Sunteți pe pagina 1din 14

1

Determinarea densităţilor

Introducere. Densitatea (de masă) a unui corp omogen se


definieşte prin raportul:
m
δ= (1)
V

în care m este masa corpului şi V volumul său. Unitatea ei de


măsură în S.I. este deci:
kg
< δ >= (2)
m3

dar în multe cazuri este mai avantajoasă exprimarea ei în


sistemul C.G.S., adică în g / cm3. Apa distilată are, la 40C, densitatea
de 1 g/cm3 sau 1000 kg/m3, valoare care se poate folosi aproximativ şi
la temperatura camerei.
Se numeşte densitate relativă a unui corp raportul dintre masa
lui şi masa m’ a aceluiaşi volum dintr-un corp etalon, care erste apa
în cazul corpurilor solide şi lichide şi aerul atmosferic în condiţii
normale în cazul gazelor:
d = m / m’ (3)
Densitatea relativă este o mărime adimensională.

a.) Metoda balanţei hidrostatice


În formula de definiţie (1), masa se determină direct prin
cântărire, dar volumul se determină indirect, aflând masa unui alt
corp, m’, de densitate ρ ’, de acelaşi volum cu corpul dat, astfel că:
m'
v= (4)
δ'
m
δ= δ
m'
2

Corpul studiat, atârnat de o balanţă, se scufundă într-un lichid


cu densitatea ρ ’ (de obicei apă) şi, pe baza legii lui Arhimede, se află
masa m’ a lichidului dizlocuit.
Mărimea m m’ ρ
Unitatea
1

Calculul erorii relative. prin logaritmarea şi diferenţierea


formulei (4) se obţine:
ln ρ = ln m – ln m’ + ln ρ ’
∆δ dm dm '
= −
δ m m'

ρ ’ fiind o constantă. Eroarea relativă limită va fi


∆δ ∆m ∆m' 1 1
= + = ∆m( + ) (5)
δ m m' m m

deoarece masele m şi m’ se determină cu aceeaşi eroare


absolută, ∆ m = ∆ m’, egală cu cea mai mică din greutăţile marcate
folosibile.

b) Metoda cu picnometrul
Picnometrul este un flacon de sticlă cu volum mic, astupat cu un
dop de sticlă ce este prevăzut cu un canal capilar, prin care lichidul
din flacon se poate ridica, revărsându-se excesul. Cu picnometrul se
poate determina densitatea corpurilor solide şi lichide.
3

1.) Densitatea corpurilor solide. Se umple picnometrul cu apă la


temperatura camerei, avându-se grijă ca apa să ajungă aproape de
marginea superioară a gâtului. Apoi se introduce dupul şi excesul de
apă se scurge prin canalul capilar în exterior. Prin aceasta s-a
asigurat umplerea completă a picnometrului, care paoi trebuie şters
bine cu un prosop sau o sugativă. Picnometrul se aşază pe talerul
unei balanţe şi se cântăreşte. Fie m1 masa lui. (Fig.1.a).

Corpulş de studiat se aşează lângă picnometru şi balanţa se


echilibrează din nou cu greutăţi marcate, de masă m2. (Fig.1.b). Se ia
picnometrul de pe balanţă şi se introduce în el corpul solid, punând
apoi dopul la loc. Trebuie să se aibă grijă ca şi acum picnometrul să
fie umplut complet şi să fie uscat la exterior. Reaşezându-l pe
balanţă, acesta se echilibrează cu masa m3 (fig.1c).
Diferenţa m2 - m1 este masa corpului, iar m2 – m3 este cea a apei
dizlocuite. Densitatea corpului se calculează cu formula:
m 2 − m1
δ= δ' (6)
m 2 − m3

ρ ’ fiind densitatea apei.


Observaţii:
- La cântărire balanţa se va bloca şi debolca în funcţie de
operaţiile efectuate, analog cu cazul balanţei hidrostatice.
4

- Picnometrul se va ţine întotdeauna de gât, pentru a nu încălzi


flaconul. Altfel, cantitatea de lichid din interior se poate micşora prin
revărsare.
Datele obţinute se trec în tabel.
Eroarea relativă limită e calculează cu formula:
∆δ  1 1 
= 2∆m + 
δ  m 2 − m1 m 2 − m 3 

(7)
Mărimea m1 m2 m3 ρ
Unitatea
1

2.) Densitatea lichidelor. Picnometrul gol şi bine uscat se


cântăreşte, găsindu-se masa M1. Apoi el se umple cu lichidul de
studiat, punând dopul ca la determinarea densităţii solidelor. Se
cântăreşte în noile condiţii, obţinându-se o masă M2. Acum se goleşte
picnometrul, se spală bine şi se umple cu apă, punându-se dopul.
Cântarul indică de astă dată masa M3.
Diferenţa M2-M1 este masa lichidului de studiat, iar M3-M2 masa
aceluiaşi volum de apă. Densitatea lichidului este:
M 2 − M1
δ= δ' (8).
M 3 − M1

Se va ţine seama de observaţiile făcute la punctul 1.


Mărimea M1 M2 M3 ρ
Unitatea
5

Eroarea relativă limită este:


∆δ  1 1 
= 2∆M  + 
δ  M 2 − M1 M 3 − M1 

c.) Metoda manometrică


Se foloseşte un dispozitiv manometric cu două ramuri A şi B (fig.
2),

Fig. 2
care se unesc în partea superioară într-un tub comun T,
prevăzut cu un robinet R. Ramurile sunt scufundate în câte o cuvă CA
şi CB , care conţine lichidul de studiat, respectiv apă distilată. Tubul T
este pus în legătură cu un aspirator prevăzut cu două robinete P şi Q
şi cu o pâlnie.
6

Lucrarea se efectuează astfel:


1.) În cuva CA se introduce lichidul de studiat şi în CB apă
distilată.
2.) Tuburile manometrice se coboară în cuve până aproape de
fundul lor.
3.) Robinetul R poate rămâne tot timpul deschis; se închide Q şi
se deschide P.
4.) Se toarnă apă prin pâlnie până când tubul aspiratorului se
umple în proporţie de aproximativ 3 / 4 cu apă, apoi se închide
robinetul P.
5.) Se deschide robinetul Q. Apa din manometru se scurge, la
început repede, apoi mai încet, oprindu-se în cele din urmă. În acelaşi
timp lichidele se urcă în ramurile manometrice, înălţimile lor finale
fiind h1 şi h2 , care se trec în tabel.
6.) Se închide Q şi se deschide P. Acum lichidele din tuburile
manometrice coboară in nou până la nivelul iniţial al lichidelor din
cuve.
7.) Se repetă operaţia 5.), obţinându-se de astă dată alte perechi
de valori pentru h1 şi h2, care se trec din nou în tabel, ş.a.m.d.
Dacă aceste înălţimi devin prea mici, se introduce o nouă
cantitate de apă în aspirator, ca la 4.)., continuându-se determinările
astfel ca să existe cel puţin 5 citiri.
Pentru calculul densităţii ρ 1 ţinem seama de faptul că
presiunea atmosferică, care acţionează în dreptul suprafeţelor libere
ale lichidelor din cuve, poate fi exprimată fie în funcţie de h1, fie în
funcţie de h2:

Patm = p + δ1gh 1 = p + δ 2 gh 2 (10)


7

unde p este presiunea aerului din interiorul tubului manometric


după aspiraţie. Din (10) rezultă:
δ1 h 2
= (11)
δ 21 h1

relaţie care permite determinarea densităţii necunoscute ρ 1:


h
δ1 = 1 δ 2 (12).
h1

Pentru fiecare lichid studiat se întocmeşte un tabel separat cu cel


puiţin câte 5 citiri:
Mărimea h1 h2 ρ1 ρ2
Unitatea

Fiecare determinare va fi afectată de o eroare relativă limitată


egală cu:

∆ρ  1 1 
= ∆h  +  (13)
ρ1 h
 1 h 2 

unde ∆ h = ∆ h1 = ∆ h2. Se observă că este avantajos a se lucra


cu valori mari ale lui h1 şi h2. De aceea, din (13) se pot evalua cele
două situaţii extreme: pentru perechea de valori (h1;h2) cea mai
mare, apoi pentru cea mai mică, obţinându-se astfel erorile relative
limită cele mai mici, respectiv cele mai mari, comise în timpul
măsurărilor.

d.) Metoda cu balanţa Mohr – Westphahl


8

Balanţa Mohr – Westphahl (fig.3)

fig.3

permite determinarea rapidă a densităţii lichidelor. Pârghia cu


braţe inegale, AC, este sprijinită în B.
O greutate G se poate deplasa prin înşurubare în lungul braţului
Ab. Vârfurile V şi W servesc la controul echilibrului balanţei. Braţul
BC este divizat în 10 părţi egale, având crestături în dreptul fiecărei
diviziuni. Pe ele se pot aşeza călăreţi metalici de diferite greutăţi. În
dreptul ultimei crestături se atârnă un plutitor P. Balanţa mai este
prevăută cu un şurub S pentru reglaea înălţimii ei. Călăreţii sunt
astfel construiţi, încât cel mai mare să aibă greutatea p egală cu
greutatea apei dizlocuite de plutitor, iar ceilalţi să aibă greutăţi de 10,
100, ... mai mici ca acesta.
Pentru determinarea densităţii lichidului se procedează astfel:
1.) Se asigură verticalitatea balanţei cu şuruburile D.
2.) Se atârnă plutitorul (în aer) şi se echilibrează balanţa cu
ajutorul greutăţii G.
9

3.) Se scufundă plutitorul în lichidul de studiat şi se echilibrează


balanţa, punând călăreţul cel mai mare pe diviziunea a x-a, iar
celelalte în ordinea descrescătoare a greutăţilor pe diviziunile y şi z.
Densitatea lichidului se va putea exprima în funcţie de x, y şi z, după
cum rezultă din următorul raţionament:
Dacă balanţa este echilibrată, cu plutitorul atârnat (în aer,
momentul faţă de axa B, al greutăţilor din stânga lui B, M1, este egal
în valoare absolută cu cel al greutăţilor din dreapta lui B, M2:

M1 = M2 (14)
Dacă plutitorul se introduce în apă, forţa arhimedică F’ strică
echilibrul. Pentru a-l restabili, se atârnă călăreţul cel mai mare în
dreptul diviziunii 10, al distanţa d de axa B. Greutatea lui, p, este
astfel calculată, încât să asigure acum echilibrul, adică:

M1 = M2 + pd – F’d. (15)

Din (14) şi (15) rezultă:

p = F’ (16).

greutatea plutitorului fiind egală cu forţa arhimedică ce


acţionează din partea apei asupra lui.
Introducând plutitorul în lichidul cu densitatea necunoscută,
echilibrul balanţei se realizează prin atârnarea călăreţilor în ordinea
descrescătoare a greutăţilor, la distanţele d1, d2, d3 de B.
Avem deci:
10

P P
M1 = M 2 + pd 1 + d2 + d 3 − Fd (17)
10 100

F fiind forţa arhimedică ce acţionează din partea lichidului de


studiat asupra plutitorului. Ţinând cont de (14), se obţine din (17):

F d1 1 d 2d 1 d
= + * + * 3 (18)
p d 10 d 100 d

Conform relaţiei (16), p = F’ = ρ V g, iar F = ρ V g. Dacă mai


avem în vedere că distanţele d1, d2, d3 şi d corespund diviziunilor x, y
şi z şi 10 de pe braţul BC, putem scrie (18) sub forma:

ρ
ρ'
= x + 0,1 + y * 0,01 + z * 0,001 (19).

sau:
ρ = 0, xyz ρ ’ (20)
Exemple:
Exemple:
g g
X=8, Y=7, Z=3, = 0,873 ,1 = 0,875
3
cm cm 3

g g
X=10, Y=8, Z=5, =1,085 .1 * =1,085
3
cm cm 3

g g
X=10, Y=10, Z=4, Y=2 =1,124 .1 3
=1,124
cm cm 3
11

În primul caz, lichidul are densitatea mai mică decât apa;


călăreţul cel mai mare a fost atârnat pe o diviziune mai mică decât
10. În celelalte cazuri densitatea lichidului este mai mare decât cea a
apei; călăreţul cel mare a fost aşezat pe diviziunea 10. Se poate
întâmpla, ca dintr-o categorie de călăreţi să fie atârnate două bucăţi,
ca în exemplul al treilea, unde un călăreţ de categorie mijlocie a fost
atârnat pe diviziunea 10, iar altul identic pe diviziunea 2.

Lucrarea nr. 13

Determinarea vitezei de curgere şi a debitului unui lichid ideal

Teoria lucrării. Un lichid se numeşte ideal, dacă nu prezintă


fenomenul de vâscozitate, adică de frecare interioară. Deşi lichide
ideale nu există, unele din ele (de exemplu, apa), manifestă la
temperatura camerei o vâscozitate suficient de mică, pentru a putea
fi tratate cu aproximaţie drept lichide ideale.
Se numeşte debit raportul dintre volumul scurs printr-o secţiune
transversală a tubului de curent şi timpul necesar acestei curgeri.
Dacă curgerea este staţionară, avem:
Q=V/t (1)
Legea continuităţii curgerii impune ca debitul să fie acelaşi în
orice secţiune a tubului de curent. Dacă în (1) se ia V = Sx, unde S
este aria secţiunii tubului şi x distanţa parcursă de lichid în timpul t,
obţinem pentru legea continuităţii:
S1v1 = S2v2 = ...... = constant (2)
Indicii 1, 2, ... marchează diferitele secţiuni ale tubului.
Un lichid ideal se supune în curgerea staţionară legii lui
Bernoulli,
12

δv12 δv 22
P1 + δgh 1 + = p 2 + δgh 2 + = const , (3)
2 2

unde p1, p2, .... sunt presiunile statice, h1, h2, ... înălţimile
porţiunilor de lichid deasupra unui nivel de referinţă, iar ρ
densitatea lichidului (incompresibil).
Considerând doar două secţiuni din tubul de curent la o curgere
orizontală (h1 = h2), din (2) şi (3) se pot determina vitezele:

2 P1 − P2 S S 2 P −P
v2 = * şi v1 = 2 v 2 = 2 * 1 2 (4)
δ 1 − ( s 2 / s1 ) 2 S2 S1 δ 1 − ( s 2 / s1 ) 2

Debitul se calculează din 2 şi 4:

2 P1 − P2
Q = s2v2 = s2 * (5)
δ 1 − ( s 2 / s1 ) 2

Aparatura. Un tub cilindric T cu secţiunea variabilă şi cu axa


orizontală este montat pe un panou de lemn vertical, prevăzut cu un
fir cu plumb F şi cu şuruburi S pentru asigurarea orizontalităţii (fig.
1),
13

fig.1

Secţiunea largă şi cea încustă a tubului sunt în legătură cu un


manometru cu mercur, M. Capătul de intrare al tubului comunică cu
robinetul conductei de apă, iar capătul de ieşire cu chiuveta.
Modul de lucru. După asigurarea orizontalităţii dispozitivului se
deschide robinetul şi apa începe să curgă prin tub. Se observă că
nivelele mercurului din cele două tuburi manometrice se deplasează.
După ce denivelarea h a atins o valoare staţiuonară, ea se citeşte şi se
trece în tabelul cu valori. Din formula presiunii hidrostatice se
deduce:

p1 – p2 = ρ 0 gh (6)
ρ 0 fiind densitatea mercurului. Această diferenţă se introduce
în (4) şi (5). Raportul secţiunilor se va înlocui cu raportul pătratelor
diametrelor:
2
s2  D2 
=  (7)
s 2  D1 
14

Acestea sunt: D1 = 37,8 mm, D2 = 5,6 mm. Pentru v2 se obţine


deci formula:
δ gh
V2 = 2 * 0 *
δ 1 − ( d 2 / d1 ) 4

cu care se calculează şi v1 şi Q, ştiind că ρ = 1000 kg / m3 şi ρ 0

= 13600 kg / m3.
Variind deschiderea robinetului, se vor determina diferite viteze
şi diferite debite. La sfârşit se va face o reprezentare grafică a
debitului în funcţie de denivelare.
Mărimea h v2 v1 Q
Unitatea