri hemoragice de la nivelul mamelonului, doctorul poate cere o ductografie. Aceasta consta intr-o mamografie efectuata dupa ce un mic tub de plastic este plasat la nivelul deschiderii ductului de la nivelul mamelonului si administrarea unei mici cantitati de substanta de contrast. Pneumocystografia: Aceasta mamografie este efectuata dupa ce un chist este golit cu ajutorul unor ace fine de aspiratie si core biopsie, de obicei dupa ce chistul a fost vazut la ecografie sau daca chistul poate fi simtit. Mamografie stereotacticase bazeaza pe mamografii facute din doua unghiuri, o harta comuterizata arata localizarea precisa a maselor sau a calcefierilor. Aceasta tehnica permite, dupa o anestezie locala, inserarea unui dispozitiv metalic cu un mic carlig la capatul lui, intr-un nodul de la nivelul glandei mamare care nu poate fi simtit. Acel dispozitiv va ghida ulterior chirurgul in timpul operatiei de indepartare completa a tumorii si a tesutului sanatos din jur. Dupa operatie se va face o noua expunere a sanului pentru a ne asigura ca toate tesuturile suspecte au fost indepartate. Oricum, o biopsie stereotactica poate fi efectuata cu ajutorul unui mic sistem de ghidaj controlat prin computer ce va permite plasarea unui ac la nivelul leziunii sau nodulului ce vor fi trimise apoi pentru analizare in laborator. Doua instrumente noi au fost dezvoltate pentru a obtine biopsii stereotactice la nivelul sanului: Mamotomul si un instrument avansat de biopsiere a sanului (ABBI). Ambele instrumete folosesc un cutit rotativ ce taie mostre de tesut din restul sanului. Fiecare tip de biopsiere are avantajele si dezavantajele ei distincte, dar acuratetea lor este similara daca sunt bine efectuate. Orice zona suspecta de pe mamografie va fi marita si examinata. Medicul radiolog care va citi mamografia va lua in considerare toate expunerile facute. In general daca medicul radiolog poate vedea margini bine definite intr-o zona suspecta, acestea pot indica o tumora benigna sau o leziune inofensiva. Daca acestea nu sunt bine definite mamografia poate indica o leziune maligna sau canceroasa. Evident, experienta medicului radiolog care vede mamografiile este fundamentala pentru a distinge leziunile benigne de cele maligne. O mamografie poate arata puncte albe numite, in functie de marimea lor, calcificari sau microcalcificari. Primele sunt mici depozite de saruri de calciu care se depun la nivelul sanului din mai multe motive. Ultimele sunt foarte mici si pot fi imprastiate la nivelul sanilor sau grupate in mici grupuri si sunt normale datorita inaintarii in varsta sau unor cauze necanceroase (de examplu: imbatranirea arterelor sanului, vechi leziuni sau inflamatii). Marea lor majoritate nu trebuie sa ne ingrijoreze. Microcalcificarile suspecte trebuie evaluate in continuare, si doctorul va lua in considerare numarul lor, marimea lor si zona in care sunt localizate, impreuna cu alte caracteristici. Uneori calcificarile pot indica prezenta cancerului de san precoce, dar de obicei ele indica doar prezenta unor mici chiste. Daca unele microcalcificari sunt prezente pe o mamograma, femeia poate fi rugata sa revina pentru a efectua mai multe teste ce folosesc raze X speciale care maresc aria respectiva de la nivelul sanului. Modificarile neobisnuite de la nivelul sanului, cum ar fi un nodul mamar, durere mamara, scurgeri de la nivelul mamelonului sau ingrosari ale acestuia, sau o modificare recenta a marimii sau a formei sanului, trebuie evaluata de catre medic. Daca simti acelasi tip de noduli in ambii sani, aceasta este probabil normal, dar ar trebui sa mentionezi intotdeauna orice ti se pare suspect doctorului tau.

Pentru a ajuta la diagnosticarea bolii de san, doctorul va face un istoric medical ce va include intrebari despre starea de sanatate in general, despre simptome si durata lor, varsta, statusul menstrual, numarul de sarcini anterioare si actuale, medicamentele luate, si rudele cu boli benigne ale sanului sau cu cancer mamar. In timpul examenului fizic, doctorul iti va examina cu atentie ambii sani in pozitia sezand sau in decubit dorsal (culcat pe spate). Ti se va cere sa-ti ridici bratele deasupra capului sau sa le lasi sa atarne pe langa corp. Doctorul va examina ambii sani pentru a observa orice modificari la nivelul pielii, orice scurgere de la nivelul mamelonului sau orice diferenta existenta intre cei 2 sani. Apoi, folosindu-se de buricele degetelor pentru a descoperi eventualii noduli, doctorul va examina intregul san, axila si zona claviculara. Daca femeia este mai tanara de 40 de ani, fara istoric familial de cancer, doctorul poate recomanda o sonograma, (ultrasunete sau studiu ecografic) a sanilor in functie de ceea ce se observa la examenul fizic. Orice zona suspecta de pe mamografie va fi marita si examinata. Medicul radiolog care va citi mamografia va lua in considerare toate expunerile facute. In general daca medicul radiolog poate vedea margini bine definite intr-o zona suspecta, acestea pot indica o tumora benigna sau o leziune inofensiva. Daca acestea nu sunt bine definite mamografia poate indica o leziune maligna sau canceroasa. Evident, experienta medicului radiolog care vede mamografiile este fundamentala pentru a distinge leziunile benigne de cele maligne. O mamografie poate arata puncte albe numite, in functie de marimea lor, calcificari sau microcalcificari. Primele sunt mici depozite de saruri de calciu care se depun la nivelul sanului din mai multe motive. Ultimele sunt foarte mici si pot fi imprastiate la nivelul sanilor sau grupate in mici grupuri si sunt normale datorita inaintarii in varsta sau unor cauze necanceroase (de examplu: imbatranirea arterelor sanului, vechi leziuni sau inflamatii). Marea lor majoritate nu trebuie sa ne ingrijoreze. Microcalcificarile suspecte trebuie evaluate in continuare, si doctorul va lua in considerare numarul lor, marimea lor si zona in care sunt localizate, impreuna cu alte caracteristici. Uneori calcificarile pot indica prezenta cancerului de san precoce, dar de obicei ele indica doar prezenta unor mici chiste. Daca unele microcalcificari sunt prezente pe o mamograma, femeia poate fi rugata sa revina pentru a efectua mai multe teste ce folosesc raze X speciale care maresc aria respectiva de la nivelul sanului. Modificarile neobisnuite de la nivelul sanului, cum ar fi un nodul mamar, durere mamara, scurgeri de la nivelul mamelonului sau ingrosari ale acestuia, sau o modificare recenta a marimii sau a formei sanului, trebuie evaluata de catre medic. Daca simti acelasi tip de noduli in ambii sani, aceasta este probabil normal, dar ar trebui sa mentionezi intotdeauna orice ti se pare suspect doctorului tau. Pentru a ajuta la diagnosticarea bolii de san, doctorul va face un istoric medical ce va include intrebari despre starea de sanatate in general, despre simptome si durata lor, varsta, statusul menstrual, numarul de sarcini anterioare si actuale, medicamentele luate, si rudele cu boli benigne ale sanului sau cu cancer mamar. In timpul examenului fizic, doctorul iti va examina cu atentie ambii sani in pozitia sezand sau in decubit dorsal (culcat pe spate). Ti se va cere sa-ti ridici bratele deasupra capului sau sa le lasi sa atarne pe langa corp. Doctorul va examina ambii sani pentru a observa orice modificari la nivelul pielii, orice scurgere de la nivelul mamelonului sau orice diferenta existenta intre cei 2 sani. Apoi, folosindu-se de

buricele degetelor pentru a descoperi eventualii noduli, doctorul va examina intregul san, axila si zona claviculara. Daca femeia este mai tanara de 40 de ani, fara istoric familial de cancer, doctorul poate recomanda o sonograma, (ultrasunete sau studiu ecografic) a sanilor in functie de ceea ce se observa la examenul fizic. O mamografie poate arata puncte albe numite, in functie de marimea lor, calcificari sau microcalcificari. Primele sunt mici depozite de saruri de calciu care se depun la nivelul sanului din mai multe motive. Ultimele sunt foarte mici si pot fi imprastiate la nivelul sanilor sau grupate in mici grupuri si sunt normale datorita inaintarii in varsta sau unor cauze necanceroase (de examplu: imbatranirea arterelor sanului, vechi leziuni sau inflamatii). Marea lor majoritate nu trebuie sa ne ingrijoreze. Microcalcificarile suspecte trebuie evaluate in continuare, si doctorul va lua in considerare numarul lor, marimea lor si zona in care sunt localizate, impreuna cu alte caracteristici. Uneori calcificarile pot indica prezenta cancerului de san precoce, dar de obicei ele indica doar prezenta unor mici chiste. Daca unele microcalcificari sunt prezente pe o mamograma, femeia poate fi rugata sa revina pentru a efectua mai multe teste ce folosesc raze X speciale care maresc aria respectiva de la nivelul sanului. Modificarile neobisnuite de la nivelul sanului, cum ar fi un nodul mamar, durere mamara, scurgeri de la nivelul mamelonului sau ingrosari ale acestuia, sau o modificare recenta a marimii sau a formei sanului, trebuie evaluata de catre medic. Daca simti acelasi tip de noduli in ambii sani, aceasta este probabil normal, dar ar trebui sa mentionezi intotdeauna orice ti se pare suspect doctorului tau. Pentru a ajuta la diagnosticarea bolii de san, doctorul va face un istoric medical ce va include intrebari despre starea de sanatate in general, despre simptome si durata lor, varsta, statusul menstrual, numarul de sarcini anterioare si actuale, medicamentele luate, si rudele cu boli benigne ale sanului sau cu cancer mamar. In timpul examenului fizic, doctorul iti va examina cu atentie ambii sani in pozitia sezand sau in decubit dorsal (culcat pe spate). Ti se va cere sa-ti ridici bratele deasupra capului sau sa le lasi sa atarne pe langa corp. Doctorul va examina ambii sani pentru a observa orice modificari la nivelul pielii, orice scurgere de la nivelul mamelonului sau orice diferenta existenta intre cei 2 sani. Apoi, folosindu-se de buricele degetelor pentru a descoperi eventualii noduli, doctorul va examina intregul san, axila si zona claviculara. Daca femeia este mai tanara de 40 de ani, fara istoric familial de cancer, doctorul poate recomanda o sonograma, (ultrasunete sau studiu ecografic) a sanilor in functie de ceea ce se observa la examenul fizic. Beneficiile screeningului cu ajutorul mamografiei depasesc riscurile de orice fel datorate iradierii. De curand s-a estimat ca iradierea necesara pentru efectuerea unei mamografii este mai mica decat iradierea cosmica la care este expus un pasager ce face un zbor intercontinental sau un schior aflat pe munte la peste 3000 de metri. Folosirea unei doze scazute ii permite doctorului sa repete mamografia o data pe an incepand cu varsta de 40-50 de ani. O mamografie poate fi prescrisa unei femei ce are antecedente personale sau familiale de cancer la san sau la alte organe, in functie de varsta ei. Acele paciente care nu sunt la menopauza trebuie sa se asigure ca nu sunt insarcinate inainte de efectuarea mamografiei, datorita riscului potential al expunerii. Pentru femeile care au implant de san exista o sansa extrem de scazuta ca presiunea exercitata in timpul procedurii sa cauzeze o ruptura sau o herniere. Daca acest eveniment se intampla poate fi necesara o interventiei chirurgicala pentru a indeparta implantul. Intr-un numar foarte mic de cazuri, acuratetea unei mamografii este mai mica decat de obicei. Pentru femeile cu implant de san, abilitatea unei

mamografii de a detecta anomaliile scade de la 92% la 33%, deoarece continutul implantului (gel sau lichid) poate bloca vederea, la fel si tesutul cicatricial ce se formeaza in jurul implantului. Rezultatele fals pozitive sunt atunci cand mamografia arata ca exista anomalii, dar acestea se dovedesc a nu fi cancer. Majoritatea acestor rezultate fals pozitive se vor dovedi a fi negative pentru cancer. La toate varstele, 5-10% dintre mamografii sunt anormale si sunt urmate de teste aditionale (aspiratia cu ac subtire [sampling], biopsie chirurgicala, sau ecografia). Rezultatele fals-negative sunt atunci cand mamografia pare normala desi cancerul exista, acestea aparand mai des la femeile tinere decat la cele in varsta. Examenul screening precoce efectuat cu ajutorul mamografiei si al medicilor radiologi special antrenati pentru detectarea precoce a cancerului de san, cand tratamentul are cea mai mare rata de succes. Mamografia poate detecta peste 85% din tumorile sanului si rezultatele sunt mai bune daca screeningul este corelat cu examinarea fizica. Este evident ca examenul screening la femeile peste 50 de ani reduce numarul de decese datorate cancerului de san. Oricum, la femeile mai tinere de 50 de ani, examenul screening al sanului cu raze X ofera beneficii minime sau deloc. Doctorii nu sunt intotdeauna de acord cand sa efectueze o mamografie de baza sau cine ar trebui sa beneficieze de ea sau cand. Este un avantaj real diagnosticarea cancerului de san intr-un stadiu cat mai precoce intr-o faza in care este posibila indepartarea doar a unei parti mici de glanda mamara, cu o probabilitate mai mare de vindecare. Indicatiile screeningului Societatea Americana pentru Cancer recomanda tuturor femeilor care nu prezinta nici un fel de simtome si care nu detecteaza noduli mamari sa urmeze aceste indicatii: - dupa 20 de ani sa se autoexamineze (sa-si palpeze sanii) o data pe luna - femeile cu varste cuprinse intre 20 si 40 de ani trebuie sa fie examinate de catre un medic la fiecare 3 ani si anual dupa ce implinesc 40 de ani - prima mamografie, de baza, se efectueaza intre 35-40 de ani - femeile cu varste cuprinse intre 40-49 de ani mamografia se efectueaza la fiecare 1-2 ani - dpa 50 de ani, mamografia trebuie sa se faca anual. Femeile ce au un istoric personal sau familial de tumori mamare trebuie sa colaboreze cu doctorul lor si sa se programeze pentru examinare mai frecvent. Oricum, tesutul mamar la femeile mai tinere (mai tinere de 30 de ani) tinde sa fie mai dens, ceea ce face mai dificila detectarea micilor modificari ce pot sa apara pe mamografie. Aceste femei pot face examen screening pentru tumorile mamare cu ajutorul ecografiei sau ultrasunetelor o data la fiecare 2-3 ani. O mamografie este un tip special de examinare radiologica a sanului facuta cu ajutorul unui echipament special care poate evidentia frecvent tumori ce sunt prea mici pentru a putea fi palpate.O mamografie este cea mai buna metoda radiologica disponibila astazi ce poate detecta cancerul de san precoce. Este o metoda ideala si indispensabila pentru femeile mai in varsta de 40 de ani, ce au un risc crescut de a face cancer de san. O femeie se poate simti stresata, poate fi agitata si tematoare in privinta efectuarii unei mamografii si a perspectivei de a descoperi o tumora. Procedura in sine este

relativ simpla. Majoritatea afectiunilor sanului nu sunt maligne si chiar daca restul afectiunilor sunt date de cancer, peste 90% dintre acestea sunt curabile, daca sunt detectate precoce si tratate prompt. Desi mamografiile, la fel ca majoritatea analizelor medicale, nu au o acuratete de 100%, controlul regulat cu ajutorul mamografiei reprezinta cea mai buna metoda radiologica de a descoperi cancerul de san precoce, inainte de a aparea semne sau simptome evidente de cancer. Unele studii au aratat ca mamografia poate reduce rata de deces prin cancerul de san cu mai mult de o treime. Cum se efectueaza o mamografie? Mamografia se efectueaza cu un aparat radiologic special numit mamograf, iar pentru a obtine o expunere optima este necesara comprimarea sanului. Procesarea si developarea filmului sunt riguros controlate pentru a obtine o imagine de cea mai buna calitate. Mamografia nu este dureroasa. Unele femei pot avea un usor disconfort momentan dar numai pe parcursul presarii sanului de catre aparat, procedeu necesar pentru a obtine o imagine clara si precisa. Mamografiile sunt folosite pentru a diagnostica modificarile sau anomaliile de structura detectate prin autoexaminare sau prin examen clinic, si necesita adesea mai mult de 2 expuneri, fiind folosite ca screening pentru a detecta cancerul incipient, nesuspectat. Pentru a vizualiza structura interna a sanului se fac 2 expuneri pentru fiecare san. Aceste expuneri arata clar structura sanului. Se folosescd 2 proiectii standard: vederea craniocaudala (de sus in jos) permite o obtinerea unei imagini mai bune a sectoarelor centrale si mediale ale sanului, (excluzand tesuturile mamare ce se extind la nivelul axilei). Vederea mediolaterala este mai importanta deoarece arata toata glanda. Daca mamografia este normala, nu sunt necesare alte teste. Majoritatea modificarilor de la nivelul sanilor nu sunt maligne si la majoritatea femeilor nu se va detecta cancer mamar in timpul efectuarii unei mamografii obisnuite de rutina. Daca o mamografie este normala ea poate fi repetata la fiecare 2 ani pentru femeile cu varste cuprinse intre 40 si 50 de ani, si odata pe an la femeile ce au peste 50 de ani, sau in functie de cum considera medicul radiolog. Uneori medicul radiolog poate sa prescrie o mamografie aditionala sau un studio ecografic al sanului, care nu este un inlocuitor pentru mamografie, dar este complementar cu informatiile obtinute cu ajutorul mamografiei. Rezultate anormale Uneori o femeie poate fi rechemata dupa cateva zile deoarece radiologul pur si simplu vrea sa se asigure ca imaginile obtinute sunt cele mai bune posibile si pentru o mai buna evaluare a unor anumite zone de la nivelul sanului. In anumite cazuri pot fi efectuate teste mamografice speciale. Daca se descopera cancer la nivelul sanului, exista multiple optiuni terapeutice, incluzand chirurgia, radioterapia, tratamentul hormonal, si chimioterapia. Optiunile terapeutice sunt in functie de fiecare femeie si de tipul si dimensiunea cancerului mamar prezent.
Postul nu este necesar in ziua testarii, si nici nu trebuie urmata o anume dieta in zilele dinaintea efectuarii mamografiei. La unele femei, produsele ce contin cafeina (cum ar fi cafeaua, cola, si ciocolata) pot sa faca sanii sa fie mai sensibili. Din acest

motiv, femeile care sunt sensibile la cafeina ar trebui sa opreasca consumul de cafeina pentru 2 saptamani inainte de efectarea testului. Fazele ciclului menstrual nu afecteaza calitatea imaginii; oricum este de preferat sa efectuati o mamografie atunci cand sanii nu sunt durerosi. Evitati perioada preovulatorie si pe cea postovulatorie (jumatatea ciclului) precum si perioada premenstruala. Daca o femeie are inca ciclu menstrual, va descoperi ca ii este mai confortabil sa faca o mamografie la 1-2 saptamani dupa menstruatie, cand sensibilitatea sanilor incepe sa se diminueze. Este de preferat sa purtati haine din 2 piese, cum ar fi pantaloni si bluza, pentru a simplifica dezbracarea pentru efectuarea mamografiei. In orele de dinaintea efectuarii testului, evitati aplicarea de cosmetice, uleiuri, crème si in special talc sau deodorant. Da-i medicului radiolog toate mamografiile anterioare pentru comparatie, chiar daca acestea au fost facute in alte centre medicale. Poti sa ceri ca acestea sa fie trimise inainte ca tu sa faci mamografia. Deoarece tesutul mamar se modifica pe parcursul vietii unei femei, medicul radiolog poate sa considere inutila mamografia pentru anumite femei. Densitatea tesutului mamar la femeile tinere face adesea foarte dificila interpretarea mamografiei. De fapt, pe masura ce femeia inainteaza in varsta, se produc unele schimbari in structura sanilor: tesuturile glandulare si cele fibroase isi reduc dimensiunile, si tesutul mamar devine mai gras. Aceste schimbari modifica claritatea unei mamografii, facand-o astfel mult mai usor de interpretat la femeile in varsta, unde cancerul de san va fi mult mai usor de "vazut" cu ajutorul mamografiei. Intai, femeia trebuie sa aiba asteptari realiste despre cat timp dureaza sa pierzi excesul ponderal. Cam 0.5-1 kg pe saptamana sunt de dorit. Femeia ar trebui sa-si aminteasca faptul ca nici o dieta nu s-a dovedit a fi mai sigura sau mai eficienta decat alta, si ca riscul de a se imbolnavi datorita privarii de anumiti nutrienti printr-o dieta radicala nu este scazut. In plus, daca alapteaza la san, ea nu va dori sa dauneze nutritiei bebelusului prin diete potential periculoase sau sever restrictive. Initial, o femeie ar trebui sa incerce sa slabeasca cu ajutorul unei diete echilibrate. Exercitiul fizic zilnic este obligatoriu, chiar daca este vorba numai de plimbare. Lipsa de exercitii fizice este adesea motivul pentru care procesul de slabire este incetinit. Pierderea ponderala nu va fi conform asteptarilor daca dieta nu se asociaza cu exercitii fizice. Aceasta se datoreaza mai multor motive inclusiv faptului ca exercitiile fizice ajuta la mentinerea metabolismului corporal in timpul dietei. Procesul de slabire este mai usor daca se asociaza cu exercitii si este foarte dificil fara. Daca eforturile de a slabi sunt fara succes, aceasta insemnand ca timp de un an femeia a asociat exercitiile fizice cu dieta, femeia respectiva are nevoie de ajutor specializat. De exemplu poate cere o evaluare medicala a conditiilor ce predispun la probleme in controlul greutatii (cum ar fi disfunctii ale glandei tiroide ce sunt obisnuite dupa nastere).
Desi exista foarte multe abordari diferite pentru controlul greutatii, toti nutritionistii considera ca tipul de dieta trebuie individualizat daca femeia doreste sa-si mentina greutatea dupa ce slabeste. Dieta individualizata reprezinta singurul mod de a se adapta preferintelor culinare, anumitor produse, si a modului dezordonat de hrana. Aceasta explica de ce planurile de reducere a greutatii corporale vor produce initial scaderea greutatii, dar sunt de obicei urmate de cresterea rapida a greutatii. Dietele obisnuite nu ofera programe specifice pentru fiecare femeie pentru a maximiza sansele ei de a-si pastra greutatea. Consultarea unui nutritionist este cel mai bun mod de a beneficia de o dieta individualizata. Nutritionistul

va analiza problemele cheie, cum ar fi preferintele culinare, ce o determina pe ea sa manance, cine prepara hrana, si detalii ale programului ei zilnic pentru a putea crea o dieta indivbidualizata. In plus, in timp ce femeia urmeaza indicatiile nutritionistului, ea trebuie sa aiba un program de exercitii zilnice pentru a-si optimiza pierderea ponderala. In final, asteptarile trebuie sa fie realiste. Toti suntem oameni. Pierderea rapida a greutatii nu se va mentine, dar o pierdere rationala in greutate (0.5-1kg pe saptamina) se vor mentine. Si, amintiti-va ca cel mai important lucru pentru mentinerea greutatii dupa o dieta il reprezinta continuarea exercitiilor fizice.

Totul despre testele de sarcina
Care este diferenta intre testele la care se foloseste urina si cele la care se foloseste sangele? Care dintre ele este mai bun? Exista doua tipuri de teste utilizate pentru diagnosticul sarcinii. Unul masoara nivelul de hormon HCG in sange, celalalt verifica daca in urina se gaseste acest hormon. Acasa se poate face testul care foloseste urina. Pentru testul din sange este nevoie de un consult medical. Astazi, majoritatea femeilor folosesc un test de sarcina ce se utilizeaza acasa pentru a afla daca sunt insarcinate. Aceste teste sunt ieftine, se folosesc in intimitate si sunt usor de folosit. Testele ce folosesc urina pot determina daca femeia este insarcinata la 2 saptamani de la ovulatie. Daca testul de sarcina facut acasa este pozitiv, se recomanda programarea cat mai curand la un control medical. Medicul poate folosi un test mai senzitiv si o examinare pelviana pentru a preciza cu exactitate prezenta sarcinii. Consultul medical precoce in sarcina face ca atat mama cat si copilul sa se mentina sanatosi. Medicii folosesc doua tipuri de teste pentru a diagnostica sarcina. Testul din sange poate indica prezenta HCG mai precoce decat testele de urina. Acestea pot spune daca femeia este insarcinata la 6-8 zile de la ovulatie (eliberarea ovulului din ovar). Un test din sange cantitativ (sau test Beta HCG) determina exact cantitatea de HCG din sange. Deci poate gasi si cantitati infime de HCG. Acest lucru il face sa fie foarte exact. Testele din sange calitative determina doar daca hormonul de sarcina este prezent in sange sau nu. Deci ofera un raspuns afirmativ sau negativ. Un test de sange HCG calitativ este la fel de exact ca si unul realizat din urina. Exista mai multe tipuri de teste de sarcina care se pot face acasa; acestea se gasesc in farmacii. Pretul variaza in functie de marca si de numarul de teste dintr-o cutie. Majoritatea testelor se fac in acelasi fel. Este necesara introducerea testului intr-o proba de urina, sau picurarea catorva picaturi de urina intr-o fanta a testului. Folosirea primei urine de dimineata poate ajuta la cresterea acuratetei testului (concentratia de hormon este mai ridicata in urina de dimineata - acumulata pe parcursul noptii, decat in urina eliminata in timpul zilei). Apoi femeia trebuie sa astepte cateva minute. In functie de marca testului folosit, timpul de asteptare difera. Dupa ce timpul a trecut, trebuie sa examineze “fereastra rezultatului”. Daca apare o linie sau un simbol (in plus fata de linia de control), rezultatul este pozitiv si femeia este insarcinata. Nu conteaza cat de stearsa este acea linie: indiferent daca este pronuntata sau stearsa inseamna un rezultat pozitiv.
Majoritatea testelor au si un “indicatori de control” in fereastra rezultatului. Linia sau simbolul de control arata daca testul este bun sau nu. Daca nu apare indicatorul de control, testul nu este bun. Femeile nu ar trebui sa se bazeze pe rezultatele unui test

care nu functioneaza corect. Majoritatea marcilor spun ca testul ar trebui repetat la cateva zile, indiferent de rezultat. Un rezultat negativ (mai ales daca testul a fost facut imediat dupa intarzierea ciclului) nu inseamna intotdeauna ca femeia nu este insarcinata. De fapt testul se pozitiveaza dupa cel putin 7-10 zile de la contactul sexual fecundant. Toate testele de sarcina comercializate au instructiuni scrise. Aceste teste pot fi destul de sigure. Dar exista mai multi factori care trebuie luati in considerare: - cum se foloseste un test: e bine sa fie urmate instructiunile de pe ambalaj si sa se verifice data expirarii; - cand se foloseste: cantitatea de hormoni de sarcina creste cu timpul, deci, daca testul este facut imediat dupa intarzierea ciclului menstrual, este mai greu de detectat HCG-ul; daca se asteapta o saptamana de intarziere a ciclului (sau 7-10 zile dupa contactul sexual fecundant) inainte de test, acesta va fi mai sigur. In plus, folosirea primei urine de dimineata poate creste acuratetea testului; - cine le poate folosi: cantitatea de hormon de sarcina in urina difera de la o femeie la alta; astfel, unele femei vor avea rezultat pozitiv la o zi de intarziere a ciclului, in timp ce altele trebuie sa astepte mai mult; - densitatea urinii: o urina diluata, secundara unui aport lichidian crescut poate da un rezultat slab al testului, care poate fi interpretat eronat ca si negativ - marca testului: unele teste de sarcina sunt mai sensibile decat altele. Deci, unele teste sunt mai bune in identificarea mai precoce a HCG-ului. Multe teste de sarcina afirma ca sunt 99% sigure in depistarea sarcinii la o zi de intarziere a ciclului menstrual. Dar studiile arata ca majoritatea acestor teste nu pot detecta sarcina atat de precoce. Si atunci cand o fac, rezultatele sunt foarte vagi. Majoritatea testelor confirma sarcina la o saptamana de intarziere a ciclului sau la cel putin 7-10 zile dupa contactul sexual fecundant. Multe teste de sarcina afirma ca sunt 99% eficiente in depistarea sarcinii din prima zi de intarziere a ciclului. Dar studiile arata ca nu pot determina sarcina atat de devreme. Sau daca o detecteaza, rezultatul este atat de slab, ca e interpretat gresit. La o saptamana de intarziere a ciclului, eficienta testului este mult mai mare. Daca pacienta are nevoie sa stie rezultatul mai devreme, poate solicita medicului un test mai sensibil. Un reper mai precis ar fi momentul conceptiei: testul se pozitiveaza dupa cel putin 7-10 zile de la contactul sexual. Acuratetea rezultatului unui test de sarcina depinde de mai multi factori: - Durata de la fertilizarea ovulului pana la implantarea acestuia in uter dupa ovulatie. Testele de sarcina identifica hormonul gonadotropina corionica umana, care se produce doar cand ovulul fertilizat se implanteaza in peretele uterin. In majoritatea cazurilor acest lucru se intampla la 6 zile de la fertilizare. Dar studiile arata ca la aproximativ 10% dintre femei, oul se implanteaza mult mai tarziu, dupa prima zi de intarziere a ciclului. Deci, testele de sarcina vor da rezultate corecte din prima zi de intarziere a ciclului doar la unele femei, nu la toate. - Modul de utilizare. E bine sa fie utilizate conform instructiunilor de pe prospect si sa se verifice data expirarii. - Momentul utilizarii. Cantitatea de hormon de sarcina creste in timp. Deci, daca testul este folosit foarte devreme va fi greu de identificat hormonul in urina. Folosirea testului la o saptamana de la intarzierea ciclului menstrual si utilizarea urinei de dimineata, pot creste acuratetea rezultatului. - Persoana care il utilizeaza. Cantitatea de hormon de sarcina in urina difera de la o femeie la alta. Astfel, unele femei vor avea rezultat pozitiv la o zi de intarziere a

ciclului, in timp ce altele trebuie sa astepte mai mult. - Marca testului. Unele teste de sarcina sunt mai sensibile decat altele. Deci, unele teste sunt mai bune in identificarea mai precoce a HCG-ului. Da. Majoritatea instructiunilor care insotesc testele de sarcina sugereaza femeii sa repete testul in cateva zile sau saptamani. Fiecare femeie ovuleaza in diferite momente ale ciclului menstrual. Deci acuratetea rezultatelor testului de sarcina difera de la femeie la femeie. Exista si alte lucruri care pot afecta acuratetea. Uneori se obtine un rezultat fals negativ (testul spune ca nu exista sarcina, desi ea este prezenta) cand acesta este facut prea devreme in sarcina, daca nu se utilizeaza urina de dimineata sau daca urina e foarte diluata (dupa un consum exagerat de lichide). In alte cazuri, probleme ale sarcinii pot afecta cantitatea de hormon de sarcina din urina. Daca testul este negativ, e bine sa fie repetat peste cateva zile sau o saptamana. Daca si al doilea test este negativ, dar exista alte semne de sarcina, se recomanda un consult medical de urgenta. Majoritatea medicamentelor, eliberate cu sau fara reteta, incluzand pilule contraceptive si antibiotice, nu ar trebui sa afecteze rezultatele unui test de sarcina. Doar medicamentele care contin hormon de sarcina HCG pot determina rezultate fals pozitive ale testului. Un test fals pozitiv inseamna ca testul arata prezenta unei sarcini la o femeie care nu este insarcinata.Uneori medicamentele care contin HCG sunt folosite pentru tratarea infertilitatii (imposibilitatea de a ramane insarcinata). Alcoolul si drogurile ilegale nu afecteaza rezultatele testului de sarcina. Dar femeile care sunt insarcinate nu ar trebui sa foloseasca astfel de substante. Testele de sarcina detecteaza un hormon special din urina sau sange care este prezent doar in caz de sarcina. Acest hormon, gonadotropina corionica umana (HCG), poate fi numit si hormon de sarcina. Acest hormon de sarcina este sintetizat de organism atunci cand oul fertilizat se implanteaza in uter. Acest lucru se intampla de obicei la 6 zile dupa conceptie. Dar studiile arata ca sunt si embrioni care se implanteaza mai tarziu la unele femei. Cantitatea de hormoni de sarcina creste mult cu fiecare zi de sarcina. Despre multe teste de sarcina, producatorii afirma ca pot arata cu precizie daca este prezenta sarcina inca din prima zi a intarzierii ciclului menstrual. Dar un studiu recent arata ca majoritatea testelor realizate acasa nu dau rezultate corecte atat de precoce in sarcina, sau mai bine spus – un test de sarcina negativ in prima zi de intarziere a menstrei nu inseamna neaparat ca nu sunteti insarcinata. Efectuarea testului la o saptamana de intarziere a ciclului menstrual poate creste acuratetea testului. Un alt reper pentru efectuarea testului este momentul conceptiei: testul se pozitiveaza dupa cel putin 7-10 zile de la contactul sexual.

Trombocitoza - cresterea trombocitelor
Trombocitoza inseamna cresterea trombocitelor peste valoarea normala a laboratorului de analize (de obicei peste 400.000 - 450.000/mmc). Cauze principale:
Trombocitoza esentiala - de cauza necunoscuta

Trombocitoza din boli de sange (boli mieloproliferative): leucemie mieloida cronica, policitemia vera, mielofibroza Trombocitoza reactiva, secundara din: - Inflamatii de orice natura - Boli de colagen - Reumatisme inflamatorii - Boli inflamatorii intestinale - Infectii cronice inclusiv tuberculoza, meningite, infectii pulmonare - Cancere - Reactii la medicamente: fier, adrenalina, peniciline, cefalosporine, cirpofloxacina, miconazol, amoxicilina, vincristina - Operatii chirurgicale - Splenectomie (scoaterea splinei) - Hiposplenism (functionare redusa a splinei) - Hemoragii - Fracturi - Anemii hemolitice - Poliarterita nodoasa - Sarcoidoza - Osteomielita - Granulomatoza Wegener - Alte vasculite - Lipsa de fier Trombocitoze de scurta durata pot da si urmatoarele situatii: - Pierderi bruste sa sange - Intoxicatia alcoolica - Efortul fizic mare - Infectii acute - Inflamatii acute Simptomele trombocitozei: Trombocitele sunt celule ale sangelui care au rol important in oprirea sangerarii si coagularea sangelui. In cazul unei raniri, sangerarea se produce prin trei mecanisme: contractia vasului respectiv, formarea unui dop (tromb) din trombocite care astupa vasul si formarea unui cheag de sange prin coagularea acestuia. Cresterea trombocitelor poate sa nu dea nici un simptome, sau pate sa dea numeroase simptome, generate in sepcial de aparitia de cheaguri de sange in diferite zone. Cele mai frecvente simptome sunt: 1. Cefalee (durere de cap) 2. Prurit (mancarime de piele) 3. Stare subfebrila 4. Microrani ale degetelor 5. Tromboze ale unor vene sau artere in diferite zone (plaman, inima, splina, ficat ,etc) 6. Sangerari in special in tubul digestiv 7. Accidente vasculare cerebrale tranzitorii, manifestate prin:
Tulburari de constienta:

Dezorientare Tulburari de vorbire Transpiratii Ameteli Migrena Pierderi de constienta de scurta durata Tulburari de vedere (vede scantei) De diagnosticul si tratamentul trombocitozei se ocupa medicii hematologi.

VSH crescut: cauze, intrebari, raspunsuri
Exista factori care pot creste VSH, fara ca acest lucru sa insemne existenta unei boli: - Obezitatea; - Varsta inaintata; - Sarcina - creste progresiv din luna a patra pana la o saptamana dupa nastere; - Premenstrual; - Colesterolul sanguin crescut; - Unele medicamente: dextran; metildopa (Aldomet); anticonceptionale; penicilamina; procainamida; miofilinul; vitamina A; cefalotina; ciclosporina A; dexametazona; etretinat; fluvastatin; hidralazina; indometacin; isotretinoin; lomefloxacin; metisergid; misoprostol; ofloxacin; procainamida; propafenona; quinina; sulfametoxazol; zolpidem. - Anemia; Exista si situatii in care VSH poate sa scada anormal - Medicamente care scad VSH: cortizonul; chinina; sarurile de aur; corticotropina; ciclofosfamida; hidroxiclorochina; metotrexat; alte antiinflamatorii nesteroidiene; sulfasalzina; tamoxifen;trimetoprim. Poliglobulia; Macrocitoza; Cresterea numarului de leucocite; Fibrinogenul scazut (ca in ciroza hepatica); Gamaglobuline scazute.

1. Ce se intampla daca valoarea vsh e mai mica? Sunt mentionate mai sus cauzele pentru care VSH poate fi mai mica 2. VSH-ul este la FEL LA BARBATI SI FEMEI? VSH-ul normal este usor diferit intre sexe, el se poate calcula dupa urmatoarea formula: - La barbati VSH = Varsta/2 - La femei VSH - (Varsta+10)/2
3. La analizele facute recent vsh a rezultat 28mm/h ; va rog sa-mi spuneti ce trebuie sa fac in continuare pt a depista cauza?

Ar trebui sa ai VSH 19 mm. Daca nu ai nici un simptome, repeta analiza peste 14 zile; orice mica modificare a starii de sanatate (carie infectata, anexista, infectie urinara fara simptome, o cistita, etc. poate da usoara crestere a VSH. 4. Am VSH-ul 36, ce semnifica acest lucru? Sunt foarte numeroase cauzele de crestere a VSH, nu se pot discuta teoretic, doar pe baza unei cifre. 5. Am vsh-ul de 72, ma ingrijoreaza acest lucru dar doctorii dau din umeri nu-si explica de ce e asa mare poate ma ajutati cu un sfat o indrumare ceva? Nu cred ca “doctorii dau din umeri” din rautate, probabil in acest stadiu al analizelor nu stiu inca cauza cresterii VSH. Daca cititi mai sus sunt multe, foarte multe cazuri de crestere a VSH; cele mai simple sunt anexitele, infectiile urinare, faringiene, pulmonare, dentare, auriculare, sinuzitele. 6. Am 34 de ani si am vsh-ul peste 100 sunt internat in spital si inca nu au gasit cauza, care poate fi? De obicei VSH-ul mare - cu meste al dvs- semnifica o situatie serioasa, dar DOAR din faptul ca aveti VSH-ul mare nu se poate suspiciona o cauza; vedeti lista de cauze de mai sus. VSH = viteza de sedimentare a hematiilor, este o analiza curenta. Destul de frecvent, este gasita crescuta, fapt care ingrijoreaza bolnavii in mod deosebit, cu atat mai mult cu cat aparent, medicii nu dau mare importanta acestei modificari, daca nu este prea mare. Desi este o analiza simpla si ieftina, ea poate semnifica prezenta a numeroase boli, de obicei destul de serioase. Bolile cele mai frecvente asociate cu cresterea VSH sunt: Infectii cu orice localizare - urinare, pulmonare, digestive, genitale, abcese, septicemii, apendicita, peritonita, colecistita, tuberculoza, endocardita, etc. Boli inflamatorii de orice fel; - Reumatisme inflamatorii (poliartrita reumatoida, spondilita anchilozanta, reumatism articular acut, artrita juvenila, etc.) - Boli inflamatorii intestinale (boala Crohn, rectocolita); - Boli de colagen (sclerodermie, dermatomiozita, lupus eritematos sistemic - LES-, boala mixta de tesut conjunctiv, etc); - Vasculite sistemice; - Polimialgie reumatica. Cancer cu orice localizare;
Boli de sange

-

leucemii, mielom multiplu, limfoame, leucemii, tromboflebite;

Infarct miocardic;
Glomerulonefrite.

Aceasta carte se distribuie GRATUIT. Salvati-o pe calculator si trimiteti-o pe mail la toti prietenii. Nu poate fi vanduta sau reprodusa in nici un fel decat cu acordul autorului. Autorul cartii: bizman

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->