Curs de Floricultura. II

FLORICULTURĂ II
(Tehnologia culturilor floricole)
GAROAFA DE SERĂ
Garoafa cultivată în seră se situează pe unul din primele 2 locuri, la concurenţă cu trandafirul, în ce priveşte suprafaţa şi producţia
mondială de flori tăiate.
Etimologie: numele de Dianthus, derivă din limba greacă, dios = zeu iar anthos = floare. Theophrast a numit-o „floarea zeilor”.
Origine: din arealul mediteranian al Asiei Mici (Grecia şi Iran).
Specii şi cultivaruri
- garoafa de seră aparţine speciei Dianthus caryophyllus var. Semperflorens. Principalele tipuri de garoafe cultivate sunt următoarele:
1. Garoafa de Nisa sau de Riviera, caracterizate prin flori mari, cu caliciul foarte sensibil la crăpare. Talia plantei este de 30-90 cm,
frunzele sunt late şi răsucite în exterior. Se mai cultivă şi astăzi în Sudul Franţei, dar suprafaţa este în descreştere.
2. Garoafele americane (SIM) - prima garoafă de acest tip a fost creată de William Sim îm 1938-1939.
- de la soiul William Sim, de culoare roşie au rezultat apoi mutante cu flori colorate în alb, roz, galben, portocaliu, violet, unicolore sau
striate, cultivate în toată lumea.
- planta are talie înaltă (80-100 cm), este viguroasă, cu lăstari rigizi, frunze lungi (8-10 cm), acoperite cu un strat de ceară albăstruie;
- florile au caliciul lung, cilindric, mai puţin expus crăpării;
- tulpinile florale se conduc cu o singură floare în vârf (standard), ex. de soiuri: Samantha, Calipso, cu flori roşii; Appolo, Venus, Pink
miss, Lena super, cu flori roz; Florida, Corine, Yellow, Dusty Sim, cu flori galbene; Deep Purple, Vesta, cu flori bordo.
3. Garoafe elegans (multiflora, spray), se caracterizează printr-o talie ceva mai redusă, dar cu mai multe flori pe tija florală;
- sunt mai rezistente la boli şi produc mai multe flori. Ocupă astăzi 70 % pe piaţa olandeză, 30 % pe cea franceză şi 15 % în SUA.
4. Garoafe mediteraniene, constituite creaţii relativ recente şi sunt hibrizi între garoafele de Nisa şi garoafele americane.
- au caliciul relativ rezistent la crăpare, exigenţe mai reduse la căldură decât garoafele americane şi sunt mai ales, tolerante la fusarioză.
- dintre grupele de soiuri şi hibrizi se disting: Chinera, cu petale adânc crestate, flori foarte mari, rezistenţă deosebită a tijelor florale, şi
Candy, cu rezistenţă sporită la fuzarioză, productivitate foarte bună şi timpurietate.
- printr-o creştere şi înflorire bună în sezonul de iarnă, se distinge: Tanga, Hellas, Vaanya, Nora, Kaly.
- culorile cele mai solicitate sunt: roşu (30-50 %) şi roz (20-30 %).
-principalele ţări cultivatoare de garoafe sunt: Olanda (400-600 ha), Italia (100 ha), Franţa (300 ha), Spania (500 ha), Israel (300 ha),
Columbia (1000 ha), SUA , Africa de Sud.
- la noi în ţară, garoafa de seră se cultiva până-n 1989, pe cca 80 ha în reţeaua de stat, astăzi suprafaţa s-a diminuat, garoafa fiind cultivată
mai puţin de unităţi de stat ci pe suprafeţe mici de producători particulari.
- locul I sau II, la concurenţă cu trandafirul, în sortimentul floricol se datorează următoarelor avantaje pe care le oferă:
- uşurinţa producerii materialului săditor; posibilitatea dirijării producţiei de flori; vegetaţie şi înflorire continuă; capacitate mare de
înflorire a plantei; gama bogată a culorilor; durata mare de păstrare a florilor.
Biologie şi exigenţe ecologice
- garoafa de seră este plantă perenă, cu vegetaţie şi înflorire continuă.
- în cultura industrială, plantaţia se ţine 1-2 ani.
- o plantă de garoafă este capabilă să producă până la 10-20 flori/an, în funcţie de condiţiile de mediu create şi tehnologia aplicată.
- tulpinile florale provin din mugurii situaţi la nodurile din partea cea mai de jos a plantei.
- ciupirea este lucrarea prin care se impulsionează creşterea lăstarilor laterali, de la baza plantei. Aceştia se vor dezvolta ca tulpini florale.
Mugurii de la nodurile superioare produc lăstari scurţi cu boboci în vârfuri.
- la garoafele conduse cu o singură floare (Standard) pe tijă, bobocii se elimină prin lucrarea de bobocire, pentru a se permite florii
terminale să atingă dimensiuni maxime.
- la garoafle Elegans, lăstarii laterali din partea superioară a plantei sunt lăsaţi să se dezvolte, iar pentru a se alungi şi a înflori simultan, bobocul
terminal este eliminat.
- lumina, este factorul cel mai influent supra cotei de creştere şi înflorire al garoafei.
- garoafa are nevoie de intensitate luminoasă ridicată pentru fotosinteză normală.
- insuficienţa luminii determină alungirea tijelor florale, întârzierea formării bobocilor, florile rămân mici şi cu puţine petale.
- garoafa este considerată indiferentă la durata de iluminare dar răspunde foarte bine şi la zilele lungi.
- temperatura – pretenţiile garoafei sunt moderate; temperatura nocturnă limitativă pentru formarea bobocilor este de 7-8 0 C, la
temperatura sub 50 c nu mai formează boboci; planta este afectată existenţial la temperatura mai mică de -20 C.
- florile formate la temperaturi prea scăzute sunt bogate în petale, bobocii devin sferici, iar procentul de crăpare creşte.
- în seră, temperatura se dirijează astfel: în decembrie, ianuarie, februarie, t = 10-12 0 C ziua şi 8-100 C noaptea; în martie, aprilie,
octombrie, noiembrie, temperaturi cuprinse între 12-160 C ziua, şi 10-120 C noaptea. În lunile de vară, sub 250 C, practicându-se răcirea serelor prin
umbrire.
- cea mai bună creştere se obţine la temperatura nocturnă de 10 0 C şi lumină intensă ziua. Oscilaţiile mari de temperatură duc la crăparea
caliciului. Insuficienta colorare a florilor se datorează temperaturii ridicate şi luminii slabe.
- aerisirea este foarte importantă pentru a nu scădea CO2.
- umiditatea – se dirijează astfel încât solul să fie permanent reavăn, evitându-se atât excesul cât şi insuficienţa apei. Umiditatea relativă se
apropie de 60-65 %. După fiecare udare se aeriseşte puţin.
- solul nisipo-lutos sau luto-nisipos este cel ma bun pentru cultura garoafei, iar pH-ul optim cuprins între 6.5-7.2.
Producerea butaşilor înrădăcinaţi
- garoafa de seră se înmulţeşte prin butaşi laterali;
- butăşirea tradiţională se realizează prin recoltarea butaşilor din loturile destinate producerii de flori tăiate;
- deoarece s-a observat că prin această metodă se transmite bolile mai uşor, se produce un declin în cea ce priveşte vigoarea plantei,
productivitatea ei, caracteristicile adevărate ale soiului, majoritatea producătorilor au renunţat la această sursă de recoltare şi înmulţire;
- butăşirea modernă include existenţa unei plantaţii mamă, executată în scopul recoltării butaşilor.
- la înfiinţarea plantaţiei mamă se foloseşte material săditor produs pe cale meristematică. Plantele se menţin sănătoase, şi-ntr-o
permanentă stare de vegetaţie prin udări, îngrăşări.
- recoltarea butaşilor se face în momentul când lăstarii au 10-15 cm lungime şi până la 8 perechi de frunze.
- butaşii recoltaţi de la plante mai vârstnice au vigoare slabă, datorită îndesirii lăstarilor. Producţia de butaşi se estimează la 15-20
bucăţi/plantă.
- înrădăcinarea se face pe substrat de turbă fibroasă şi perlit (2:1) sau în perlit sau perlit + turbă + polistiren expandat.
- pregătirea butaşilor constă în eliminarea frunzelor bazale, ruperea prin nod sau secţionarea imediat sub nod şi tratarea cu substanţe
hormonale.
- temperatura se menţine la 18-200 c şi umiditatea 85-90 %.
- calusarea şi rizogeneza se produce după 12-13 zile, perioadă în care umiditatea este cuprinsă între 60-65 %.
- în condiţii normale, butaţii înrădăcinează în 21 de zile.
Cultura garoafei în solul serei
- culturile pentru flori tăiate se fac în solul serei. În ultimii ani, din motive de protecţie fitosanitară, s-au extins culturile pe bacuri, pe un
substrat de vată minerală.
- metoda tradiţională prevede creşterea plantelor afară, pe brazde sau în ghivece, pe perioada de vară, iar toamna plantelese transferă în
seră, unde se înfiinţează cultura propriu zisă. Astăzi este mai rar folosită această cultură.
- variantele moderne constau în înfiinaţrea culturii prin plantarea butaşilor înrădăcinaţi, direct în solul serei sau în substraturi de cultură
din bacuri. Durata unei culturi este de 1-2 ani.
Pregătirea solului
– dezinfecţia solului prin vaporizarea apei încălzite sau pe cale chimică;
- fertilizarea de bază cu 150-200 tone/ha gunoi de grajd, 500-600 Kg/ha superfosfat, 300 Kg/ha sulfat de potasiu, 150-200 Kg/ha sulfat de
magneziu.
- pH-ul solului sa fie cuprins între 6.5-7.2.
Înfiinţarea culturii
- epoca optimă de înfiinţare a unei culturi de garoafe este primăvara, din martie şi până-n iunie. Această plantare asigură obţinerea florilor
din toamnă şi până-n primăvară. La plantările târzii (iulie-august) densitatea este mai mare şi nu se face decât o singură ciupire. Se plantează pe
brazde cu lăţimea de 100-120 cm şi poteci de 40-60 cm. Distanţele de plantare pot fi următoarele:
- 25 x 17 cm (5 rânduri pe brazde cu lăţimea de 110 cm); bandă cu 2 rânduri, cu distanţa între plante de 25 x 12 cm (2 benzi distanţate la
40 cm pe o brazdă la 40 cm pe o brazdă lată de 110 cm); 15 x 20 cm (7 rânduri pe o brazdă cu lăţimea de 110 cm); numărul de plante/m2 poate fi de
24 la 50, în funcţie de schema de plantare folosită – la hectar revin aproximativ 170000-200000 plante.
- plantarea butaşilor înrădăcinaţi se face superficial, atât cât rădăcinile să fie acoperite foarte puţin cu pământ – la plantare adâncă sporeşte
riscul putrezirii bazei butaşilor. Cauza acestei putreziri este boala Rhizoctonia solani.
- se udă şi se stropeşte apoi cu un fungicid.
Susţinerea plantelor – înainte de plantare se instalează spalierii de capete, şi cel puţin unul intermediar, iar restul se instalează în curs de o
lună, la distanţa de 3 m unul de altul.
- pentru marcarea rândurilor se întind sârme de-a lungul brazdelor şi apoi se fixează inele care asigură susţinerea plantelor.
- prima plasă de susţinere se instalează la cca 15 cm de la sol, apoi pe măsură ce plantele cresc, se pun 3 sau 4 plase la distanţe de 17-20
cm una de alta.
- plasele se pot constitui din sârme întinse de-a lungul rândurilor şi prinderea lor transversal cu fire din bumbac sau plastic, rezultând o
reţea de ochiuri prin care se dirijează tulpinile florale.
Ciupirea sau pensarea – ciupirea vârfului plantei este o lucrare obligatorie în cultura garoafei. Se execută la 3-4 săptămâni de la plantare,
când lăstarii de la frunzele bazale au cca 5 cm lungime.
- ruperea vârfului se face deasupra a 4-5 perechi de frunze la garoafa Standard şi la 6-7 perechi de frunze la garoafa Elegans.
- a doua ciupire aplicată pe ramificaţii (lăstarii) obţinuţi în urma primei ciupiri este posibilă după 30-35 zile. Aceasta se execută deasupra a
3 noduri. Dacă plantarea se face târziu, în vară, plantele se ciupesc o singură dată. Se folosesc 3 sisteme de ciupire sau pensare.
1. o pensare – se aplică o singură dată pentru a realiza eliminarea dominanţei apicale. Rezultă 4-5 lăstari laterali care cresc, înfloresc
aproximativ simultan. Plantele vor fi lipsite de flori până la al doilea val de înflorire.
2. o pensare şi jumătate – prima se aplică pe tulpina principală, iar a doua numai la jumătate din lăstarii laterali. Acest sistem permite o
eşalonare mai bună a înfloririi.
3. Pensare dublă – sistemul are în vedere prima ciupire normală, iar la a doua se pensează toţi lăstarii laterali. Se produce o primă recoltă
mare de flori, dar ceva mai târziu. Calitatea florilor este mai slabă, întrucât planta are încărcătură mare de flori în aceelaşi timp. Sistemul cel mai
practicat este cel de-la doilea. În funcţie de data plantării, se aplică următoarele reguli pentru pensare:
- plantarea în martie-aprilie = ciupirea tuturor lăstarilor;
- plantarea în martie –iulie = ciupirea a numai 3 lăstari;
- plantarea în iulie = ciupirea a doua nu se mai face.
În ce priveşte debututl înfloririi, acesta realizează astfel:
- în luna septembrie, dacă pensarea s-a făcut în mai;
- în luna octombrie-noiembrie, dacă pensarea s-a făcut în iunie;
- În decembrie-ianuarie, dacă pensarea s-a făcut în iulie-august.
După ciupire, plantele au nevoie de 5-6 luni pentru a ajunge la înflorire.
Copilirea – este lucrarea de rupere a lăstarilor laterali de pe tijele florale, cu excepţia celor de la baza lor, care vor asigura următoarele
tulpini florale.
Bobocirea – pentru garoafa Standard, bobocirea permite dezvoltarea unei singure flori situată terminal.
- cel mai bun moment pentru eliminarea bobocilor laterali, este atunci când bobocul din vârf care cca 15 mm în diametru iar bobocul de
sub el este suficient de dezvoltat pentru a fi uşor îndepărtat.
- la garoafa Elegans se înlătură primul boboc, când are 3-4 mm în diametru pentru a permite bobocilor laterali să se dezvolte relativ
uniform şi să înflorească simultan.
Bandajarea caliciului – crăparea caliciului este un defect al florilor de garoafe.
- bobocii care cresc în condiţii de temperatură scăzută (sub 100 C) au mai multe petale care sunt puternic zimţate. Ei sunt groşi, sferici,
numiţi „bullheads” (cap de taur), cu procent mare de crăpare a caliciului.
- tot din cauza temperaturii scăzute, bobbocii cu o deschidere asimetrică a florii (petalele ies din caliciu afară pe o singură parte),
cunpscută sub numele de „slabside”.
- crăparea caliciului este determinată şi de oscilaţiile mari de temperatură din imediata apropiere a înfloririi.
- pentru evitarea crăpării caliciului, se face lucrarea de bandajare a caliciului cu o hârtie adezivă de culoare verde. Banda se pune în zona
diametrului maxim, atunci când bobocii sunt bine dezvoltaţi.
Căi de conducere a înfloririi la garoafă
- un lăstar de garoafă este capabil să formeze boboci când are în jur de 6 perechi de frunze. Din momentul iniţierii mugurelui floral,
lăstarul începe să se alungească rapid pe seama creşterii în lungime a internodurilor;
- plantele crecute iarna, în condiţii de zile scurte, produc mai mulţi lăstari alaterali care sunt lungi, iar cele crescute vara, în zilele lungi, au
mai puţin lăstari laterali, care rămân scurţi.
- iluminatul artificial poate fi folosit la garoafe pentru devansarea vârfului înfloririi, pentru forţarea comercializării florilor; lumina
artificială se aplică în momentul când lăstarii au format deja 5-7 perechi de frunze, asigurându-se o devansare a înfloririi cu 2-3 săptămâni. Se
folosesc lămpi fluorescente amplasate la 3-3.5 m saul becuri incandescente de 150 w.
- altă metodă de controlare a înfloririi este tunderea plantelor în vârstă de 1 an, înlăturându-se astfel producţia de flori din mijlocul verii.
Plantele se tund (taie) la 25-30 cm deasupra suprafeţei solului. Irigarea se opreşte cu o săptămână înainte de executarea lucrării; această lucrare nu se
face mai târziu de luna iunie.
- maniera de recoltare a florilor poate constitui un mijloc de propagare a viitoarei recolte de flori, numărul de flori şi a lungimii tulpinilor.
Vara, la recoltarea florilor, se lasă pe plantă 2-3 lăstari laterali, care vor asigura flori cu tije lungi în sezonul de iarnă.
Recoltarea florilor – garoafele Standard se recoltează zilnic atunci când petalele marginale sunt desfăcute aproape perpendicular (floare
deschisă 70-80 %) pe tija florală. Recoltarea se face şi-n faze mai tinere (boboc relativ închis, boboc închis care abia îşi arată culoarea), mai ales
atunci când ae pune problema stocării florilor.
- se taie tijele florale (cu 5-7 perechi de frunze) la 1 cm deasupra celui de-al 2-3-lea nod;
- garoafa Elegans este aptă a fi recoltată atunci când 2-3 flori încep să se deschidă, iar restul bobocilor îşi arată culoarea.
- recoltarea este bine să se facă în primele ore ale dimineţii, când nivelul absorţiei de apă este mai mare. Numărul de flori ce se poate
recolta de la o plantă este:
- 12-16 flori/plantă în 2 ani, din care 6-10 flori/plantă în primul an, la garoafa monofloră (Standard); cu 10-15 % mai mult la garoafa
multifloră (Elegans).
Obţinerea culorilor artificiale la garoafă
- colorarea artificială a florilor a devenit o practică. Se folosesc vopsele speciale pentru flori, acestea sunt puse în apă la temperatura de 370
C. Soluţia este absorbită prin tulpină până la marginea petalelor. Pentru colorare sunt utilizate soiurile cu flori albe sau roz. Florile destinate colorării
sunt ţinute fără apă, câteva ore pentru a absorbi mai uşor soluţia.
Cultura garoafei Elegans în condiţii naturale şi solarii
- este posibilă în regiunile cu ierni blânde. Alegerea şi pregătirea terenului se face la fel ca şi la cultura garoafei Standard.
- plantarea se execută manual (cu mâna sau plantatorul), aşezând plantele în ochiurile plasei, distanţa dintre plante de 25 cm, revenind 16
plante/m2;
- plantarea se face superficial, la aceeaşi adâncime care a stat în patul de înrădăcinare, iar materialul săditor trebuie să aibă aproximativ 10-
15 cm şi 56 de noduri.
Epoca de plantare – înfiinţarea culturii se face în septembrie, plantele suportă temperaturi de – 7, - 8 0 C, dar nu mai mult de 6-7 zile la
rând, de aceea este necesară protecţia prin instalarea solariilor.
Îngrijirea culturii primăvara şi vara
- primăvara (martie- aprilie), când plantele încep să crească, se face ciupirea vârfului de creştere deasupra a 6-7 noduri, pentru a se asigura
6-7 lăstari ce vor deveni tije florale;
- palisarea se face prin ridicarea plasei cu 10 cm, când lăstarii au crescut circa 20 cm;
- bobocirea, se execută în iunie-iulie, când fiecare tulpină florală a format la rândul ei sufienţi lăstari laterali, bobocul principal din vârful
tijei florare, se rupe pentru a da posibilitatea celorlalţi să crească mai bine.
- recoltarea florilor se face în faza în care un boboc îşi arată culoarea în formă de cruce la deschiderea sepalelo, al doilea este pe cale să se
deschidă, iar următorii sunt închişi, fermi şi sănătoşi.
Cultura garoafei tătărăşti, turceşti, în câmp, solarii şi sere

- în ultimii ani Dianthus barbatus (garoafa turcească sau tătărască) s-a impus tot mai mult pe piaţa cu flori tăiate. Frumuseţea florilor
aşezate în buchete (cime corimbiforme) terminale, durata mare de păstrare în apă şi tehnologia relativ uşoară şi economică, sunt elemente care susţin
pătrunderea acestei specii pe lista culturilor pentru flori tăiate;
- planta creşte înaltă, până la 50-60 cm şi este capabilă să formeze până la 8-12 lăstari floriferi; frunzele sunt lanceolate, iar florile mici,
reunite în inflorescenţe bogate, aşezate în vârful tulpinii (tijei florale). Culorile sunt multe şi variate.
- Dianthus barbatus este o specie bianuală. Se cultivă, în mod normal în câmp, unde înfloreşte în anul 2 de la semănare.
- inducţia florală şi înflorirea depind de trecerea plantei printr-o perioadă de frig, în sezonul de iarnă.
- vernalizarea insuficientă şi la o temperatură prea mare (peste 80 C) determină creşterea plantei în formă de rozetă şi numai are loc
formarea tijelor florale. Înflorirea poate fi realizată în etape diferite, funcţie de tipul şi locul de cultură.
- mai –iulie = cultură normală, afară, în câmp;
- decembrie-iunie-iulie = cultură în seră;
- iulie-octombrie = cultură dirijată în seră;
- martie-mai = cultură timpurie în sere şi solarii.
Producerea materialului săditor
- garoafa turcească se înmulţeşte uşor prin seminţe (germinativ) cât şi vegetativ, prin butaşi şi culturi de ţesuturi.
- semănatul are loc în prima parte a lunii iulie, după 3 săptămâni se repică răsadurile, afară la distanţe cuprinse între 20 x 10 cm, sau în
ghivece.
- pentru o bună ramificare la plantele obţinute prin butaşi, se face o ciupire a vârfului deasupra a 4-5 noduri.
Cultura în seră
- plantarea în seră se începe de la sfârşitul lunilor noiembrie-decembrie, folosind plantele din ghivece, dar important ca plantele să fie
trecute de frig. Distanţelede plantare cuprinse între 20 x 20 cm sau 20 x 15 cm, sau se pot instala sere rulante sau solarii deasupra culturilor mai
timpurii decât cele de câmp.
Recoltarea florilor se face când câteva flori sunt semideschise.
GENUL FREESIA KLATT – FAM: IRIDACEAE, frezia

- fresia poartă numele botanistului Theodor Freese, care în anii 1850-1860 a introdus-o în Europa.
Origine: Africa de sud, unde creşte printre ierburile înalte ale savanelor.
- planta prezintă tuberobulbi (cormi) de formă sferică, saupiriformă, cu circumferinţa de 4-8 cm, protejaţi de câteva învelişuri
pergamentoase.
- frunzele sunt înguste, liniare, lanceolate, aspre la pipăit, lungi de 40-60 cm, colorate verde-deschis;
- inflorescenţa este o cimă monopodială, iar tulpina florală este cilindrică, flexibilă, cu 2-4 ramificaţii. Inflorescenţa reuneşte 6-12 flori
tubulare la bază şi desfăcute în 6 lobi la partea superioară, foarte plăcut parfumate.
- fructul este o capsulă trivalvulară, cu 15-18 seminţe, brune-roşcate, a căror vitalitate este de 3-4 ani.
- suprafeţele cultivate cu fresia însumează: Olanda aproximativ 420 ha, Franţa 15 ha, Anglia 20 ha, Italia 30 ha, România în jur de 8 ha.
Speciile tip din acre au rezultat fresiile moderne sunt:
- Freesia refracta – cu flori albe şi parfumate;
- Freesia leichtlinii – cu flori galbene cu bordură roşie, parfumate;
- Freesia armstrongii – planta foarte viguroasă, cu flori roze;
- Freesia aurea – cu flori galbene.
Soiurile cultivate sunt reuniye de Freesia x hybrida şi Super-Freesia. Principalele calităţi ale florilor de fresia sunt:
- coloritul variat, parfumul foarte plăcut, eleganţa inflorescenţelor, deschiderea progresivă a florilor în inflorescenţă, durata mare de
păstrare ca floare tăiată.
- soiurile se deosebesc după tipul florii, după vigoarea tulpinilor florale, mărimea florii, intensitatea parfumului, numărul de
flori/inflorescenţă, gradul de timpurietate, coeficientul de înmulţire al cormilor.
- superfresiile se caracterizează printr-o vigoare mai mare, parfumul mai slab, mărimea deosebită a florilor, reproducerea bună prin
seminţe.
- Soiurile cu flori albe: Diana ( flori semiduble, alb imaculate, parfum foarte discret); Balerina ( flori simple, albe, mari, puţin parfumate);
Snow queen (flori simple, albe); Miranda (flori simple, albe cu pată galbenă la bază).
- Soiuri cu flori galbene: Aurora ( flori simple, galbene); Corona (flori duble, galbene); Vesta ( flori simple, crem la culoare); Fantasy
(flori duble, galbene).
- Soiuri cu flori, roşu, roz, orange: Rosalinde (flori duble, roz-deschis, soi foarte productiv, şi precoce); Carmen (flori simple, roşii);
Prominence (flori simple, orange); Red Star (flori simple, orange-roşu, foarte productiv).
- Soiuri cu flori blue, lila: Pandora (flori duble, lila); Cătălina (flori duble, blue închis); Royal blue (flori simple, blue).
Bilogie şi exigenţe ecologice
- fresia este plantă perenă, la care cormii se reînnoiesc în fiecare an şi au nevoie de o perioadă de repaus de cca 3 luni.
- repausul cormilor se poate prelungi în depozite speciale.
- înfloreşte după 3-5 luni de la plantarea cormilor şi 8-11 luni de la semănarea seminţelor. Seminţele germinează la întuneric şi după o
perioadă de înmuiere, pentru că au tegumentul tare (dur).
- inducţia florală este provocată de temperaturi ridicate din timpul repausului cormilor, dar diferenţierea florii se petrece după plantarea
lor.
- epoca de înflorire şi calitatea plantelor depind în mare măsură de temperatura de după plantare.
- dezvoltarea mai rapidă a plantelor se obţine la temeperaturi cuprinse între 15-180 C, iar dacă temperatura depăşeşte 18-200 C se întârzie
înflorirea, tijele se alungesc excesiv şi creşte numărul de frunze. Dimpotrivă la temperaturi sub 120 c tija rămâne scurtă şi înflorirea este întârziată.
- formarea (diferenţierea) mugurilor floriferi are loc în primele 7 săptămâni de la plantare, dacă se aigură 150 C.
Cerinţele fresiei faţă căldură, pe etape ale creşterii şi dezvoltării sunt.
- 20-220 C pentru germinarea seminţelor, iar la 16-180 C este necesară la planatrea cormilor şi până frunzele ating 5-6 cm lungime;
- 14-150 C, 2 luni de zile, începând cu faza când frunzele au 5-6 cm înălţime;
- 15-170 C în timpul înfloririi; la temperatura de peste 200 C, calitatea florilor scade, de multe ori florile se usucă în teacă.
- temperatura în cursul nopţii trebuie să fie mai mică decât în timpul zilei, pentru a favoriza timpurietatea înfloririi şi creşterea numărului
de ramificaţii;
- temperatura normală de păstrare a cormilor în timpul repausului este de 18-200 C.
- tehnologiile moderne prevăd tratarea termică a cormilor înainte de plantare, asigurându-se astfel o devansare a înfloririi cu 2-4
săptămâni, Una din reţete prevede supunerea tuberobulbilor la temeperaturi de 28-310 C timp de 10 săptămâni şi apoi la 130 C, timp de 4 săptămâni,
după care se plantează imediat.
- lumina – intensitatea luminoasă influenţează net creşterea şi înflorirea fresiei. Dacă planta dispune de zile scurte şi intens luminate,
formează repede inflorescenţe care au la rândul lor un număr maxim de flori.
- umiditatea – fresia nu solicită cantităţi mari de apă, dar irigarea trebuie făcută în mod constant.
- solul, trebuie să fie permeabil şi să nu se taseze uşor şi repede, iar pH-ul cuprins între 6.5-7.2.
Cultura fresiei din tuberobulbi (cormi)
Cultura fresiei din cormi prezintă unele avantaje şi dezavantaje, şi anume:
- avantaje: are o durată scurtă (100-120 de zile); plantele suportă ceva mai bine temperaturile ridicate din timpul verii; calitatea florilor
este superioară; materialul săditor recoltat constituie un produs care îi măreşte eficienţa.
- dezavantaje: transmiterea bolilor virotice prin cormi; ocuparea serelor pe o perioadă mai lungă; preţul de cost ridicat la procurarea
materialului săditor.
- cormii folosiţi ca material săditor trebuie să aibă circumferinţa peste 6 cm, iar înainte de plantare se dezinfectează prin îmbăiere timp de
1-2 ore cu una din soluţii: Benlate 0.05 %, Cryptonol 0.2 %, etc.
Pregătirea solului – mai întâi se defrişează cultura precedentă, care poate fi garoafa, trandafirul, etc, se desfundă terenul; se fertilizează de
bază cu mraniţă (100 t/ha şi turbă roşie 100-250 t/ha).
-dezinfecţia solului se face pe cale termică, variantă în care se are grijă ca după aburisire să se aplice pă prin aspersie, în 1-2 reprize, a câte
15 minute.
- dezinfecţia chimică cu un fungicid şi insecticid.
- apoi se trasează brazdele (cu lăţimea de 1-1.2 m) şi a potecilor (late de a.4 m).
Plantarea cormilor
- în august-octombrie, la distanşe de 10-12 cm/6-10 cm, iar direcţia rândurilor pe brazde să fie longitudinală sau transversală; numărul de
2
cprmi/m este de 80-130, iar adâncimea de plantare a cormilor de 608 cm, acoperiţi apoi cu un strat de 2-5 cm de pământ uşor.
- în anii cu temperaturi ridicate se izolează termic solul, prin mulci formaţi din turbă, ace de pin, paie tocate, în grosime de 3-4 cm.
Lucrările de îngrijire
- palisarea, se face pe sistemul plaselor, desfăşurate de-a lungul brazdelor. Prima plasă se instalează când plantele au 4-5 frunze şi
înălţimea de 15 cm. Următoarele 2 plase se distanţează la 17-20 cm pe verticală.
Recoltarea florilor.
- florile se recoltează zilnic sau la 2 zile, dimineaţa, prin tăierea cu foarfeca.
- faza optimă de recoltare este atunci când prima floare este uşor întredeschisă.
- se taie mai întâi tija florală centrală, şi apoi cele laterale.
- producţia de flori este de cc. 200 fire/m2.
Recoltarea cormilor
- după aproximativ o lună de la recoltarea florilor, se diminuează udările apoi se întrerupe de tot.
- pentru a uşura recoltarea cormilor pe solurile grele, înainte de recoltare se face o irigare.
- cormii se usucă bine, în spaţii bine ventilate, la temperatura de 20-250 c.
Cultura fresiei din sămânţă
- seminţele înainte de semănare, se înmoaie în apă timp de 48 de ore pentru pregerminare.
- semănatul se face direct în solul serei, la distanţe de 10-12 cm/3-4 cm (aprox. 25-30 seminţe/ml), sau se seamănă în lădiţe, în ghivece, pe
parapete, urmând ca înfiinţarea culturii să se facă prin repicarea răsadului la locul definitiv al culturii.
- adâncimea de semănare este de 1 cm, se seamănă din aprilie şi până-n iunie, iar semănătura se mulceşte cu un strat de turbă în grosime de
1-2 cm, care se înlătură după răsărire.
- înfiinţarea culturii prin repicarea (plantarea) răsadurilor, se face la începutul lunii august. Distanţele de plantare cuprinse între 10/5 cm,
iar densitatea aproximativ 200 plante/m2; răsadul se îngroapă până la colet.
Bolile şi dăunătorii fresiei: fusarioza (în timpul păstrării cormilor apar pe suprafaţa acestora pete brune); mucegaiul roz-albicios,
mucegaiul cenuşiu şi virozele, iar ca dăunători: păduchii şi tripşii.
GENUL GERBERA – FAM: COMPOSITAE, gerbera

Etimologie: gerbera poartă numele botanistului german Franz şi Theodor Gerber.
Origine: Africa de sud, Asia, America de sud. În Europa a fost adusă din Transval (Africa de sud), în preajma anului 1900.
- cultura gerberei ia amploare abia după cel de-al doilea război mondial, în 1960-1970. Se impune în sortimentul floricol prin: forma şi
coloritul florilor; înflorirea de lungă durată; perenitatea plantei şi păstrarea relativ bună a florilor în apă.
Suprafeţele se seră ocupate cu gerbera sunt: de 300 ha în Olanda; 45 ha în Italia, 40 ha în Franţa. În România se cultivă pe aproximativ 2-3
ha.
Gerbera jamesonii şi Gerbera viridifolia, sunt speciile care au stat la baza realizării speciei horticole Gerbera hybrida Hort, ce însumează
soiurile din sortimentul actual.
- planta de gerbera este erbacee şi apare sub forma unei tufe, formată din frunze numeroase, aparent acaule, adânc crstate şi puternic
pubescente în faza tânără.
- ele pornesc dintr-o tulpină scurtă, rizomatoasă, cu creştere uşor trasantă.
- rădăcinile sunt lungi şi numeroase, ce pătrund în pământ până la 60-80 cm.
- florile sunt gupate în inflorescenţe (calatidii) mari, simple sau duble (diametru unei inflorescenţe = 8-20 cm). Florile ligulate sunt
colorate în nuanţe vii sau pastelate. Mijlocul inflorescenţei contrastează prin culori mai mult sau mai puţin închise.
- tulpinile florale, sunt destul de viguroase, are înălţimea de 30-80 cm.
- fructul = achenă, cu vitalitate redusă.
În cultură se întâlnesc 2 tipuri de plante: populaţii mai mult sau mai puţin omogene, rezultate din seminţe şi soiuri obţinute prin clonarea
celor mai vloroase exemplare.
Soiuri de gerbera:
- cu flori roşii: Rubin (flori roşii cu reversul roz mat, mijlocul bordo-rubiniu, ligulele scurte, late, cu vârful ascuţit, reunite într-o
inflorescenţă simplă); Romeo (roşu viu, cu reversul alb-gălbui, striat cu roşu, mijlocul verde-gălbui, cu bordură alb-crem, ligule scurte, late, cu vârful
despicat, inflorescenţă simplă); Red Marleen (roşu corai, cu reversul orange-gălbui, inflorescenţă dublă); Sueelen (roşu intens, cu reversul gălbui,
striat cu roşu, ligulele foarte scurte şi înguste; 3 straturi de ligule, mijlocul mic, verde-gălbui, inflorescenţă dublă).
- cu flori roz: Madona (flori roz foarte deschis, cu nuanţe de crem pe treimea superioară, reversul de aceeaşi culoare, centru brun,
inflorescenţă semidublă); Linda ( cu flori roz tandru, reversul verzui, cu 2 straturi distincte de ligule îngust, neuniforme ca mărime, inflorescenţă
semidublă); Cristal (roz intens, cu nuanţă violet şi bordură lată, crem, reversul roz, inflorescenţă semidublă).
- cu flori albe: Maria (flori albe, cu nuanţe verzui, reversul pronunţat verzui, inflorescenţă involtă); Symphonie (flori albe, centrul albastru
închis, inflorescenţă simplă).
- cu flori galbene: Marleen ( flori galbene aurii, cu centrul verde, inflorescenţă dublă); Fabiola ( flori galbene, inflorescenţă simplă); Aniţa
(flori galbene, ligule inegale aşezate în 3-4 spire, inflorescenţă simplă).
Obiectivele urmărite în prezent în lucrările de ameliorare sunt: rezistenţă la boli, capacitatea de a înflori iarna, durată mare de păstrare a
florilor în apă.
- gerbera este o plantă perenă, sensibilă la frig. Înfloreşte după 7-14 luni de la însămânţare. Produce anual de la 20-30 la 60-100
flori/plantă. Producţiile maxime de flori se obţin în lunile aprilie-mai-iunie, şi-n al doilea an de cultură; din anul trei de cultură producţia scade.
- vara (în iulie-august), planta se trece prin repaus, ea păstrându-şi frunzele.
Lumina – planta este indiferentă la fotoperioadă, dar solicită foarte multă lumină, producţia depinde mult de acest factor.
- plantele tinere, rezultate din înmulţirile vegetative şi răsadurile prăaspăt repicate ori plantate, se feresc de insolaţie.
- suplimentarea luminii în intervalul noiembrie-martie, conduce la creşterea procentului de înflorire şi grăbeşte înflorirea.
Temperatura din seră, iarna nu trebuie să scadă sub 13-150 c, iar vara trebuie menţinută sera aerisită, iar temperatura la 18-200 C.
- temperatura prea scăzută provoacă deformarea pedunculilor florali;
- planta are pretenţii foarte mari faţă de căldură la nivelul rădăcinilor, de aceea în sere se instalează registre de încălzire sub substratul de
cultură.
Umiditatea – planta creşte şi înfloreşte normal la 60 % umiditate în substrat şi 75 % în aer: Nu suportă excesul de umezeală în substratul
de cultură care favorizează înbolnăvirea rădăcinilor.
- deoarece, planta formează un sistem radicular profund, necesită substraturi uşoare, afânate, bine aerisite, cu un conţinut ridicat de materii
organice, pH-ul cuprins între 5-6.5. Exemple de composturi pentru gerbera:
- pentru semănături: ţelină (40 %) + mraniţă (20 %) + turbă fibroasă (30 %) + nisip (10 %).
- pentru cultură: ţelină (50 %) + mraniţă (20 %) + turbă fibroasă (20 %) + nisip (10 %) sau turbă fibroasă (60 %) + pământ de frunze de fag
(20 %) + mraniţă (20 %). Raportul NPK trebuie să fie de 2:0.8:1.5.
- materialul săditor se poate obţine atât pe cale germinativă, cât şi pe cale vegetativă (butăşire, divizarea tufei, culturi de ţesuturi in vitro).
- semănatul – seminţele se obţin prin polenizare artificială efectuată în mai-iunie. La executarea polenizării se are în vedere faptul că
stigmatul se maturizează înaintea polenului.
- facultatea germinativă a seminţelor este de scurtă durată (cca 6 săptămâni), motiv pentru care se seamănă imediat dupăă maturare. Se
însămânţează în iulie-august, în lădiţe, la distanţe de 3/3 cm. Seminţele se aşează cu vârful în sus şi se acoperă cu cca 0.5 cm de pământ;
- la temperatura de 20-220 C, răsărirea se produce în 10-15 zile. Repicatul se face în cutii sau pe parapet la distanţe de 4/4 cm, când au 3-4
frunze normale. După 6-8 săptămâni, răsadurile se trec în ghivece, cu care se poate înfiinţa apoi cultura, prin martie-aprilie.
- dezavantaje înmulţirii prin seminţe: durata mare de obţinere a materialului săditor (cel puţin 5 luni), neuniformitatea plantelor obţinute,
volumul mare de muncă.
- divizarea tufei, se practică spre sfârşitul verii. Pentru înmulţire se folosesc plante în vârstă de 2 ani. Dintr-o plantaţie mamă se pot obţine
în medie 5-6 fragmente care cuprins fiecare o porţiune de rizom, cu 1-2 frunze şi câteva rădăcini.
- după pregătirea plantelor rezultate, acestea se plantează pe parapeţi, în turbă şi nisip, la distanţe mari. La umiditate relativă de 80 % şi la
temperatură de 180 C, se formează frunze şi rădăcini noi, moment în care diviziunile pot servi la înfiinţarea culturilor noi.
Dezavantaje: număr mic de plante, infecţii mari.
- butăşirea, înlătură unele neajunsuri ale metodelor precedente. Dintre avantaje
- păstrarea fidelă a caracterelor, economie de spaţiu, durată scurtă comparativ cu înmulţirea prin seminţe. La noi în ţară, metoda a fost
experimentată la Societatea comercială Sere Codlea, cu rezultate foarte bune.
- planta mamă este scoasă din pământ şi fasonată astfel: se elimină frunzele prin smulgere, rădăcinile se scurtează la 20 cm, mugurele
principal al fiecărui vârf de creştere se extirpă, planta se fereşte de căldură şi soare, lucrându-se la răcoare.
- plantele astfel pregătitte se trec pe parapete, într-un amestec de turbă şi nisip sau perlit, avându-se grijă ca treimea superioară a
rădăcinilor să rămână afară; se udă abundent prin pulverizare, UR = 85-90 % iar temperatura = 24-250 C.
- după 3-4 săptămâni se detaşează primii butaşi, butaţii să aibă 2 frunze, cu lungimea de 6 cm şi puţin ţesut din rizom.
- înrădăcinarea butaşilor se face în pahare din plastic sau alveole, iar substratul de înrădăcinare să fie perlit sau nisip şi turbă (10/1), butaşii
se tratează rizogen, iar înrădăcinarea are loc la temperatura de 24-250 C şi U = 90 %.
- producerea plantelor in vitro - se realizează din fragmente de capitule foarte tinere sau din meristeme. Obţinerea plantelor durează 3-4
luni.
Cultura gerberei în solul serei
- gerbera poate fi cultivată în mai multe variante tehnologice: în solul serei; în containere; pe bacuri, cultură fără sol;
- pentru cultura în solul serei, terenul se desfundă la 40-50 cm, cu care ocazie se încorporează cca. 80-100 t/ha mraniţă, 100-150 t/ha turbă
fibroasă, 400-600 Kg/ha superfosfat şi 300-400 Kg/ha sulfat de potasiu.
- modelarea terenului, se faceîn straturi obişnuite, în brazde înălţate sau în biloane. Cultura pe brazdeînălţate şi pe biloane dă rezultate mai
bune.
- brazda se înalţă cca 10 cm din solul serei peste care se aşterne un strat de 20 cm alcătuit din: pământ de frunze; pământ din ace de brad,
mraniţă şi turbă neagră. Înălţimea brazdei este de 25-30 cm, lăţimea de 90 cm, şi o potecă de cca. 40 cm. Pe fiecare brazdă se pun 2-3 rânduri de
plante, distanţate la 30-40 cm/30-40 cm.
- plantele se pun pe treimea superioară a brazdei, numărul de plante 7-8 buc/m2.
- înainte de plantare, plantele se îmbăiază într-un fungicid, numai până la colet, iar plantarea nu se face prea adânc, inima plantei să fie la
nivelul pământului sau cu 2-3 cm deasupra solului, pentru a mizşora riscul apariţiei bolilor şi putrezirii mugurilor vegetativi.
- după plantare temperatura se ridică la 22-250 C.
- epoca optimă de înfiinţare a culturii se înscrie din martie până în august, cel mai bun sezon fiind vara.
Îngrijirea culturii
- în perioadele de creştere intensă, plantele se udă abundent şi la intervale mai scurte. Iarna se udă rar, iar în perioada de repaus, cantitatea
de apă se reduce atât cât să nu se provoace ofilirea plantelor. Se udă prin infiltraţie şi prin picurare.
- se recomandă îngrăşăminte cu reacţie acidă, cum sunt: sulfatul de amoniu şi sulfatul de potasiu. Tratamentele cu sulfat de cupru în
cantitate de 3-4 g/m2 sporesc productivitatea şi măresc rezistenţa la ofilire.
- gerbera este o plantă foarte sensibilă la boli, şi anume la: Phytophtora crypotogea, Verticilium sp şi Fusarium oxysporum, care
acţionează energic povocând ofilirea plantei.
Recoltarea florilor
- gerbera este capabilă să înflorească tot anul, cu un maxim de înflorire primăvara-începutul verii. Recoltarea se începe la cca 2 luni de la
plantare.
- în anul al doilea, producţia este mai mare cu 30 %.
- o plantă produce în medie 20-40 flori anual.
- momentul optim de recoltare este atunci când 2-3 rânduri de stamine sunt bine dezvoltate şi îşi arată polenul.
- florile recoltate mai devreme nu se mai deschid în vase cu apă, se ofilesc rapid.
- recoltarea se face dimineaţa – tehnica de recoltare este următoarea: prin apăsare-învârtire-smulgere şi mai rar prin tăiere.
- după recoltare, se taie puţin din baza tijei şi se pune în apă minim 6 ore înainte de ambalare şi valorifcare.
- durata de păstrare a florilor se prelungeşte dacă se adaugă 10 mg sulfat de cupru la 1 litru de apă.
Cultura gerberei pe bacuri
- rezultate rezonabile se obţin la gerbera şi în cazul când cultura se practică în sere amenajate cu parapete sau bacuri înălţate.
- metoda prezintă avantajul unei mai bune încălziri a substratului de cultură, dacă se are în vedere instalarea unor conducte de încălzire sub
bac (parapet), şi o protecţie fitosanitară eficientă. Restul lucrărilor sunt aceleaşi ca şi în cazul precedent.
Cultura gerberei în containere
- containerele folosite sunt ghivecele din plastic, pungile (saci) din polietilenă, coşurile din plastic, etc.
- cultura în containere se practică atât în scop comercial cât şi în lucrările de ameliorare.
- substratul se alcătuieşte din turbă şi scoarţă de conifere (3/1) cu un adaos de 1-1.5 Kg/m3 îngrăşăminte complexe + microelemente.
- metoda are următoarele avantaje: cultura nu depinde de calitatea solului, riscurile de infecţii cu boli sunt minime, golurile din plantaţie
pot fi eliminate prin restrângerea culturii sau completarea lor cu plante dintr-un lot de rezervă.
- dintre dezavantaje reţin atenţia: consumul sporit de apă şi îngrăşăminte, cheltuieli suplimentare pentru procurarea containerelor şi
substraturilor, calitatea florilor uneori mai redusă.
Cultura gerberei pe substrat de vată minerală
- acest mod de cultură este în plină extindere în lume.
- de exemplu, în Olanda, în 1986 existau deja 6 hectare de gerbera în cultură fără sol din totalul de 260 hectare cultivate cu gerbera, astăzi
suprafaţa a crescut la 150 ha.
- motivele principale de trecere la cultura fără solsunt: ciuperca Phytosphtora cryptogea, creşterea producţiei de flori, ameliorarea calităţii
florilor. Ciuperca atacă baza plantei şi determină moartea brutală.
- substratul a cestei culturi este complet steril, din start, rădăcinile plantei nu vin în contact cu pământul din seră, baza plantei este într-un
mediu fără exces de apă, iar temperatura la nivelul rădăcinilor se menţine mai uşor la nivel ridicat.
- producţia de flori creşte cu 25 %.
- plantele se instalează în culturile pe vată minerală astfel: se aşează o saltea, în grosime de 10 cm, care se umezeşte înainte de aşezarea
plantelor, astfel âncât sa aibă un ph cuprins între 5.4-5.5.
- plantele folosite ca material săditor sunt livrate în cuburi de vată minerală de 10x10x6.5 cm, iar plantele sunt produse in vitro.
- pe fiecare saltea se fac câteva fante orizontale până la jumătate din înălţime, pentru a uşura pătrunderea rădăcinilor.
- temperatura în seră se menţine la 15-170 c noaptea şi 17-190 C ziua, iar în saltea, la nivelul sistemului radicular de 18-190 C.
- durata culturii în sistem cu vată minerală este de 16-20 de luni
- prima cultură se instalează în aprilie-mai şi se termină în anul următor, iar a doua cultură se se porneşte în august şi se termină după 2
ani, în aprilie.
- gerbera este o plantă deosebit de sensibilă pe lângă bolile amintite şi la următori dăunători: păianjenul roşu, tripsul, musculiţa albă de
seră, musca minieră, afidele.
GENUL CHRYSANTHEMUM L. – FAM: COMPOSITAE – crizantema

- crizantema, deţine un loc important în sortimentul florilor cultivate în spaţii protejate, datorită calităţilor ornamentale deosebite şi a
însuşirilor biologice care permit manevrarea mai largă a tehnologiei de cultură.
Etimologie – numele genului, în greacă, chrisos –aur şi anthemon – floare, este botezată de Linnè - floarea de aur.
Origine: China centrală. În China este folosită atât ca plantă ornamentală cât şi ca legumă (frunzele şi lăstarii fragezi se folosesc la salate).
În Japonia, crizantema devine subiectul unei sărbători tradiţionale, ocupă un loc pe stema imperială şi împrumută numele ei celei mai înalte distincţii
Ordinul Crizantemei.
- astăzi, puţine flori egalează crizantema, dar şi mai puţine o depăşesc. Cultura crizantemei a înregistrat progrese mari în ultima perioadă,
suprafeţele ocupate fiind semnificative (600 ha în Olanda, 200 ha în Anglia, 100 ha în Franţa, 600 ha în Columbia).
- crizantema se poate cultiva fie ca plantă în ghivece, fie ca floare tăiată, în ambele cazuri distingându-se 2 tipuri de cultură: cultura
normală, tradiţională, când înflorirea e produce toamna (septembrie-octombrie) şi cultura dirijată, prin care înflorirea poate fi provocată în orice
perioadă din an, respectând particularităţile plantei faţă de fotoperiodism.
- crizantema cultivată astăzi este un hibrid complex, Chrysanthemum x hortorum, care atunci când este înmulţit prin seminţe, segregă în
multe şi diverse forme ale florii. Cele două specii care stau la baza obţinerii sortimentului varietal sunt:
1. Chrysanthemum indicum, care se găseşte în stare spontană în Japonia. Inflorescenţele sunt mici (2-3 cm în diametru), simple, formate
din flori tubuloase galbene şi ligule radiare, de aceaşi culoare.
- planta este înaltă, de 30-90 cm, uşor ramificată la bază, cu frunze adânc lobate, colorate verde-albăstrui pe faţa inferioară.
2. Chrysantemum sinense, are originea în China şi Japonia. Înălţimea plantei este cuprinsă între 90-100 cm, iar inflorescenţele au ligulele
colorate alb sau roz. Sortimentul bogat de soiuri este îmbogăţit anual cu noi soiuri. Ele se deosebesc prin calităţile estetice ale florilor şi
inflorescenţekor, caracterele frunzelor, dar şi prin anumite însuşiri biologice (rezistenţă la frig, reacţia la fotoperioadă, capacitatea de lăstărire, etc).
Principalele criterii de clasificare a crizantemelor sunt:
a. tipul inflorescenţelor şi caracterele florilor (vezi lucrările practice);
b. răspunsul la fotoperioadă (grupa de reacţie la zilele scurte);
- crizantema este plantă de zi scurtă. Înflorirea naturală se produce în decursul lunilor de toamnă, fiind considerate:
- soiuri timpurii, acelea care sunt capabile să înflorească vara şi la începutul toamnei;
- soiurile semitimpurii, cele care înfloresc în octombrie;
- soiuri târzii, cele care înfloresc după 1-15 noiembrie.
- în funcţie de necesarul de zile scurte, exprimat în săptămâni, soiurile sunt catalogate pe grupe de reacţie de la 6 la 15 săptămâni de zile
scurte. Grupa de 6-8 săptămâni cuprinde soiurile timpurii, cea de 9-11 săptămâni înglobează soiurile semitimpurii, cea de 12-15 săptămâni include
soiurile târzii. Cele mai solicitate sunt soiurile din grupele de reacţie cu 10-11 săptămâni de zile scurte.
Soiuri: Accent – tip margaretă, violet la culoare, se include în grupa de 10 săptămâni; Crystal – tip spider, cu florile colorate alb-gălbui,
intră în grupa 10 săptămâni, şi tip spider, cu florile alb-crem, tot în grupa 10., etc.
Modul de conducere al plantei
1. Crizantema unifloră (Standard) – toţi mugurii florali laterali se îndepărtează pentru a permite celui terminal să dezvolte o inflorescenţă
mare. Pentru această crizantemă se folosesc mai mult tipurile globulos şi spider, dar nu sunt excluse nici celelalte.
2. Crizantema în buchet (spray sau crenguţă) – denumirea de spray (aruncat) se datorează faptului că primul mugure floral care apare se
rupe. Acesta fiind mai matur stadial înfloreşte mult înaintea celorlalţi, ceea ce este de dorit. Pentru crizantema în buchet sunt folosite tipurile
margaretă, anemonă, spider şi decorativ.
3. Crizantema în cascadă – planta este condusă în formă de cascadă, prin ciupiri repetate, tutorare şi palisare. Se pot realiza astfel, unele
din cele mai spectaculoase forme din plante de crizantemă. În cazul cascadei, înălţimea poate atinge câţiva metri. Prin aceleaşi lucrări crizantema,
poate fi dirijată şi sub formă de evantai, pagodă, piramidă, etc.
- la noi, Grădina botanică din Iaşi, produce asemenea crizanteme pentru expoziţia de toamnă pe care le-o dedică în mod special.
4. Crizantema multicoloră, se realizează în urma altoirii mai multor soiuri sau culori ale aceluiaşi soi pe un singur portaltoi, pe o singură
plantă. Altoirea se face în despicătură, iar ca portaltoi se foloseşte Anthemis frutescens (soiurile Contesse de Chambord. Altoirea se face pe ramuri de
un an, formate în anul precedent, iar ca altoi se foloseşte un lăstar de 8-10 cm lungime şi de aceaşi grosime ca portaltoiul. Se leagă cu rafie sau fir de
lână.
- crizntema este plantă perenă, care se cultivă ca anuală, cultura reluându-se de fiecare dată cu butaşi înrădăcinaţi;
- unele soiuri sunt rustice, rezistă ăeste iarnă afară.
- planta drajonează şi lăstăreşte bogat. Înflorirea se produce în condiţii de zile scurte, planta fiind foarte sensibilă la fotoperiodism.
Cerinţe faţă de lumină – în condiţii naturale specifice ţării noastre, crizantema beneficiază de zile lungi naturale, din aprilie şi până-n
august şi de zile scurte naturale din septembrie până-n martie. Lumina critică pentru înflorire a unor soiuri de crizantemă este de 13 ore lumină.
- pentru a provoca înflorirea în condiţii de zile lungi, plantele trebuie supuse în regim artificial de zile scurte, prin întunecarea spaţiilor de
cultură, cu pânză sau polietilenă de culoare neagră, prin aceasta, noaptea se prelungeşte de la orele 18 la ora 7 dimineaţa.
- intervalul calendaristic, cînd se foloseşte această soluţie, este din aprilie până-n august. Pentru a întârzia înflorirea în cazul culturii în
condiţii de zile scurte (din septembrie – martie) şi pentru a susţine creşterea vegetativă a plantei se procedează la iluminatul artificial. Se folosesc
lămpi de 100-150 w, aşezate la 3 x 3 m şi la 2 m deasupra solului. Durata prelungirii zilei variază de la 2 ore în septembrie la 5 ore în decembrie-
ianuarie. Aplicarea luminii artificiale încetează în momentul când plantele ating înălţimea de 35-40 cm.
- Cerinţe faţă de temperatură – temperatura de care trebuie să dispună plantele variază în funcţie de faza de vegetaţie, fotoperioadă, soi,
etc.
- căldura în seră este de dorit să se menţină constant la 16-180 C noaptea şi 180 C ziua. Ea nu trebuie să scadă sub 130 C noaptea şi să nu
depăşească 250 C ziua.
- inducţia florală este mult întârziată de temperaturi nocturne sub 140 C şi peste 300 C ziua;
- temperatura prea scăzută (sub 130 CI accentuează culoarea la mai multe soiuri, dar poate, de asemenea, produce apariţia nuanţei roz pe
florile albe, ceea ce este de nediâorit. În plus, ea duce la înflorirea neuniformă atunci când scade sub limita acceptată.
- soiurile sunt deosebit de sensibile la temperatura din cursul nopţii, după care crizantemele se pot grupa în:
1. soiuri termopozitive, la care înflorirea este inhibată când temperatura nocturnă scade sub 15.50 C, uneori are loc iniţierea mugurilor
floriferi, dar aceştia nu se dezvoltă.
2. soiuri termonegative, înflorirea este inhibată de pemperaturi nocturne peste 15.50 C (în aceaşi categorie sunt incluse soiurile tardive din
grupele de reacţie de 13-15 săptămâni).
3. soiuri termoneutre, acestea sunt cele mai avantajoase pentru culturile dirijate.
- Cerinţe faţă de factorul apă – apa trebuie asigurată continuu şi în cantităţi destul de mari. Crizantema nu suportă excesul de umezeală
care conduce la putrezirea plantei şi măreşte sensibilitatea faţă de boli. Umiditatea relativă trebuie să fie mai ridicată la debutul culturii, după care se
stabilizează la 70 %.
- Cerinţe faţă de sol – faţă de sol crizantema este mai puţin pretenţioasă. Crizantema creşte pe orice tip de sol dacă, are o bună fertilitate şi
cu conţinut bogat de humus, ph = în jur de 7.
Producerea butaşilor înrădăcinaţi
Plantaţia mamă – producerea butaşilor făcută în întreprinderi specializate:
- plantaţia mamă trebuie să fie capabilă să producă butaşi şi în funcţie de programarea culturilor pentru flori.
- iluminatul artificial în lunile cu zile scurte de toamnă-iarnă-primăvară este obligatoriu în cazul culturilor dirijate, pentru a se realiza
butaşi de calitate.
- plantaţiile mamă se înfiinţează în seră, direct în sol, sau pe bacuri înălţate sau recipiente, unde cultura poate fi bine controlată.
- plantaţia mamă se înfiinţează cu butaşi înrădăcinaţi care se plasează la distanţe de 15/15 sau 13/13 cm, reversul 40-60 plante/m2.
- plantele se ciupesc curând după plantare (la cca 10 zile), pentru a emite lăstari laterali. Este o ciupire uşoară, prin care se elimină strict
vârful de creştere.
- la recoltare, lăstarul trebuie să aibă 8-10 cm lungime şi 4-5 frunze adevărate.
- tăierea sau ruperea se face deasupra a 2 frunze care rămân pe planta mamă.
- mugurii din axilele celor 2 frunze vor da lăstari pentru următoarele serii de butaşi.
- plantaţia mamă este păstrată uzual, 4-5 luni. Butaşii recoltaţi de pe plantele mai vârstnice formează prematur muguri florali, uneori chiar
în condiţii de zile lungi.
- butaşii care au muguri florali sunt fără valoare, deoarece înflorirea se produce pe tulpini foarte scurte şi de vigoare redusă. Ciupirea ce
poate fi făcută mugurelui floral nu rezolvă problema satisfăcător.
- lumina este factorul care susţine creşterea vegetativă şi inhibă înflorirea plantei mamă.
- pe tot parcursul culturii, temperatura se menţine la 20-250 C.
- după recoltare, butaşii se pot pune direct la înrădăcinat sau se păstrează în camere frigorifice, maxim 3 săptămâni, la temperatura
cuprinsă între 0-30 C, iar umiditatea relativă de 90 %.
- înrădăcinarea butaşilor – fasonarea butaşilor prin tăiere imediat sub nod, nu este absolut necesară întrucât rădăcinile apar şi pe internod,
nu numai din calus. Se preferă butaşii scurţi, de 5-6 cm.
- substratul de înrădăcinare, este perlitul, turba sau nisipul su amestec între acestea.
- temperatura mediului de înrădăcinare trebuie să fie de 20-210 C în substrat şi 180 C în atmosfera serei, iar UR = 80-90 %.
- distanţele de plantare sunt de 4/4 cm (cca. 600 butaşi/m2), adâncimea de 1-2 cm.
Cultura crizantemei în sere şi în alte tipuri de spaţii protejate
- spaţiile protejate folosite pentru culturile de crizanteme sunt: serele, solariile, serele-solariu.
- în seră, pe parcursul unui an se pot face 2-3 culturi de crizantemă, prin respectarea fotoperiodismului plantei, cu ajutorul iluminatului
artificial şi scurtarea zilei prin întunecare. Durata unei culturi este de 3.5-4 luni.
- pregătirea solului – defrişarea culturii anterioare, efectuarea arăturii şi mărunţirii, fertilizarea de bază şi dezinfecţia.
- marcarea brazdelor, cu lăţimea de 100-120 cm, separate de poteci late de 40-50 cm, după care se fixează spalierii şi se întind sârmele de
marcare a rândurilor sau plasele cu ochiuri de 12.5/12.5 cm.
- distanţele de plantare – se stabilesc în funcţie de vigoarea soiului, de sezon, tipul de floare, de numărul de tulpini floarel care se lasă pe
plantă. Vara se plantează mai des decât iarna.
- plantele conduse cu o singură tulpină florală se pun la distanţe mai mici decât cele la care se lasă 2-4 tulpini florale. Aceste distanţe pot fi
de la 15/10-12 cm la 20/18 cm; 22/18 cm.
- plantarea – se face la adâncimea la care butaşii au stat pe patul de înrădăcinare.
- epoca de plantare – crizantema de cultivă obişnuit în 2 cicluri:
1. pentru ciclul cu înflorire în perioada de toamnă- când plantarea se face în intervalele 15-30 iunie, la soiurile timpurii şi 1-10 iunie
pentru soiurile semitimpurii şi târzii.
2. pentru ciclul cu înflorire primăvara – plantarea se face la 1-10 decembrie, avându-se în vedere aplicarea iluminatului artificial, pentru
parcurgerea etapei de creştere a plantei.
- sistemul de palisare – este acelasi ca şi la garoafă, cel mai adesea fiind suficiente 3-4 plase, care se instalează pe măsura creşterii
plantelor.
- fertilizarea – crizantema care cerinţe mari pentru azot şi potasiu. Asigurarea unui aport ridicat în azot, în primele 7 săptămâni,
favorizează creşterile.
- administrarea CO2 – în cultura de iarnă-primăvară, aportul de CO2 aplicat în concentraţie de 1000-1500 ppm, duce la o inducţie florală
mai uniformă, cu tulpini florale ferme, flori mai bine colorate, înflorire mai precoce.
Operaţii executate pe plante –
- pensarea, este obligatorie când se doreşte realizarea de mai multe tije florare pe aceeaşi plantă. Ea se execută după 2-3 săptămâni de la
plantare. Formarea crizantemei sub formă de crenguţă este influenţată de data executării ciupirii.
- dacă se face prea devreme, lăstarii de ordinul I cresc mult prea lungi, iar dacă se întârzie, ei rămân scurţi.
- suprimarea surplusului de ramificaţii are loc când acestea au 5-6 cm lungime.
- bobocirea, se execută diferenţiat, în funcţie de modul de dirijare a tijelor florale (cu una sau mai multe inflorescenţe).
- pentru crizantema unifloră se rezervă bobocul terminal şi toşi ceilalţi se elimină în momentul când sunt suficient de mari pentru a putea fi
prinşi cu mâna (3-4 mm în diametru). Lucrarea se repetă la interval de o săptămână.
- pentru crizantema sptay sau crengută, se îndepărtează bobocul terminal, iar toţi ceilalţi se lasă să evolueze în procesul de înflorire.
- copilirea se repetă pe tot parcursul creşterii plantei, pentru a se obţine tije florale drepte şi viguroase.
Conducerea creşterii şi înfloririi plantei în culturi dirijate
- creşterea vegetativă a plantei este susţinută de condiţiile de zi lungă.
- crizantema cultivată în seră, înregistrează diferenţe mari de creştere, vara comparativ cu iarna.
- planta de crizantemă are o rată de creştere foarte mare (2-4 frunze pe săptămână);
- în general, când plantele ating înălţimea de 35-40 cm se supun tratamentelor de zile scurte, în perioadele când condiţiile naturale nu le
oferă. Procedeul constă în acoperirea culturii cu materiale de culoare neagră. Se aplică cel puţin 12 ore (de la orele 18 la 7 dimineaţa).
-după 14 zile scurte consecutive, axul inflorescenţei este complet format şi începe inducţia ligulelor marginale.
- temperatura mai ridicată, atât ziua cât şi noaptea, devansează înflorirea cu câteva zile, dar calitatea florilor este diminuată comparativ cu
plantele crescute la temperaturi optime.
- temperaturile nocturne prea mari sau sub 13-140 C, întârzie iniţierea mugurelui floral cu mai multe zile, în funcţie de soi şi de durata
temperaturii situată în afara limitelor admise.
- pentru culturile dirijate în seră se folosesc, în special, soiurile din grupele de reacţie de 9, 10, 11 săptămâni. Nu toate soiurile se pretează
la acest mod de cultură.
Recoltarea florilor – crizantema se recoltează la deschiderea aproape completă a inflorescenţei, dimineaţa sau seara, de preferinţă la
sfârşitul zilei.
- crizantema de tipul crenguţă se recoltează în faza de 5-8 flori deschise.
- recoltarea se face prin tăiere la cca 10 cm deasupra liniei solului sau prin smulgere.
- crizantema Standard, poate fi recoltată într-o fază mai puţin deschisă (de exemplu când inflorescenţa are numai 5-10 cm în diametru).
Tija se amplasează în soluţie de zahăr cu un bioacid pentru a se susţine dezvoltarea în continuare.
- păstrarea florilor are loc mai bine la lumină decât la întuneric.
Cultura crizantemei în condiţii naturale
- este vorba de cultura tradiţională a crizantemei.
- toamna, plantele mamă sunt alese din lotul florifer şi trecute în locuri adăpostite (răsadniţe, camere reci, sere reci, pivniţe), în acre
temperatura să nu scadă sub 5-60 C iarna. În februarie-martie, plantele se pun din nou la în vegetaţie, asigurându-le căldură (12-14 0 C), lumină şi apă.
Din mugurii de pe rădăcină pornesc numeroşi lăstari (drajoni), din acre se vor face butaşi.
- înrădăcinarea butaşilor are loc pe substrat de nisip, turbă sau perlit.
- butaşii înrădăcinaţi se plantează în ghivece, de 7-8 cm sau se trec direct în teren, în funcţie de data butăşirii şi evoluţia factorilor
climatici.
- plantarea în teren, afară, se face în cursul lunilor aprilie-mai, în dependenţă de factorul căldură.
- distanţele de plantare mai mari decât cele din seră: 20/25 cm; 30/20-25 cm, în funcţie de soi şi de modul de conducere al plantei.
- ciupirea este o lucrare foarte importantă şi constă în suprimarea vârfului de creştere, având drept scop principal prelungirea perioadei de
vegetaţie a plantei, astfel ca planta să ajungă să înflorească toamna, când va dispune de condiţiile naturale optime procesului de iniţiere şi dezvoltare a
florilor.
- la plantările timpurii lucrarea poate fi repetată, dar nu mai târziu de luna iunie.
- la multe soiuri, primul boboc care apare se elimină, rezervînduse pentru înflorire un boboc coronar de ordinul I sau II, care se execută în
august-septembrie.
- creşterea rulpinilor florale se petrece vara.
- căldura mare şi fotoperioadele lungi pot constitui cauze ale unor defecte florale ca:pedunculul prea lung, coloritul palid, înverzirea
centrului inflorescenţei, asimetria inflorescenţelor. De aceea, la cele mai multe soiuri se renunţă la primul boboc care apare sub influenţa acestor
condiţii.
- în anii cu toamne timpurii şi reci (temperaturi nocturne sub 8-100 C) se impune protejarea culturii cu cupertină de polietilenă sau chiar
transferarea plantelor în spaţii protejate. Mai mult, florile sunt foarte sensibile la brumă.
- lucrările de îngrijire sunt cele descrise la cultura în seră.
Cultura crizantemei în ghivece
- cultura crizantemei în ghivece se practică atât pentru producerea de flori tăiate, cât şi pentru obţinerea de plante decorative, tot mai mult
solicitate în ultimii ani.
- plantarea în ghivece – butaşii înrădăcinaţi se plantează superficial pentru a sse evita putrezirea bazei tulpinii.
- ciupirea plantelor – la ghivecele mici (în care se plantează o singură plantă), se face o singură ciupire, pe când la cele mari se poate
ajunge la 4-5 ciupiri, care să asigure formarea a 20-30 lăstari floriferi.
- plantele ciupite uşor se ramifică mai mult faţă de cele ciupite sever. Ciupirea se aplică la 10-14 zile după plantare, cînd planta are 10-14
frunze.
- ciupirea uşoară înseamnă ruperea vârfului de creştere deasupra celei de a zecea frunză, iar ciupirea severă se face deasupra a celei de a
şasea frunză..
- distanţa ghivecelor – rărirea ghivecelor se impune pe măsura creşterii plantelor, astfel ele se umbresc şi nu se dezvoltă aşa de bine.
- reglatorii de creştere – o crizantemă la ghiveci este ideală când este de 2-2,5 ori mai înaltă decât ghiveciul în care se află.
- creşterea plantei poate fi stăpânită cu ajutorul retardanţilor de creştere, chimici, care întârzie creşterea, intensifică culoarea frunzelor,
măresc vigoarea tulpinilor şi ramificaţiilor.
- B-9, în concentraţie de 0.25 % se foloseşte sub formă de spray foliar la 2 săptămâni după ciupire, când lăstarii au 4-5 cm. După 1-2
săptămâni se face o altă pulverizare (la soiurile mai înalte).
- Cycocel şi Phosfonul sunt alţi inhibitori de creştere utilizţi în culturile de crizantemă.
- udarea crizantemei - crizantema este o plantă care consumă multă apă, dar nu suportă excesul, care antrenează atacul bolilor şi
dăunătorilor.
Bolile şi dăunătorii crizantemei
- Rhizoctonia solani (boala coletului) – provoacă brunificarea şi putrezirea bazei tulpinii – apare în sere calde şi prost aerisite sau la
plantarea adâncă (se aplică tratamente cu Bavistim 0.1 % sau Captadin 0.2 % sau alt fungicid).
- Oidium chrysanthemi 9făinarea) – apare sub forma unui praf albicios, mai întâi pe faţa superioară a frunzei, apoi pe toată planta. Se
aplică sulf muiabil 0.u % sau alt produs cupric.
- Puccinia chrysanthemi (rugina) – se identifică prin prezenţa unor pete mici, albe care se acoperă repede cu masa pulverulentă, brună
specifică bolii.
- Fusarium sp (fuzarioză) – produce îngălbenirea, rularea şi uscarea frunzelor, începând de la vârful plantei.
- Phytophtora cryptogea – se manifestă adesea prin ofilirea totală a plantei, provocată de putrezirea rădăcinilor.
- bacteriozele – provoacă tumori brune la colet şi pe rădăcini.
- virozele – au ca simptome: mozaicarea frunzelor, panaşarea frunzelor, căderea prematură a frunzelor, malformaţii grave la flori,
decolorarea florilor.
Dintre dăunători: păianjenul roşu şi galben, tripsul, păduchii verzi, musculiţa albă de seră.
GENUL ALSTROEMERIA – FAM: AMARYLLIDIACEAE – ALSTROEMERIA, crinul peruan

Etimologie: genul poartă numele botanistului suedez Claude Alstroeemer (1736-1794) care a remarcat planta la Cadix, unde fusese adusă
din Lima.
Origine: America de Sud (Peru şi Chile).
- alstroemeria se remarcă prin originalitatea florilor ei pe care mulţi dintre necunoscători le consideră apropiate orhideelor.
- în 1990, suprafaţele ocupată cu această cultură erau: 87 ha Olanda, cu câte 20 ha Germania, Anglia, Italia şi 33 ha SUA, 35 ha japonia şi
40 ha Kenya. La noi este cunoscută de aproximativ 25 de ani.
- calităţile care stau la baza extinderii acestei culturi sunt: perenitatea plantei, creşterea energică, plasticitatea mare în ce priveşte locul de
cultură, producţiile bune de flori, rezistenţa la boli, consumul redus de energie, durabilitatea florilor în apă, eşalonarea pe durată lungă a înfloririi.
Alstroemeria aurantiaca (syn. A. Aurea) – originară din Chile.
- are înălţimea de cca 90 cm şi florile galben-orange.
- Alstroemeria haemantha (originară din Chile), cu înălţimea de aprox. 90 cm, flori roşii cu striuri galbene.
- Alstroemeria lighu (originară din Chile), cu înălţimea de cca 40 cm.
- Alstroemeria pelegrina (originară din Chile), cu flori mari galbene.
- Alstroemeria pulchella, cu înălţimea de 90-100cm, cu flori roşii. Acestea au stat la baza obţinerii a numeroase soiuri şi hibrizi.
- planta are aspect de tufă, alcătuită din numeroşi lăstari erbacei, ce pot atinge o înălţime de 1.5-2 m.
- frunzele sunt ovale, alungite, dispuse altern pe tulpina florală şi într-o rozetă sub inflorescenţă.
- florile sunt alcătuite pe tipul 3 şi aşezate într-o umbelă terminală.
- în pământ prezintă rizomi cărnoşi, foarte fragili, de culoare albă, pe care se află mugurii din care apar tulpinile aeriene. Tot din rizomi iau
naştere rădăcinile adventive puternic îngroşate dar cu o constituţie deosebit de fragilă.
- crinul peruan este plantă perenă; părţile subterane rezistă iarna afară dacă plantele sunt amplasate în preajma unei construcţii sau sub
adăpostul vegetaţiei lemnoase, iar toamna i se aplică mulci cu frunze sau paie.
- înfloreşte din primăvară şi până-n toamnă, iar producţia maximă realizându-se în lunile aprilie-mai-iunie.
- vara, când temperaturile sunt foarte ridicate, planta intră în repaus. Căldura mare, vara, blochează creşterea, iar înflorirea nu se mai
produce.
- toamna se desfăşoară al doilea val de creştere şi înflorire.
- se înmulţeşte prin divizarea rizomilor, lucrare ce se execută toamna sau primăvara.
- temperatura optimă - iarna este în jur de 100 C, iar îe perioada de repaus pot ierna şi la -2, -50 C.
- pentru pornirea în vegetaţie temperatura se dirijează gradual spre 12-150 C. Este bine ca înfiinţarea plantaţiei (toamna) în spaţii protejate,
temperatura să se menţină la 14-160 C ziua şi 130 C noaptea, timp de 1-2 săptămâni, imediat după plantare, pentru a se produce o înrădăcinare mai
rapidă şi puternică.
- plantele nu suportă căldura excesivă, important este că în sol temperatura să nu depăşească 200 C.
- temperatura ridicată favorizează emiterea unui număr mare de lăstari, dar frânează procesele de iniţiere şi de creştere a florilor.
- inducţia florală este inhibată la temperaturi de peste 200 C (lăstarii rămân orbi).
Lumina, este factirul care influenţează creşterea şi mai ales calitatea tulpinilor şi florilor care este superioară, la plantele crescute în
condiţii de intensitate luminoasă ridicată.
- luminozitatea redusă din sezoanele de toamnă şi iarnă constituie una din cauzele existenţei aşa zişilor lăstari orbi, fără flori, sau a uscării
în teacă a mugurilor floriferi.
- altroemeria este mare iubitoare de lumină, dar vara se aplică totuşi umbrirea serei, întrucât intensitatea luminoasă foarte mare determină
supraîncălzirea plantei cu consecinţe negative asupra creşterii şi înfloririi.
- iluminarea artificială pentru atingerea plafonului de 3000-3500 lx/m2 pe o durată de 14 ore între septembrie şi ianuarie şi de 12 ore în
lunile ianuarie-februarie, este mijlocul de stăpânire a formării lăstarilor şi totodata, asigură o înflorire mai timpurie.
- în general, suplimentarea luminii, iarna, grăbeşte înflorirea cu până la 4-6 săptămâni.
- alstroemeria răspunde bine la fotoperioade lungi.
- înflorirea este mai timpurie dacă iarna, zilele se alungesc la 12-13 ore pentru soiurile canaria, Orchid şi 13-14 ore pentru soiul Regina.
- crinul peruam, fiind o plantă cu masă vegetativă bogată, pretinde apă multă, dar nu în exces, mai ales iarna, pentru a nu determina
putrezirea rizomilor şi rădăcinilor.
- primăvara se administrează cea mai mare cantitate de apă.
Vara, după primul val de înflorire, când planta trece printr-un repaus uşor, datorită căldurii excesive, se reduce cantitatea de apă. Udatul se mai
intensifică toamna, la ce de-al doilea val de înflorire.
- umiditatea relativă optimă este de 70-80 %.
- solul, trebuie să fie poros, afânat, bine drenat, bogat în elemente nutritive, cu pH-ul cuprins între 6-6.5. Solul trebuie ameliorat cu turbă,
pământ de frunze şi mraniţă.
- divizarea rizomilor, după scoaterea plantei mamă din pământ, este metoda aplicată la înmulţirea alstroemeriei. Ea se face în momentul
înfiinţării plantaţiei, deci toamna. Rezultate bune se obţin când separarea rizomilor are loc vara, în august, după care se plantează în ghivece. În 4-8
săptămâni se obţin plante foarte viguroase, folosite la înfiinţarea plantaţiei.
- semănatul se foloseşte mai rar şi numai la câteva soiuri. Seminţele mai vechi de 1 an sunt capabile să germineze în 2-3 luni, dacă dispun
în prima lună de 18-250 C, umiditate ridicată şi un tratament cu frig de 70 C.
- seminţele proaspete germinează in vitro în 10-14 zile.
- germinaţia poate fi accelerată prin umectarea seminţelor, scarificare sau tratamente cu gibereline. Perioada cea mai bună de semănare
este octombrie-noiembrie.
- producerea plantelor in vitro - are la bază fragmentele de rizomi, cu 1-3 ochi, înrădăcinarea acestora durează 6-7 săptămâni şi depinde
de durata zilei, intensitatea luminii şi prezenţa auxinelor. Rezultate bune se obţin la 16 ore durată a zilei, 0.5 mg/l NAA (acid naftil acetic).
Cultura în seră
- deoarece o cultură de alstroemeria durează cel puţin 2-3 ani, pregătirea terenului în vederea plantării trebuie să cuprindă: lucrarea de
afânare în profunzime (40-50 cm) a solului; adaos de gunoi de grajd, iar dacă solul este greu se adaugă turbă fibroasă sau frunze semidescompuse.
- solul se modelează în straturi cu lăţimea de 100 cm; plantarea se face în gropi deschise la adâncimea de cca 15 cm.
- materialul săditor îl constituie rizomii viguroşi, detaşaţi de la plante mai în vârstă.
- aşezarea în gropi a fragmentelor de rizomi cu lăstari se face manual, avându-se grijă ca partea superioară a rizomului să fie aproape de
suprafaţa solului sau la acelaşi nivel cu marginea gropii.
- perioada optimă de plantare – septembrie – soiurile cu flori roşii, orange: octombrie – soiurile Canaria, Zebra, King Cardinal;
noiembrie – soiul Regina.
Lucrările de îngrijire:
- udarea se face numai cu furtunul, direct pe sol, evitându-se stropirea plantelor.
- fertilizarea cu îngrăşăminte complexe, odată cu irigarea, la intervale de 2 săptămâni, şi cu îngrăşăminte minerale, solide; rezultate bune se
obţin când o dată pe lună se aplică prin apa de irigare şi must de bălegar (300 litr must la 1000 litri apă de irigare).
- afânarea solului, se face când plantele au înrădăcinat bine.
- palisarea este asemănătoare celei de la crizantemă, când plantele au 20-30 cm se instalează prima plasă cu ochiurile de 20/17.
- de-alungul rândurilor se instalează 6-8 sârme groase de 0.8-1 mm, pe care se ţes ochiurile, cu aţă sau sfoară.
- în total sunt necesare 3-4 plase, ultima aşezându-se la 120 cm de la sol, pentru majoritatea soiurilor.
- rărirea lăstarilor, constă în suprimarea prin smulgere a lăstarilor subţiri, firavi, strâmbi, care cresc în umbra celr viguroşi; la fel se
procedează şi cu cei orbi (fără flori); numărul de lăstari păstraţi pentru înflorire se apreciază la 68-80/m2.
- umbrirea serelor, se face pe toată perioada de vară, începând cu mai, pentru a preveni supraîncălzirea plantelor, cu consecinţe negative
asupra calităţii şi cantităţii de flori.
Recoltarea florilor
- se efectuează prin smulgere şi prin tăiere, în funcţie de soi şi de vârsta plantei.
- fazele de recoltare sunt: colorarea bobocilor, deschiderea primelor 1-2 flori, înflorire deplină.
- se pot obţine 40-60 flori/m2.
- calitatea florilor este superioară în primii 2 ani de cultură.
Cultura crinului peruan în sera-solariu
- înfiinţarea plantaţiei se face către sfârşitul toamnei (octombrie-noiembrie).
- distanţele de plantare sunt de 50/50-60 cm; într-o seră solariu de 360 m 2 se plantează pe 2 benzi, câte 5 rînduri, iar poteca dintre 2 benzi
lată de 70 cm.
- lucrările de îngrijire, sunt următoarele: cosirea plantelor, începând cu anul 2, lucrarea se execută odată cu sosirea frigului (noiembrie), în
vederea grăbirii repausului de iarnă.
- protejarea plantelor – peste iarnă, plantele trebuiesc ferite de temperaturi scăzute, prin aşezarea unui strat de paie, în grosime de cca 5 cm,
lucrare ce se execută în partea a doua a lunii noiembrie.
- curăţirea plantelor de uscături şi completarea golurilor, se face în fiecare primăvară, odată cu reluarea vegetaţiei (martie).
- celelalte lucrări, sunt la fel ca şi la cultura de seră.
- palisatul nu este obligatoriu, deoarece lăstarii se menţin bine iar rărirea lăstarilor nu este obligatorie.
- înflorirea se produce aproape continuu, din mai până-n septembrie, cu 2 vârfuri distincte: 20 mai- 20 iunie şi 15 iulie-15 septembrie.
Producţia maximă de flori (80-85 %) se înscrie în prima perioadă. Anual se poate realiza o producţie totală de flori de 35-40 flori/m2.
GENUL ANTHURIUM SCHOTT – FAM: ARACEAE – pasărea Flamingo

Etimologie: numele genului este grecesc, athos – floare, şi oura = coadă. El se referă la modul de alcătuire al inflorescenţei, care este un
spadix, cu spata mare, plană sau convexă, coriacee, colorată, ce protejează pentru început spadicele cilindric, ca poi prin derulare să-şi etaleze
frumuseţea.
Origine: America tropicală (Costa Rica, Columbia, etc).
Genul Anthurium cuprinde cca. 300 specii care se disting fie prin frumuseţea deosebită a inflorescenţei (Antrhurium andreanum, A.
Scherzerianum) , fie prin bogăţia şi eleganţa frunzelor (A, crystallinum, A. Coriaceum).
1. Anthurium andreanum (A. x cultorum) – descoperit în Columbia, în 1894 de către Edmond Ambre, este una dintre cele mai frumoase
specii.
- tulpina are lungimea cuprinsă între 30-80 cm şi poate fi volubilă la exemplarele vârstnice. Ea emite din mugurii de la baza lăstarilor,
rădăcini, mai ales în urma lucrării de muşuroire, aceştia sunt folosiţi la înmulţire.
- frunzele cordiforme, mari de 25-20 cm/15-20 cm, sunt lung peţiolate şi colorate verde strălucitor.
- rădăcinile sunt puternice, groase şi cărnoase.
- spata este mare, 8-20/8-20 cm, cârnoasă, colorată carmin, roz, alb, vede, iar spadicele este drept sau uşor curbat, lung de 5-6 cm, de
culoare alb sau galben.
Soiuri : cu flori roşii – Rumba, băneasa, Succes.
cu flori roz – Lena, şi cu flori albe – Champion, Linda de Mol.
2. Anthurium scherzerianum schott (A. x hortulanum)
- planta este scundă (30-40 cm înălţime), acaulă.
- frunzele sunt lanceolate, puţin îngroşate, colorate verde-închis.
- spata mare, plană este colorată roşu-corai, strălucitor, la cele mai multe soiuri, iar spadicele este spiralat. Specia este apreciată pentru
înflorirea abundentă.
3. Anthurium crystallinum – planta este deosebit de viguroasă, cu frunze mari, sagitate. Nervurile albe subliniază valoarea decorativă a
frunzişului.
- inflorescenţa este verde, mai puţin atractivă, capătă valoare în buchete asortate.
4. Anthurium coriaceum – a fost luată în cultură ceva mai recet (de cca 25-30 de ani).
- frunzele sunt groase, coriacee, constituie partea decorativă a plantei.
- graţie rezistenţei deosebite în condiţii de apartament, tinde să ocupe un loc important în rândul florilor decorative prin frunze.

- Anthurium este o plantă cu capacitate de a vegeta şi înflori permanent. Iarna în condiţii de temperatură scăzută, şi vara, planta intră în
repaus uşor, fără să-şi piardă frunzele, ci doar diminuându-se înflorirea .
- pe perioada de vară se asigură condiţiile unui uşor repaus prin diminuarea udării.
- perioada de înflorire maximă este primăvara. Înfloreşte după 1.5-2 ani de la semănare, dar numai plantele de cel puţin 4-5 ani dau flori de
calitate superioară.
- la polenizare se ţine seama de fenomenul de protogenie (florile femele înfloresc înaintea celor bărbăteşti), deci polenul de pe florile
mature se transferă pe cele tinere. Polenizarea este simplă şi se execută fără dificultăţi. Se lucrează cu o pensulă moale pentru a nu se produce leziuni.
Polenizarea poate fi făcută şi de furnici, în care scop florile alese pentru înmulţire se leagă una de cealaltă.
- maturarea seminţelor durează cca 9-10 luni, iar facultatea germinativă este de scurtă durată (câteva zile după separarea de pulpa
fructului). Fructul este o bacă.
Cerinţele faţă de factorii de mediu
– temperatura – pasărea Flamingo este o plantă de seră caldă (t = 18-250 C).
- iarna, în decembrie-ianuarie, temperatura poate fi menţinută la 15-17 0 C – ea determină repausul plantei, care îşi încetineşte creşterea şi
nu mai înfloreşte.
- căldura – are pretenţii mai mari la temperatura din substratul de cultură, care trebuie să fie mai mare cu 2-4 0 C faţă de cea a atmosferei
din seră. Noaptea poate suporta temperaturi până la minim 100 C.
- lumina – plantele cresc şi înfloresc bine la lumină difuză. Nu suportă acţiunea directă a razelor soarelui; soarele puternic determină
răsucirea frunzelor.
- apa – solicită umiditate ridicată atât în atmosferă cât şi-n substrat, U = 80 %. Importanţă are calitatea apei care nu trebuie să conţină
calciu. Excesul de calciu determină brunificarea vârfului frunzelor. Uscăciunea aerului determină atacul păianjănului roşu şi a tripşilor.
- aerul – în general, planta nu suportăcurenţii de aer, mai ales cei reci.
- substratul de cultură – trebuie să fie foarte afânat, fibros, poros, aerat, să cuprindă ca şi componente: turba fibroasă, pământ de frunze,
muşchiul de Sphagnum uscat, nisipul grosier; pH-ul optim = 4.5-5.5.
- semănatul- se poate face în tot cursul anului, în lădiţe, la maturizarea seminţelor, a căror facultate germinativă este foarte scurtă.
Pregătirea seminţelor pentru semănat se face după 2 metode:
1. scoaterea seminţelor din fruct şi semănatul imediat.
2. presarea fructului şi semănatul îmtrună cu pulpa.
- prima metodă necesită manoperă şi timp, dar elimină fenomenul de putrezirea seminţelor. Rezultatele sunt bune atunci când se elimină şi
ultima fărâmă de pulpă. Seminţele se spală cu apă caldă, la 24-250 C, după care se usucă uşor la aer, apoi se seamănă imediat, bob cu bob, la distata de
4x4 cm, după care se acoperă apoi cu un strat subţire de turbă şi se stropesc cu un fungicid.
- metoda a doua este comodă – fructele se zdrobesc fără a se deteriora sămânţa şi se seamănă la distanţe mari şi se obţin pâlcuri de
răsaduri, care se repică devreme. Dezavantajul constă în faptul că există pericol mare de putrezire, datorită temperaturii şi umidităţii ridicate, necesare
în procesul de germinare.
- germinarea şi răsărirea au loc în cca 10 zile.
- răsadurile după 7-8 luni, se repică la ghivece folosind pământ de frunze, turbă, ace de brad, în părţi egale.
- transplantarea se face în ghivece de 12-14 cm, iar aici rămân 4 luni, după care se folosesc ca material săditor pentru culturi florifere.
- despărţirea tufei, se realizează la exemplarele mari, cu număr mare de lăstari, porniţi din mugurii de la baza tulpinii. Se are grijă ca
rădăcinile să nu se răsucească, iar baza frunzelor să fie puţin sub nivelul substratului, atunci când se face desprinderea şi plantarea noilor indivizi.
- muşuroirea bazei tulpinii (marcotajul terestru) favorizează emiterea unui număr mare de lăstari, cu rădăcini la bază.
- marcotajul aerian poate fi folosit la înmulţirea şi reîntinerirea plantelor de Anthurium andreanum.
Cultura în bacuri înălţate şi pe brazde
- grosimea stratului de cultură se recomandă să fie de cca 30 cm la A. andreanum şi de 20 cm la A. scherzerianum.
- se prevăd conducte pentru încălzirea substratului, instalaţii de udare prin picurare şi aspersie.
- rezultate bune dau amestecurile din turbă grosieră, frunze de fag, brad sau Sphagnum şi mraniţă, pH optim = 4.5-5.5.
- distanţele de plantare - pentru A. andreanum =35 x40 cm; 40 x 40 cm.
A. scherzerianum = 25 x 25 cm; 30 x 30 cm
- înfiinţarea culturii are ca moment optim, primăvara, odată cu intensificarea proceselor de creştere. Ea este posibilă, însă, în tot cursul
anului. După plantare se udă bine şi se menţine în seră o atmosferă caldă şi umedă, fără curenţi de aer. Densitatea este de 5-6 plante/m2 seră.
Cultura în recipiente
- în acest caz se folosesc ghivece mari, din lut sau coşuri din material plastic. Acest mod de cultură este practicat la A. scherzerianum, A.
crystallinum, A. coriaceum şi este în extindere la A. andreanum.
Îngrijirea culturii – anturium necesită temperaturi ridicate, iar căldura solilui (substratului) are un rol foarte important. Temperatura în
substrat trebuie să fie de cel puţin 200 C. Dacă se scade la 150 C slăbeşte ritmul de creştere şi se instalează un uşor repaus.
- pentru a stimula inducţia florală şi a realiza o bună înflorire iarna, plantele trebuie supuse în septembrie, timp de 6 săptămâni la o
temperatură de 12-150 C, menţinându-se higrometria la un nivel mai scăzut. Această perioadă trebuie succedată de o a doua etapă cu temperatură de
18-250 C şi 80 % umiditate.
- asigurarea apei – substratul de cultură trebuie menţinut mai umed decât la majoritatea culturilor floricole.
- cerinţele cele mai mari sunt în lunile de vară, când creşterea este intensă.
Recolatrea florilor
- faza optimă de recoltare este atunci când florile de pe spadice au început să se umfle. Recoltarea mai timpurie nu asigură păstrarea
florilor. Alt criteriu este locul de prindere a spatei, care trebuie să fie tare. La florile recoltate mai devreme, spata se ofileşte repede şi se desprinde
uşor. Recoltarea se face prin tăiere.
- anual se pot obţine 10-15 flori/plantă.
- condiţionarea florilor pentru export face obiectul unei îngrijiri speciale şi atente. Imediat după recoltare, florile sunt puse într-o soluţie
conservantă. Spadicele se protejează cu hârtie specială, după care floarea este pusă într-un sac transparent.
GENUL STRELITZIA Banks. – FAM: MUSACEAE – pasărea Paradisului

Origine: Africa de sud.
- în Europa a fost adusă în 1773 la grădina botanică Kew, de lângă Londra.
- este o plantă perenă, erbacee, cu rădăcini cărnoase, asemănătoare unor rizomi.
- frunzele, sunt foarte mari, obale, coriacee, cu peţioli lungi şi viguroşi. Ele formează o tufă voluminoasă.
- tulpina florală este de 130-150 cm înălţime şi se termină cu o spată (carenă), verde-purpurie, ce protejează florile înainte de deschidere.
- inflorescenţa cuprinde 5 până la 10 flori, care ies eşalonat din cadrul învelişului protector.
- floarea este alcătuită din 3 sepale orange, 3 petale albastre (una scurtă şi 2 lungi, lipite) şi 5 stamine.
- contrastul realizat între culorile oranj şi albastru, precum şi poziţia învelişurilor florale şi a carenei pe tulpina florală, fac din streliţia o
floare deosebit de interesantă.
- suprafeţe ocupate – 40 ha Olanda, 30 ha Franţa, 1 ha România.
1. Strelitzia augusta Thunb – prezintă o floare viguroasă, iar tufa poate atinge înălţimea de 3-4 m.
2. Strelitzia reginae Banks – de la această specie s-au realizat cele mai multe varietăţi, şi anume:
- parviflora – are frunzele mai mici şi se utilizează numai ca plantă decorativă.
- pumila – are talia mică şi florile palide.
- ovata – planta este de talie mare.
- multiflora –înfloreşte abundent; majoritatea soiurilor cultivate aparţin acestei varietăţi. Plantele au peţiolul ceva mai scurt, frunzele late,
cu nervura principală roşiatică. Este foarte productivă.
Soiuri: Triumph, Semnal, Simbol – toate sunt creaţii româneşti.
- streliţia înfloreşte după 3-6 ani de la semănare. Creşte cu 1-4 lăstari, în fiecare an. Durata unei culturi de streliţia este foarte mare, cel
puţin 15-20 de ani. Înfloreşte din septembrie şi până-n mai-iunie, anul următor. Vra, în intervalul 15 iunie-30 august, planta se trece prin perioada de
repaus, perioadă în care îşi păstrează frunzele, dar nu înfloreşte.
- este o plantă care necesită minim 150 C, multă luminăiarna şi o umbrire moderată vara. Poate ierna şi la 100 C, dar nu înfloreşte. Planta
este distrusă la temperatura de -50 C; vara solicită umiditate relativă ridicată.
- preferă soluri bogate, permeabile, lucrate bine în profunzime, deoarece rădăcinile, pătrund până la 2-3 m. Nu suportă calcarul activ şi
clorurile; pH-ul optim = 6.5-7.
- divizrea tufei – se efectuează în perioada de repaus, cel mai bine la sfârşitul înfloririi, în prima parte a verii.
- diviziunile de plantă cuprind 3-5 lăstari; la separare şi plantare se acordă atenţie rădăcinilor cărnoase, care nu trebuiesc rănite, deoarece
antrenează putrezirea şi moartea lăstarilor.
- plantarea diviziunilor de plantă se face direct în solul serei, sau mai întâi în găleţi din plastic.
- acest mod de înmulţire asigură o primă înflorire, chiar în anul următor şi o recoltă bună de flori, începând cu anul al treilea.
- prin drajoni – drajonii cei mai frumoşi, plasaţi la periferia tufei, se separă, li se scurtează rădăcinile la cel puţin 20 cm şi servesc direct la
înfiinţarea plantaţiei în solul serei sau se plantează în găleţi din plastic, în care rămân timp de 1-3 ani.
- desprinderea drajonilor este o practică obişnuită, în cazul plantaţiilor de peste 10-15 ani vechime, în care plantele ocupă un volum prea
mare. Această înmulţire se face tot vara, în perioada de repaus a plantei mamă.
- prin seminţe – seminţele se obţin prin polenizarea artificială, făcută vara, în zilele însorite, dimineaţa, între orele 10-11. Anterele se
deschid prin apăsare, iar cu ajutorul unei pensule, se ia polenul şi se duce pe stigmatul altei flori. În scopul polenizării, se aşteaptă înflorirea mai
multor plante. După fecundare seminţele se maturizează în 2-3 luni.
- seminţele mature au culoarea neagră şi sunt lucioase. În vederea semănării, seminţele se introduc într-un amestec de apă caldă (28-300 ),
timp de 12 ore. Semănatul se face în lădiţe, într-un amestec de turbă, pământ de frunze, la distanţa de 2-3 cm. Germinaţia durează 40-50 zile, la
temperatura de 20-220 C.
- răsadurile se repică, la distanţa de 25/20 cm, unde vor rămâne 2 ani, iar plantarea la locul definitiv se face la sfârşitul celui de-al treilea
an.
Înfiinţarea şi îngrijirea culturii de streliţia
- înfiinţarea culturii – streliţia este o plantă foarte exigentă la pregătirea solului. Întrucât, uzual durata plantaţiei este de 20-25 ani, terenul
trebuie desfundat la 70-80 cm şi bine îngrăşat, cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte cu acţiune lentă, în proporţie de 20 % azot (deşeuri de oase şi
coarne), 10 % P2 O5 , şi 60 % fosfaţi naturali.
- distanţele de plantare = 80 x 60 cm ( 2 plante/m2).
- epoca ce mai bună de înfiinţare a plantaţiei este vara.
- îngrijirea culturii – anual se administrează cantităţi mari de gunoi sau turbă, îmbibată cu soluţie de îngrăşăminte chimice.
- în timpul vegetaţiei şi înfloririi, se îngraşă cu soluţii de îngrăşăminte, în concentraţie de 3-4 %, la interval de 20 zile. Raportul NPK este
de 2:1:6. Vara, în timpul repausului, nu se administrează îngrăşăminte.
- irigarea este moderată, pentru a evita putrezirea bazei plantei. În plantaţiile tinere, în primii ani, se fac culturi asociate (Mathiola,
Philodendron, Ferigi).
Recoltarea florilor – faza optimă de recoltare este când prima floare din inflorescenţă se deschide. Tija florală se taie de la teaca frunzelor.
- la temperaturi de 20-250 C, reuşesc să se deschidă 4-5 flori.
- vârful de înflorire se înregistrează la sfârşitul primăverii şi începutul verii.
- Producţiile anuale sunt în jur de 10-15 flori/plantă
Bolile şi dăunătorii streliţiei
- Fumagina – miceliul negru, acoperă frunzele, se combate cu oxiclorură de Cupru.
- tripşii, păduchele verde şi negru, păduchele lânos, sunt frecvent întâlniţi în cultura streliţiei.
GENUL ZANTHEDESCHIA - FAM: ARACEAE, cala

Etimologie: numele genului vine de la botanistul şi fiziologul italian Francesco Zanthedeschi.
Originea: Africa de sud.
1. Zanthedeschia aethiopica (syn. Calla aethiopica, syn. Richardia africana), este specia cea mai cultivată a acestui gen. Prezintă în
pământ rizomi scurţi, viguroşi, din care pornesc frunzele foarte mari, sagitate, colorate verde închis, strălucitor, deosebit de decorative.
- alături de frunze se formează florile reunite într-un spadice, însoţit de o spată albă, rulată în formă de cornet.
- tulpina florală este viguroasă şi lungă de 50-100 cm. Planta în ansamblu, apare sub forma unei tufe bogate în frunze şi înaltă de 60-100
cm.
- impresionează prin frumusţea foliajului şi eleganţa florilor.
Soiuri: white superior (are talia de 100 cm, este un soi foarte viguros); Little Gem (mai puţin viguros, talia ajunge la 50 cm).
2. Zanthedeschia albimaculata - are în pământ un tubercul. Frunzele, au formă lanceolat-sagitată, cu vârful ascuţit şi numeroase pete,
albe, circulare, dispersate pe întreaga suprafaţă a limbului.
- floarea este albă, uşor verzuie la bază şi de dimensiuni mai mici, decât la precedenta.
3. Zanthedeschia elliotiana – prezintă în pământ un tubercul. Frunzele sunt oval-cordiforme, cu macule albe, iar florile au spata de
culoare galbenă.
4. Zanthedeschia rehmanii, are frunzele lanceolate şi spata de culoare roz.
- toate speciile de cala sunt perene. Culturile sunt de lungă durată (5-8 ani). Pentru a înflori, cala are nevoie ca anual să treacă printr-o
perioadă de repaus dirijat în mod obişnuit vara, iulie-august.
- înflorirea se produce după 3-4 luni de la reluarea vegetaţiei; ea poate fi dirijată, mai timpuriu sau mai târziu, prin reglarea
corespunzătoare a factorilor care fie că susţin repausul, fie că favorizează reluarea vegetaţiei.
-perioada de înflorire la cală este iarna şi primăvara. Ea poate fi dirijată să se desfăşoare şi vara. Cala face parte din categoria plantelor
puţin pretenţioase, cu o cultură destul de uşoară şi la îndemâna unui număr mare de cultivatori.
- oretenţiile faţă de căldură diferă în funcşie de specie: Z. aethiopica, se cultivă în sere temperate, la 12-150 C, pe când celelalte specii,
pretind sere calde (t = 20-220 C). Pe perioada de vară, serele se umbresc, iar iarna luminozitatea scăzută trebuie corelată cu temperatura şi umiditatea.
- cala este o ălantă care solicită umiditate destul de ridicată. Udarea se întrerupe doar pe parcursul reapusului.
- nu este pretenţioasă la sol, dar preferă soluri argilo-nisipoase şi bogate în humus; pH-ul optim este cuprins între 5-5.6.
- semănatul, se practică în lucrările de ameliorare şi la înmulţirea speciilor cu tuberculi. Se execută cel mai adesea iarna. Plantele obţinute
din seminţe sunt capabile să înflorească după 1-2 ani.
- despărţirea rizomilor, se realizează vara, către sfârşitul perioadei de repaus.
- rizomii mari servesc la înfiinţarea culturilor florifere. Plantarea se face direct, în solul serei, imediat după separarea din cadrul plantei-
mamă. Siurile de talie mică, pot fi cultivate şi în ghivece, de 14-16 cm.
- rizomii mici se plantează, fie pe straturi la distanţa de 12-15 cm şi adâncimea de 2-3 cm, fie în ghivece.
- durata de timp necesară creşterii materialului săditor este de 1-3 ani, în funcţie de mărimea rizomilor şi condiţiile de cultură.
Înfiinţarea culturii şi îngrijirea ei
- o cultură de cala este bine să se înfinţeze după ce trec zilele călduroase de vară. Cea mai bună perioadă este a doua parte a lunii august şi
începutul lunii septembrie.
- întrucât cultura de cala rămâne pe aceelaşi loc mai mulţi ani, este necesară mobilizarea în profunzime a solului, prin desfundarea la 2
cazmale – apoi administrarea de mraniţă, superfosfat, sulfat de potasiu; Ph-ul optim = 5-5.6.
- plantarea se face în straturi late de 120 cm, cu poteci de 40 cm. Pe fiecare strat se pun 3 rânduri de plante distanţate la 50-60 cm, 30-50
cm, 60-80 cm, în funcţie de vigoarea soiului. Adâncimea se apreciază astfel ca rizomii să se acopere cu un strat de 2-4 cm de pământ.
- pentru cultura în ghivece, plantarea se face într-un amestec de pământ alcătuit din: ţelină (60 %), nisip (20 %), mraniţă (20 %). Cultura
în ghivece durează mai mulţi ani, cu condiţia ca anual să se schimbe pământul şi să se elimine o parte din noii rizomi formaţi.
- udarea se face moderat în prima etapă după înfiinţarea culturii şi la reluarea vegetaţiei, după repausul din timpul verii.
- cantitatea de apă şi freevenţa udării cresc pe măsura intensificării vegetaţiei şi înfloririi. La înflorire, udarea se face direct pe sol,
deoarece picăturile de apă pătează spa inflorescenţei.
- ferilizarea fazială – rezultate bune se obţin când se administrează must de bălegar sau gunoi de pasăre.
- umbrirea – este absolut necesară pe durata primăverii şi verii.
- rărirea frunzelor, este lucrarea care se impune începând cu al doilea sau al treilea an. Îndesirea frunzelor duce la diminuarea numărului
de flori. Frunzele rupte, se folosesc ca verdeaţă pentru realizarea de aranjamente florale.
- în perioada de repaus se intervine, de asemenea, cu reducerea frunzelor, tăindu-se mai întâi la 15-20 cm de la sol, iar după o perioadă se
elimină total.
- repausul este foarte obligatoriu pentru culturile florifere. Plantele care nu trec prin repaus, nu înfloresc sau înfloresc numai cu totul
întâmplător.
- mulcirea – în fiecare an, la sfârşitul perioadei de repaus se face o mulcire cu bălegar bine descompus, încorporat în masa solului cu o
furcă, în cantitate de 3-4 Kg/m2, după care urmează o udare bună, iar plantele încep să vegeteze din nou.
- reîntinerirea plantaţiei – uneori este nevoie sî se facă reîntinerirea plantaţiei, care constă în dislocarea plantelor şi desprinderea a o parte
din rizomi şi plantarea lor în altă parte. Fragmentele mai mici, puietul, se plantează înapoi pentru refacerea plantaţiei. Acestă lucrare se execută la
sfârşitul repausului, în august-septembrie.
Recoltarea florilor – se face în momentul când spata începe să se deruleze. Recoltarea se face prin tăiere, la plantele tinere şi prin
smulgere, la cele mai bine consolidate în pământ. Florile recoltate prea devreme nu se mai deschid iar cele recoltate cu spata bine desfăcută, se
depreciază la ambalare şi transport, durează mai puţin în vase.
Bolile şi dăunătorii – Erwinia aroideae (boala bacteriană) provoacă pagube importante în special la Z. elliotiana şi Z. rehmanii. Se
recomandă tratarea solului şi rizomilor sau tuberculilor.
- Botrytis şi Phytophtora, produc mucegaiuri la nivelul frunzelor şi rădăcinilor, la umezeală multă.
- virusurile
- păduchii de frunze, păianjenul roşu, etc.
GENUL GLADIOLUS (TOURN) – FAM: IRIDACEAE – gladiola, săbiuţa.

Etimologie: în latină, gladius = spadă, numele se referă la forma frunzelor.
Origine: Africa de Sud, regiunile riverane ale Mării Mediterane.
- în anul 1758 au fost aduse în Europa primele gladiole din Africa austraală, iar primul hibrid, cu flori mari a fost realizat de Gant (Belgia),
de Loui Van Houtte, în 1841, sub numele de Gladiolus gandavensis (G. psittacinus x G. oppositiflorus).
- gladiola, este o floare cultivată mai puţin pentru decorul grădinilor, ci mai mult pentru producerea de flori tăiate.
- ca importanţă şi pondere, în cultura de câmp, se situează pe un loc sensibil egal cu cel al Crizantemei ori lalelei. Face parte din
sortimentul de bază al speciilor cu înflorirea vara.
- inflorescenţele sunt viguroase, iar florile mari şi variat colorate, durată mare de păstrare în apă, înmulţire uşoară, alături de alte însuşiri,
sunt tot atâtea calităţi care îi conferă un loc de frunte în ierarhizarea speciilor după ponderea pe care o ocupă suprafeţele cultivate.
1. Gladiolus hybridus Hort – este specia care însumează majoritatea soiurilor cultivate. Planta prezintă subteran tuberobulbi, care servesc
la înmulţirea vegetativă. Tuberolulbul, cunoscut sub denumirea de corm este caracteristic multor plante (frezia, brânduşa, monbreţia, etc), din Familia
Iridaceae. Durata de viaţă a acestuia este un an. Pe suprafeţa lui se află unul până la 3-4 muguri, din care iau naştere frunzele şi tulpinile aeriene.
- frunzele, sunt sesile, liniare sau lanceolate, ascuţite la vârf.
- inflorescenţa =spic, alcătuit din 6-20 flori, în formă de pâlnie, cu marginea dreaptă, ondulată sau franjurată. Înălţimea tulpinilor florale
variază între 50-150 cm, în funcţie de soi.
2. Gladiolus communis L. –are dimensiuni mai mici, (40-50 cm înălţime), florile roşu-portocaliu sau roz-violet, înfloreşte mai devreme,
iar cormii pot fii plantaţi de toamna.
3. Gladiolus primulinus Baker, prezintă o tulpină florală graţioasă, înaltă până la 1 m şi 3-5 flori galbene, dispuse spaţial pe tijă. Sub
numele de Maid of the mist (zâna ceţii) este foarte apreciată în Anglia şi SUA.
4. Gladiolus x colvilei hort, este un hibris (G. cardinalis x G. tristis concolor) realizat în 1823 de colville, horticultor englez. Aceasta este
forma horticolă cea mai veche. Face parte din catese menţin de peste 20 de ani în grupa primelor 10 soiuri cele mai goria gladiolelor pitice şi se
distinge prin tije floarle flexibile, florile cu petale ascuţite, macule aglbene, alungite pe cele 3 segmente inferioare şi formarea de mai multe tije florale
de un un singur corm. Este excelentă pentru cultura forţată. Alte specii cultivate, în special, în seră sunt: G. tubergii, G. ramosus.
- Soiurile de gladiole sunt apreciate în cultură pentru: precocitatea de a înflori, mărimea şi culoarea florilor, lungimea tulpinii florale,
lungimea inflorescenţei, numărul de boboci în inflorescenţă, numărul de flori deschise simultan, rezistenţa plantelor şi cormilor la boli şi dăunători,
numărul florilor care se deschid pe tulpină, rezistenţa florilor în apă.
- francezii apreciază florile unicolore, englezii pe cele bicolore, americanii solicită mai mult florile galbene şi violet, iar românii vând
gladiola prin soiul Oscar, cu flori roşii şi planta foarte viguroasă.
- soiurile Peter Pears, Spic and Span, White Friendship, Priscille, Hutting Song, Mascagni, se menţin de peste 20 de ani în grupa primelor
10 soiuri, cele mai cultivate în lume.
- Obiectivele urmărite în selecţia şi crearea de soiuri noi de gladiole sunt diferite în funcţie de interese.
- producătorii de flori apreciază: garantarea producţiei, lungimea perioadei de înflorire, uşurinţa la condiţionare.
- distribuitorul şi floristul evaluează: soliditatea prinderii bobocului de tijă, dificultăşiile condiţionării, ţinuta în vas, aptitudinea la
conservarea prin frig.
- caracterele dorite sunt legate de valoarea decorativă, uşurinţa culturii, aptitudinea la înflorire, iarna; iar obiectivele prioritare sunt:
reducerea sensibilităţii la lumină, ceea se presupune introducerea de gene noi; diversificarea şi reînoirea gamei sortimentale prin culoare, formă,
eventual parfum; scăderea senssibilităţii la boli (în special la fusarioză).
- deosebit de apreciate sunt gladiolele cu tulpinile şi florile mult mai mici decât cele obişnuite. Ele sunt creaţii recente şi se numesc
gladioline. Acestea se pretează mai bine la cultura forţată, datorită faptului că suportă bine lumina slabă din timpul iernii şi temperaturile scăzute,
noaptea (se mulţumesc numai cu 80 C), densitatea la plantare poate fi mare (100 cormi/m2 ), fiecare corm produce 1-2 flori, florile se păstrează foarte
bine în apă şi au o ţinută excelentă.
- gladiola este o plantă de zi lungă, la care formarea şi dezvoltarea florilor are loc după plantarea cormilor.
- înfloreşte vara, în locuri bine luminate şi însorite; nu rezistă la frig, iar cormii nu rezistă la temperaturi mia scăzute de -1, -20 C, pentru
care motiv se scot toamna din pământ şi se replantează în primăvara următoare.
- tuberobulbii şi tuberobulbilii se păstrează iarna, în depozite la t = 7-100 C şi U = 60-70 %.
- pentru creştere şi înflorire, gladiola are nevoie de multă căldură (10-120 C în sol, pentru răsărire şi cel puţin 16-180 C în aer, pentru
creştere şi înflorire).
- solul să fie bogat în humus, permeabil, PH = 6.5-7, terenurile luto-nisipoase şi aluvionare sunt dintre cele mai bune.
- gladiola nu se cultivă mai mulţi ani pe acelaşi loc.
- gladiola solicită multă apă, irigarea culturii este obligatorie.
Materialul săditor
- cormii folosiţi la plantare pentru loturile florifere este recomandat să fie de mărime mijlocie (8-14 cm diametru), de formă mai mult
sferică decât aplatizată, cu o culoare specifică soiului şi perfect sănătoşi.
- tuberobulbul de gladiolă se reînoieşte cu fiecare ciclu de vegetaţie şi înflorire; ce se plantează primăvara în pământ este înlocuit de alţi
tuberobulbi, care rezultă din tuberizarea bazei tulpinilor florale. La rândul lor, tuberobulbii nou formaţi au la baza lor, aşa zisul „puiet” de dimensiuni
mici, cel mai adesea cu ø sub 1cm.
- odată cu creşterea noii plante, vechiul corm moare (se atrofiază), el este consumat de creşterile vegetative şi florale.
- formarea tuberobulbilor are loc la aproximativ 80-100 zile de la plantare, şi sunt capabili să înflorească în al doilea sau al treilea an de
cultură.
- maturarea noilor tuberculi are loc, însă, după 45-60 zile de la terminarea înfloririi.
- la maturitate cormii sunt înveliţi în câteva membrane de culoare brună, aurie sau roşcată, în funcţie de soi.
Cultura gladiolei în seră
- forţarea plantelor de gladiole pentru a înflori în extrasezon, se face cu scopul de a lărgi sortimentul culturilor de seră şi de a acoperi o
parte din cerinţele mari de flori tăiate din anotimpurile reci.
Alegerea soiurilor
- pentru cultura forţată se vor alege soiurile din grupele timpurii şi semitimpurii, deci cu o perioadă mai scurtă de la plantare până la
înflorire (70-80 zile), cu sensibilitate redusă faţă de intensitatea luminii, cu florile colorate în nuanţe vii; cu rezistenţă sporită la boli şi dăunători.
- pregătirea materialului săditor
- se folosesc cormi cu mărimea de 12-14 cm în circumferinţă; suprafaţa tegumentului trebuie să fie netedă şi lucioasă, iar frunzele şi
rpdpcinile veci să se desprindă uşor.
- cormii sunt trataţi termic pentru forţarea înfloririi, tratamentele termice influenţează atât producţia de flori, cantitativ şi calitativ, cât mai
ales eşalonarea ei.
- Înfiinţarea culturii
- epaoca optimă de plantare a tuberobulbilor este 10-20 ianuarie.
- solul trebuie să aibă temperatura cuprinsă între 10-120 C la adâncimea de 8-10 cm.
- distanşele de plantare, 20/10 cm, revenind 50 plante/m2.
- plantarea se face manual; cormii se plantează la adâncimea de 6 cm şi se acoperă cu un strat de 3-5 cm de pământ.
- pentru înflorire, plantele au nevoie de multă lumină şi căldură. În ianuarie-februarie, temperatura necesară să se situeze între 10-120 C
pentru răsărire, pentru creştere 15-160 C iar pentru înflorire 170 C.
- este foarte important ca pa de irigare să nu fie prea rece.
Lucrările de îngrijire
- afânarea solului; instalarea sistemului de susţinere – prima plasă se instalează la cca 50 cm faţă de sol.
- aplicarea de îngrăşăminte – gladiola fiind mare consumatoare de hrană.
Recoltarea florilor.
- momentul optim de recoltare al florilor de gladiole este la semideschiderea primei flori din inflorescenţă.
Cultura gladiolei în solarii şi seră-solariu
- producerea florilor de gladiole poate fi făcută şi în spaţii protejate neîncălzite artificial, de tipul solarilor sau serei-solariu.
- plantarea cormilor se face pe straturi cu lăţimea de 120 cm; 5 rânduri pe strat, distanţate la 25 cm; iar pe rând 10-15 cm distanţă,
adâncimea de 10-12 cm.
- epoca de înfiinţare a culturii este luna martie.
- lucrările de îngrijire sunt aceleaşi.
- înflorirea se produce către sfârşitul lunii mai- prima parte a lunii iunie.
- se folosesc soiuri timpurii sau semitimpurii precum: Regina Olandei, Eurovision, White Friendship, Friendship.
GENUL TULIPA – FAM: LILIACEAE, laleaua

Etimologie: numele ştiinţific şi popular al acestei specii sunt de origine persană. Tulipa vine de la tulben (turban), ca aluzie la asemănarea
cupei florale cu turbanele; iar lalea de la lale, denumire dată de poetul persan Hafiz (sec. Xiv).
Origine – regiunea muntoasă a Asiei Mici este considerată teritoriul natal al lalelelor.
- laleaua este în primul rând o floare de grădină, dar care se cultivă, astăzi foarte mult în spaţii protejate, pentru obţinerea florilor în
sezonul de iarnă – începutul primăverii.
- ca dovezi a importanţei ce se acordă acestei plante, în Olanda funcţionează o serie de instituţii şi activităţi de notorietate mondială.
- Olanda produce peste 70 % din din producţia mondială de bulbi la această specie. Aici, funcţionează o secţie de Bulbicultură a
Universităţii Agronomice din Wageningen, Centrul Internaţional de Bulbicultură, Asociaţia Regală Generală a Bulbicultorilor, Asociaţia Olandeză a
Exportatorilor de Bulbi, Bursa Bulbilor, etc.
La Limmen a fost înfiinţat muzeul HORTUS BULBORUM, unde sunt adunate specii şi cultivaruri de plante bulboase, iar în 1949 s-a
înfiinţat în parcul KEUKENHOF, la iniţiativa bulbicultorilor din regiunea Lisse, o mare expoziţie de plante bulboase, unde vedete sunt lalelele.
- anual, pe o suprafaţă de 28 ha sunt plantaţi 6-7 milioane de bulbi; perioadele de vizitare sunt: 15 aprilie-30 mai (lalele), aprilie (narcise),
15-30 aprilie (zambile), mai-iunie (crini).
- în România, se pare că lalelele au fost aduse din Turcia. O contribuţie importantă la dezvoltarea acestei culturi, la noi în ţără, a avut-
oLaboratorul de Floricultură Eforie Nord, unde a activat Ing. Elena Bâtlan, cea care a reuşit să adune cel mai mare număr de soiuri (peste 200). Cu
bulbii produşi la Eforie Nord, s-a iniţiat Expoziţia „Simfonia lalelelor”, la Piteşti.
1. Tulipa gesneriana, este specia care a oferit cele mai multe cultivaruri.
- bulbul plantei este de formă ovală sau piriformă, este alcătuit din 2-6 tunici cărnoase, de culoare albă, prinse pe disc, plus una
pergamentoasă, cafenie ori gălbuie, care le protejează.
- discul (tulăina aplatizată), prezintă muguri, din care în urma proceselor de creştere şi dezvoltare, rezultă bulbi noi şi floarea care se
formează din mugurele din centrul bulbului.
- tulpina aeriană, aceeaşi cu tulpina florală, are înălţimea de 30-70 cm.
- frunzele, apar în număr de 2-6 şi sunt lipsite de peţioli; cele de la bază sunt mai mari, oval-lăţite, cu margine dreaptă sau uşor ondulată,
iar cele superioare (dinspre partea superioară a tulpinii) sunt mai mici şi înguste.
- floarea este asemănătoare unei cupe, de forme diferite: ovoidă, cilindrică, conică, globuloasă, etc., în funcţie de soi.
- învelişurile florale, numite tepale, sunt aşezate câte 3 în 2 cercuri, colorate diferit.
- anterele sunt foarte mari (în număr de 6), de culoare galbenă, brună, albastră sau neagră.
- gineceul, cu stigmatul trilobat şi franjurat, devine moale şi lipicios când floarea este matură, aptă pentru fecundare.
- fructul = capsulă trimuchiată, triloculară şi multispermă.
- seminţele = monocotile, mari, turtite, de culoare cafenie sau gălbuie, aşezate în fruct ca monezile într-un fişic.

- laleaua este o plantă perenă, la care bulbii se înmulţesc anual din mugurii vegetativi aflaţi pe disc, câte unul la subsoarea fiecărei tunici.
- inducerea şi formarea mugurelui floral are loc vara precedentă înfloririi, în timpul repausului de vară al bulbilor.
- condiţiile optime pentru desfăşurarea acestor procese de morfogeneză sunt: acumulările maxime de substanţe nutritive în bulb, exprimate
prin mărimea bulbului şi nivelul temperaturii (20-230 C), pe parcursul a 50-60 de zile.
- pentru evoluţia (creşterea normală a mugurelui floral), bulbul trebuie să beneficieze de o perioadă de frig, de cel puţin 12-14 săptămâni.
Frigul, de fapt, este factorul care întrerupe repausul din timpul verii, datorat căldurii ţi umidităţii scăzute.
- înflorirea la lalele are loc primăvara, când cultura se face afară, sau din noiembrie până-n martie, în cazul culturilor protejate (în sere,
solarii, etc) sau forţate.
- apa este al doilea factor important în viaţa plantelor de lalele. Insuficienţa umidităţii în sol determină o creştere redusă a tijelor florale.
- faţă de sol şi substratul de cultură, laleaua nu manifestă exigenţe speciale în cadrul culturilor forţate. Creşterea florii este asigurată, mai
ales de rzervele de hrană acumulate în bulb.
Tratamente termice aplicate bulbilor
- supunerea bulbilor, în timpul păstrării, la tratamente cu temperaturi diferite, este necesară pentru asigurarea condiţiilor optime de inducţie
florală, iar pe de altă parte, în satisfacerea cerinţelor speciei faţă de o perioadă de frig.
- procesele care conduc la formarea florilor în interiorul bulbilor, se desfăşoară numai la temperatură ridicată.
- temperatura necesară diferenţirii florii este în jur de 200 C (numai în cazul bulbilor depozitaţi), cei aflaţi în teren trec natural prin
temperatura necesară diferenţierii.
- după terminarea diferenţierii florii, este necesară o perioadă de frig (prerăcire) pentru a favoriza creşterea rapidă a tulpinilor florale şi
calitatea cupelor florale. Prerăcirea se face la temperatura de 50 C, 20 C sau -10 C, pe o durată de 7-12 săptămâni.
Supunerea bulbilor la temperaturi mai ridicate (340 C timp de 7 zile), imediat după recoltare, devansează înflorirea cu cca 8 zile faţă de
bulbii depozitaţi la 200 C, dar tulpinile sunt mai scurte şi florile mai mici.
Tehnici de cultură pentru producerea florilor
- laleaua se pretează la soluţii tehnologice dintre cele mai diferite, care asigură eşalonarea producţiei de flori pe o perioadă de timp, cu
mult mai mare în raport cu sezonul normal de înflorire.
- astfel, la florile obţinute în cultură de câmp, pot fi adăugate cele realizate în cultura forţată, de seră, în adăposturi din material plastic şi în
răsadniţe.
Boli şi dăunători
- locul I îl ocupă putregaiurile, provocate de diferite ciuperci şi bacterii, care fac pagube mari în timpul păstrării bulbilor.
- mucegaiul cenuşiu al lalelelor – este produs de Botrytis tulipae şi atacă frecvent culturile de lalele, atacă toate organele. Se manifestă la
început ca pete circulare, galbene-brunii, adâncite sau cenuşii-albicioase, acoperite cu mucegai cenuşiu, pe frunze şi tulpini.
- putregaiul bulbilor de lalea, (boala cu scleroţi )- apare ca urmare a atacului ciupercii Sclerotinia tuliparum – se manifestă prin apariţia
unei zone moi la baza tulpinii, la locul de ieşire din bulb.
- putregaiul uscat al bulbilor (fusarioza lalelelor) – este provocat de agentul patogen Fusarium oxysporum – începe de la baza bulbului
până spre colet. Frunzele se colorează în violet.
- căldura şi umezeala, în cultură, dar şi-n depozite, sunt favorabile dezvoltării ciupercii.
- putrezirea coletului şi căderea plantei, provocată de ciuperca Pythium de baryanum, se manifestă prin brunificarea şi înegrirea ţesuturilor
în zona coletului.
- virozele lalelelor (striaţia lalelelor) – boala se manifestă în cursul perioadei de vegetaţie şi determină împestriţarea lalelelor, mai ales la
soiurile de culori mai aprinse (roşu, violet, cafeniu, etc).
Dăunătorii – afidele de frunze, care atacă frunzele şi bobocii florali; păianjenul de rădăcină (Rhizoglyphus echinopus)- atacă rădăcinile şi
bulbii lalelelor; păianjenul bulboaselor (Tassonemus laticeps) – atacă frecvent bulbii de lalele, narcise, zambile; nematodul tulpinilor şi bulbilor
(Ditylenchus dipsaci) – este un vierme microscopic, iar atacul se manifestă printr-o umflare a frunzelor de la bază, care se acoperă apoi cu pete
galbene, transparente.
PLANTE PERENE BULBOASE SEMIRUSTICE

1. ANEMONE L – FAM: RANUNCULACEAE, floarea Paştilor, floarea vântului
1. Anemone coronaria L – este singura specie cultivată în seră pentru producerea de flori. Genul Anemone cuprinde multe alte specii
specifice decorului natural al grădinilor. Denumirea populară de floarea vântului provine de la faptul că seminţele sunt uşor spulberate de către vânt,
datorită perişorilor moi care îmbracă (acoperă) seminţele.
- planta prezintă în pământ o formaţiune tuberoasă, aplatizată, de culoare negricioasă, numită „patte” în limbajul de specialitate. Acest
organ asigură perenitatea plantei şi înmulţirea ei, atunci când se apelează la divizarea lui.
- frunzele sunt peţiolate, cu limbul palmatfidat, formează o tufă la nivelul suprafeţei solului. Din mijlocul frunzişului ţâşnesc tulpinile
florale, înalte de 20-30 cm, în număr de 8-10 fire/plantă. Fiecare dintre ele poartă în vârf o floare care poate fi: simpă, alcătuită din 6-8 petale, cu
aspect de lalea sau mac, ori involtă (bătută sau dublă), cu mai multe rânduri de petale; culorile predominante sunt: roşu, alb, albastru, etc.
- staminele sunt lungi, de culoare neagră, ele contrastează puternic şi plăcut cu petalele.
- imediat sub floarese află aşa zisul „guleraş”format din frunze sesile, frumos sectate pe margine.
Principalele tipuri şi cultivaruri sunt:
1. De Caene – cu flori simple, precocitate bună, vigoare mare, culori diferite: Hollandia (cu flori roz); Mona Lisa ( cu flori albe, mov,
albastre); Sylphid (cu flori violet).
2. St. Brigitte - flori involte, culori diferite: Admiral (cu flori roz închis); Lord Leutenant (flori albastre); Monteverest (cu flori albe).
3. Flore pleno – flori involte, culori diferite.
4. Chrysanthemiflora – flori involte, culori diferite.
Origine: regiunile montane ale bazinului mediteranian.
- anemona este o plantă perenă, ale cărei patte necesită o perioadă de repaus destul de îndelungată, 4-5 luni.
-repausul poate fi prelungit până la 1-1.5 ani. Scurtarea repausului, însă, influenţează negativ cantitatea şi calitatea florilor.
- după ce plantele înfloresc şi îşi încheie vegetaţia nu se mai udă, dacă tuberculi rămân în pământ. Mai bine este însă, să se scoată afară şi
să se păstreze în depozite, după o prealabilă stratificare, în turbă sau pământ de frunze, până în momentul replantării lor pentru un nou ciclu de
creştere şi înflorire.
- cultivată în condiţii naturale, dacă plantarea are loc toamna, înflorirea va fi timpurie, în primăvara următoare, dar există pericolul
distrugerii tuberculilor datorită frigului asociat cu umezeala excesivă din timpul iernii.
- atât partea subterană cât şi frunzele sunt foarte sensibile la ger.
- dacă plantarea se face primăvara (februarie-martie), înflorirea va avea loc în aprilie-mai, când dispare pericolul pieirii tuberculilor,
datorită gerului.
- dar anemona se cultivă mult în spaţii cu posibilităţi de încălzire.
- pretinde soluri revene, bogate în humus, nisipoase, foarte bine drenate, cu pH acid, fără exces de săruri.
- nu suportă uscăciunea şi căldura multă, pentru care motive planta intră în repaus vara.
- iubeşte lumina care favorizează intensificarea culorilor. În cultura de seră, lumina trebuie să fie maximă, iarna. Formarea bobocilor
florali depinde foarte mult de lumină.
- faţă de căldură, are pretenţii moderate, temperatura optimă pentru creştere este de 8-100 C, iar pentru înflorire 14-150 C. Excesul de
căldură peste 15-160 C, face să scadă numărul de flori/plantă.
- anemonele sunt sensibile la temperaturile scăzute de durată, asociate cu umiditate mare.
- seminţele se folosesc la obţinerea tuberculilor (patte) care vor servi ca material săditor la înfiinţarea culturilor florifere.
- înainte de a fi semănate, seminţele sunt frecate cu nisip, pentru a le elibera o parte din perişorii care le înfăşoară.
- semănatul se face către sfârşitul verii, în lădiţe sau în răsadniţe reci, într-un pământ foarte afânat (pământ de frunze + mraniţă + nisip). Se
seamănă rar, pentru că răsadul nu suportă repicarea. Iarna, răsadul se protejează, iar primăvara se plantează afară, pe brazde.
- când frunzele încep să se îngălbenească este semnalul că planta se pregăteşte de repaus şi atunci se întrerupe fertilizarea şi se răreşte şi
apoi întrrupe de tot udarea. În iulie are loc repausul.
- tuberculii se scot din pământ şi se depozitează în încăperi răcoroase şi uscate.
- producerea tuberculilor de anemone se poate realiza şi prin semănare primăvara (februarie-martie), în răsadniţe.
- lucrările de îngrijire sunt cele obişnuite (fertilizare, udare, protecţie fitosanitara, etc).
- anemona poate fi înmulţită şi prin divizarea tuberculului, dar metoda este rar folosită şi numai de către amatori. Secţionarea în 2-4
fragmente se execută la înfiinţarea culturii.
Producerea florilor în spaţii protejate
- cultura forţată a anemonelor se practică în seră ori răsadniţe cu posibilităţi de încălzire iarna.
- planatrea tuberculilor se face toamna (octombrie-noiembrie) ori spre sfârşitul iernii, în prima decadă a lunii februarie.
- tuberculii se menţin în apă, 1-2 zile la temperatura camerei. Plantarea în seră se face pe straturi, la distanţa de 25-30 cm/10-12 cm,
revenind 20-26 buc/m2..
- tuberculii, înainte de plantare se dezinfecteazăcu Captan 0.8 % sau alt fungicid sau se tratează termic, prin scufundarea tuberculului în
apă caldă la 47.50 C, timp de o oră, pentru a preveni atacul bolii numită „Frisure” (frizură sau coafură) provocată de ciuperca Colletotrichum
acuatum.
- prin plantări eşalonate, se pot obţine flori din decembrie până-n aprilie-mai.
- lumina este factorul care limitează formarea bobocilor florali.
- momentul optim de recoltare al florilor este în faza de boboc colorat şi desprinderea coleretei(guleraşului de frunze) de boboc.
Recoltarea se face prin tăiere, rar prin smulgere, deoarece este afectat mugurele vecin de la baza tulpinii florale.
CANNA L- FAM: CANNACEAE, CANA.

Etimologie: numele vine de la cuvântul latinesc „canna” – ţeavă, cu aluzie la forma florilor.
- genul CANNA, originar din zonele tropicale şi subtropicale ale Americii, cuprind cca 50 de specii, unele fiind folosite în zonele de
origine ca plante comestibile.
1. Canna indica L – originară din America centrală; are în sol un rizom puternic, cărnos, din care provine tija florală, neramificată, înaltă
de 60-170 cm.
- frunzele sunt mari, alterne, oval-lanceolate, sesile sau scurt peţiolate, verzi.
- florile sunt grupate într-un spic, uşor curbat, sunt solitare sau câte două la subsoarea unei bractee. Florile, în formă de pâlnie, au culoare
roşie sau nuanţe de galben.
- înfloreşte din iunie, până toamna târziu. În cultură se întâlnesc numeroşi hibrizi ce diferă prin mărime, formă şi culoare a frunzelor şi
florilor. Se mai cunosc speciile care au stat şi la baza speciei cultivate, Canna discolor, Canna liliflora, Canna cocinea.
Cerinţe ecologice
- preferă solurile bogate, afânate, locuri expuse la soare, ferite de curenţi.
Cultura canei
- se înmulţeşte prin seminţe, în lucrările de ameliorare. Metoda obişnuită de înmulţire este diviziunea rizomilor.
- toamna, la căderea brumelor, se înlătură tulpinile, scurtându-se la 10-15 cm deasupra solului, se scot rizomii din pământ, se curăţă, iar
după zvântare se stratifică în turbă sau nisip, la temeperatura de 4-100 C.
- în februarie-martie, se scot din depozite şi se fragmentează în porţiuni de 2-3 muguri – porţiunile se pudrează cu cărbune vegetal, după
care se plantează în ghivece sau lădiţe, în sere temperate.
- plantarea la loc definitiv, se face în mai, după călirea plantelor, la distanţe de 50-70 cm,
POLYANTHES – FAM: AMARYLLIDACEAE – tuberoze, chiparoase.

- sunt identificate 10-15 specii ale genului, originare din Mexic; în cultură se întâlneşte o singură specie şi anume:
Polyanthes tuberosa L – plantă perenă, semirustică, are în sol un rizom scurt, cărnos, care pe partea inferioară are rădăcini, iar pe partea
superioară un bulb ovoid, înconjurat de numeroşi bulbili. Florifer este numai bulbul central dacă are diametrul de cel puţin 1.5-2 cm.
- frunzele sunt lungi, liniare, dispuse în rozetă.
- florile, cu corola tubulară, cu diviziuni cărnoase, rasfrânte în afară, de culoare alb sau crem, cu un parfum suav, sunt dispuse în
inflorescenţe de tip racem, de 15-20 cm lungime, pe o tulpină florală puternică, de 80-100 cm.
- bulbii principali nu înfloresc toţi în acelaşi an, ci numai în proporţie de 25-50 %.
Cerinţe ecologice
- este o plantă pretenţioasă, care necesită un sol uşor, permeabil, bogat, cu reacţie neutră. Administrarea masivă de îngrăşăminte organice
bine descompuse, influenţează pozitiv producţia de flori.
- are nevoie de temperaturi de 18 0 C noaptea (minime) şi 220 C ziua.
Cultura tuberozei
- tuberozele se înmulţesc vegetativ prin separarea bulbilor şi plantarea lor în pepiniere, pentru dezvoltarea lor la dimensiunile
corespunzătoare înfloritului.
- bulbii floriferi, mai mari de 2.5-3 cm în diametru, se plantează primăvara, într-un teren bine pregătit.
- momentul plantării se consideră atunci când temperatura în sol depăşeşte 100 C. Pentru devansarea culturii, bulbii se pot forţa în luna
martie, în ghivece de 5-7 cm, iar plantarea la loc definitiv se face după 15 mai, nu înainte ca plantele să se călească.
- distanţele de plantare = 40/18-20 cm iar adâncimea de 10 cm.
- lucrările de îngrijire: afânarea solului, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor, etc.
- tuberozele se folosesc pentru flori tăiate, fiind foarte apreciate.
- se recoltează când jumătate din florile inflorescenţei sunt deschise.
HYACINTHUS L – FAM: LILIACEAE – zambila, Giuvaerul Orientului.

Etimologie: în greacă, „hyakintos” = giuvaer, piatră preţioasă.
Origine: Orientul Apropiat, partea de răsărit a spaţiului mediteranian.
- în Europa, planta a fost introdusă în sec. al XVI-lea, olandezii fiind primii care au cultivat-o. Tot ei au obţinut primele soiuri cu flori
involte, încă din anul 1612.
1. Hyacinthus orientalis L – planta prezintă în pământ un bulb sferic, tunicat, acoperit de o foiţă membranoasă, subţire, colorată diferit,
galben, albastru, violet, alb, în funcţie de soi, între culoarea acesteia şi cea a florilor există o relaţie pozitivă.
- frunzele sunt lineare, colorate verde intens.
- florile, pedicelate, sunt aşezate câte 5-20 într-o inflorescenţă racemoasă, susţinută de o tulpină (tijă) groasă, suculentă, înaltă de cca 10-20
cm.
- floarea în sine, este de tip campanulat, divers colorată în nuanţe de roz, violet, roşu, albastru, alb, galben şi puternic şi plăcut parfumată.
- soiurile cultivate astăzi, cu deosebire cele olandeze, sunt caracterizate prin inflorescenţe mari, purtătoare a mai multor flori (până la 40-
40) simple sau involte, pe ansamblu, inflorescenţa căpătând forma cilindrică.
Soiuri: cu flori roz: Anna Marie; cu flri albe – White Peare; cu flori oranj – Gipsy Queen; cu flori albastre –Bismarck, Blue Delfi; cu flori
violet -Violet Peare.
- zambila este planta perenă, a cărei perenitate este asigurată de bulb. Bulbul de zambilă este peren, compus din 10-20 tunici, aşezate strâns
pe disc, din care 5-10 sunt în vârstă de 2 ani, iar restul de un an.
- anual are loc procesul de reînnoire a tunicilor care compun bulbul. Epuizarea acestora are loc în sens invers, din centrul bulbului spre
exterior.
- în perioada înfloririi şi în timp, după trecerea florilor, se formează pe disc, la subsoarea tunicilor, unul sau mai mulţi muguri, din care se
vor dezvolta bulbi noi.
- mugurele floral se formează vara, pe parcursul a 2-3 luni, în timpul repausului bulbilor. Temperatura optimă a diferenţierii florii este de
peste 180 C; sub 8-100 C, acest proces se desfăşoară lent sau se poate opri complet.
- în condiţii naturale, planta înfloreşte primăvara, în lunile martie-aprilie-mai.
- bulbii sunt în repaus, vara şi rezistă bine afară peste iarnă.
- zambila are nevoie de multă lumină (locuri bine însorite) şi un pământ uşor, permeabil, bogat în humus.
Producerea bulbilor
- bulbii reprezintă materialul pentru înmulţire, Olanda fiind ţara cu cea mai mare producţie de bulbi.
- are capacitate redusă de formare a bulbilor, iar aceştia au un ritm lent de creştere, având nevoie de 2-4 ani de cultură pentru a deveni
capabili să înflorească.
- pentru a stimula formarea bulbilor noi, se aplică incizii în bulbii materni şi anume: crestarea discului şi escavarea (scobirea) discului.
Această operaţie are loc, după ce bulbii se scot din pământ (la începutul verii), se curăţă de resturile de pământ, frunze şi rădăcini uscate, se
dezinfectează într-o soluţie de permanganat de potasiu 1 %, timp de 15 minute, după care se usucă.
1. crestarea în cruce a discului bulbului cu detaşarea unei porţiuni de ţesut de 1-2 mm în profunzimea şi lăţimea secţiunilor făcute.
2. scobirea discului bulbului până la distrugerea mugurelui floral central.
- aceste incizii stimulează formarea mugurilor adventivi, în dreptul secţiunilor făcute, muguri care vor da bulbi noi în număr mare
comparativ cu cei neincizaţi.
- dintre cele 2 incizii, scobirea dă un număr mai mare de bulbi (20-30) dar necesită 3 ani de creştere a lor.
- scoaterea bulbilor din teren se poate face în fiecare an dar mai bine la 2-3 ani o data, în luna când 80 % din frunze sunt uscate.
- la unele soiuri s-a încercat şi înmulţirea prin butaşi de frunze şi din pedunculi florali, recoltaţi în momentul înfloririi plantelor, cu
rezultate satisfăcătoare.
Bolile zambilei
1. Boala galbenă (Xanthonomas hyacinthus) –face pagube la depozitarea bulbilor; infecţia se transmite prin sol, apă, rănirea bulbilor.
2. Putregaiul negru (răpciuga neagră a zambilei), provocată de Sclerotinia bulborum, face pagube mari în anii ploioşi şi răcoroşi.
3. Putregaiul bacterian al bulbilor (Erwinia carotovora) – se manifestă în depozite şi câmp, umiditatea ridicată favorizează boala.
4. Rugina (Uromyces scillarum) –atacă atât planta cât şi bulbii.
5. Mozaicul zambilei (Hyacinth mozaic virus).
IRIS – FAM: IRIDACEAE –iris, stânjenel.

- este o plantă floricolă remarcabilă prin formele şi culorile sale, adesea prin parfumul plăcut şi prin frumuseţea sa.
Particularităţi morfologice şi biologice
- planta de iris prezintă în pământ rizomi sau bulbi, din care pornesc frunzele ca nişte săbii şi tulpinile florale, ce poartă în vârf una sau mai
multe flori.
- floarea este un periant alcătuit din 3 foliole petaloide, orientate în sus sau recurbate spre centrul ei, formând un fel de boltă şi altele 3,
situate la exterior şi răsfrânte în afară.
- înflorirea are loc primăvara sau vara.
- rizomul, este cărnos, aproape în permanentă stare activă. El ăşi păstrează frunzele verzi, chiar şi iarna. Creşterea lui este apicală şi
centrifugă, în cadrul tufei. Pe rizomii bătrâni nu se formează muguri, iar cu timpul, mijlocul tufei se degarniseşte de frunze şi flori, producându-se aşa
zisa „chelie a plantei”.
- bulbul, este tunicat, de dimensiuni relativ mici (6-8 cm perimetrul bulbului floral), asemănător ca formă (sferic-piriform) celui de lalea.
- anual are loc reînoirea completă a bulbului. Necesită un repaus profund, vara, pentru a fi capabil să diferenţieze muguri floriferi.
- căldura şi cantitatea de substanţe nutritive acumulate în tunicile bulbului sunt factori determinanţi ai procesului de iniţiere şi dezvoltare a
florilor.
- în cultura forţată se folosesc specii cu bulbi.
Exigenţe ecologice
- irişii sunt, în general, plante puţin exigente; au rezistenţă bună la frig.
- speciile cu bulbi, necesită uneori, mulcirea cu frunze, pentru a le proteja de gerurile prea aspre.
- necesită apă multă la înflorire, sunt specii de lumină, dar unele tolerează bine şi umbra.
Speciile cu bulbi – majoritatea irişilor bulboşi sunt cunoscuţi ca irişi olandezi, spanilo ori englezeşti. Ei înfloresc normal către sfârşitul
primăverii-începutul verii.
1. Iris hollandica – grupează un număr mare de hibrizi rezultaţi din încrucişarea speciei Iris xiphium praecox cu Iris tingitana şi Iris
lusitanica.
- bulbul este relativ mic, de culoare galben brun, cu durata de viaţă de 1 an.
- tulpina florală este dreaptă, înaltă de 40-50 cm, ascunsă de tecile frunzelor.
- frunzele sunt lungi, lineare, caniculate, ascuţite, glauce.
- floarea este terminală, mare, parfumată, colorată în diferite nuanţe de albastru, galben, violet şi alb.
2. Iris xiphiun (syn. I. Hispanica) – originar din Spania şi Nordul Africii.
- are frunze liniare, iar florile sunt parfumate, cu tepale mai înguste, albastru deschis, galben sau alb, la culoare.
3. Iris magnifica – plantă înaltă (30-60 cm) şi robustă, are numeroase frunze, late, strălucitoare, flori mari (6-8 cm, în diametru), de
culoare lila deschis cu pete galbene la baza tepalelor externe.
4. Iris reticulata, măsoară 5-10 cm înălţime, la înflorire. Florile, discret parfumate, de un albastru violet, cu dungi oranj pe tepalele
exterioare. Este foarte recomandat pentru rocării şi borduri înguste.
Producerea bulbilor
-la I. hollandica, specia cu bulbi, ce mai cultivată, cultura în câmp sau în grădină, se face atât pentru producerea de flori, cât mai ales
pentru obţinerea bulbilor, ce vor fi folosiţi apoi, în culturile de seră.
- bulbii sunt produşi de la olandezi, la noi cei care produc importă bulbii. Pentru o dezvoltare bună a bulbilor, bobocii florali nu se lasă să
înflorească într-o cultură producătoare de bulbi.
Cultura în seră a irisului
- se practică în special, pentru I. hollandica, pentru producerea de flori tăiate şi la I reticulata +şi I. danfordial, pentru valorificarea ca
plante la ghivece.
- soiurile care dau rezultate bune la culturile în extrasezonul normal sunt: Apollo, Blue Magic, Ideal, Telstar.
- în funcţie de capacitatea de a înflori în anumite perioade, soiurile pot fi casificate în:
1. soiuri cu înflorire în decembei şi ianuarie – soiuri foarte precoce (cultură de sră).
2. soiuri cu înflorire în februarie-aprilie – soiuri precoce (cultură de seră).
3. soiuri cu înflorire în mai-iunie – soiuri cu înflorire normală (cultură afară , dar şi în seră).
4. soiuri cu înflorire în august-octombrie – soiuri tardive (cultură afară dar şi în seră).
- calibrul minim al bulbului să fie între 6-9 cm; este necesar tratarea termică a bulbilor, de la scoaterea din pământ şi până la plantare. În
iulie (la recoltare), bulbii au meristemul apical vegetativ, iar pentru a diferenţia floarea care să fie capabilă să crească normal, până la faza de înflorire,
au nevoie să treacă printr-o succesiune de temperaturi foarte ridicate-scăzute-ridicate.
- la scoaterea din pământ, se ţin la 320 C, 10 zile, apoi 2-4 săptămâni, la 170 C, urmate de 6 săptămâni la 9-100 C, apoi se plantează în seră
la 130 C.
- culturile mai solicitate sunt cele cu perioada de înflorire din ianuarie până-n iunie.
- epoca de plantare – orice perioadă din an, cu deosebire în intervalul octombrie-decembrie pentru culturile cu devansarea înfloririi şi în
ianuarie-mai şi septembrie, pentru cele tardice şi foarte tardive.
- plantarea se face direct în solul serei, sau în lădiţe. La plantarea în iarnă-primăvară (ianuarie-aprilie), bulbii se îngropă superficial (vârful
bulbului să se situeze la 2-3 cm sub nivelul suprafeţei solului); iar dacă se plantează în lunile călduroase, aceştia se plantează mai adânc (să fie
acoperit cu 5-7 cm de pământ).
- căldura şi lumina din seră sunt factorii esenţiali de care depinde înflorirea. Iarna, temperatura trebuie să fie maxim 13-150 C.
- irisul olandez necesită lumină multă, mai ales ca intensitate.; perioada cea mai critică este în ultimele 4-6 săptămâni când butonul floral
se identifică la aproximativ 1 cm lungime.
Recoltarea florilor
- momentul (stadiul de creştere al florii) ales pentru recoltare este foarte important pentru calitatea şi durata florilor tăiate.
- când se recoltează toamna şi iarna, culoarea bobocului se arată de 4-5 cm lungime, iar vara la numai 1.5 cm.
Boli şi dăunători
- Fusarioza sau putrezirea acidă (Fusarium oxysporum).
- Putrezirea cenuşie (Penycillium corymbiferum).
- Putrezirea bazei tulpinii (Rhizoctonia solani).
- iar dintre dăunători, tripşii.
PLANTE ANUALE, BIENALE ŞI PERENE DE GRĂDINĂ
PLANTE ANUALE
1. AGERATUM – FAM: COMPOSITAE, pufuleţi
- face parte din categoria plantelor folosite şi în mozaicuri datorită faptului că suportă bine tunderea.
Origine: Mexic şi Peru.
1. Ageratum mexicanum Sims (syn. A. houstonianum Mill.), creşte sub formă de tufă densă, compactă, înaltă de 20-30 cm.
- frunzele sunt mici, păroase, de formă ovală şi romboidală.
- florile sunt tipice compozitelor, dispuse în inflorescenţe capite mici, care la rândul lor sunt reunite în corimbe foarte dense. Culoarea
dominantă a florilor este albastru, sortimentul cuprinzând şi soiuri cu flori albe sau roz (soiul Fairy Pink).
Cerinţe ecologice
- în general, este o plantă puţin pretenţioasă la factorii de mediu. Preferă locuri însorite, expuse soarelui, din acest motiv are rezistenţă
bună la secetă, în schimb nu suportă frigul şi brumele. Excesul de azot şi apă prea multă determină creşteri vegetative puternice în detrimentul
înfloririi.
Tehnologia de cultură
- se înmulţeşte uşor prin seminţe şi butaşi de vârf de lăstar.
- semănatul se face primăvara devreme (februarie-martie), fie în sere fie în răsadniţe, iar răsărirea are loc la circa două săptămâni; pt
răsărire este necesară o temperatura de 18-200 C.
- când răsadurile au 2 frunze adevărate se repică în lădiţe, iar plantarea la ghivece se face când răsadul are 5-6 frunze adevărate.
- butăşirea are loc vara, cu butaşi recoltaţi de la plante mature, şi se pun la înrădăcinat, fie în nisip, fie în perlit, în sră sau răsadniţă, iar
după înrădăcinare se trec la ghivece, se păstrerază în seră, peste iarnă, la o temperatură cuprinsă între 12-140 C.
- atât rasurile cât şi plantele obţinute din butaşi, se ciupesc de 2-3 ori pentr a stimula lăstărirea şi a forma tufe compacte, bogate apoi în
flori.
- plantarea, afară, în teren se face în luna mai, când a trecut pericolul îngheţurilor, sau a brumelor târzii, la distanţe de 15-20 cm.
Utilizare.
- sunt folosite cu preponderenţă la alcătuirea mozaicurilor, a bordurilor florale din cadrul răndurilor şi platbandelor, şi chiar în pete florale.
2. BEGONIA – FAM: BEGONACEAE, begonie, gheaţă

- este una dintre cele mai cultivate flori de grădină, datorită multiplelor utilizări.
- ea decorează atât prin flori cât şi prin frunze şi fructe.
Origine: America de sud (Brazilia).
1. Begonia semperflorens Link. Et OTTO – este o plantă cu lăstari groşi, noduroşi.
- frunzele sunt oval cordiforme, lucioase, cu marginea uşor dinţată.
- florile sunt simple sau duble, grupate câte 5-10 în panicul;
- talia plantei este de 15-40 cm, în funcţie de soi. Înfloreşte continuu din mai şi până-n septembrie-octombrie.
Cerinţe ecologice
- begonia are nevoie de căldură multă, necesită sere calde sau temperate pentru producerea răsadurilor. Creşte şi înfloreşte bine la soare,
dar tolerează şi o oarecare umbră.
- soul trebuie să fie bogat în humus, cu capacitate bună de drenare, dar şi de reţinere a apei.
Tehnologia de cultură.
- semănatul se face în decembrie-ianuarie, deoarece răsadul are o creştere lentă
- seminţele sunt extrem de mici, şi din acest motiv nu se acoperă cu pământ, germinarea având loc la lumină, iar udarea seminţelor se face
prin infiltraţie.
- răsadurile se repică de 2-3 ori, în lădiţe, după care se plantează în ghivece.
- plantarea în teren se face la sfârşitul lunii aprilie şi până-n luna iunie, la distanţe de 15-20 cm.
- soiurile cu flori înalte se înmulţesc şi prin butaşi de lăstari.
Utilizare:
- begonia este frecvent folosită în amenajarea rondurilor, platbandelor, covoarelor floarel şi la ornamentarea jardinierelor din cadrul
ferestrelor, balcoanelor, teraselor.
3. ZINNIA – FAM: COMPOSITAE, cârciumărese

- este o plantă floricolă specifică grădinilor rustice, impunându-se în sortiment prin coloritul foarte viu, strălucitor.
Origine: Mexic
1. Zinnia elegans Jack. – planta este înaltă de 30-80 cm, cu multe ramificaţii, ce se desprind cu uşurinţă.
- frunzele sunt ovale, cordiforme, ascuţite la vârf, şi aspre la pipăit.
- florile sunt dives colorate, sunt simple sau duble, cu diametrul de 8-10 cm.
- cultivarurile sunt grupate pe diferite tipuri, în funcţie de însuşirile ligulelor şi caracterele generale ale inflorescenţelor, um sunt: cu flori
de dalie (Polar Bear, Scarlet Flamme); cu flori de cactus (Rază de soare); cu flori pompom (Canary Bird); uriaşe de California etc.
Zinnia hoageana (syn. Z.angustifolia) – are talia mică (20-40 cm), tulpina foarte ramificată la bază, frunzele sesile, lanceolate iar
capitulele mici, simple sau duble, foarte numeroase.
- cârciumăresele înfloresc din iunie şi până toamna târziu.
Cerinţe ecologice
- este o plantă rustică, modestă, care se acomodează uşor la toate condiţiile de mediu. La căldură şi lumină multă, înfloreşte foarte bogat şi
în culori strălucitoare. Este foarte sensibilă la frig şi brume; suportă perioade scurte de secetă.
- prin seminţe, semănarea realizându-se în răsadniţe sau sere calde ori temperate, în luna martie.
- planta creşte viguroasă dacă se seamănă direct în grădină, în aprilie-mai.
- răsărirea are loc imediat (la 2-3 zile), în condiţii de lumină multă, iar plantarea în grădină are loc atunci când perioada frigului târziu de
primăvară este depăşită, se plantează la distanţe de 20-40 cm, în funcţie de talia şi vigoarea soiului.
Utilizare
- se foloseşte mult în grădini particulare; florile tăiate nu se păstreză mult în apă.
TAGETES – FAM: COMPOSITAE, crăiţe.

- ca şi cârciumăresele, crăiţele sunt plante tipice pentru grădinile rustice.
Origine: America (din Mexic până în Argentina).
1. Tagetes erecta L. este cea mai înaltă şi viguroasă specie; înălţimea plantei ajunge până la 100-120 cm.
- tulpina este dreaptă, puternică, bine ramificată în partea superioară.
- frunzele sunt adânc sectate, cu marginea lobilor întreagă sau dinţată.
- florile sunt galbene, portocalii, roşii, unicolore sau bicolre, simple sau bătute, au diametrul de 6-10 cm. Întreaga plantă emană un miros
caracteristic.
Cultivaruri: Hawaii (cu flori mari, bătute, portocalii); Jubile (flori foarte mari oranj), Clinton (flori mari, portocali), Porte d'Or'(ligule late,
ondulate, portocalii).
2. Tagetes patula L – se caracterizează printr-o talie mai mică, 20-40 cm, dar cu tulpini viguroase, bine ramificate de la bază.
- frunzele sunt penat-compuse, cu lobii înguşti, liniari.
- florile pot fi simple sau involte, unicolore sau bicolore.
Cultivaruri: Rusti Red (flori roşii simple), Orange Flame (flori oranj, bătute), Gold Spray (flori mici, galbene).
3. Tagetes signata Bartl., formează tufe compacte. Ramificaţiile sunt subţiri, frunzele mici şi foarte sectate, iar florile, de asemenea, foarte
mici, cel mai adesea galbene.
Cultivaruri: Paprika (tufa foarte compactă, formă aproape sferică, flori foarte mici, numeroase, galben-oranj).
- crăiţele înfloresc toată vara şi toamna.
Cerinţe ecologice
- pretenţiile faţă de factorii de mediu sunt reduse; crăiţele cresc în cele mai diferite soluri, cu condiţia să se dreneze uşor.
- crăiţelor le place soarele din plin şi suportă perioade scurte de secetă.
- pentru producerea răsadurilor, se seamănă în răsadniţă, solariu sau seră, în martie-aprilie; în aprilie, pot fii semănate şi în teren direct;
dacă se seamănă rar, răsadul nu trebuie repicat.
Utilizare: crăiţele se folosesc, în primul rând, la amenajarea rondurilor, platbandelor, petelor florale. Cele pitice sunt foarte bune ca plante
de bordură şi pentru jardieniere, iar soiurile cu tije lungi şi flori mari oferă excelente flori tăiate care durează mult în apă.
PORTULACA – FAM: PORTULACACEAE, floare de piatră

Origine: America meridională.
1. Portulaca grandiflora Hook, este o plantă mică (10-20 cm înălţime), suculentă, cu lăstarii groşi, cilindrici.
- frunzele sunt cilindrice, cărnoase, glabre sau acoperite cu peri, dispuse altern.
- florile sunt foarte mari şi foarte frumoase, se deschid la soare. Ele se formează în partea de vârf a lăstarilor, pe măsura creştereii lor, la
subsoarea frunzelor. Această plantă prezintă culori foarte variate (alb, roz, roşu, violet, galben, oranj). Floarea poate fi simplă sau involtă prin
transformarea mai mult sau mai puţin completă a staminelor şi pistilelor în petale. Înfloreşte abundent din iunie şi până-n septembrie-octombrie.
Cerinţe ecologice
- floarea de piatră este floarea terenurilor sărace, mai uscate, nisipoase şi chiar pietroase, de unde şi denumirea populară cu care este
cunoscută această specie. În soluri bogate înfloreşte foarte slab, iar la umezeală multă planta putrezeşte. De asemenea, are nevoie de soare pentru a-şi
deschide florile.
Cultura
- planta se obţine uşor din seminţe, iar pentru producerea răsadurilor, se seamănă în martie, în lădiţe. Seminţele se acoperă cu un strat
foarte subţire de pământ. Răsadurile se repică, mai întâi, şi apoi se plantează în ghivece mici (7-9 cm) dacă se doreşte o valorificare superioară.
Plantarea fară, în teren, este posibilă la sfârşitul lunii aprilie şi în luna mai. În aprilie se poate semăna şi direct afară, în teren.
- seminţele fiind foarte mici, se are grijă să nu se îngroape prea adânc; distanţele între plante se apreciază la 15-20 cm.
Utilizare: se amplasează de-a lungul aleilor pietruite, printre dalele de piatră, în pete florale, în locurile însorite.
- este o plantă indicată şi pentru terase şi ferestre sudice.
GYPSOPHILA – FAM: CARYOPHYLLACEAE, floarea miresei, gipsofila

- floarea miresei este o prezenţă obişnuită într-o piaţă cu flori, unde apare ca o dantelă, complementară florilor mai spectaculoase. Florile
sunt delicate, pot forma şi singure, buchete.
Origine: Caucaz, Australia.
- genul cuprinde circa 50 de specii (anuale şi perene), dintre care menţionăm:
1. Gypsophila elegans, Biebert – planta este foarte ramificată şi de înălţime medie, 30-50 cm.
- frunzele, sunt sesile, opuse. De formă lanceolat-spatulată, îngustate spre vârf, de culoare verde-albăstrui.
- florile, sunt mici, axilare, susţinute de pedunculi subţiri, sunt grupate în inflorescenţe bogate, largi, nu numeroase ramificaţii bifurcate.
Cele mai multe soiuri au florile albe, dar se cultivă şi soiuri cu flori roz, roşii, lavand.
- înfloreşte frumos în prima parte a verii (din iunie până la 15-20 iulie), dar înflorirea poate fii prelungită prin eşalonarea înfiinţării culturii.
Soiuri frecvent cultivate: Covent Garden (cu flori albe), Roi des Halles (flori albe), Yurinko (flori albe), Rosa (flori roz) şi un soi nu (creat
în 1996), foarte apreciat Million Star ( flori albe, bătute).
Cerinţe ecologice:
- necesită terenuri foarte bine drenate, calcaroase, mai uscate, cu o fertilitate mai scăzută.
- preferă solurile alcaline, în Anglia i se spune planta de cretă, fiind o plantă tipică pentru rocării.
- nu tolerează solurile grelesi umede, în schimb preferă locurile bine însorite, cu mult soare.
Cultura
- se înmulţeşte prin seminţe; acestea se seamănă direct în grădină, primăvara devreme (martie-aprilie) sau chiar din toamnă.
- distanţa dintre rânduri ste de 20-30 cm, iar după răsărire, plantele se răresc la circa 10 cm distanţă.
- semănarea se poate face în mai multe etape succesiv (din 2 în 2 săptămâni), pentru ca înflorirea să se eşaloneze pe o durată mai mare.
- gipsofila este o plantă care nu prea are nevoie de îngrijiri, ne având nevoie de fertilizări, nu cere udări prea dese.
- recoltarea florilor se face la înflorirea deplină.
Utilizare:
- gipsofila se cultivă în special pentru flori tăiate, mult utilizată la ornarea buchetelor, dar cultivată şi-n rocării, pe terase, ca pete florale,
etc.
DIANTHUS – FAM: CARYOPHYLLACEAE, garoafa de vară, sau garoafa Chabaud

- garoafa de vară poartă numele farmacistului Chabaud din Toulon, căruia i se datorează începuturile cultivării ei.
Origine: Europa de Sud, Africa de Nord.
- aparţine speciei Dianthus caryophyllus L. var. Semperflorens, care cuprinde mai multe tipuri de garoafe, cum sunt garoafa de seră, care
se înmulţeşte prin butaşi şi se cultivă numai în spaţii protejate şi garoafa de vară (Chabaud), care se înmulţeşte prin seminţe, se cultivă afară, şi
înfloreşte toată vara şi toamna.
- garoafa de vară atinge o înălţime de de 30-50 cm; tulpina este accentuat noduroasă, iar ramificaţiile ei au tendinţa de a se lignifica la
bază.
- prezintă numeroşi lăstari, porniţi din mugurii de la baza tulpinii.
- frunzele sunt liniare, înguste, sesile, sunt mai numeroase spre baza plantei, si rare şi scurte spre vârful tijei florale, colorate verde-
albăstrui.
- florile sunt simple sau bătute, de culori diferite, în funcţie de soi, gupate în partea terminală a teijelor florale.
- înflorirea are loc la 4-5 luni de la semănare şi se menţine până toamna târziu, până se instalează frigul.
- florile sunt plăcut şi puternic parfumate
- soiurile se deosebesc între ele prin mărimea florilor, numărul de petale, culoarea acestora, intensitatea parfumului, durata de păstrare în
apă a florilor tăiate, rezistenţa la boli, etc.
- petalele au marginea fie întreagă, fie zimţată, franjurată, reprezentând un caracter puternic de soi.
- numărul tijelor floarle pe plantă variază de la 15 la 25-30.
Cerinţe ecologice
- garoafa este o plantă care preferă temperaturile moderate; pentru creşterea viguroasă a răsadului, care trebuie să aibă mulţi lăstari porniţi
de la bază plantei, are nevoie de 14-150 C.
- după plantarea în câmp a răsadului, temperatura poate fi mai scăzută, pentru a favoriza o creştere mai bună a plantei, şi pentru a-şi
dezvolta flori de calitate.
- creşte şi înfloreşte frumos în locuri cu veri mai răcoroase, ea poate rezista şi afară în iernile blânde.
- are cerinţe mari faţă de lumină, de aceea cultura se amplasează în terenuri însorite, deschise.
- faţă de apă are pretenţii moderate, se udă mai rar, dar profund.
- cele mai bune soluri sunt cele luto-nisipoase şi uşor calcaroae, care să se dreneze uşor, să nu băltească apa după ploi.
Producerea răsadurilor
- obţinerea unor răsaduri de calitate, depinde de calitatea seminţelor, data semănatului, spaţiile folosite la obţinerea răsadului, felul cum
sunt îngrijite răsadurile, etc.
- spaţiile în care se seamănă trebuie să fie bine încălzite, cu multă lumină şi bine aerisite (răsadniţe sau solarii, încălzite cu gunoi de grajd,
şi sere).
- semănarea poate avea loc în ianuarie-martie; cele mai bune rezultate se obţin când semănatul se execută în luna februarie, când se obţine
un răsad viguros, bun de plantat afară în luna aprilie.
- pentru semănare, şi ulterior pentru repicare, se pot folosi mai multe reţete de amestecuri de pământuri corespunzătoare cerinţelor
plantelor, si anume: ţelină, pământ de frunze, mraniţă şi nisip, într-o proporţie de 3:3:2:2.
- grosimea stratului de pământ în care se seamănă seminţele se apreciază la 15 cm, iar pământul trebuie să fie bine mărunţit şi nivelat.
- seminţele de mărime mijlocie (500-600 buc/g), se aşează la 1-2 mm distanţă pe rând, revenind aproximativ 10-15 g/m2., după care se
acoperă cu un strat de circa 0.5 cm din acelaşi pământ sau mraniţă., apoi se taseză bine şi se udă cu o sită foarte fină, pentru ca seminţele să nu fie
deplasate.
- în seră, seminţele se seamănă în lădiţe sau pe parapete, la distanţă mai mică între rânduri (2-3 cm).
- răsărirea se produce în cca 6-7 zile, dacă temperatura se menţine la 18-200 C.
- repicare se face numai dacă răsadurile sunt prea dese, când au 2 frunze adevărate, aproximativ la 10-15 zile de la răsărire; la 1 m2 se pot
repica 1000-1200 de răsaduri. După repicare, temperatura se creşte cu 3-4 0 C, timp de o săptămână, pentru a se reface mai uşor sistemul radicular şi
plantele să intre într-un ritm normal de creştere. În general, repicarea duce la o stagnare în creştere a plantelor pe o perioadă de aproximativ 3
săptămâni, fapt ce duce la întârzierea înfloririi.
- o lucrare importantă este călirea răsadurilor, care se fac cu 2-3 săptămâni înainte de plantarea în teren.
Înfiinţarea culturii
- terenurile plane, cu expoziţie sudică ori sud-vestică sunt cele mai bune, deoarece oferă lumină multă.
- terenul se pregăteşte din toamnă, cu înlăturarea resturilor culturii anterioare, se fac brazdele şi straturile pe care se plantează răsadurile,
lăţimea stratului fiinde aproximativ 120 cm, iar înălţimea brazdei de 70-90 cm.
- cultura se poate face şi pe teren nemodelat, în benzi de 3-4 rânduri, distanţate la 25-30 cm, iar distanţa între benzi de 60-70 cm; distanţele
de plantare de 30/30 cm; 30/25 cm; 25/25 cm.
Fluxul tehnologic în producerea răsadului de garoafă „chabaud”
Pregătirea substratului Pregătirea solariului Introducerea gunoiului

XI nutritiv 15-20 I (răsadniţei)
15-20 I de grajd
Acoperirea cu folie
15-20 I (geamuri şi rogojini)
25.I-1. II Introducerea substratului nutritiv

1-10.II
Repicat
plantele
Nerepicat
plantele
SEMĂNATUL 70-80 zile
10-20.II-5.IV Îngrijirea răsadului
5-15.IV
Plantarea răsadului în câmp
- răsadul se udă cu o zi înainte pentru a fi turgescent şi pentru ca pământul să se menţină pe rădăcini sub formă de balot, şi se aleg zile
noroase, de obicei după ploaie, când terenul se lucrează uşor.
- plantarea se face cu ajutorul unei linguri de plantat sau cu plantatotul, fixându-se bine pământul în jurul rădăcinilor; este important să nu
se plantează mai adânc decât a fost răsadul la locul de producere, iar după plantare se udă bine cu furtunul, cu presiune joasă.
- lucrările generale (afânarea solului, completarea golurilor, plivirea buruieniloe, udarea, mulcirea cu mraniţă, fertilizarea cu îngrăşăminte
minerale, şi chiar tutorarea pentru menţinerea plantelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor – fusarioza, putrezirea tulpinii, rugina, mucegaiul cenuşiu,
iar dintre dăunători- păianjenul roşu.
Recoltarea florilor – se face prin rupere la deschiderea aproape completă a lor.
- garoafa de vară este o excelentă floare tăiată, pentru sezonul de vară şi toamnă.
Utilizare: în afara florilor tăiate, garoafa de vară poate fi folosită şi la decorarea balcoanelor, teraselor, ferestrelor.
GAZANIA – FAM: COMPOSITAE, gazanie

Origine: Africa de Sud (Capul Bunei Speranţe).
Specii şi cultivaruri:
1. Gazania splendens – planta este scundă (15-20 cm înălţime) , sub formă de tufă de frunze şi flori. Frunzele sunt oblong-alungite, au
culoare verde închis pe partea superioară şi albă-argintie pe partea inferioară. Florile sunt mari, asemănătoare margaretelor, susţinute de pedunculi
axilari, lipsiţi de frunze. Ligulele colorate galben-oranj, crem, roz, roşu sunt marcate la bază de pete distincte, albe, purpurii, maronii, etc.
Cultivaruri: Chansonette (amestec de culori), Daybreak (culori diferite, talie mică – 20 cm).
- înfloreşte din iunie până-n octombrie; florile se deschid numai pe vreme însorită.
- planta, perenă la locul de origine, poate fi ţinută în ghivece în condiţii de cameră pe timp de iarnă, ea fiind foarte decorativă dacă dispune
de lumină multă.
Cerinţe ecologice
- gazania are nevoie de mult soare şi de un sol uşor, dar suficient de bogat în humus.
Cultura:
- gazania se produce uşor prin seminţe, planta putând fi înmulţită şi prin butaşi confecţionaţi la sfârşitul verii (august-septembrie), cu
iernarea plantelor în răsadniţe sau sere bine luminate şi plantarea afară în primăvar care urmează.
- semănatul se face primăvara (martie) în seră, răsadniţă, solariu, metoda cea mai folosită pentru producerea plantelor.
- răsadurile se repică şi apoi pot fi plantate în ghivece mici (7-9 cm), în care se menţin până la plantarea afară, către sfârşitul lunii aprilie
sau mai. Nu necesită îngrijiri speciale.
Utilizare: este o plantă excelentă pentru ronduri, platbande, pete, pentru amplasamnete foarte însorite. De asemenea, este una dintre cele
mai frumoase plante pentru terase, ferestre, balcoane. Florile tăiate au o durată bună în apă.
MATTHIOLA – FAM: CRUCIFERAE, mixandra

Mixandra este de neînlocuit pentru grădinarii şi persoanele care iubesc parfumul. În timpul zilei, parfumul mixandrei este subtil, dar la
frig şi umezeală, în zilele foarte noroase, ţi , în special, în orele amurgului, parfumul este magic, deosebit.
Origine: Coasta Mediteraneană.
1. Matthiola incana R. – are tulpina dreaptă, erbacee sau uşor lemnificată, înaltă de 20-50 cm. Frunzele sunt lanceolate, scurt peţiolate,
alterne, acoperite de o pubescenţă fină de culoare cenuşie, ca întreaga plantă de astfel.
- florile sunt simple sau bătute, colorate roz, alb, mov, galben şi roşu, şi sunt grupate într-o inflorescenţă racem.
- de la această specie se pot obţine flori în tot cursul anului, în funcţie de varietate, soi, mod de cultură.
2. Matthiola incana var. annua, înforeşte vara, în iunie-august, soiurile cultivate fiind: American Beaty, Rubi, Chimox.
3. Matthiola incana var. autumnalis, înfloreşte cu circa o lună mai târziu decât varietatea precedentă, iar înflorirea durează până la
venirea frigului.
4. Matthiola incana var. hibernalis, înfloreşte primăvara devreme; pentru flori tăiate prezintă interes numai soiurile cu flori duble.
Deoarece florile duble sunt sterile, seminţele se obţin de la plantele cu flori simple. Separarea plantelor cu fori imple de cel cu flori duble se face după
culoarea răsadului, când acesta este într-o fază tânără, înainte de repicare. Răsadurile plantelor cu flori simple au frunzele colorate verde închis, iar
cele cele cu flori duble, au frunzele de culoare verde gălbui.
- pentru accentuarea diferenţei de culoare a frunzelor se menţin răsadurile timp de o săptămână la 4-50 C, după care se smulg cele cu
frunze verde închis.
Cerinţe ecologice
- mixandra preferă solul bine drenat, reavăn, bogat în materie organică; nu înfloreşte bine la căldura excesivă; zilele reci şi umede din
sezoanele de primăvară şi toamnă îi plac în mod deosebit; se comportă bine în regiunile de deal şi de munte, unde temperaturile din timpul verii sunt
moderate.
Cultura
- mixandra se înmulţeşte prin seminţe, semănatul se face în epoci diferite, în funcţie de varietate şi de locul de cultură.
- pentru cultura de grădină se seamănă primăvara devreme, în răsadniţă sau seră, în februarie-martie, iar mai târziu, chiar direct afară.
- răsărirea are loc în 7-10 zile de la semănare, la temperaturi de 18-20 0 C; se repică sau nu în funcţie de desimea răsadului (se preferă
semănatul mai rar, pentru a se exclude această lucrare).
- distanţele între plante în teren sunt de 20-30 cm,
- se udă şi se fertilizează moderat, planta este sensibilă la putrezirea rădăcinilor şi la apariţia petelor brune sau negre pe tulpini şi frunze.
- mixandra mai poate fi atacată şi de putregaiul bacterian, datorat infecţiei cu Pseudomonas mathiolae; şi mai poate fi atacată de
Xanthomonas incanae, care produce arsura bacteriană ce determină ofilirea plantei. Din acest motiv seminţele se tratează cu apă caldă la 53-550 C,
timp de 10 minute, urmată de un şoc de apă rece şi usacre, iar pământul în care se seamănă se dezinfecteză termic.
- mixandra este atacată şi de făinare (Erysiphae cicoracearum), în perioadele foarte răcoroase şi secetoase.
- recoltarea florilor se face când acestea sunt deschise pe 2/3 din inflorescenţă; tijelie florale se taie de la punctele de prindere sau se taie
planta cu totul la nivelul solului.
Utilizare: mizandra se cultivă pentru flori tăiate, dar şi pentru amenajarea grădinilor, ferestrelor, balcoanelor, etc.
CALLISTEPHUS – FAM: COMPOSITAE, ochiul boului

- ochiul boului este o floare apreciată datorită ramificaţiilor lungi, rigide, putătoare de flori mari, ea fiind printre cele mai apreciate flori de
grădină.
Origine: China.
1. Callistephus chinensis Nees, este singura specie cultivată.
- planta creşte sub formă de tufă largă sau uşor piramidală, cu înălţimea de la 20 la 80 cm, în funcţie de soi. Soiurile înalte se cultivă, în
special, pentru flori tăiate.
- frunzele sunt romboidale, spatulate sau lanceolate, cu marginea adânc şi neregulat dinţată.
- florile sunt grupate în capitule simple sau duble, divers colorate în nuanţe de alb, galben, roz, roşu, mov, albastru.
- ochiul boului are o perioadă scurtă de înflorire (3-4săptămâni); după recoltarea florilor, planta nu mai formează lăstari noi.
- dacă se doreşte o eşalonare a înfloririi, se fac mai multe semănături sau plantări succesive, la interval de două săptămâni, pe tot parcursul
sezonului.
Cerinţe ecologice:
- planta referă soluri neutre spre bazice, fertile, bine îngraşate cu gunoi de grajd bine descompus.
- pentru o înflorire bogată preferă locurile însorite, dar tolerează şi umbra slabă.
- nu rezista la brume şi secetă prelungită, necesită multă apă, mai ales în perioada înfloririi.
- trebuie respectată rotaţia culturii, revenirea plantei pe aceelaşi teren se face abia după 2-3 ani.
Cultura
- ochiul boului se înmulţeşte prin seminţe, care se seamănă afară, cel mai devreme în luna aprilie. După ultimul ger târziu de primăvară.
- pentru o înflorire eşalonată se seamănă în mai multe etape până la sfârşitul lunii mai-început de iunie.
- se cultivă şi prin producerea de răsad în răsadniţe şi solarii sau seră, semănatul făcându-se cu 6-8 săptămâni înainte de data aleasă pentru
plantarea afară.
- răsărirea are loc în 10-20 zile, în funcţie de căldura care se realizează, temperatura optimă fiind de 19-200 C; plantele au un ritm rapid de
creştere, se seamănă mai rar sau se in cazul semănării mai dese răsadul se repică.
- plantarea la locul drfinitiv, se face după trecerea brumelor, la distanţe între plante de 20-40 cm, în funcţie de talie şi de vigoarea soiului.
- cultura se face în straturi obişnuite sau pe teren plan, nemodelat.
- pregătirea terenului consta în: mobilizarea lui la 28-30 cm adâncime (arătură sau desfundare), îngrăşare cu gunosi de grajd, şi adăugare a
300-400 Kg/ha superfosfat şi 100-200 Kg/ha sare potasică.
- semanarea direct în grădină se face în cuiburi, la adâncimea de 2 cm, la fiecare cuib punându-se 3-4 seminţe.
- plantarea răsadurilor se face în zile noroase, după ploaie, cu ajutorul unui plantator sau cu o lingură de plantat, după c are se udă bine.
- solul se păstrează permanent umed, la udare se are mare grijă ca frunzele sa nu se ude, mai ales în zilele călduroase.
- bobocirea (păstrarea bobocilor din vârful ramificaţiilor principale şi eliminarea celor de pe lăstarii laterali), se face doar în cazul în care
se doreşte obţinerea de flori foarte mari.
- planta esete sensibilă la boli – ofilirea plantelor atacată de Fusarium oxysporum, pătarea galbenă a frunzelor, mai ales în anii ploioşi,
datorită infecţiei cu Septoria callistephi; piticirea plantelor, încreţirea şi pătarea clorotică a frunzelor, deformarea florilor datorită virozelor greu de
stapânit.
- recoltarea florilor se face la înflorirea deplină, prin rupere; tijele florale se desprind foarte uşor; planta nu formează lăstari noi după
recoltarea florilor.
Utilizare: este una din cele mai solicitate flori tăiate pe perioada de vară; este aproape nelipsit din grădini.
PETUNIA – FAM: SOLANACEAE, petunia

- este una din cele mai importante şi căutate flori anuale folosită în amenajările peisagistice, şi la decorarea ferestrelor, balcoanelor,
râteraselor, etc.
Origine: merica de Sud (Argentina şi Brazilia).
1. Petunia hybrida hort. Este specia căreia îi aparţin varietăţile şi soiurile existente astăzi, în cultură. Planta are talia de la 20 la 40-60 cm.
- lăstarii poti fi erecţi, târâtori sau pendenţi; întreaga plantă prezintă peri aspri şi este glutinoasă (secretă un lichid lipicioas).
- frunzele sunt peţiolate sau sesile, opuse sau alterne.
- florile, sunt ca nişte pâlnii, au corola largă, dreaptă, ondulată sau fimbriată, simplă sau involtă, colorate variat de la un soi la altul; pot fi
unicolore, bicolore şi pestriţe, într-o gamă bogată de nuanţe; înfloreşte abundent vara şi toamna.
Soiuri şi varietăţi de petunia
1. Petunia hybrida „Nana compacta” , cu varietăţile: Fire Chief (roşu strălucitor); Rose of Heaven (roz); Snowball (alb).
2. Petunia hybrida „multiflora” – cu flori multe, simple, cu varietăţile: Polar Cap (flori albe); Red coronet (flori rosii); Gliter‫׳‬s (flori roşu
cu alb).
3. Petunia hybrida „multiflora” – cu flori multe, duble, cu varietăţile: Cardinal (flori roşii); Empres (flori de culori diferite).
4. Petunia hybrida „pendula”
5. Petunia grandiflora, cu flori simple, şi varietăţile: Cacade (culori variate); Picotee (culori variate); Vesuvius (flori roşii).
6. Petunia grandiflora, cu flori duble, şi varietăţile: Fanfare (culori diferite); Fantasy (flori roz); White snow (flori albe).
7. Petunia grandiflora „superbissima”.
Cerinţe ecologice
- petunia este o plantă pretenţioasă la căldură; înfloreşte bine în locuri însorite şi în terenuri mai nisipoase; nu se simte bine in locuri
răcoroase şi umede; rezista bine la secetă.
Cultura petuniei
- petunia se cultivă prin rasad, adică se înmulţeşte prin seminţe.
- se seamănă fie direct în grădină, sau în seră, în luna februarie, când se doreşte ca plantele să fie înflorite în aprilie-mai, când pot fi
plantate afară.
- semănatul se face în lădiţe, seminţele se acoperă cu un strat foarte subţire de pământ, după care se tasează uşor. Lădiţele se aşează în seră
la 18-200 C sau în răsadniţe calde.
- răsărirea are loc în circa 8-10 zile, iar după 2 săptămâni se face repicare răsadurilor, tot în lădiţe, după încă 3-4 săptămâni se face
plantarea lor la ghivece sau direct în teren.
- ciupirea vârfului plantei, în momentul în care are circa 10 cm înălţime, este recomandat, pentru a stimula ramificarea de la bază.
- plantarea în grădină este posibilă către sfârşitul lunii aprilie şi pe tot parcursul lunii mai, iunie, la distanţe de 25-30 cm;
- semănarea direct în grădină, are loc după 20-25 aprilie, dar înflorirea va avea loc mult mai târziu. Rărirea plantelor este o lucrare
importantă, şi chiar obligatorie.
- soiurile cu flori involte se înmulţesc şi prin butaşi de lăstari care se fac în luna august.
Utilizare: sunt foarte solicitate pentru ronduri, platbande, pete şi pentru jardiniere specifice ferestrelor, balcoanelor sau altor spaţii.
SALVIA – FAM: LABIATAE, salvie

Origine: Brazilia.
1. Salvia splendens – este una din plantele cele mai solicitate în amenajările spaţiilor verzi publice.
- are talia mică sau mijlocie (20-50 cm) şi ramificată bogat de la bază.
- frunzele sunt oval lanceolate, de culoare verde închis, iar florilelabiate, grupate în spice terminale, iar culoarea dominantă este roşu; sunt
însă şi soiuri cu flori colorate pe nuanţe de mov-albastru.
Cultivaruri: Rocket; Scarlet Picolo,, etc.
2. Salvia farinacea Benth. – are lăstari viguroşi, înalţi de 50-60 cm, cu frunzele lung peţiolate, ovale, verzi, iar florile sunt susţinute de
tulpini florale lungi, au culaore albastru-violet.
3. Salvia coccinea L., planta are creştere tufoasă, este pubescentă şi atinge înălţimea de 60-70 cm.
- frunzele sunt oval-cordate, verzi alburii pe faţa inferioară, iar florile sunt roşii. Înfloreşte abundent toată vara şi toamna.
Cerinţe ecologice
- salvia solicită terenuri revene, bine însorite, care se încălzesc uşor, bogate în hrană, dar fără exces de azot.
- este mare consumatoare de apă; nu rezistă la brume.
Cultura
- plantele se produc din seminţe şi foarte rar pe calea butăşirii.
- semănatul se face primăvara devreme (februarie-martie) în seră sau răsadniţă caldă, iar răsadurile se repică în lădiţe, sau în ghivece, iar
vârful se ciupeşte pentru a stimula ramificarea de la bază.
- plantarea în teren se face după 15-20 aprilie, la distanţe de 25-30 cm
Utilizare: este o plantă specifică rondurilor şi platbandelor.
VERBENA – FAM: VERBENACEAE

Origine: America de Sud (Peru şi Brazilia).
1. Verbena hybrida hort. Este specia cea mai cultivată. Planta atinge înălţimea de 30-40 cm, este puternic ramificată. Lăstarii au mai întâi
o poziţie uşor târâtoare şi apoi îşi îndreaptă vârfurile în sus.
- frunzele sunt aşezate opus, sunt sesile, aspre şi frumos dinţate pe margine.
- florile, sunt grupate în spice umbeliforme, de formă uşor globuroasă, sunt divers şi viu colorate, unicolore sau bicolore, emană un parfum
discret.
Cultivaruri: Amethyst (cu flori bleu-ametist), Crystal ( flori albe), Defiance (flori roşii), Quartz burgundy (flori de culori diferite), etc.
Plante anuale nemuritoare (imortele)

Din această grupă fac parte o serie de specii din familii diferite, ale căror flori îşi păstrează caracterele decorative (forma, culoarea) după
ce sunt recoltate şi uscate. Ele se mai numesc şi „flori de pai” şi servesc la executarea de aranjamente florale pentru ornamentarea interioarelor.
- părţile lor decorative sunt bracteele (frunzuliţele) colorate de la baza florilor (Gomphrena, Statice), fie inflorescenţele în totalitatea lor
(Acroclinium, Ammobium, Helichrysum) în culori strălucitoare şi persistente.
În prezent sunt cunoscute tehnici de uscare a frunzelor şi florilor de la ami multe specii (ferigi, trandafiri, nemţişori, floarea miresei, etc.),
care nu fac parte din categoria imortelelor propriuzise.
Florile de pai, în majoritate originare din zone călduroase, au pretenţii mari faţă de căldură, pentru care motiv se cultivă prin producerea de
răsaduri şi pe terenuri cu expoziţie însorită.
HELICHRYSUM – FAM: COMPOSITAE, floare de pai

Origine: Australia şi Noua Zeelandă.
1. Helichrysum bracteatum Wild – este, probabi, cea mai populară plantă floricolă nemuritoare. Planta este înaltă de circa 60-80 cm,
acoperită de peri scurţi şi aspri, bine ramificată.
- frunzele sunt întregi, îngust-lanceolate, lungi, cu dispoziţie opusă.
- florile, grupate în capitule mari, de 3-4 cm diametru, sunt grupate terminal, pe lăstari lungi.
- partea decorativă a plantei o constituie bracteele pergamentoase, stălucitoare, colorate alb, galben, oranj, roz, roşu, purpuriu.
Helichrysum bracteatum var. monstruosum – se distinge prin inflorescenţele mari, voluminoase. În Anglia şi Danemarca, recent au fost
create soiuri tetraploide cu inflorescenţele foarte mari (6-8 cm diametru).
- planta înfloreşte vara şi toamna.
Cerinţe ecologice.
- pretinde terenuri bine drenate, dar care-şi păstrează reveneala, soluri uşor alcaline; preferă soarele, verile lungi şi călduroase.
Cultura - se înmulţeşte prin seminţe, iar semănatul se face în sere sau răsadniţe temperate, în luna martie. Seminţele se acoperă cu puţin
pământ, după semănare, nu prea mult, pentru că lumina favorizează germinarea. Răsărirea are loc în circa 10 zile, iar răsadul suportă bine repicarea..
- plantarea în teren se face în luna mai, la distanţe de 30-35 cm.
- recoltarea se face în faza de boboc colorat, deoarece acesta continuă să se mai deschidă după rupere sau tăiere.
STATICE – FAM: PLUMBAGINACEAE, limba peştelui

Origine: Regiunea mediteraniană.
1. Statice sinuata, syn. Limonium sinuatum – planta are înălţimea de 40-50 cm, iar frunzele bazale, penatfidate, sunt dispuse în rozetă.
- tulpinile florale sunt aripate, iar florile sunt mici şi gupate în spiculeţe, colorate alb, albastru, roz, lavand, roşu, galben.
2. Statice bonduelli, syn. Limonium bonduelli – planta atinge înălţimea de 30-70 cm; frunzele sunt aşezate în rozetă bazală şi au marginea
penat-sectată.
- florile galbene sunt câte două în spiculeţe gupate, la rândul lor în inflorescenţe mari spiciforme.
- alte specii cultivate sunt: S. Latifolium, S. Gmelinii, S. Tatarica, S. Armeria, etc.
Cerinţe ecologice:
- pretinde soluri nisipoase, bine drenate, cu fertilitate redusă şi pH neutru; au nevoie de lumină multă; nu suportă excesul de umiditate, sau
băltirea apei; rezistă destul de bine la secetă şi soluri sărăturate.
Cultura
- planta se înmulţeşte prin seminte, ca se seamănă în luna martie, în seră sau răsadniţă temperată, pentru producerea de răsaduri, răsărirea
având loc după cca. 2 săptămâni, iar răsadurile se plantează la distanţe de 25-30/25-30 cm.
- nu necesită lucrări speciale de îngrijire; udarea se face doar când este nevoie, deoarece plantele sunt predispuse la putrezire.
- recoltarea florilor se face la deschiderea completă.
Plante anuale volubile şi agăţătoare

Lathyrus – Fam: Leguminosae,
1. Latthyrus odoratus – este o plantă grimpantă (agăţătoare), foarte modestă, ce înfloreşte frumos în prima parte a verii.
- planta creşte până la 1.5-2 m înălţime; tulpinile sunt subţiri, muchiate şi aripate; frunzele paripenat compuse, cu 2-3 foliole ovale, poartă
la bază două stipele şi sunt terminate cu un cârcel mare, care permite plantei să se prindă de tutorii puşi la dispoziţie.
- florile sunt grupate câte 2-6 în ciorchini susţinuţi de pedunculi lungi; sunt divers colorateşi foarte plăcut parfumate.
- la această specie s-au creat foarte multe soiuri, cu deosebire în Anglia şi SUA, ce aparţin mai multor tipuri şi rase.
Cerinţe ecologice
- solul pe care se face cultura trebuie să fie destul de uşor, bine drenat, lucrat profund, cu fertilitate bună şi cu un pH de 6-7.5.
- nenesită temperaturi moderate; căldura mare şi seceta diminuează calitatea şi opresc creşterea şi înflorirea.
- ploile, uneori reci din regiunile de deal şi munte, dăunează plantelor.
Cultura
- se înfiinţează prin seminţe semănate direct la locul definitiv, în martie-aprilie. Se seamănă în cuiburi (3-4 seminţe la cuib), distanţate la
25 cm pe rând sau pe şănţuleţ (1-2 seminţe la 8-10 cm distanţă) şi adâncimea de 2-3 cm; se poate semăna în rânduri simple şi duble, iar distanţele pot
varia de la 25 cm la 50 cm, cu o potecă de 70-100 cm.
- susţinerea plantelor se realizează după mai multe procedee: instalarea de spalieri cu două sârme groase (una în partea de jos şi cealaltă
sus, către vârful plantelor) şi dirijarea plantelor cu aţe (sfori verticale prinse de cele două sârme; instalarea de tutori (vergele);
- ruperea lăstarilor laterali şi a unei părţi din cârceiare drept scop fortificarea tulpinilor principale, obţinerea de pedunculi lungi şi uşurarea
recoltării florilor.
- primele flori apar la începutul lunii mai; înflorirea se eşalonează până în iulie.
Utilizare: latirul este o excelentă plantă agăţătoare pentru ecranarea gardurilor. Florile tăiate, mai puţin folosite la noi, au devenit
tradiţionale pentru unele popoare, ca de exemplu cel englez.
Plante anuale pentru covoare forale (mozaicuri)

Ca şi alte plante considerate anuale din punct de vedere al comportamentului în condiţiile unui climat temperat, florile incluse în această
grupă sunt perene biologic, dar tehnologic sunt tratate ca anuale.
- pentru a forma un frumos şi compact covor floral, ele trebuie să aibă capacitate mare de lăstărire, să posede frunziş bogat şi foarte frumos
colorat, să suporte ciupirea sau tunderea lăstarilor în vederea menţinerii covorului de înălţime redusă şi uniformă.
- aceste plante se înmulţesc prin butaşi, iar în covoarele florare se plantează la distanţe mici (10-15 cm) , şi au nevoie de îngrijire (udare,
plivirea buruienilor, curăţirea de frunze şi lăstari uscaţi, completarea golurilor cu plante oprite în ghivece ca rezervă, tunderea).
- în covoare florale se folosesc şi specii decorative prin flori, care suportă tunderea, ex. Ageratum mexicanum, Lobelia erinus, Alyssum
maritimum; Iresineherstii, Santolina chamaciparyssus, Santolina viridis, Coleus Hybridus, Cineraria maritima, Alternanthera paronichoides, etc.
Cerinţe ecologice
Toate speciile necesită multă lumină pentru a-şi colora frumos frunzişul, căldură şi apă suficientă. Santolina şi Cineraria rezistă afară
peste iarnă.
Cultura
- producerea plantelor se realizează prin butaşi la : alternantera, iresine, santolina şi prin butaşi dar şi seminţe la: coleus, cineraria,
piretrum.
- la aceste plante, întâi, se constituie loturile de plante mamă din butaşii recoltaţi la sfârşitul lui august de la plantele din grădină. Butaşii se
înrădăcinează în sere sau răsadniţe, după care se trec la ghivece de 8-10 cm. De la ceste plante se vor recolta butaşii care vor servi la amenjările
peisagistice ale anului următor.
- semănatul seminţelor se face în februarie, în sere, iar răsadul se repică în lădiţe, apoi se plantează în ghivece de 7-8 cm, urmând apoi
trecerea lor în teren, în cadrul spaţiilor verzi, în covoare florale, borduri, ronduri, etc..
- ciupirea plantelor este o lucrare specifică şi are scopul de a induce o ramificare mai mare la baza plantei.
- tunderea covorului floral se execută periodic, folosindu-se ca suport pentru muncitori poduri de scândură care să traverseze covorul
atunci când este mai lat decât s-ar putea lucra de pe margini.
PLANTE BISANUALE
CAMPANULA – FAM: CAMPANULACEAE, clopoţelul
Numele genului Campanulaeste diminutivul cuvântului„campana”, care înseamnă clopot şi face aluzie la forma florilor. Acest gen cuprine
numeroase specii (peste 200), majoritatea dintre ele fiinde perene.
Origine: Europa de sud.
1. Campanula medium L., este specia bisanuală şi ocupă un loc important în sortimentul floricol.
- planta este înaltă de 50-70 cm, cu tulpina puternic ramificată; având o formă generală, piramidală.
- frunzele sunt oval-lanceolate, cu marginea dinţată; cele de la baza plantei sunt lung peţiolate şi formează o rozetă, iar celelalte de pe
lăstari au limbul prelungit pe peţiol şi sunt dispuse altern. Întreaga plantă prezintă o pubescenţă aspră.
- florile campanulate (în în formă de clopoţei), de 4-6 cm lungime sunt colorate alb, albastru, roz sau albastru-violet, grupate în panicule
uriaşe.
Varietăţi: calycanthema – are caliciul transformat într-un guler petaloid.
Flore pleno – florile sunt involte.
- campanula înfloreşte către sfârşitul primăverii şi vara.
Cerinţe ecologice:
- campanulele sunt plante rustice, care înfloresc abundent dacă beneficiază de terenuri cu o bună permeabilitate şi puternic însorite.
Tolerează, însă, bine şi locurile uşor umbrite. Creşterea şi înflorirea sunt avantajate de zilele mai răcoroase şi scurte ale primăverii.
Cultura
- campanula se înmulţeşte prin seminţe, iar acestea fiiind prea mici şi lucioase, se producedează la producerea răsadurilor, care are loc
vara.
- semănatul se face în mai-iunie, atât în răsadniţe, cât şi direct, pe brazde afară, în pepiniere, iar repicarea răsadurilor poate avea loc în
iulie-august, când răsadul are 3-5 frunze.
- plantarea răsadurilor, la locul definitiv, unde vor şi înflori, se execută preferinţial, toamna, în luna octombrie, sau primăvara, foarte
devreme, în anul următor.
- plantarea se face la distanţe de cca 25-30 cm şi pe rând şi între rânduri.
- lucrările de îngrijire sunt: udarea, afânarea solului, plivirea buruienilor, 2-3 fertilizări cu îngrăşăminte complexe sau must de bălegar
diluat cu 8-10 părţi de apă.
- recoltarea tijelor florale se face prin tăiere atunci când primele flori sunt complet deschise.
Utilizare: în amenajări peisagistice (grup, pată, solitar, platbandă) cât şi pentru flori tăiate.
DIGITALIS – FAM: SCROPHULARIACEAE, degeţel

Numele genului este de origine latină, digitus = deget, forma florii aminteşte de degetar. Floarea se mai numeşte şi „mănuşa Maicii
Domnului” sau „mănuşa păstorului”.
Origine: Europa şi Asia.
1. Digitalis purpurea L. – este specia cea mai decorativă. Dar se cultivă şi în scop farmaceutic.
- planta creşte înaltă de 50-150 cm, cel mai adesea fără ramificaţii.
- frunzele de la baza plantei au formă ovală şi sunt aşezate în rozetă, iar cele de pe tulpină sunt lanceolate şi au dispoziţie alternă. Întreaga
plantă prezintă o pubescenţă fină.
- florile sunt asemănătoare unor degetare, sunt aşezate pe un singur rând în cadrul inflorescenţei, care este un racem simplu. Florile sunt
colorate violet-purpuriu, cu pete mici, unele punctiforme, de culoare brună sau purpuriu-închis.
Varietăţi: gloxiniaeflora, cu florile mari, iar cea din vârf se aseamănă cu floarea de gloxinie; campanulata – tulpina prezintă ramificaţii şi
este mai scundă: florile din vârful tulpinii principale şi al ramificaţiilor sunt campanulate (au formă de cupă sau clopoţel).
- degeţelul înfloreşte în iunie-iulie.
Cerinţe ecologice:
- planta preferă terenurile nisipoase, dar fertile, iubitoare de soare şi totodată tolerează o uşoară umbră; pentru ca plantele să nu fie distruse
de gerurile iernii se recomandă mulcirea cu frunze, pe perioada iernii.
Cultura
- răsadul se produce vara, cu un an înainte; semănarea se face în luna iunie, direct pe brazde afară sau în răsadniţă ori solariu, într-u pământ
faorte bine mărunţit. Seminţele răsar după 15-20 de zile, iar răsadurile se repică tot pe brazde afară, în răsadniţe şi solarii sau în ghivece mici ce se
aşează în unul dintre aceste spaţii.
- înfiinţarea culturii se face toamna, în luna octombrie sau primăvara următoare, plantându-se pe brazde sau în rânduri simple, la distante
de 30-40 cm între plante.
- recoltarea tijelor florale se face prin tăiere, când cel puţin o treime din florile inflorescenţei sunt deschise.
Utilizare:
- se amplasează în faţa masivelor de arbori şi arbuşti şi în borduri mixte. Florile tăiate, de asemenea sunt foarte solicitate pentru buchetele
zvelte.
DIANTHUS – FAM: CARYOPHYLLACEAE, garoafa turcească.

Origine: Sudul Europei, nordul Africii, Asia.
1. Dianthus barbatus este o specie perenă cultivată ca bisanuală, deoarece după prima înflorire scade potenţialul plantei de forma flori.
Creşte înaltă de 30-50 cm, planta este bine ramificată; tulpinile sunt drepte şi destul de rigide.
- frunzele de la bază sunt scurt peţiolate, de formă lanceolată, aşezate în rozetă. Cele de pe tulpinile florale sunt mai mici şi sesile. Florile
sunt foarte numeroase, în general de dimensiuni mici, reunite în cime corimbiforme cu diametrul de 8-12 cm, ce se constituie în buchete deosebit de
frumoase. Petalele au marginea fin dinţată şi sunt colorate pe nuanţe de de alb, roz, roşu, violet., rar sunt unicolore. Cel mai adesea prezintă striuri sau
pete aşezate în cercuri concentrice.
- varietăţile şi soiurile cultivate se deosebesc prin mărimea şi culoarea florilor, înălţimea tijelor florale, perioada de înflorire.
Cerinţe ecologice
- garoafa turcească este o plantă puţin pretenţioasă. Se poate cultiva pe orice tip de sol, dacă se asigură un loc însorit şi o uşoară fertilizare.
Cultura:
- plantele se produc din seminţe; iar semănatul se face cu un an înainte, în mai-iunie, pe brazde afară, în răsadniţe sau solarii. Nu trebuie
întârziat semănatul, deoarece florile vor fii puţine şi de calitate inferioară sau nu vor apărea deloc în anul următor.
- răsadurile se repică după aproximativ 4-5 saptămâni de la semănare, cîn au 3-4 frunze, în pepiniere (adică afară pe brazde), în răsadniţă
sau solarii.
- plantarea are loc în luna septembrie-octombrie, la distanţe de 25-30 cm, este important ca pana la venirea frigului sa se prindă, sa fie bine
înrădăcinate.
- recoltarea florilor se face prin rupere sau tăiere în faza de deschidere aproape completă a inflorescenţei.
Utilizare: este o floare specifică grădinilor, iar de câţiva ani se foloseşte şi ca floare tăiată.
CHEIRANTHUS – FAM: CRUCIFERAE

Origine: Europa, Africa de nord, America de nord.
1. Cheiranthus cheiri L – creşte în flora spontană din sudul şi vestul Europei, într-un climat temperat maritim.
- planta are înălţimea de 25-30 cm, prezintă ramificaţii uşor lemnificată la bază, frunze lanceolate de culoare verde închis şi flori
parfumate, simple sau involte, colorate galben cu nuanţe de brun, ruginiu sau roşu, de 2-4 cm în diametru, grupate în raceme terminale.
Cultivaruri: Vulcan (cu flori roşii); Bedder ( culori diferite); Fair Lady (culori diferite ale florilor).
- înfloreşte primăvara devreme.
Cerinţe ecologice: preferă soluri uşor calcaroase şi lumină multă. Rezistă bine la temperaturile scăzute din timpul iernii.
Cultura: se obţine prin seminţe; semănatul se face afară, pe brazde sau în răsadniţe reci. Repicarea răsadurilor se execută în aceleaşi locuri,
iar plantarea la locul definitiv se face în luna septembrie, la distanţe de 25-30 cm.
Utilizare: se folosesc în borduri mixte sau chiar plantate la jardiniere sau ghivece pentru decorarea ferestrelor sau balcoanelor, sau ca flori
tăiate, păstrându-se foarte bine în apă.
MY0SOTIS – FAM: BORRAGINACEAE

Origine: Europa şi Asia (zonele temperate).
1. Myosothis alpestris – planta, înaltă de 20-30 cm, are formă de tufă alcătuită din numeroşi lăstari subţiri.
- frunzele sunt lanceolate şi pubescente, iar florile foarte mici şi numeroase, colorate în alb, albastru, roz.
Cultivaruri: Blue Ball; Indig, Marine.

Curs de Floricultura. II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de Floricultura. II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FLORICULTURĂ II

(Tehnologia culturilor floricole)

Cultura garoafei tătărăşti, turceşti, în câmp, solarii şi sere

GENUL FREESIA KLATT – FAM: IRIDACEAE, frezia

GENUL GERBERA – FAM: COMPOSITAE, gerbera

GENUL CHRYSANTHEMUM L. – FAM: COMPOSITAE – crizantema

GENUL ALSTROEMERIA – FAM: AMARYLLIDIACEAE – ALSTROEMERIA, crinul peruan

GENUL ANTHURIUM SCHOTT – FAM: ARACEAE – pasărea Flamingo

Biologie şi exigenţe ecologice

GENUL STRELITZIA Banks. – FAM: MUSACEAE – pasărea Paradisului

GENUL ZANTHEDESCHIA - FAM: ARACEAE, cala

GENUL GLADIOLUS (TOURN) – FAM: IRIDACEAE – gladiola, săbiuţa.

GENUL TULIPA – FAM: LILIACEAE, laleaua

Biologie şi exigenţe ecologice

PLANTE PERENE BULBOASE SEMIRUSTICE

CANNA L- FAM: CANNACEAE, CANA.

POLYANTHES – FAM: AMARYLLIDACEAE – tuberoze, chiparoase.

HYACINTHUS L – FAM: LILIACEAE – zambila, Giuvaerul Orientului.

IRIS – FAM: IRIDACEAE –iris, stânjenel.

PLANTE ANUALE, BIENALE ŞI PERENE DE GRĂDINĂ

2. BEGONIA – FAM: BEGONACEAE, begonie, gheaţă

3. ZINNIA – FAM: COMPOSITAE, cârciumărese

TAGETES – FAM: COMPOSITAE, crăiţe.

PORTULACA – FAM: PORTULACACEAE, floare de piatră

GYPSOPHILA – FAM: CARYOPHYLLACEAE, floarea miresei, gipsofila

DIANTHUS – FAM: CARYOPHYLLACEAE, garoafa de vară, sau garoafa Chabaud

Pregătirea substratului Pregătirea solariului Introducerea gunoiului

25.I-1. II Introducerea substratului nutritiv

GAZANIA – FAM: COMPOSITAE, gazanie

MATTHIOLA – FAM: CRUCIFERAE, mixandra

CALLISTEPHUS – FAM: COMPOSITAE, ochiul boului

PETUNIA – FAM: SOLANACEAE, petunia

SALVIA – FAM: LABIATAE, salvie

VERBENA – FAM: VERBENACEAE

Plante anuale nemuritoare (imortele)

HELICHRYSUM – FAM: COMPOSITAE, floare de pai

STATICE – FAM: PLUMBAGINACEAE, limba peştelui

Plante anuale volubile şi agăţătoare

Plante anuale pentru covoare forale (mozaicuri)

DIGITALIS – FAM: SCROPHULARIACEAE, degeţel

DIANTHUS – FAM: CARYOPHYLLACEAE, garoafa turcească.

CHEIRANTHUS – FAM: CRUCIFERAE

MY0SOTIS – FAM: BORRAGINACEAE

S-ar putea să vă placă și