Sunteți pe pagina 1din 44

5.

Integrarea economică regională în America Latină

5.1. Privire de ansamblu asupra procesului de


integrare în America Latină

În măsura în care instituţiile economice şi politice determină rolul


internaţional al unei regiuni, America Latină este comparabilă cu naţiunile de pe
ţărmul Atlanticului de Nord. Sistemele sale politice sunt democratice; economiile
sunt tot mai mult orientate spre piaţă iar disputele intervenite între statele regiunii
sunt soluţionate de cele mai multe ori prin negocieri sau arbitraj. În America Latină,
mai mult decât în oricare altă zonă, cheltuielile militare sunt cele mai reduse ca
pondere în PIB, iar războaiele între ţările regiunii sunt practic excluse. Ţări ca
Argentina, Brazilia, Mexic „intră în lumea globalizată şi demonstrează succesul
principiilor democraţiei şi pieţelor libere”. Mai există însă o Americă Latină în care
prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adânceşte tot mai mult iar accesul la tehnologiile
avansate şi la Internet este practic nul.
Timp de trei decenii, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
America Latină a fost o regiune a regimurilor autoritare, multe dintre ele militare,
unele menţinându-se la putere prin metode represive. Începând cu anii 1980, civilii
aleşi pe baza votului universal au înlocuit conducătorii militari iar parlamentele şi-au
recăpătat puterea de a emite iniţiative legislative. În aceeaşi perioadă, în Argentina,
Brazilia, Mexic şi Chile, guvernele centrale şi cele ale provinciilor din întreaga
emisferă au privatizat numeroase întreprinderi şi s-au adaptat exigenţelor economiei
de piaţă. Inflaţia a fost redusă în mare măsură, competitivitatea globală s-a
îmbunătăţit mult iar schimburile comerciale libere au devenit, cel puţin formal,
obiectivul tuturor ţărilor din regiune.
La începutul anilor 1990, America Latină a înregistrat progrese importante
pe calea integrării economice, odată cu negocierea şi punerea în practică a unor noi
acorduri multilaterale de mari proporţii cum ar fi: Tatatul de constituire a Pieţei
Comune a Sudului (Mercosur), Acordul de Liber Schimb Nord – American
(NAFTA), constituirea Grupului celor Trei (Columbia, Mexic şi Venezuela),
precum şi cu reactivarea unor acorduri anterioare, ca de exemplu, instituirea de către
ţările Grupului Andin a tarifului extern comun (TEC), constituirea unor subgrupări
în cadrul Pieţei Comune a Americii Centrale sau încheierea a numeroase acorduri
bilaterale în cadrul Asociaţiei Latino-Americane de Integrare (ALADI). Acest
ansamblu de acorduri regionale a condus la o accentuare a procesului de liberalizare
a schimburilor economice iar, prin ritmul şi amploarea sa, este fără precedent în
eforturile de integrare economică.
Integrarea latino-americană a fost caracterizată printr-o puternică
subregionalizare în timpul anilor nouăzeci ai secolului trecut. Vechiul proiect de
constituire a unui mare spaţiu economic regional, prin intermediul unei pieţe
comune latino-americane, a fost înlocuită de o subregionalizare a integrării în jurul
a doi poli: unul sud-american, promovat prin Piaţa Comună a Sudului
(MERCOSUR), şi unul caraibian, în jurul Asociaţiei Statelor Caraibelor (AEC).
Ca urmare, Piaţa Comună Central-Americană (MCCA), Comunitatea Caraibelor
(CARICOM) şi Grupul celor Trei (G-3) au promis o convergenţă graduală în
interiorul AEC. Cu toate că AEC nu a înlocuit iniţiativele subregionale deja
existente, crearea sa a fost prima acţiune care a vizat punerea în practică a unui nou
regionalism caraibian, caracterizat prin promovarea mecanismelor de cooperare şi
integrare între toate statele Bazinului Caraibelor, prin antrenarea unei politici de
depăşire a vechilor percepţii etno-culturale, care au separat, de multe ori, ţările
regiunii.
Celălalt pol al integrării se derulează în conul sudic latino-american. El se
referă la Mercosur, grupare care a avut cel mai mare succes în istoria integrării
regionale a acestei părţi a continentului. Majoritatea obiectivelor pe care conducerea
Mercosur-ului le-au prevăzut în Tratatul de la Asunción în anul 1991 au fost
îndeplinite. Mercosur este o zonă de liber schimb şi o uniune vamală imperfectă.
Succesul grupării Mercosur a convins ţările sud-americane să iniţieze negocierea de
acorduri de liber schimb şi asociere economică cu această schemă de integrare. Este
cazul unor state precum Chile şi Bolivia, care au semnat acorduri cu Mercosur în
iunie şi decembrie 1996. Mercosur şi Comunitatea Andină au derulat, de asemenea,
negocieri pentru crearea unei zone de liber schimb, care să includă toate statele
membre. Rezultatele acestor negocieri a fost semnarea unui acord cadru între cele
două grupări de integrare. În ciuda dificultăţilor apărute în cadrul negocierilor care
au urmat acestui acord, integrarea sud-americană nu a fost întreruptă. Brazilia a
semnat un tratat de liber schimb cu ţările andine în iunie 1999, considerat ca primă
acţiune pentru crearea unei Arii Sud-Americane a Liberului Schimb (ASLEC,
abrevierea în limba franceză). Mai mult, ţările andine şi alte state membre ale
Mercosur au continuat negocierile pentru liberalizarea schimburilor comerciale.
Succesul acestor grupări subregionale demonstrează, pe de altă parte,
nereuşita strategiei de integrare multilaterală latino-americană lansată odată cu
Asociaţia Latino-Americană de Liber Schimb (ALALE), între anii 1960-1980 şi
Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI), în 1980. Eşecul grupărilor
ALALE şi ALADI au convins guvernele statelor membre că realizarea unei pieţe
comune este un ţel încă dificil de atins. Cele două grupări au demonstrat că există o
diversitate de factori care împiedică crearea unei pieţe comune latino-americane.
Printre aceştia, pot fi menţionaţi:
- Slăbirea interdependenţei economice dintre ţările Americii de Sud şi Mexic,
America Centrală şi Caraibe;
- Dependenţa Mexicului şi a ţărilor Bazinului Caraibelor de Statele Unite ale
Americii;
- Strategia de diversificare a pieţelor pentru a deveni Global Traders pusă la
cale de ţări precum Brazilia şi Chile în timpul anilor 1970-1980;
- Problemele de comunicaţii şi de infrastructură care există între conul de
sud, Bazinul Caraibe şi Mexic.
Toţi aceşti factori au determinat guvernele să îşi modifice strategia de
integrare, de la multilateralismul latino-american la subregionalism şi bilateralism.
Experienţa Mercosur şi reactivarea cu succes a MCCA, CARICOM şi a Pactului
Andin demonstrează, cel puţin pentru moment, superioritatea strategiilor de
integrare subregională; integrarea subregională ar putea fi considerată ca primul pas
în acţiunea de creare a unei pieţe comune. Într-un context de regionalism deschis,
diversele scheme subregionale vor putea converge spre o mare piaţă comună latino-
americană.
Deşi ideea de construire a unui spaţiu regional a devenit secundară la ora
actuală, ea nu a dispărut din discursurile integraţioniste. În primul rând, în
documentele finale ale summit-urilor preşedinţilor Grupului de la Rio se fac adesea
referiri la piaţa comună latino – americană. În al doilea rând, există întotdeauna o
instituţie care încurajează crearea unei piaţe comune: ALADI, recunoscută ca suport
pentru realizarea acestui obiectiv, în ciuda numeroaselor eşecuri înregistrate. Pe
lângă această strategie de dezvoltare subregională, ţările au lansat şi o strategie
complementară pentru favorizarea schimburilor comerciale, şi anume, acordurile
bilaterale de liber schimb, care au devenit foarte numeroase în ultimii ani, astfel
încât ele pot fi considerate o a doua strategie de integrare, după politica
subregională. Trebuie subliniat faptul că strategia referitoare la crearea pieţei
comune latino-americane nu a fost eliminată, în viitor fiind practic exclusă o
fragmentare a integrării latino-americane şi caraibiene.
Deschiderea pieţelor spre exterior s-a realizat pe trei căi:
- reducerea unilaterală a taxelor vamale şi a altor restricţii din calea
schimburilor,
- acordurile internaţionale
- integrarea regională.
Primul mijloc a avut cel mai mare efect, atât prin operativitate, cât şi prin
amploarea liberalizării schimburilor. În anul 1985, taxele vamale se situau în medie
la 35% şi puteau fi majorate până la 100%. Câţiva ani mai târziu, în 1992, taxa
medie era de 14% iar cea maximală de 22%. Această evoluţie a taxelor vamale se
observă, în principal, în Argentina şi Brazilia. În momentul luării primelor măsuri de
liberalizare (anii 1988 şi 1989), taxele maximale erau de 65% în Argentina şi 105%
în Brazilia iar taxele vamale medii se situau la nivelul de 39%, respectiv 51%. În
anul 1993, taxele maximale s-au diminuat la 30% şi 35% iar cele medii au devenit
15%, respectiv 14%.
Pe plan internaţional, ţările Americii Latine au aderat, toate, la acorduri şi
sunt, în prezent, membre ale OMC, ceea ce presupune că s-au angajat să elimine
barierele comerciale, să promoveze libertatea schimburilor şi să aibă un mai mare
acces la piaţa mondială.
În ceea ce priveşte integrarea regională, ea a urmat, în mod firesc, celorlalte
două căi, accentuând procesul de liberalizare a pieţelor, prin ansamblul de acorduri
bilaterale şi multilaterale. Ţările continentului sunt apropiate în plan politic -
aproximativ toate au un regim democratic - şi în plan economic – unde toate
urmează orientări asemănătoare.
Progresele integrării regionale se adaugă proceselor mult mai largi de
reforme structurale angajate de către ţările Americii Latine, care se înscrie ea însăşi
în direcţia privatizării, liberalizării şi mondializării activităţii economice. Ţările din
regiune au diminuat tot mai mult intervenţia statului în viaţa economică şi depun
eforturi permanente pe plan extern pentru ocuparea unei poziţii cât mai avantajoase
în economia mondială.
În America Latină şi Caraibe procesul de cooperare şi integrare economică
regională a înregistrat o largă extindere; organizaţiile de integrare multisectorială au
avut şi au ca scop liberalizarea comerţului şi dezvoltarea industrială regională.
Continentul sud-american a avut o evoluţie singulară, în care influenţa puternicului
vecin de la sud a fost de cele mai multe ori hotărâtoare, reuşind să schimbe, nu o
dată, ci de mai multe ori, destinele integrării economice regionale, atât în nordul cât
şi în sudul celor două Americi.

Pe continent, prima organizaţie de integrare a fost Asociaţia Latino


Americană a Comerţului Liber (ALALC) creată la 18 februarie 1960, prin Tratatul de
la Montevideo. Aceasta includea următoarele state: Argentina, Brazilia, Chile,
Mexic, Peru, Uruguay şi Paraguay. Ulterior, la gupare au aderat şi: Columbia şi
Ecuador (1961), Venezuela (1966) şi Bolivia (1967). Tratatul prevedea ca într-o
perioadă de tranziţie de 12 ani, progresiv, barierele vamale ale statelor membre să fie
limitate. Datorită unor tarife protecţioniste, care au continuat să fie practicate, pe
plan internaţional, progresele au fost mai lente iar schimburile comerciale între
statele membre au fost mai dezvoltate şi în anii următori, în domeniul produselor
primare. Integrarea în cadrul ALALC a generat unele insatisfacţii, care în anul 1961
au determinat înlocuirea vechii asociaţii prin Asociaţia Latino Americană de
Integrare (ALADI) iar, în anul 1969, ţările mici din ALALC au constituit Grupul
Andin, în urma acordului încheiat la Cartagena.
ALADI şi Grupul Andin şi-au orientat obiectivele spre accelerarea ritmului
liberalizării comerţului şi promovării unei dezvoltări industriale echilibrate în
regiune. Succesele au fost limitate, datorită unor puternice tendinţe protecţioniste din
partea unor membri. Deşi a înlocuit termenul de „piaţă comună” cu cel de „sistem
de integrare globală”, Grupul Andin nu a reuşit, încă, să adopte un tarif vamal
comun.

5.2. Mercosur – un actor global al pieţei latino – americane

Mutaţiile fundamentale înregistrate în toate domeniile de activitate reprezintă


una din caracteristicile cele mai importante ale epocii contemporane. Numeroaselor
evenimente politice li se pot adăuga performanţele ştiinţifice şi tehnice fără
precedent, internaţionalizarea activităţilor, externalizarea investiţiilor, dezvoltarea
fluxurilor mondiale de producţie şi comercializare, modificările importante ale
structurilor sociale, informatizarea activităţilor etc. În acest context, mondializarea
economiilor şi liberalizarea pieţelor se realizează pe diferite căi şi modalităţi printre
care şi acordurile bilaterale sau multilaterale precum şi experienţele integrării
regionale.
Piaţa Comună a Americii de Sud constituie al patrulea spaţiu comercial al
lumii după: Europa, America de Nord şi Asia de Sud-Est şi reprezintă o piaţă
potenţială de aproximativ 200 milioane consumatori. Ea a fost creată la 26 martie
1991, prin Tratatul de la Asunciòn între Brazilia, Argentina (între aceste ţări existau
încă din 1985 un acord bilateral), Paraguay şi Uruguay.

Fişă de prezentare a MERCOSUR:

- limbi oficiale: limba spaniolă şi limba portugheză;

- indicatorii sintetici de la momentul constituirii MERCOSUR sunt prezentaţi


în tabelul următor:

MERCOSUR în cifre, anul 1991


Pentru realizarea unei imagini complete asupra structurii Mercosur în
momentul creării grupării, tabelul următor prezintă repartiţia indicatorilor pe
principalele ţări membre:

Sursa: Mercosur, statistical information; UNCTAD, Hand Book of


International Trade and Development Statistics, 1999.

Din datele prezentate se observă că la momentul creării grupării, ponderea


cea mai mare în indicatorii sintetici ai Mercosur o deţinea Brazilia, cu 71,62% din
suprafaţă, 79,08% din populaţie şi 74,86% din PIB, urmată de Argentina, Paraguay
şi Uruguay, ultimile două state fiind de dimensiuni foarte mici. Datele statistice din
toate documentele care fac referire la Mercosur evidenţiază faptul că Brazilia a
continuat să fie “vioara întâi” în cadrul grupului, nu numai prin ponderea sa
economică în totalul blocului comercial ci şi prin dorinţa acesteia de impulsionare a
procesului de integrare.
Iniţial zonă de liber schimb, apoi uniune vamală iar, în final, piaţă comună,
Mercosur a înregistrat evoluţii spectaculoase pe scena mondială a integrării
regionale. “Obosit” să mai aştepte accesul, de mult timp promis, la NAFTA, statul
Chile a făcut demersuri pentru a a deveni membru asociat al Mercosur, alături de
alte ţări precum Bolivia, Venezuela, Columbia şi Peru care şi-au manifestat interesul
deplin. Ca orice bloc comercial nou apărut, Mercosur susţine că nu are intenţii
discriminatorii, deşi realitatea este diferită uneori.
Una din caracteristicile definitorii ale unui bloc comercial este faptul că
barierele sale interne sunt mai reduse comparativ cu cele externe; poziţia lui în
cadrul negocierilor cu partenerii externi depinde de capacitatea sa de a acorda sau
retrage unele beneficii (avantaje), de care proprii membri se bucură de drept.
Obiectivele declarate ale Mercosur sunt :
- libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie;
- instituirea unui tarif extern comun (TEC);
- coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale;
- armonizarea legislatiei ţărilor membre.

Structura organizatorică a Mercosur


În articolul al 9-lea al Tratatului de la Asunción se prevede că activitatea
Mercosur va fi coordonată de două organisme: Consiliul Pieţei Comune şi Grupul
Pieţei Comune. Prima instituţie constituie cel mai important organ politic al
grupării şi este responsabil de aprobarea deciziilor pentru îndeplinirea obiectivelor
înscrise în Tratat şi de conducerea/coordonarea politică a Mercosur. Al doilea
organism este instituţia executivă şi are în principal următoarele atribuţii:
• de a realiza recomandări pentru implementarea şi executarea
conţinutului Tratatului;
• de a coordona activitatea subgrupurilor de lucru;
• de a face propuneri pentru aplicarea programului de liberalizare a
comerţului care constă într-un sistem gradual de eliminare a
restricţiilor sau a măsurilor echivalente, fiind stabilite prin negocieri
laborioase, produs cu produs.
În figura următoare este prezentată organigrama grupării Mercosur:
Evoluţii economice ale MERCOSUR

Ţările Mercosur au depus eforturi susţinute pentru liberalizarea comerţului şi


crearea unui tarif vamal comun. Începând cu iunie 1991 când Programul de
liberalizare a comerţului a fost pus în aplicare, schimburile economice intra-
Mercosur s-au dezvoltat remarcabil; comparativ cu anul precedent comerţul intra-
regional a crescut cu 24% iar în anul 1992 cu 39%. Deci decizia creerii unei grupări
regionale de integrare în America de Sud a fost una justă. În Brazilia, după aplicarea
acestui acord, exporturile destinate ţărilor membre Mercosur au crescut cu 75% şi
respective 78,8% în anii 1991-1992, în condiţiile în care în anii 1989 şi 1990 s-au
redus semnificativ. În Argentina, exporturile intra-Mercosur au crescut de asemenea
în perioada 1991-1992 cu 7,9% şi respectiv 12,6%.
Exporturile celorlalte două ţări, Paraguay şi Uruguay s-au diminuat în primii
ani de analiză.
Din datele prezentate se constată că în structura comerţului Mercosur,
predomină schimburile Argentinei şi Braziliei cu ponderi foarte mari, celelalte două
state având o importanţă foarte mică în comerţul intra-regional, date fiind şi
dimensiunile spaţio-demografice reduse. Aceeaşi tendinţă se menţine şi în prezent.
Comerţul liber a fost instituit pentru aproximativ 85% din cele 9000 produse
înscrise în termenii acordului, 15% dintre acestea, în special bunuri de echipamente,
informatică şi chimie facând obiectul unui regim tranzitoriu până în anul 2006, la
cererea Braziliei, care doreşte pregătirea sectoarelor economiei pentru libera
concurenţă.
Prevederile Tratatului de la Asunción de creare a unei uniuni vamale până în
anul 1995 deşi păreau foarte ambiţioase au fost respectate, astfel că la începutul
anului prevăzut, a fost adoptat un tarif vamal comun pentru 85% din poziţiile
tarifare. Comerţul intra-regional a fost integral liberalizat, fiecare stat având
posibilitatea să îşi menţină unele bariere la un nomenclator redus de produse pentru
a-şi proteja propria economie (de exemplu, Brazilia pentru protecţia aplicată
mijloacelor şi echipamentelor de producţie, automobile şi calculatoare etc.). Datele
din tabelul următor evidenţiază impactul integrării regionale asupra schimburilor
comerciale ale Mercosur până la crearea uniunii vamale.

MERCOSUR: Exporturile intra-regionale şi spre restul lumii


în perioada 1990 - 1995

Din datele prezentate se observă creşterea semnificativă a schimburilor în


interiorul grupării analizate, astfel că în anul 1995, volumul exporturilor a fost de
aproximativ patru ori mai mare comparativ cu cel al anului premergător înfiinţării
grupării. În aceeaşi perioadă au crescut şi exporturile Mercosur în afara grupării,
însă ritmul de creştere a fost mai lent (o creştere de 1,5 ori în anul 1995 faţă de anul
1990). Rezultă că s-au produs modificări şi în structura exporturilor grupării, în
sensul creşterii de la 8,8% în anul 1990 la 20,5% în anul 1995 a schimburilor intra-
regionale. Creşterea fără precedent a exporturilor ţărilor membre s-a datorat
efectului favorabil al liberalizării comerţului la nivelul grupării.

Ponderea exporturilor de produse manufacturate ale statelor membre în


ansamblulgrupării MERCOSU în perioada 1980-1995

Liberalizarea pieţelor, progresele integrării şi mondializării activităţii


economice au concurat la dezvoltarea exporturilor, important factor de creştere în
America Latină. Pe ansamblul regiunii, exporturile au evoluat mai repede decât
producţia destinată pieţelor interne. De remarcat este faptul că pentru majoritatea
ţărilor membre Mercosur, a crescut ponderea exporturilor de produse manufacturate
în totalul schimburilor comerciale. Piaţa regională a fost cea mai dinamică pentru
această categorie de bunuri, tendinţă ce a condus la creştere interesului statelor
pentru accelerarea şi adâncirea procesului de integrare. Ponderea cea mai mare în
schimburile comerciale regionale o deţine Brazilia. Dinamica şi structura comerţului
intra-regional depinde într-o măsură importantă de capacitatea de absorbţie a statelor
membre, precum şi de structura producţiei interne. După crearea sa, Brazilia a
devenit inima Mercosurului nu numai prin ponderea economică semnificativă în
ansamblul blocului comercial ci şi prin eforturile susţinute pe care le depune pentru
impulsionarea procesului de integrare regională.
Structura exporturilor Mercosur pe ţări

În literatura de specialitate, când se scrie despre evoluţia şi consolidarea


Mercosur, se poate observa un optimism debordant generat de punerea în aplicare a
tarifului vamal extern, însă excepţiile convenite în funcţie de mărimea ţării, se
aşteaptă a fi eliminate integral, conform previziunilor, până în anul 2006 (Paraguay
înregistrează cel mai mare număr de excepţii de la tariful vamal comun); totodată au
fost încheiate şi angajamente între membrii grupării, care au determinat înregistrarea
de progrese ale acordului dincolo de aspectele comerciale: mutaţii ale factorilor de
producţie, în principal forţă de muncă şi capital tehnic.
Primii ani ai deceniului trecut s-au caracterizat prin imposibilitatea
respectării angajamentelor stabilite iniţial, deoarece evoluţia economică a Mercosur-
lui a fost larg condiţionată de evoluţia economică a fiecărui stat membru. În
Argentina, de exemplu, fluctuaţiile macroeconomice au fost foarte mari, fapt pentru
care s-a adoptat planul de stabilizare economică prin menţinerea stabilităţii ratei de
schimb a monedei naţionale în raport cu dolarul american (currency board). Anul
1994 a fost o perioadă de stabilizare şi de creştere economică în special pentru
Brazilia şi Argentina, însă această evoluţie nu a fost de durată iar fluctuaţiile cauzate
de criza “Tequila” au impus luarea de măsuri pentru menţinerea în limite acceptabile
a ratelor de schimb. Când o economie se simte ameninţată, ea adoptă măsuri, în
special comerciale, împotriva partenerilor săi, respectiv, suspendarea parţială sau
totală a tarifului extern comun. Pornind de la efectele crizei “Tequila”, aici s-a
instaurat taxa “estadística “ prin care era posibilă adăugarea unei cote de 5% la
tariful vamal comun. În anul 1996, Brazilia a impus restricţii cantitative la importul
de automobile iar în anul 1997, ca urmare a declanşării crizei asiatice, ţări precum
Argentina, Brazilia, Uruguay au majorat tariful vamal cu 3%. Această taxă a avut un
caracter temporar iar aplicarea sa a fost prevăzută până în anul 2001. Mai mult,
odată cu devalorizarea real-ului în anul 1999, s-a asistat la schimbări în relaţiile
dintre ţările membre, în măsura în care această subevaluare a făcut ca produsele
argentiniene să devină mai puţin competitive pe piaţa braziliană, fapt ce a antrenat o
creştere a produselor exceptate de la tariful vamal comun. Cel mai important aspect
este acela că, în anii 1990, cu excepţia Paraguayului, celelalte state membre
Mercosur, au adoptat măsuri de protecţie în raport cu restul lumii, însă nu şi la nivel
regional.
În anul 2001, datorită deficitului din balanţa de plăţi, Argentina a modificat
structura tarifară asupra bunurilor de consum, în special asupra echipamentelor de
producţie deoarece întâmpina probleme de competitivitate iar rata de schimb
supraevaluată afecta exporturile proprii. Totodată, a modificat şi tariful vamal pentru
a putea importa echipamente şi mijloace de producţie la preţuri mai avantajoase
decât al celor provenite din Brazilia. Pentru anul 2001 a fost întocmit cel mai
pesimist raport din istoria Mercosur; fostul Ministru al economiei din Argentina şi-a
exprimat o poziţie ambiguă în raport cu evoluţia Mercosur şi interesul pentru
negocieri cu SUA în defavoarea grupării din care face parte. Abia în anul 2003 s-a
aşteaptat şi s-a înregistrat o uşoară creştere pentru unele ţări membre Mercosur,
inclusiv pentru Argentina.

5.4 Efectele sociale generate de crearea grupării Mercosur

Liberalizarea pieţelor şi deschiderea economiilor naţionale spre concurenţa


internaţională generează modificări şi în structura ocupării populaţiei active, în
sensul creşterii relative a efectivelor în sectoarele cu producţie destinată exportului
precum şi în domeniile cu producţie concurată de importuri. Se înregistrează o
reducere a locurilor de muncă în activităţile care nu participă la susţinerea
concurenţei internaţionale sau care implementează tehnologii moderne, intensive în
forţă de muncă şi o creştere a ocupării în domeniile care fac obiectul investiţiilor
internaţionale sau care lansează noi produse. Efectul net pe termen lung al utilizării
forţei de muncă locale depinde de gradul de investire şi de punere în practică a
politicilor de formare activă şi de reconversie a populaţiei apte de muncă.
Analizele statistice indică faptul că, în ciuda liberalizării economiilor şi a
creşterii susţinute a exporturilor, în America Latină nu s-a observat un efect dinamic
asupra locurilor de muncă, ci mai degrabă o reducere progresivă a gradului de
ocupare a populaţiei calificate. Mai mult, odată cu angajarea pe calea integrării, prin
eliminarea taxelor vamale şi a obstacolelor netarifare, ţările Americii Latine au
adoptat măsuri de ajustare macroeconomică, printre care unele au avut drept efect
reducerea gradului de ocupare a forţei de muncă, creşterea numărului locurilor de
muncă cu calificare inferioară şi chiar reducerea salariilor reale. Impactul pozitiv pe
care l-ar fi putut avea, a fost diminuat de apariţia şi accentuarea recesiunii
economice în unele ţări avansate, la începutul deceniului trecut. Se speră că odată cu
intensificarea proceselor de integrare regională şi a “inserţiei” ţărilor Americii
Latine în economia mondială, bilanţul social al ocupării să înceapă să se
îmbunătăţească.
Comparativ cu cazul economiilor centralizate care erau protejate total de
concurenţa internaţională, condiţiile economice ale naţiunilor democrate s-au
transformat profund în cazul liberalizării pieţelor. Posibilităţile de intervenţie şi de
regularizare a pieţei muncii sunt limitate şi mai slabe pentru categoriile sociale
vulnerabile. Concurenţa internaţională este cea care fixează limitele negocierilor şi a
convenţiilor colective, tributare exclusiv producţivităţii muncii şi costurilor de
producţie. Într-un astfel de regim economic – în care forţele pieţei decid -
remunerarea şi ocuparea forţei de muncă depind de eficacitatea ei în raport cu
concurenţa.
Crearea Pieţei Comune a Conului de Sud a deschis posibilitatea dezvoltării
schimburilor comerciale, producţiei şi a muncii în statele membre. Preocuparea
Mercosur a fost de a crea condiţii pentru stimularea şi atragerea investiţiilor, astfel
încât să se deschidă mai multe câmpuri de colaborare şi în planul social al ocupării
populaţiei active. Problemele generate de stabilitatea macroeconomică,
dezechilibrele intervenite în Brazilia şi Argentina, au demonstrat că orice fenomen
negativ manifestat într-o ţară poate avea un impact extrem de puternic asupra
schimburilor comerciale, investiţiilor, producţiei şi ocupării populaţiei active a
întregii regiuni. Tabelul următor prezintă evoluţia indicilor preţurilor de consum şi a
ratelor reale de schimb (cu ritmuri foarte pronunţate în Argentina şi Brazilia), care
nu pot decât să se reflecte direct în preţurile, competitivitatea, investiţiile şi fluxurile
comerciale ale zonei.

Pentru a preveni dezechilibrele economice, generate de fluctuaţiile foarte


mari ale celor două referinţe, ţările Mercosur trebuie să coopereze foarte intens în
scopul armonizării economice şi creării condiţiilor de stabilitate în scopul atragerii
investitorilor străini. În ultimii ani se observă o mare dezvoltare a întreprinderilor
latino- americane cu capitaluri mixte sau exclusiv regionale. Acest fenomen relativ
nou, poate contribui, prin extensie, la adâncirea integrării şi la stimularea
investiţiilor străine care ar antrena nu numai mutaţii ale capitalului etnic ci şi mutaţii
ale resurselor umane, asistându-se la internaţionalizarea pieţei muncii.
Datele statistice evidenţiază că în ultimii ani, populaţia Mercosur a crescut
într-un ritm mediu anual de 1,6% comparativ cu 1,8% pentru ansamblul Americii
Latine, iar populaţia activă a crescut într-un ritm mediu anual de 2,8%. Acest fapt a
condus la creşterea cererii pentru locuri de muncă. Problema ocupării la nivelul
grupării nu este determinată numai de deficitul locurilor de muncă ci şi de calitatea
acestora. Aproximativ 95% dintre acestea au fost create în domeniile cu
productivitate redusă. În comerţ şi servicii, cererea de forţă de muncă a crescut odată
cu dezvoltarea schimburilor comerciale. În activităţile productive orientate spre
comerţul internaţional, dimpotrivă, întreprinderile s-au orientat în special spre
creşterea productivităţii şi competitivităţii, spre reducerea locurilor de muncă şi a
timpului lucrat în scopul diminuării costurilor de producţie. O măsură de politică
economică aplicată a fost aceea de substituire a fostului personal, relativ costisitor
datorită vechimii mari în muncă cu personal tânăr, mai puţin experimentat însă mai
bine calificat datorită formării sale profesionale şi în consecinţă, şi mai puţin
costisitor. De asemenea, orientarea a fost spre noile tehnici de lucru în care
echipamentele şi utilajele preiau în mare măsură responsabilităţile şi sarcinile
angajaţilor. Se observă o extensie a gradului de ocupare pe durată determinată şi în
sistem part-time, ca rezultat al măsurilor legislative luate în ultimii ani, pentru a
stimula aceste forme de angajare. Evoluţia pieţei muncii în ţările Mercosur în prima
jumătate a secolului trecut poate fi caracterizată prin:
-creşterea semnificativă a ofertei de muncă, datorată în mare măsură creşterii
perioadei active (în special pentru femei);
-reducerea locurilor de muncă în sectorul public şi creşterea cererii de muncă
în sectoarele private moderne;
-creşterea salariilor reale a fost inferioară creşterii productivităţii muncii în
majoritatea sectoarelor de activitate, de unde a rezultat un câştig de competitivitate
în sistemul internaţional al schimburilor;
-formarea şi reconversia profesională face parte din politica Mercosur de
asigurare a personalului calificat pentru activităţile destinate exporturilor de bunuri,
de absorbţie a tinerilor, categorie socială defavorizată.
Alături de Uniunea Europeană, Mercosur constituie una din cele două uniuni
vamale regionale ale lumii. Crearea sa, deşi iniţial părea pur formală, a devenit
treptat o realitate. Numai în perioada 1990-2000 comerţul intra-Mercour a crescut cu
peste 300%. Mercosur este până în prezent primul bloc comercial al lumii a treia
care a cunoscut succesul.
În ciuda dezvoltării sale viguroase în domeniul comercial, Mercosur este
departe de a cunoaşte o dezvoltare la fel de rapidă în sectorul social. Drepturile
sociale şi politice nu figurează în tratatele constitutive ale grupării, decât în mod
sporadic.
6. Integrarea economică regională în America de Nord

6.1. Aprecieri generale privind integrarea regională


în America de Nord
Extinderea procesului de regionalizare la scară planetară prin aparitia unor noi
grupări de cooperare şi integrare economică, a determinat ţările dezvoltate din America
de Nord să se gândească şi ele la o formă de asociere care sa le reprezinte mai bine
interesele şi să le acopere de risc în relaţiile economice cu celelalte state ale lumii, aflate
şi ele în astfel de raporturi. Se ştie că grupările regionale promovează relaţiile dintre
statele partenere iar în raport cu terţii, în funcţie de nivelul de integrare, adoptă o
politică diferenţiată. Ori, lipsa perspectivei constituirii unei astfel de grupări între ţările
continentului nord-american, ar fi condus la pierderi considerabile în relaţiile
comerciale cu parteneri precum Uniunea Europeană sau ASEAN care au liberalizat
schimburile economice între statele membre şi au impus restricţii faţă de terţi, prin
politica comercială promovată. Primul pas în rezolvarea acestei probleme regionale l-a
reprezentat semnarea unui acord privind liberalizarea comerţului între Statele Unite
ale Americii şi Canada, cu efecte încă din 1 ianuarie 1989. Treptat, până în anul 1999,
au fost eliminate toate taxele vamale asupra mărfurilor şi serviciilor între cele două
state. Deşi Mexicul era un stat cu economie în curs de dezvoltare, aderarea la principiile
fundamentale ale comerţului liber a constituit una din deciziile cele mai importante pe
care trebuia să o adopte după o lungă perioadă de protecţionism. Această hotărâre a fost
luată datorită oscilaţiilor importante ale preţului petrolului, datoriilor externe foarte mari
şi nivelului redus al eficienţei muncii. Încă din anul 1987, taxele vamale au fost reduse
la 50%, restricţiile cantitative au fost în mare parte eliminate, ca de altfel şi controlul
asupra preţurilor.
Un motiv al creerii NAFTA l-a reprezentat şi dificultăţile întâmpinate de GATT
în definitivarea negocierilor referitoare la reducerea taxelor vamale şi a
protecţionismului. Semnarea documentelor la nivelul şefilor de state din SUA, Canada
şi Mexic la 17 decembrie 1992 a precedat ratificarea din noiembrie 1993 a Acordului
Nord American de Liber Schimb (NAFTA) şi intrarea sa în vigoare la termenul
stabilit, ianuarie 1994. Această zonă reuneşte economii cu stadii de dezvoltare diferite şi
oferă, în opinia multor experţi occidentali, noi perspective în comerţul regional
internaţional.
Scopul iniţial al realizării unei grupări de integrare, a fost acela de a crea o
zonă de liber schimb, cu funcţia prioritară de alternativă şi contraponderare la cea
vest–europeană.
Prin acest acord s-a urmărit crearea unei puternice alianţe economice, cu un
potenţial uriaş de utilizare a forţei de muncă în condiţii de înaltă productivitate şi
randament, care să determine creşterea nivelului de trai şi căreia să i se alăture în viitor
şi alte state astfel încât să genereze efecte deosebite asupra relaţiilor economice cu alte
ţări sau grupări regionale.
NAFTA vizează stimularea schimburilor comerciale şi a investiţiilor directe
între ţările semnatare, cuprinzând nu numai un program foarte ambiţios de eliminare a
taxelor vamale şi de reducere a barierelor netarifare, ci şi dispoziţii explicite asupra
guvernării afacerilor în zona de liber schimb. Aceste dispoziţii includ în special reguli
cu privire la investiţii, servicii, proprietatea intelectuală, concurenţă şi şederea
temporară a oamenilor de afaceri pe teritoriul unui stat membru.
Efectele creării NAFTA vor avea implicaţii deosebite atât asupra relaţiilor
economice cât şi asupra celor politice şi sociale ale ţărilor nord-americane. Pe plan
mondial, ele vor genera în acelaşi timp modificarea raportului de forţe dintre statele
Uniunii Europene şi Asiei de Sud-Est (în special al Japoniei) şi vor conduce la
constituirea unei zone cu un potenţial comercial până acum greu de imaginat. Acordul
va produce schimbări importante de atitudine în relaţiile SUA - Japonia - Piaţa Comună
a UE şi se apreciază că NAFTA va asigura condiţiile ca SUA să atragă un volum tot
mai mare de capital şi know-how japonez în emisfera occidentală.
NAFTA este o grupare în curs de acţiune despre a cărei constituire nu se poate
spune că a fost un succes de răsunet sau un eşec total. Integrarea unor economii cu
stadii diferite de dezvoltare nu este un proces uşor şi nici simplu, iar obiectivele iniţiale
pot sau nu să fie validate în timp. Acest Acord este un conglomerat eterogen de state,
inegale ca putere economică, potenţial şi ofertă.
Schimburile comerciale la nivel de zonă au crescut, luând o amploare fără
precedent. Pentru Canada, SUA reprezintă cel mai important partener comercial, cu care
derulează peste două treimi din importurile şi exporturile totale. La nivel bilateral, SUA
şi Canada dezvoltă cele mai importante relaţii pe plan mondial. Şi pentru Mexic, SUA
constituie principalul partener comercial, în timp ce schimburile economice Mexic-
Canada sunt mai reduse ca amploare. După intrarea în vigoare a NAFTA, economia
canadiană a crescut cu o rată medie anuală de 3,8%, permiţând încă de atunci Canadei
să se plaseze între fruntaşii Grupului ţărilor industrializate dezvoltate. Acest spor a fost
şi efectul creerii a aproximativ 2,1 milioane locuri de muncă, reprezentând o creştere cu
aproximativ 16% comparativ cu numărul slujbelor existente înainte de constituirea
NAFTA.
Deşi schimburile comerciale la nivelul grupării au crescut, luând o amploare fără
precedent, totuşi, s-au înregistrat şi foarte multe probleme încă de la început.
Producătorii americani au fost nemulţumiţi şi au protestat împotriva eliminării taxelor
vamale şi importului de fructe din Mexic la preţuri mult mai mici, care au afectat
semnificativ propriile vânzări; unele sindicate au protestat pentru reducerea locurilor de
muncă, drept efect al transferului unei părţi din producţia indigenă pe teritoriile
mexicane care ofereau costuri de producţie mult mai reduse. Aceeaşi temere pentru
pierderea slujbelor s-a manifestat şi în Canada. În Mexic au existat unele suspiciuni cu
privire la pierderea suveranităţii odată cu crearea NAFTA. Ulterior, toate temerile s-au
aplanat, fiecare stat membru înregistrând creşteri economice importante ca efect al
dezvoltării schimburilor comerciale.
După intrarea în vigoare a Acordului, la 1 ianuarie 1994, volumul total al
comerţului şi investiţiilor între Canada, SUA şi Mexic a crescut an de an. În anul 2000,
comerţul cu mărfuri Canada-SUA a înregistrat 588,7 miliarde USD. Schimburile
comerciale bilaterale între Canada şi Mexic s-au dublat după anul 1994, ajungând în
2000 la 14,1 miliarde USD. Din punct de vedere structural, 86,6% din exporturile totale
ale Canadei sunt destinate partenerilor NAFTA. După 1 ianuarie 1998, aproape toate
taxele aplicabile schimburilor comerciale dintre Canada şi SUA au fost eliminate. Unele
taxe continuă să fie aplicate totuşi la diferite grupe de produse. NAFTA a prevăzut
eliminarea aproape completă până la 1 ianuarie 2003 a tuturor taxelor vamale aplicabile
comerţului cu produse de origine între Canada şi SUA. De asemenea, începând cu
ianuarie 2001 s-au convenit reduceri tarifare “accelerate”, până la eliminarea totală a
taxelor la produsele chimice, farmaceutice etc. provenite din Mexic. Din 1 ianuarie
2001, taxele vamale mexicane aplicate produselor canadiene variază între 0 şi 4%,
menţinându-se un nivel mai ridicat pentru anumite produse agricole (porumb, orz,
boabe uscate comestibile, păsări etc.) care sunt supuse contingentelor tarifare.
Crearea zonelor de liber schimb implică fără dubii şi sacrificii mari din partea
membrilor. Consecinţele sunt de multe ori dureroase:
1) unele sectoare economice care nu sunt competitive în plan global ar putea fi
eliminate;
2) multe locuri de muncă ar putea fi reduse iar pentru unele societăţi ar putea
exista riscul falimentării datorită deplasării resurselor economice spre zone care oferă
avantaje comparative mai mari;
3) beneficiile devin adesea efectul calităţii înalte a produselor şi al reducerii
costurilor, ceea ce ar putea determina o redefinire a noţiunii de producţie internă şi o
accentuare a externalităţilor.
Susţinătorii cei mai înfocaţi ai constituirii NAFTA au fost corporaţiile
transnaţionale care sunt pregătite cel mai bine să facă faţă oricărei concurenţe, astfel că,
şi-au putut extinde afacerile extrem de uşor în ţările membre. Mexicul, unde producţia
industrială nu s-a bazat pe tehnologii foarte performante, a oferit o mare oportunitate
pentru companiile străine, în relaţia productivitate-cost de producţie. NAFTA a creat
producătorilor canadieni posibilitatea de a-şi utiliza integral potenţialul, extinzându-şi
sfera de activitate pe o piaţă nord-americană foarte vastă, mai bine integrată şi mai
eficientă. Producătorii din zona de liber schimb au acces la mărfuri şi produse
intermediare de cea mai bună calitate, la preţuri rezonabile şi scutiri de taxe pentru
produsele provenite din toată America de Nord, astfel că, cererea consumatorilor este
satisfăcută acum de produse şi servicii de cea mai bună calitate .
Accesul tot mai liber la piaţă, stabilirea unor reguli explicite asupra comerţului
şi investiţiilor străine directe, au făcut din NAFTA o regiune foarte atractivă pentru
membrii săi dar şi pentru companiile multinaţionale din afara zonei. Efectele NAFTA
sunt multiple; unul dintre acestea este legat de promovarea tendinţelor liberale asupra
comerţului în toată America Latină. Chile a negociat, încă de la crearea grupării, un
acord cu NAFTA. Multe alte state au incheiat acorduri bilatarale sau multilaterale
pentru reducerea treptată a taxelor vamale. După cum s-a mai precizat, ele pregătesc
terenul pentru un proiect foarte ambiţios, respectiv, crearea unei zone de liber schimb
care să includă toate statele americane. Remarcând succesele înregistrate de Mexic în
special în relaţia cu SUA, multe ţări în curs de dezvoltare sprijină această idee.

6.2. Necesitatea constituirii NAFTA


Preocupările privind proiectul de creare a unei zone de liber schimb în America
de Nord au deţinut mulţi ani un loc central în politica americană şi canadiană. Niciodată
de la introducerea tarifelor Smoot-Hawley, dezbaterile unui proiect de lege comercială
nu au polarizat atât de mult atenţia opiniei americane. Nici conţinutul Acordului, nici
efectele sale sau consecinţele probabile aşteptate nu pot explica ardoarea acestor
dezbateri.
Necesitatea de a contrabalansa evoluţiile fără precedent ale procesului de
integrare regională din alte zone ale globului - în special Europa de Vest - a condus la
ideea creerii unei zone de liber schimb în America de Nord, sub numele de NAFTA,
care a fost exprimată public pentru prima dată la 10 iunie 1990, cu ocazia întâlnirii
preşedinţilor statelor: SUA, Canada şi Mexic. S-a constatat că ţările cu democraţie deja
consacrată au înregistrat şi evoluţii fără echivoc în procesul de asociere regională, cu
principalul scop de a promova propriile interese în raport cu restul grupărilor
concurenţiale.
Negocierile privind încheierea Tratatului NAFTA au mers paralel şi relativ în
aceeaşi direcţie cu cele din cadrul Rundei Uruguay a GATT. Concordanţa temporală
dintre cele două acorduri este simbolică şi subliniază procesul simultan al celor două
tendinţe din comerţul internaţional: regionalismul la scară zonală şi multilateralismul la
scară planetară.
Decizia SUA - incontestabila superputere a lumii - de a renunţa la exclusivitatea
multilateralismului în favoarea regionalismului a fost surprinzătoare. Reorientarea
opţiunii americane este rezultatul progreselor sub aşteptări realizate de multilateralism
şi lipsa de perspectivă a acestuia, corelată, în paralel, cu convingerea că dezvoltarea
regională creează condiţiile pentru rezultate mult mai performante. NAFTA a apărut, se
pare, ca o replică de forţă la UE şi totodată ca rezultat al insatisfacţiei mediilor de
afaceri americane faţă de efectele comerciale întârziate ale GATT.
O bună perioadă de timp, procesul de liberalizare comercială prin Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) nu a cuprins o serie de sectoare dinamice
precum: serviciile, investiţiile, dreptul asupra proprietăţii intelectuale iar în alte
domenii, rezultatele nu au fost cele aşteptate (de exemplu, în agricultură). Această
situaţie a generat nemulţumiri şi a creat condiţiile pentru orientarea atenţiei spre noi
alternative, respectiv regionalizare la scară planetară, care în opinia unor autori ar putea
impulsiona într-o mai mare măsură şi negocierile privind comerţul internaţional în
cadrul actualei OMC.
Apariţia şi extinderea Uniunii Europene a constituit mult timp subiect de
discuţie pentru mediile economice şi politice americane. Vehicularea ideii conform
căreia SUA trebuie să îşi dezvolte comerţul numai pe baza clauzei naţiunii cele mai
favorizate şi de a nu se integra într-o grupare sau alta pentru a evita discriminările în
relaţiile cu terţii a devenit perimată, se pare, odată cu crearea Uniunii Europene prin
care fluxurile comerciale ale ţărilor membre au dobândit o tentă regională în special,
afectând astfel volumul exporturilor americane care au devenit mai scumpe datorită
taxelor vamale practicate de membrii Uniunii Europene în raport cu terţii. În aceste
condiţii, a devenit firească necesitatea integrării statelor nord-americane într-un bloc
comercial pentru a nu pierde în raport cu concurenţii din interiorul grupărilor deja create
(unele de dimensiuni importante).
NAFTA s-a dorit a fi o sursă de beneficii durabile pentru toţi partenerii. În
primele şase luni ale guvernării sale ca preşedinte, Bill Clinton şi-a creat moştenirea cea
mai durabilă, sprijinind liberalizarea schimburilor economice pe continentul american.
În anul 1993, Clinton a „păstorit” ratificarea de către Congres a Acordului Nord
American de Liber Schimb (NAFTA), negociat şi susţinut şi de către predecesorii săi,
Ronald Reagan şi George Bush. Într-un important discurs rostit cu ocazia întâlnirii la
nivel înalt de la Miami în luna decembrie 1994, preşedintele american a evidenţiat
necesitatea extinderii unor astfel de acorduri economice la nivelul întregii emisfere
vestice, respectiv necesitatea asigurării liberului schimb între cele două Americi;
Clinton a descris NAFTA ca pe un prim pas vital pentru un nou tip de comunitate a
naţiunilor, constituit pe o bază comună de valori democratice, stimulat de liberul schimb
al bunurilor, serviciilor şi capitalului, devotat drepturilor omului şi protecţiei mediului
înconjurător.
Definirea globalizării în termeni de sistem comercial mondial ajută la
înţelegerea dorinţei tot mai puternice a multor ţări în curs de dezvoltare fie de a adera la
una din marile grupări regionale, fie de a-şi crea ele însele una. Ecoul favorabil generat
în aproape întreaga Americă Latină de către iniţiativa „Entreprise for Americas”, lansată
încă din timpul Administraţiei Bush în 1990 care trebuia să extindă Acordul Nord
American al Liberului Schimb la aria Americii Latine, este un relevant exemplu.
Intenţiile şi demersurile pentru integrare regională sunt numeroase: de la crearea zonei
de liber schimb a celor două Americi până la „ unificarea NAFTA cu Mercosur şi
Uniunea Europeană într-o zonă atlantică de liber schimb”.

6.3. Caracterizare succintă a Acordului Nord American de


Comerţ Liber (NAFTA)

La 12 august 1992 şefii de stat ai SUA, Canadei şi Mexicului au semnat


Tratatul de Liber Comerţ al Americii de Nord (TLCAN), cunoscut sub denumirea
de NAFTA, după iniţialele în limba engleză ale documentului “North American Free
Trade Agreement”.
După ce a fost ratificat de parlamentele celor trei ţări (de Congresul SUA la 17
noiembrie 1993), Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
În cele 22 de capitole şi anexe, Tratatul de Comerţ Liber reglementează
derularea tranzacţiilor comerciale dintre SUA, Canada şi Mexic în perspectiva
eliminării barierelor tarifare şi netarifare. Prevederile documentului se referă la 7
domenii importante de activitate: accesul pe pieţe, reguli de origine, reglementări
comerciale, comerţul cu servicii, investiţii, reguli pentru asigurarea proprietăţii
intelectuale şi soluţionarea controverselor.
Obiectivul major al NAFTA îl constituie crearea unei zone de comerţ liber
între membrii săi prin:
- promovarea competiţiei loiale;
- creşterea oportunităţilor de investiţii în teritoriul părţilor;
- recunoaşterea şi protejarea eficientă a dreptului de proprietate pe teritoriul
fiecărei ţări semnatare;
- cunoaşterea procedurilor eficace pentru aplicarea reglementărilor Tratatului şi
soluţionarea eventualelor controverse;
- stabilirea strategiei pentru dezvoltarea cooperării trilaterale, regionale şi
multilaterale, în perspectiva aderării la Tratat şi a altor ţări din regiune. Mai
multe state latino-americane au manifestat interesul de a adera la NAFTA, dar
nivelul scăzut de dezvoltare a acestora, pe de o parte, şi imposibilitatea
administraţiei SUA de a negocia în regim “fast trak”, pe de altă parte,
îndepărtează acestă perspectivă.
NAFTA asigură reducerea sau suspendarea taxelor vamale între ţările membre,
dar fiecare dintre acestea menţine un tarif vamal şi măsuri protecţioniste proprii în
relaţiile cu terţii. Spre deosebire de Uniunea Europeană, statele NAFTA nu au o poziţie
comună faţă de terţi în domeniul taxelor vamale şi totodată, îşi menţin independenţa
propriilor lor economii naţionale.
Potrivit prevederilor NAFTA, taxele vamale urmau a fi eliminate în termen de 5
ani pentru majoritatea produselor industriale, de 10 ani pentru servicii şi de 15 ani
pentru o categorie de produse denumite sensibile, inclusiv textile şi agricole.
Pe lângă desfiinţarea barierelor comerciale, Tratatul mai conţine o serie de
angajamente în materie de servicii de telecomunicaţii şi financiare, investiţii, proprietate
intelectuală, agricultură etc., precum şi norme comerciale de salvgardare, antidumping
şi compensatorii. Fac excepţie de la liberalizare sectoarele energetic şi petrochimic
mexicane care, potrivit constituţiei, pot fi exploatate şi valorificate numai de către
proprii cetăţeni.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului, SUA şi Canada au desfiinţat barierele
tarifare la exporturile mexicane în proporţie de 84% şi respectiv 79%. Conform
principiului asimetriei prevăzut în Tratat, Mexicul a desfiinţat barierele tarifare pentru
43% din importurile din SUA şi 41% pentru cele provenite din Canada.
Printre efectele imediate şi pe termen mediu ale intrării în vigoare a NAFTA pot
fi amintite:
- consolidarea stabilităţii economice în regiune;
- sporirea considerabilă a fluxurilor comerciale şi de capital între statele
semnatare;
- asigurarea condiţiilor pentru menţinerea capacităţii concurenţiale a
firmelor americane şi canadiene în competiţia cu cele europene şi
asiatice prin folosirea mâinii de lucru ieftine mexicane;
- creşterea globală a producţiei în regiune şi sporirea numărului locurilor
de muncă, îndeosebi în Mexic;
- dezvoltarea tehnologică a Mexicului şi creşterea capacităţii sale de a
atrage investiţii străine directe, atât de pe pieţele SUA şi Canadei, cât şi
în general, de pe pieţele internaţionale;
- potenţarea rolului politic al Canadei pe plan regional şi a capacităţii sale
de a-şi consolida statutul de stat federal;
- sporirea considerabilă a capacităţii concurenţiale a Mexicului.
Pe acestă bază, Mexicul a fost în măsură să încheie acorduri de liber schimb cu
unele ţări latino-americane (Chile, Columbia, Venezuela şi unele ţări din America
Centrală), precum şi un accord similar NAFTA cu Uniunea Europeană (la presiunea
europenilor, interesaţi să asigure firmelor europene pe piaţa mexicană condiţii similare
celor oferite firmelor americane şi canadiene). Se apreciază că pentru a avea acces la
piaţa NAFTA, ţările cu o dezvoltare economică medie, inclusiv România, vor trebui să
se orienteze cu precădere spre Mexic, al cărui nivel de dezvoltare este similar.
Sectoarele cele mai afectate de intrarea în vigoare a Tratatului vor fi în special
cele aferente produselor pentru care au fost eliminate tarifele vamale între ţările
semnatare, în condiţiile menţinerii de taxe vamale ridicate faţă de terţi (industria de
textile, automobile, maşini- unelte, produse agricole etc.)

6.4. Opinii privind oportunitatea creării NAFTA

Acordul Nord American de Liber Schimb este o grupare de integrare având ca


principală particularitate gradul diferit de dezvoltare a membrilor săi: SUA este prima
putere economică a lumii cu venituri pe locuitor foarte mari, Canada este şi ea o ţară
dezvoltată, dar cu un potenţial economic mai mic, iar Mexic este ţară în curs de
dezvoltare cu diferenţe economice majore comparativ cu celelalte două state. Această
grupare de integrare orientează procesul de regionalizare pe axa Nord-Sud, respectiv
ţări dezvoltate - ţări în curs de dezvoltare.
Scopul creării Acordului a fost dorinţa de dezvoltare a economiilor ţărilor
membre, intensificarea schimburilor economice şi redinamizarea creşterii economice în
Mexic. Chiar dacă la început obiectivele propuse nu au condus la rezultatele aşteptate
(în Mexic s-a declanşat criza economică şi financiară iar comerţul Statelor Unite şi
Canadei cu această ţară a înregistrat un important declin), pe parcursul anilor următori,
NAFTA a demonstrat că instituirea sa nu a constituit o greşeală.
În ciuda succeselor înregistrate, există şi grupuri de interese care susţin că
iniţiativa creării Acordului Nord American a fost o eroare; în special unii lideri de
opinie americani sunt de părere că prin constituirea grupării, efectele economice şi
sociale au fost dintre cele mai negative: delocalizarea întreprinderilor americane spre
unele zone din Mexic a condus la scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă în
SUA, afectând în special populaţia necalificată; schimburile comerciale SUA - Mexic s-
au redus ca intensitate şi mai mult, a crescut deficitul comercial al SUA cu Mexic; criza
financiară din Mexic ar fi fost cauzată exclusiv de acest acord etc.
O analiza în detaliu a efectelor amintite demonstrează că NAFTA nu a constituit
o cauză a declinului economic în regiune ci o soluţie a revigorării creşterii economice,
factorul esenţial al relansării economiei Mexicului. Cât priveşte standardul de viaţă al
populaţiei celor trei state membre, trebuie menţionat faptul că gruparea este interesată în
ridicarea acestuia fără preferinţe, fiind un deziderat constant al tuturor ţărilor. NAFTA a
apărut ca o reacţie de nemulţumire, în special din partea SUA, după cum am mai
precizat, faţă de procesul de liberalizare comercială promovat de GATT, ca o consecinţă
a lipsei de rezultate concrete în unele domenii (servicii, dreptul de proprietate,
agricultură, investiţii). SUA, susţinător înflăcărat al multilateralismului şi clauzei
naţiunii cele mai favorizate au ajuns la concluzia că acţiunile regionale pot oferi
progrese mult mai mari comparativ cu negocierile multilaterale.
Un alt motiv, evocat deja, care a stat la baza iniţiativei de creere a NAFTA l-a
constituit adâncirea procesului de integrare în Europa: SUA au conştientizat că nu mai
reprezintă o soluţie dezvoltarea comerţului internaţional numai pe căi bilaterale,
deoarece grupările regionale asigură un regim preferenţial statelor membre. Ori în
aceste condiţii exportatorii americani pierdeau mult în lupta concurenţială pe piaţa vest–
europeană. Adâncirea procesului de integrare în Europa a reprezentat un stimulent
pentru statele americane, care au conştientizat necesitatea integrării într-un bloc
comercial regional pentru a contracara relaţiile concurenţiale ale grupărilor deja
constituite.
Relatiile de productie şi fluxurile investiţionale între SUA şi Canada aveau o
mare amploare şi înainte de lansarea procesului de integrare regională. Crearea de filiale
sau sucursale americane în Canada a condus la creşterea volumului schimburilor
comerciale între cele două state şi implicit, la necesitatea adoptării unor măsuri de
politică comercială care să asigure avantaje economice ambilor parteneri, în condiţiile
în care o mare parte din tranzacţii, include produse intermediare obţinute şi utilizate prin
activităţile de coproducţie şi subproducţie americano-canadiene.
Crearea unei zone de liber schimb a fost motivată şi de dorinţa SUA de a
dezvolta relaţiile cu Mexicul. Două motive au stat la baza acestei iniţiative. În primul
rând, acordul s-a dorit a fi o „frână” în calea reacţiilor Mexicului de a escalada
protecţionismul oridecâteori economia naţională va intra într-un proces de criză,
afectând astfel exporturile americane şi canadiene. Al doilea motiv ar fi de natură
politică. Interesul Mexicului de a adera la o zonă de liber schimb a evidenţiat dorinţa
acestuia de a amplifica relaţiile comerciale cu SUA, faţă de care mult timp a manifestat
o stare de „răceală”. Ori această oportunitate nu trebuia pierdută din vedere. Cu toate
restricţiile existente până atunci, relaţiile SUA cu cel de-al treilea stat nord-american, au
fost importante din punct de vedere economic. Încă înainte de constituirea NAFTA, în
zonele de graniţă ale Mexicului, au fost create aşa-numitele „maquiladora”, zone de
liber schimb prin care produsele intermediare pătrundeau pe teritoriul ţării fără plata
taxelor vamale de import, erau prelucrate aici, iar ulterior se reexportau, aplicându-se
taxe vamale doar asupra plusului de valoare nou creată (valoare adăugată).
Crearea NAFTA a stimulat activitatea între SUA şi Mexic. Ea a fost percepută
ca un mijloc de promovare a investiţiilor şi exporturilor întreprinderilor americane în
Mexic.

Atitudinea ţărilor membre în politica de creare a NAFTA


În ce priveşte atitudinea SUA, un motiv care a venit în sprijinul creerii NAFTA,
a fost acela de a demonstra viabilitatea „opţiunii regionale”, pentru a oferi o mai mare
greutate poziţiei americane în negocierile GATT pe de o parte şi în relaţiile bilaterale cu
principalii parteneri comerciali din Europa şi Asia, pe de altă parte.
Un alt motiv l-a constituit dorinţa de a face din Mexic un „model” pentru alte
ţări în curs de dezvoltare ale Americii Latine ca şi pentru alte state, prin reformele sale
ambiţioase pe plan intern şi extern şi prin acceptul său de a include serviciile, drepturile
de proprietate intelectuală şi reducerea obstacolelor pentru investiţii, într-un acord
comercial cu SUA.
În ciuda poziţiei SUA de a frâna fluxurile migratorii provenite din Mexic sau de
a mai reduce riscul ca unele dificultăţi economice durabile şi/sau instabilitatea politică
din Mexic să nu descindă într-o explozie de emigranţi - valul migraţiilor ilegale
continua să persiste. Reformele agrare promovate de Mexic în anul 1991 au condus de
asemenea la creşterea fluxurilor de emigranţi ca urmare a pierderii locurilor de muncă
iar liberalizarea schimburilor agricole în cadrul NAFTA a determinat creşterea exodului
rural în Mexic. În aceste condiţii, gruparea creată ar fi trebuit să conducă pe de o parte
la creşterea productivităţii muncii în Mexic iar pe de altă parte la o creştere economică
susţinută care să compenseze presiunile migratorii.
Creşterea interesului administraţiei americane pentru negocierea creerii NAFTA
a fost determinată şi de dorinţa de a proteja şi promova fluxul investiţiilor şi
exporturilor americane în Mexic. SUA au estimat că pe termen lung o astfel de grupare
va asigura o eficacitate sporită şi o creştere economică mai susţinută la nivelul Americii
de Nord. Această ipoteză se baza nu numai pe ideea unei expansiuni a pieţei regionale şi
a creşterii economiilor de scară ci şi pe accentuarea concurenţei dintre marile companii
pe fiecare segment de piaţă şi a tendinţei fiecărei ţări de a se specializa în bunuri şi
servicii pentru care deţine sau pot deţine un avantaj comparativ. Aceste creşteri de
eficienţă la nivelul zonei nord-americane ar urma să amelioreze balanţa comercială cu
restul lumii, printr-o sporire suplimentară a exporturilor în favoarea NAFTA.
In concluzie, fiecare din cele trei state membre a avut motive bine întemeiate
pentru crearea unei regiuni de integrare, care să le promoveze interesele de grup atât în
interiorul grupării cât şi în relaţiile cu ceilalţi parteneri.

Argumente pro şi contra în procesul de integrare nord-american


Dorinţa de a crea o grupare regională la ansamblul continentului american este
incontestabilă. Modul de realizare a acesteia şi nivelul de integrare posibil de atins
implică eforturi uriaşe, datorită contextului economic, social şi politic din regiune. Ţări
cu economii diferite ca structură şi grad de dezvoltare se află într-un proces de
transformări profunde, care presupun permanente redefiniri ale politicilor şi criteriilor
de integrare. Unii analişti sunt de părere că neluând în considerare coeficientul de
integrare pe care îl suportă fiecare economie, ritmul schimbărilor structurale interne şi
internaţionale, precum şi necesitatea stabilirii unor etape de parcurs, arhitectura
integraţionistă în emisfera vestică poate fi expusă eşecului. Mai mult, nu toate
transformările politico-economice înregistrate în această regiune sunt efectul creerii
unor zone de liber schimb.
Politica preşedintelui G. Bush de lărgire a sferei de cuprindere NAFTA la
nivelul întregii emisfere, prin constituirea Zonei de Liber Schimb a Americii (FTAA), a
fost primită cu entuziasm de către multe state din regiune. Un acord comercial
preferenţial cu cea mai mare economie de piaţă din emisfera vestică, din punctul de
vedere al potenţialului de absorbţie – SUA - devine tentant pentru orice naţiune care îşi
propune o evoluţie în plan economic.
NAFTA este o grupare regională aflată în plină evoluţie, care se diferenţiază de
alte grupări integraţioniste prin faptul că nu dispune de organe executive cu acţiune
permanentă (cum este cazul Comisiei din Uniunea Europeană, de exemplu) deoarece s-a
dorit diminuarea până la limita minimă a dimensiunii politice a procesului. Prin
comparaţie cu Uniunea Europeană, NAFTA nu dispune nici de mecanisme de
gestionare a transferului de resurse dinspre economiile mai dezvoltate către cele mai
slabe, deoarece crearea lor ar fi contravenit Canadei şi Statelor Unite ale Americii.
NAFTA este o zonă în care nu s-a pus problema liberei circulaţii a factorilor de
producţie prin crearea unei pieţe comune. Dacă produsele şi capitalul pot circula fără
restricţii, în ceea ce priveşte forţa de muncă, Acordul nu face astfel de referiri. Cele
două mari puteri, Canada şi SUA, nu promovează ideea liberei circulaţii a persoanelor,
deoarece forţa de muncă mai puţin calificată din Mexic este mult mai ieftină şi ar putea
ameninţa stabilitatea multor locuri de muncă ale populaţiei indigene, cu atât mai mult cu
cât numeroase voci sonore atenţionează asupra costurilor sociale exorbitante generate
de „fuga capitalurilor” în Mexic care afectează şi aşa o bună parte din locurile de muncă
americane.
Cu toate restricţiile impuse, statisticile arată că emigraţia forţei de muncă
mexicane a atins dimensiuni foarte mari în ultimii ani. Mulţi autori sunt de părere că
reducerea locurilor de muncă în oricare stat al regiunii, nu trebuie pusă exclusiv pe
seama unei singure cauze: procesul de integrare. După cum s-a constatat în paginile
precedente şi procesul de globalizare prin delocalizarea activităţilor generează
importante modificări în structura cererii şi ofertei de muncă. Soluţia nu constă în
evaluarea pierderilor de locuri de muncă dintr-un motiv sau altul, ci mai degrabă în
investigarea modului de rezolvare a problemelor complexe apărute. Documente recente
ale Organizaţiei Mondiale a Muncii remarcă faptul că tendinţa de reducere a locurilor de
muncă nu este caracteristică numai unei regiuni, ea este continuă şi constantă datorită
multiplilor factori de acţiune şi cauzelor generatoare. Diminuarea timpului de muncă
(duratei zilei lucrătoare) şi reducerea salariilor medii, ar putea asigura o mai mare
stabilitate şi siguranţă a locurilor de muncă. În acelaşi timp, reducerea costurilor de
producţie, ca efect al globalizării şi integrării regionale, s-ar reflecta pozitiv asupra
populaţiei, deoarece puterea de cumpărare nu s-ar reduce, dimpotrivă, ar putea creşte
dacă ritmurile de creştere ale celor două coordonate (salariul mediu şi costul de
producţie) ar fi diferite şi ar înclina în favoarea salariului mediu.
Există opinii care critică omisiunea din Tratatul Nord-American a liberei
circulaţii a factorilor de producţie; deşi argumentele sunt juste, în sensul că este firească
o deplasare liberă a forţei de muncă în interiorul grupării, de vreme ce pentru capital se
prevede un asemenea drept, această idee, nu întruneşte acordul tuturor membrilor, cel
puţin până în prezent.
NAFTA este un proces în evoluţie, ale cărui obiective se vor valida sau nu în
timp. În primii ani de funcţionare, efectele au fost vizibile: comerţul între cei trei
membri a înregistrat o evoluţie dinamică. Însă, criza monetară din Mexic, încetinirea
creşterii economice şi evoluţia alarmantă a şomajului în Canada, precum şi alte evoluţii
contradictorii au adus numeroase critici la adresa NAFTA, care a fost considerată de
unii oponenţi la ideea liberalizării, cauza tuturor evenimentelor economice negative.
Chiar şi în aceste situaţii economice, o analiză obiectivă arată că fluxurile comerciale au
crescut mai repede la produsele aflate sub incidenţa aranjamentelor de liber schimb. Ca
orice proces nou, şi NAFTA este o grupare care nu s-a abătut de la critici, deşi succesele
ulterioare au mai domolit spiritele.

6.5. Conţinutul Acordului de Liber Schimb al Americii de Nord

Acordul are un conţinut foarte vast, cu multe detalii şi explicaţii. O mare parte
din spaţiu este alocată aranjamentelor cu privire la procesul de constituire a zonei de
liber schimb, datorită numeroaselor sectoare sensibile la concurenţă, pentru care
procesul de liberalizare poate dura între 10 şi 15 ani. El se prezintă sub forma unui
document final structurat în opt părţi (capitole), după cum urmează:
Partea I: Dispoziţii generale;
Partea a II a: Comeţul cu produse;
Partea a III a: Obstacole şi tehnici comerciale;
Partea a IV a: Pieţe publice;
Partea a V a: Investiţii, servicii şi probleme conexe;
Partea a VI a: Proprietatea intelectuală;
Partea aVII a: Dispoziţii administrative şi instituţionale;
Partea a VIII a: Alte dispoziţii.
Preambulul documentului se referă la direcţiile comune de acţiune convenite
între Guvernele Canadei, Statelor Unite ale Americii şi Mexicului. În linii generale,
rolul celor trei membri este :
- de a consolida relaţii privilegiate de prietenie şi de cooperare între naţiunile
membre;
- de a contribui la progresul şi dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial
precum şi la extinderea cooperării internaţionale;
- de a crea o piaţă mai vastă şi mai sigură pentru produsele şi serviciile realizate
pe teritoriile statelor membre;
- de a reduce incidentele/distorsiunile comerciale;
- de a stabili o reglementare clară şi mutual avantajoasă a schimburilor
comerciale;
- de a asigura un mediu comercial previzibil şi favorabil investiţiilor;
- de a stimula competitivitatea întreprinderilor proprii pe piaţa internaţională;
- de a favoriza creativitatea şi inovaţia şi de a promova comerţul cu produse şi
servicii care fac obiectul dreptului de proprietate intelectuală;
- de a crea noi posibilităţi de angajare şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă
precum şi a calităţii vieţii, pe teritoriile statelor membre;
- de a promova dezvoltarea durabilă, de a asigura protecţia şi conservarea
mediului;
- de a apăra, dezvolta şi a face să fie respectate drepturile fundamentale ale
angajaţilor etc.
Acordul este foarte direct în ceea ce priveşte prezentarea evoluţiei şi
particularităţilor procesului de integrare regională; detaliile, însoţite de aranjamente
între statele membre sunt incluse în anexele la capitolele principale. Se pare că opţiunea
pentru plasarea problematicii perioadei de tranziţie în anexele Acordului şi nu în
conţinut a fost aleasă cu scopul de a facilita în viitor negocierile şi cu alte state
candidate. Acestea vor putea negocia obligaţiile proprii din punctul de vedere al
perioadei de tranziţie după ce în prealabil au acceptat documentul principal.
Acordul prezintă numeroase prevederi cu privire la comerţul reciproc cu
servicii, telecomunicaţii, fluxuri de capital, politicile în domeniul concurenţei şi
protejarea dreptului de proprietate intelectuală.
Deşi gradul de integrare al NAFTA este total diferit de cel al Uniunii Europene
(care constituie exemplul concludent de integrare pluridimensională a unei regiuni) se
constată că sfera de cuprindere a textului Acordului este foarte largă. Documentul
final cuprinde o serie de detalii cum ar fi: procesul de realizare a zonei de liber schimb
pe grupe de produse, armonizarea normelor sanitare şi de securitate, armonizarea
reglementărilor cu privire la achiziţiile guvernamentale, aplicarea clauzei naţiunii cele
mai favorizate şi a clauzei regimului naţional în cazul investiţiilor străine directe etc.
Conţinutul Acordului prezintă şi unele limite, cum ar fi absenţa unor reguli
comune de contracarare a practicilor neloiale - dumpingul şi subvenţionarea
exporturilor -măsuri justificate de pe poziţia liberului schimb, constituind o deviză
pentru producători şi având drept scop contracararea concurenţei terţilor mai
competitivi.
Canada, un susţinător fervent al practicilor antidumping, şi-a exprimat dorinţa de
transformare a NAFTA într-un spaţiu perfect al liberului schimb din punctul de vedere
al măsurilor de retorsiune. SUA, în ciuda nivelului avansat de dezvoltare, continuă să
practice politici comerciale protecţioniste faţă de ceilalţi doi membri ai acordului;
legislaţia americană cu privire la dumping nu solicită obligativitatea dovedirii
prejudiciului în cazul depunerii unor plângeri din partea exportatorilor canadieni şi
mexicani. Totuşi s-au înregistrat unele evoluţii pozitive prin diminuarea taxelor anti-
dumping la unele importuri şi prin relaxarea legislaţiei şi procedurilor sale în domeniu.
Se pare că NAFTA postulează mai degrabă comerţul mai liber decât comerţul liber.
Acordul conţine şi unele prevederi cu privire la prelungirea protecţiei anumitor sectoare.
O limită importantă a documentului final al NAFTA, în condiţiile în care este
lansat pe termen lung, are drept sursă protecţionismul implicit, care derivă din aplicarea
regulilor de origine, în principal în cazul textilelor, confecţiilor şi autovehiculelor.
Regulile de origine pot deveni foarte uşor măsuri protecţioniste eficiente; ele sunt
absolut necesare într-o zonă de liber schimb, pentru a preveni devierea fluxurilor de
import spre ţări cu o protecţie mai scăzută, în scopul reexportului ulterior.
Problemele existente în cadrul Acordului sunt încă multe şi complexe. Există
argumente care susţin necesitatea creării unei uniuni vamale în America de Nord. În
ciuda numeroaselor deficienţe, negocierea şi intrarea în vigoare a NAFTA a fost o
realizare deosebită.
Comerţul reciproc între cei trei membri a devenit treptat mult mai liberalizat.
Schimburile comerciale şi investiţiile directe intraregionale au crescut depăşind chiar şi
cele mai optimiste aşteptări; problemele de mediu şi ale pieţei forţei de muncă sunt tot
mai mult dezbătute în cadrul reuniunilor comune ale celor trei state iar structura
instituţională a NAFTA tinde să devină din ce în ce mai elaborată. Percepută iniţial
drept o căsătorie imposibilă între bogaţi şi săraci, NAFTA a devenit un succes
răsunător. Mexicul se bucură deja de o relaţie specială cu SUA şi reprezintă cel de-al
doilea partener comercial al acestora. Schimburile comerciale ale SUA cu Mexicul le
depăşesc pe cele cu Japonia şi cu întreaga Europa. Peste 70% din exporturile Mexicului
sunt orientate spre SUA. Accesul garantat de NAFTA pe piaţa nord-americană a
promovat şi un influx substanţial de capital în SUA.
NAFTA s-a dovedit a fi o sursă de beneficii durabile pentru fiecare dintre
parteneri. Această tendinţă se va extinde la scară mult mai largă, dacă va fi pus în
aplicare liberul schimb între ţările membre NAFTA şi cele ale Americii Latine. NAFTA
constituie o încununare a politicii externe, mai ales dacă principiile sale pot fi acum
extinse la dimensiunea întregii emisfere vestice.
6.6. Aprecieri privind activitatea NAFTA

Cu ocazia reuniunii membrilor Comisiei responsabile cu liberul schimb în cadrul


grupării NAFTA, desfăşurată la Montreal (Canada) pe data de 7 octombrie 2003, cu
prilejul aniversării a 10 ani de la constituirea grupării regionale nord-americane,
reprezentanţii celor trei state membre au dat publicităţii o declaraţie comună referitoare
la rezultatele activităţii acesteia, de la înfiinţare şi până în prezent.
În urma evaluării realizate, s-a constatat că NAFTA a fost un mare succes pentru
toate părţile implicate, reflectat în principal prin beneficiile obţinute în urma punerii în
aplicare a politicilor de liberalizare a schimburilor economice, care au condus la
creşterea bogăţiei şi competitivităţii în regiune, precum şi la avantaje comparative
pentru consumatori, angajaţi şi întreprinderi. Toate aceste rezultate determină
conducerile statelor membre să continue demersurile pentru promovarea în nordul
Americii a unui mediu de afaceri şi a unei politici din ce în ce mai integrate.
După intrarea în vigoare a NAFTA, la 1 iunie 1994, valoarea schimburilor
trilaterale a crescut de peste două ori, comerţul intrazonal fiind în anul 2002 de peste
620 miliarde dolari USA. Investiţiile străine directe (ISD) efectuate de către alţi
parteneri ai NAFTA în cadrul grupării, de asemenea s-au dublat, depăşind 299,2
miliarde dolari USA în anul 2000.
Data de 1 ianuarie 2004 marchează şi împlinirea a 10 ani de la intrarea în
vigoare a Acordului nord american de cooperare în domeniul mediului şi Acordului
nord american de cooperare în domeniul muncii. Aceste acorduri au condus, după cum
precizează declaraţia amintită, la obţinerea unor rezultate satisfăcătoare în domeniul
mediului şi la multiplicarea eforturilor depuse pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă.
Unul din obiectivele viitoare ale NAFTA este, pe lângă stimularea comerţului şi
investiţiilor la nivelul grupării şi extinderea în alte domenii a colaborării şi cooperării
trilaterale. Principalele direcţii de acţiune propuse pentru anii următori pot fi
sintetizate astfel:
1. o primă propunere constă în creşterea transparenţei şi eficacităţii procesului
de reglementare a diferendelor în domeniul investitiilor;
2. s-a constatat că actualele taxe vamale nu afectează comerţul cu produse
agricole în America de Nord, însă în viitor vor fi întreprinse unele demersuri pentru
armonizarea taxelor vamale, o mai mare liberalizare a regulilor de origine şi adoptarea
de noi măsuri care să faciliteze şi mai mult comerţul cu mărfuri în interiorul grupării;
3. s-a propus liberalizarea comerţului cu textile şi confecţii până la sfârşitul
anului 2004 şi găsirea unor soluţii pentru eficientizarea acestor industrii pentru creşterea
competitivităţii pe piaţa mondială;
4. între cele trei state a fost încheiat un acord de recunoaştere mutuală a profesiei
şi sistemului contabil astfel încât titlurile de competenţă să fie atestate oriunde în
NAFTA. Acceptând că acest acord încurajează schimburile transfrontaliere de servicii,
reprezentanţii NAFTA au subliniat necesitatea stimulării şi altor asociaţii profesionale
pentru a încheia alianţe şi a stabili norme şi criterii mutuale care să permită eliberarea
de permise şi atestate furnizorilor de servicii profesionale.
5. o altă propunere a vizat constituirea unui comitet nord-american al comerţului
cu oţel al cărui obiectiv ar urma să fie promovarea cooperării între cele trei state în
materie de politică internaţională în domeniul oţelului. Această instituţie va fi un
mecanism consultativ prin care se va asigura schimbarea permanentă de informaţii şi
evaluarea progreselor realizate în ce priveşte problemele de interes comun şi reducerea
distorsiunilor care mai există încă pe piaţa nord-americană.
6. la nivelul grupării mai există diferende comerciale private, fapt pentru care s-a
propus adoptarea „Legii tip a CNUDCI privind concilierea comercială internaţională”
prin care se va facilita rezolvarea eficientă a problemelor comerciale private, ca efect al
armonizării cadrelor legislative în zona NAFTA.
În cadrul acestor dezbateri s-a evidenţiat rolul esenţial al liberalizării continue a
schimburilor comerciale şi a investiţiilor stăine directe în promovarea creşterii
economice şi reducerea sărăciei în lume, precum şi rolul de „cap de serie” pe care l-ar
putea juca această grupare la nivel global. De asemenea, s-a subliniat faptul că pentru
dezvoltarea oricărei naţiuni este necesară şi intensificarea eforturilor pentru revigorarea
procesului de dezvoltare multilaterală a comerţului, care poate fi favorabilă pentru toate
statele participante, precum şi a negocierilor din cadrul reuniunilor şefilor şi miniştrilor
comerţului din cadrul APEC.
Cu ocazia declaraţiei omagiale s-a reafirmat angajamentul privind crearea Zonei
de Liber Schimb a Americilor (FTAA) şi încheierea până în ianuarie 2005 a
negocierilor pentru ajungerea la un acord multilateral general, care să includă atât
reguli de acces la pieţe cât şi reguli comune, în scopul adâncirii procesului de integrare
în această emisferă, creşterea şi dezvoltarea economică aşteptată.

6.7. Relaţiile României cu ţările NAFTA în condiţiile


aderării la Uniunea Europeană

În termeni economici, relaţia dintre Uniunea Europeană şi SUA rămâne cea mai
importantă din lume, chiar dacă nu este autentificată printr-un instrument juridic special
care să confere părţilor avantaje deosebite în raport cu terţii. Deşi în scădere, comparativ
cu tendinţele de acum 20 de ani, când aproximativ o treime din exportul SUA era
destinat pieţei Europei de Vest, în prezent piaţa Uniunii Europene continuă să absoarbă
peste 20% din exporturile SUA. SUA continuă să ramână principalul debuşeu al
exporturilor comunitare, cu o pondere de circa 18% . Situaţia este similară şi la import,
unde Uniunea Europeana deţine o proporţie de 17% din importul total al SUA, iar SUA
stau la originea a aproximativ 17% din importurile extracomunitare ale UE în ansamblul
ei. Chiar dacă dinamica schimburilor transatlantice este mai redusă decât cea a
comerţului desfăşurat de către UE sau SUA cu alte regiuni ale lumii, cele două
economii vor continua sa ramână puternic interdependente. Un argument în acest sens
este oferit de fluxurile reciproce de investiţii directe: peste jumătate din valoarea
cumulată a investiţiilor străine directe ale economiei americane provine din UE, iar 40%
din totalul investiţiilor străine receptate de UE îşi au originea în SUA. Peste 3 milioane
locuri de muncă americane sunt rezultatul investiţiilor provenite din statele membre UE,
iar filialele vest-europene ale firmelor americane realizează o cifră de afaceri de peste
700 miliarde dolari în UE.
Cei doi actori globali împărtăşesc un set comun de valori în plan economic şi
politic: respectarea principiilor sistemului democratic de guvernare, respectarea
drepturilor omului, credinţa fermă în virtuţile economiei de piaţă etc. Rezultă că relaţia
transatlantică are atât o componentă bilaterală cât şi una multilaterală, cei doi parteneri
acţionând de cele mai multe ori în mod concertat în cadrul forurilor internaţionale
pentru promovarea principiilor egal împărtăşite.
Între cele două puteri există şi unele divergenţe, în special sub forma
dezacordurilor pe teme comerciale, considerate drept „războaie comerciale”. Din anul
1994, cele două mari puteri au convenit punerea la punct a unor mecanisme comune de
„avertizare timpurie” care să le permită identificarea din primele stadii a ariilor
problematice pentru rezolvarea lor rapidă.
Încheierea perioadei războiului rece, a conferit relaţiilor transatlantice un
dinamism revigorant, menit să dezvolte noi mecanisme de cooperare în scopul
soluţionării provocărilor lansate de noua ordine mondială. Un pas important în direcţia
cristalizării obiectivelor şi mecanismelor parteneriatului transatlantic a fost făcut odată
cu adoptarea în cadrul Summit-lui de la Madrid (3 decembrie 1995) a Agendei
Transatlantice care propunea crearea unui Spaţiu Economic Transatlantic, prin
reducerea progresivă până la o posibilă eliminare a barierelor care mai stânjenesc încă
fluxurile reciproce de bunuri, servicii şi capitaluri.
Agenda Transatlantică include un foarte cuprinzător Plan Comun de Acţiune,
ale cărui principale obiective imediate în domeniul relaţiilor economice bilaterale se
referă la:
- negocierea eliminării treptate a barierelor tarifare şi netarifare din calea
comerţului cu tehnologii informatice;
- accelerarea eforturilor depuse pentru soluţionarea unor aspecte rămase în
suspensie după încheierea Rundei Uruguay, în principal în ceea ce priveşte liberalizarea
serviciilor de telecomunicaţii si transport maritim;
- încheierea unui acord pentru recunoaşterea reciprocă a procedurilor de testare
şi certificare a îndeplinirii standardelor tehnice, ca un pas important în direcţia
eliminării „barierelor tehnice” din calea comerţului cu bunuri;
- continuarea şi adâncirea cooperării între autorităţile competente în materie de
aplicare a politicilor de concurenţă şicooperare ale cărei baze au fost puse printr-un
acord bilateral datând din anul 1991;
- extinderea cooperării în domeniul serviciilor financiare;
- stabilirea unui acord de recunoaştere care să includă procedurile de certificare
şi testare; acest acord va fi stabilit pentru anumite sectoare cât mai curând posibil;
- adoptarea unei înţelegeri cu privire la cooperarea vamală în spaţiul
transatlantic, care să cuprindă prevederi referitoare la: cooperarea vamală, simplificarea
procedurilor vamale, computerizarea datelor, schimburi de informaţii, acces comun la
datele de bază, consultaţii în cadrul unor organisme internaţionale, metode de lucru,
asistenţă mutuală, protejarea drepturilor intelectuale, fraudele comerciale, comerţul cu
restricţii severe în domeniul produselor chimice, schimburi de experienţă etc;
- în domeniul transporturilor se doreşte stabilirea unui grup de lucru pentru
consultaţii cu privire la implementarea Sistemului Global de Navigaţie prin Satelit,
dezvoltarea cooperării între SUA şi UE în domeniul traficului aerian, dezvoltarea
seminariilor referitoare la siguranţa transporturilor maritime şi calificării echipajelor;
România nu are relaţii directe cu NAFTA şi încă nu îşi propune încheierea unui
angajament cu această grupare, dar din punct de vedere economic, continentul nord-
american reprezintă pentru România una din primele zone geografice de interes,
schimburile comerciale cu statele din această parte a lumii deţinând o pondere
însemnată în comerţul exterior al ţării. România, în calitate de membru al UE, va
participa activ la implementarea măsurilor prezentate, deoarece SUA şi statele NAFTA
constituie o organizaţie la fel de puternică precum Uniunea Europeană. România a
militat în permanenţă pentru consolidarea relaţiilor economice şi dezvoltarea
schimburilor comerciale cu SUA, Canada şi Mexic prin crearea cu cele trei ţări membre
ale grupării, a unui cadru juridic corespunzător, înfiinţarea de reprezentanţe economice
oficiale pe lângă ambasadele României, organizarea de delegaţii pe diverse domenii,
participarea la manifestările internaţionale din zonă, înfiinţarea de comisii mixte etc.
NAFTA acoperă o piaţă de peste 375 milioane consumatori şi o suprafaţă de
21,3 milioane km2, cu perspective de extindere şi mai spre sudul continentului
american. Având în vedere că SUA este cel mai puternic membru al NAFTA, relaţiile
României cu aceste ţări vor fi privite în principal prin prisma relaţiilor cu SUA, însă nu
trebuie să se înţeleagă că importanţa celorlalte state este foarte redusă. În comerţul cu
SUA nu se întrevede o reglementare pe cale bilaterală, în sensul unei zone de liber
schimb. Deci într-o primă fază România va aplica la importurile SUA, taxele GATT,
ceea ce va genera elemente de discriminare în relaţiile bilaterale. Soluţionarea acestei
probleme este posibilă prin încheierea unui acord de liber schimb între UE şi SUA sau
NAFTA. România, în calitatea sa de membru al UE va beneficia de toate drepturile ce
vor decurge din astfel de înţelegeri la nivelul grupărilor regionale.

Concluzii:

- NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergură, fiind un model de


cooperare de tip interguvernamental, fără a dispune de organisme supranaţionale;
- Tatatul nu are obiective de natură politică;
- Prin acest acord s-a urmărit instaurarea unei puternice alianţe economice, cu un
uriaş potenţial de utilizare a forţei de muncă şi de creştere a nivelului de trai, căruia este
posibil să i se alăture în viitor şi alte ţări din occident şi care va avea efecte deosebite
asupra relaţiilor cu alte state industrializate;
- Beneficiile NAFTA au fost multiple; unul dintre acestea a fost promovarea
tendinţelor liberale de comerţ în toată America Latină;
- Prin crearea NAFTA, statele membre şi-au lărgit posibilităţile de desfacere a
produselor şi şi-au îmbunătăţit competitivitatea propriilor produse, ca urmare a
deplasării producţiei spre zonele geografice care oferă forţă de muncă mai ieftină şi bine
calificată;
- Multe alte state au încheiat acorduri bilaterale sau multilaterale pentru
reducerea treptată a taxelor vamale; ele pregătesc terenul pentru un proiect foarte
ambiţios până în anul 2005: crearea unei zone de liber schimb care să includă toate
statele americane. Multe ţări în dezvoltare sprijină această idee, observând avantajele
obţinute de Mexic în relaţiile cu SUA;
- NAFTA este un conglomerat eterogen de state, inegale ca putere economică şi
ofertă;
- Efectul creării NAFTA va avea implicaţii deosebite, atât asupra relaţiilor
economice cât şi asupra relaţiilor politice şi sociale ale ţărilor Americii de Nord. Ea va
produce în acelaşi timp modificarea raportului de forţe faţă de ţările UE şi Japonia şi va
determina crearea unei zone cu potenţial comercial greu de imaginat;
- NAFTA va permite SUA atragerea unui volum tot mai mare de capital şi
know-how japonez în emisfera occidentală etc.
7. Procesul de integrare economică regională
în zona Asia – Pacific

În ultimile decenii, în zona Pacificului se asistă la un proces profund de


regionalizare, de creare a unor sisteme productive care gravitează în jurul Japoniei şi
includ ţări recent industrializate precum: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore,
Taiwan, Filipine, Thailanda şi Indonezia, la care s-ar putea adăuga state ca Australia,
Noua Zeelandă sau China. Aşa-numitul „bloc asiatic” în curs de fomare în zona
Pacificului, reprezintă una dintre cele mai dinamice şi prospere regiuni ale lumii, ca
urmare a creşterii economice impresionante înregistrate de Japonia în ultimile decenii şi
a ritmurilor susţinute de dezvoltare manifestate începând din anii '60-'70 în Coreea de
Sud, Taiwan, Hong-Kong şi Singapore, ţări sugestiv denumite „Cei patru dragoni
asiatici” sau „Tigrii mari”. Ulterior, în anii '80, Malayezia, Thailanda şi într-o măsură
mai mică Indonezia şi Filipine, ţări cunoscute sub numele de „Micii dragoni asiatici”,
au urmat acelaşi trend de creştere economică. În interiorul acestui bloc economic de
state s-a manifestat tot mai pregnant tendinţa de liberalizare a fluxurilor comerciale, de
capitaluri şi de forţă de muncă.
Evoluţia contextului global demonstrează din ce în ce mai mult că participarea
efectivă a fiecărui stat la procesul de cooperare şi integrare economică este
indispensabilă într-o economie mondială caracterizată prin internaţionalizarea
producţiei şi a pieţelor de capitaluri, prin promovarea tehnologiilor avansate şi creşterea
rolului societăţilor transnaţionale în ansamblul activităţilor economice.
Procesul de revitalizare a mecanismelor regionale şi subregionale este amplu
susţinut de noile programe de liberalizare a comerţului, de dezvoltare a sectorului privat
la scară mondială, concomitent cu încorporarea conceptuală a unor elemente tot mai
complexe prin care să se asigure o convergenţă deplină a politicilor şi a obiectivelor
naţionale cu cele regionale.

7.1. APEC - prezent şi perspective

Dincolo de dificultăţile conjuncturale ale uneia sau alteia dintre ţări, regiunea
Asia-Pacific a cunoscut, timp de peste 30 de ani, o dezvoltare economică de excepţie
care a determinat spectaculoase mutaţii în structura echilibrelor şi fluxurilor comerciale
zonale ca şi un impact semnificativ la nivel mondial.
Cu trei state „gigant”: Japonia, una din cele mai importante naţiuni din punct de
vedere economic, cu o economie mai puternică decât cea a tuturor statelor istorice din
Europa, SUA- cel mai mare donator financiar al ţărilor în curs de dezvoltare şi China,
ţara care înregistrează în prezent unul din cele mai ridicate ritmuri de creştere
economică din lume, APEC tinde să devină în următorii ani, un principal pol economic,
politic şi geo-strategic în care fiecare entitate îşi va găsi soluţionarea propriilor
probleme.
În opinia unor reputaţi analişti, diversitatea tradiţiilor culturale şi a regimurilor
politice, disproporţia sistemelor economice şi a nivelurilor de dezvoltare, fac din aceste
ţări membre, de dimensiuni foarte diferite, un forum mai puţin omogen iar realizarea pe
criterii comune a obiectivelor, se apreciază că va necesita tratative îndelungate.
În ultimii ani, Statele Unite ale Americii doresc consolidarea relaţiilor
economice cu APEC, una dintre cele mai dinamice zone ale planetei; Japonia şi-a
propus ancorarea cât mai rapidă a SUA de Asia în scopul realizării unei zone a păcii
politice în regiune, nedominată de o putere cadru a Asiei, care să asigure menţinerea
deschisă a imensei pieţe americane pentru exporturile lor. Datele statistice evidenţiază
în ultimii ani, o tendinţă de extindere a relaţiilor americane cu regiunea Asia-Pacific.
Noua putere economică a lumii, considerată de unii economişti deja
„superputere”, denumită deocamdată „Marea Chină”, are şanse considerabile să
controleze treptat „jocul” în zonă şi să îşi afirme interesele la nivel global. Cei trei
„dragoni asiatici” în care populaţia chineză predomină - Hong-Kong, Singapore şi
Taiwan - au reuşit ca împreună să eclipseze Japonia, cel mai important investitor, ani la
rând, pentru Asia-Pacific. Adăugând la aceasta şi afacerile controlate de chinezi în ţările
regiunii în care ei constituie o minoritate (de exemplu, în Indonezia 35%, în Thailanda
10%) puterea economică a acestei etnii devine şi mai importantă. Dacă se adună
importurile şi exporturile Chinei, Hong-Kongului şi Taiwanului, „Marea Chină” devine
a treia putere comercială a lumii, după SUA şi Germania dar înaintea Japoniei.
Totodată, China este un imens rezervor de forţă de muncă ieftină. Într-un recent raport
apărut sub egida „ Pacific Economic Cooperative Council” este ilustrat faptul că,
Australia şi SUA consideră China drept „piaţa cu dezvoltarea cea mai rapidă pe plan
mondial”.
Ţinând cont de creşterea economică susţinută a regiunii şi de accelerarea
spontană a schimburilor economice, orizontul anului 2020 este reţinut în declaraţia
comună a ţărilor membre APEC ca termen limită pentru realizarea liberalizării totale a
schimburilor economice. „Obiectivul politic cu şanse economice reale este de a realiza
o integrare economică progresivă a zonei prin reducerea treptată a taxelor vamale între
statele membre şi prin punerea în practică prin intermediul unui comitet pentru comerţ
şi investiţii (Committee on Trade and Investments - CTI) a unor serii de măsuri care să
vizeze armonizarea şi informatizarea nomenclatorului şi procedurilor vamale în scopul
definirii standardelor şi testelor de calitate comune”. Pe ansamblul APEC, realizarea
obiectivelor de anvergură va necesita adoptarea unui grup de măsuri practice, care să
stimuleze activitatea politico-economică a fiecărei ţări membre, printre care:
-Egalitatea tratamentului, în cazul statelor membre, pentru întreprinderile cu
capital integral naţional cu cel al întreprinderilor străine implantate pe teritoriul acestora
(adoptarea unei legislaţii comune pentru întreprinderile locale şi pentru cele cu capital
străin);
-Asigurarea transparenţei în legislaţia cu privire la investiţiile străine şi la
demersurile ocazionate de procedurile tehnice;
-Crearea unor bănci comune de date pentru economiile ţărilor membre;
-O mai profundă echitate în procedurile legale de arbitraj, în deciziile publice de
expropriere, în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi certificatelor de calificare;
-Crearea (la cererea SUA) a unei instituţii financiare de arbitraj care să analizaze
diferitele proiecte de investiţii destinate dezvoltării infrastructurii ţărilor regiunii;
-Adoptarea unor norme legale comune în domeniul protecţiei mediului;
-Liberalizarea procedurilor de emigrare etc. În plus, unele ţări în dezvoltare,
reclamă pentru următorii ani, măsuri de liberalizare în domeniul transferului de
tehnologii.
În ceea ce priveşte liberalizarea totală a schimburilor economice între statele
membre, preconizată pentru anul 2020, ea se va realiza în trepte, aşa după cum se
stipulează în documentele APEC. Astfel:
- Pentru anul 2010 se prevede deschiderea totală a pieţelor pentru ţările
industriale avansate: SUA, Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Japonia, Mexic, Chile,
Singapore şi Hong-Kong.
- În cea de-a doua etapă, anul 2015, noile ţări industrializate vor ajunge la
liberalizarea totală a schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia, Taiwan, Brunei etc.
- În anul 2020 se preconizează liberalizarea întregii regiuni.
În aprecierea specialiştilor, acest scenariu presupune o viteză de integrare foarte
lentă, datele reţinute urmând să fie reanalizate în funcţie de evoluţia conjuncturală a
regiunii în principal, şi a economiei mondiale în general. În cazul unor ţări, principiile
alese pentru stabilirea calendarului de integrare au fost şi sunt contestabile.
Din datele statistice se remarcă tendinţa accentuată de dezvoltare a comerţului
intraregional în zona Asia-Pacific. Dacă în anul 1970, comerţul intraregional reprezenta
29,70% din totalul comerţului regiunii, în anul 1980 acesta s-a situat la 32,70% iar în
prezent este de cca. 40%.
Experţii Comisiei Economice şi Sociale a ONU pentru regiunea Asia-Pacific au
realizat numeroase studii cu privire la evoluţia şi tendinţa fluxurilor intraregionale de
capitaluri şi mărfuri în regiunea Asia-Pacific. Conform datelor publicate, ponderea
ţărilor în curs de dezvoltare din regiune în volumul total al investiţiilor străine directe a
crescut de la an la an. Nouă ţări (Hong Kong, Singapore, Taiwan, Republica Coreea,
Malayezia, Filipine, Thailanda, Indonezia şi China) atrag în prezent peste 40% din
totalul investiţiilor străine directe orientate spre ţările în curs de dezvoltare din regiune.
Dacă în anii '70 - '80 ai secolului trecut, ISD erau orientate în principal spre
domenii precum industria textilă, industria de prelucrare a lemnului, electronică sau
industria chimică, începând cu anii '90 se constată o concentrare a acestora în special în
domeniul serviciilor (de exemlu, ponderea investiţiilor americane şi japoneze în
domeniul serviciilor este de aproximativ 80% în ţări ca Singapore şi Hong Kong). Faţă
de acest tablou, există însă mari diferenţe de la o ţară la alta.
În ce priveşte originea ISD se observă două tendinţe: ţările în curs de dezvoltare
din regiunea Asia-Pacific se orientează cu precădere spre fluxurile de capitaluri
intraregionale, în timp ce ţările dezvoltate depind în mai mică măsură de politca
investiţională a zonei, punând accent în principal pe ISD extraregionale.
Cel mai important investitor tradiţional în economia ţărilor Asia-Pacific este
Japonia, al cărui volum total al capitalurilor investite în perioada 1995-2000 depăşeşte
100 miliarde dolari. Pe ţări, repartiţia (aproximativă) a ISD japoneze este următoarea:
Australia (25%), Indonezia (17%), Hong-Kong (14,5%), Singapore (10%), Thailanda
(7%) etc.
Atragerea capitalului japonez pe aceste pieţe a fost determinată de existenţa
forţei de muncă ieftine şi de posibilităţile de consolidare a poziţiei în regiune prin
creşterea volumului schimburilor de mărfuri şi servicii.
În opinia specialiştilor, capitalurile japoneze amplasate în Asia sunt mult mai
rentabile decât cele orientate spre ţări din Europa şi America, deşi Asia-Pacific nu se
constituie ca principal recipient investiţional al Japoniei. Pe primul loc în volumul total
al investiţiilor japoneze se situează SUA, urmate de ţările Europei Occidentale şi Asiei
de Est.
Fluxurile japoneze de ISD în ţările ASEAN sunt orientate cu precădere spre
domenii ca: industria textilă şi a confecţiilor, electronică, industria chimică, industria de
extracţie a petrolului şi minereurilor, industria de celuloză şi hârtie etc.
Importanţi investitori în zona Asia-Pacific sunt „dragonii”: Hong Kong, Taiwan
şi Singapore iar principalii beneficiari ai capitalului investit sunt: China, Taiwan,
Japonia, Malayezia, Indonezia, Filipine, Vietnam. În ultimii ani se observă o tendinţă de
modificare a structurii fluxurilor de ISD atât sub aspectul structurii cât şi al repartiţiei
geografice.
Dinamica susţinută, pe termen lung, a comerţului, investiţiilor şi a altor fluxuri
economice în zona devenită noul centru de greutate în economia internaţională are o
importanţă definitorie în determinarea creşterii economice deosebite a regiunii. În
ultimile decenii, cu excepţia sfârşitului de secol XX, economiile din Asia de Est s-au
caracterizat printr-o creştere economică dinamică şi susţinută comparativ cu celelalte
regiuni.
Stadiul actual al integrării economice în Bazinul Pacificului este rezultatul
eforturilor îndelungate depuse, cu toate că Forumul de Cooperare Asia-Pacific a luat
fiinţă abia în anul 1989. APEC reprezintă un proiect semnificativ pentru al doilea val de
integrare regională. În prezent această instituţie cuprinde principalele economii ale
regiunii, cu un PNB global de peste 16 500 miliarde dolari şi 44% din comerţul
mondial. Obiectivele Forumului devin tot mai îndrăzneţe şi ample odată cu trecerea
timpului. Rezultatele evoluţiei acestui proiect curajos de integrare se analizează sintetic
cu ocazia reuniunilor anuale care se desfăşoară între statele membre, prilej cu care se
fac şi noi propuneri pentru îmbunătăţirea agendei de lucru în perioada viitoare.

7.2. Rolul Comisiei Economice şi Sociale pentru Asia şi Pacific


(CESAP) în definirea şi consolidarea procesului de regionalizare

La nivel regional, Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC)


tinde să devină cea mai cuprinzătoare piaţă mondială, „miracolul asiatic” reuşind
uneori, să plaseze celelalte forumuri de cooperare zonală în rolul de „combatant în
retagere”. An de an, până în 1997, când criza financiară a declanşat un puternic colaps
în regiune, datele statistice depăşeau cu mult aşteptările cele mai optimiste ale
analiştilor economici, ale oamenilor de afaceri sau ale politicienilor dar şi pe cele mai
pesimiste, care anticipau mult mai curând „obosirea motorului asiatic”.
În cadrul sesiunilor Comisiei Economice şi Sociale pentru Asia şi Pacific
(CESAP) au loc importante dezbateri cu privire la evoluţia APEC, la succesele şi/sau
eşecurile înregistrate de la înfiinţare şi până în prezent şi se adoptă o serie de programe
şi măsuri a căror aplicare, se aşteaptă să impulsioneze şi mai mult procesul de cooperare
şi integrare la nivelul statelor membre. Dinamismul economic al Asiei de Sud-Est,
perspectivele optimiste în domeniul reformelor economice angajate de majoritatea
statelor din regiune, tendinţa de creştere a fluxurilor comerciale, investiţionale şi
tehnologice intraregionale, pe fondul general al unui climat favorabil vor face din Asia-
Pacific un important pol de creştere economică.
APEC a devenit cadrul principal de promovare a cooperării economice şi a
comerţului liber în zonă. Recentele programe adoptate de CESAP vizează în principal
soluţionarea dificultăţilor existente în regiune şi promovarea unor căi viabile de acţiune
care să stimuleze creşterea economică în statele în curs de dezvoltare, mediu avansate,
insulare sau fără litoral, precum şi a economiilor recent industrializate. La unele dintre
aceste programe se va face referire în continuare.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia-Pacific acordă o deosebită
importanţă consolidării cooperării între CESAP şi organizaţiile subregionale, în scopul
facilitării schimburilor de experienţă şi informaţii, astfel încât să se asigure sprijinirea
statelor cu economii în dezvoltare în acţiunile întreprise în domeniul intensificării
schimburilor economice, fluxurilor de investiţii şi transferului de tehnologii. Totodată,
Comisia susţine energic consolidarea parteneriatului între guverne, organizaţii
neguvernamentale şi sectorul privat, în diverse domenii, în special în cadrul
programelor vizând reducerea sărăciei, egalitatea socială a circa 300 milioane persoane
cu handicap din regiune şi dezvoltarea economiilor dezavantajate. În contextul noilor
principii de dezvoltare, unde accentul este pus pe întărirea rolului forţelor pieţei în
luarea deciziilor economice şi pe dependenţa tot mai pronunţată de proprietatea privată,
este unanim acceptat faptul că guvernele vor îndeplini întotdeauna un rol esenţial în
dezvoltarea economică, prin adoptarea unui set de măsuri şi crearea unui cadru juridic
de reglementări transparent şi stabil care să vizeze promovarea investiţiilor străine
directe, realizarea unei infrastructuri solide, creşterea gradului de pregătire a resurselor
umane, dezvoltarea durabilă a continentului asiatic etc.
În elaborarea la scară regională a unor ample proiecte de program, CESAP a
jucat întotdeauna rolul de catalizator în orientarea politicilor naţionale şi consolidarea
capacităţilor endogene în materie de dezvoltare durabilă. Astfel, deteriorarea
echilibrului ecologic, generată de creşterea permanentă a necesităţilor economice de
resurse energetice, de supraexploatarea solurilor şi de politicile neviabile în domeniul
defrişărilor forestiere, constituie un fenomen grav, căruia CESAP îi acordă o atenţie
considerabilă. În cadrul directivelor adoptate cu privire la protecţia mediului, se
subliniază ideea conform căreia, este absolut necesară promovarea unor politici
economice prudente, raţionale care să comporte măsuri ecologice adecvate precum şi
planificarea şi luarea în calcul a tuturor problemelor de dezvoltare durabilă la ansamblul
regiunii Asia-Pacific.
Acţiunile întreprinse în domeniul energetic sunt multiple şi au necesitat adesea
misiuni consultative speciale cu privire la acordurile de exploatare şi utilizare a
hidrocarburilor. S-au realizat studii sectoriale privind cererea de energie electrică, s-au
acordat consultaţii privind utilizarea energiei eoliene în cadrul cooperării tehnice între
toate ţările aflate în dezvoltare, s-au desfăşurat seminarii şi activităţi de formare a
serviciilor consultative în domeniul tehnologiilor de exploatare a cărbunelui, gazelor
naturale şi strategiilor naţionale de conservare a mediului. Programul Naţiunilor Unite
pentru Comerţ şi Dezvoltare (PNUD) a precizat că CESAP reprezintă principalul
organism de realizare a Programului asiatic de cooperare pentru energie şi mediu
(PACE-E).
În domeniul resurselor minerale, organismele de profil urmăresc realizarea unor
evaluări globale a potenţialului resurselor geologice şi minerale în regiunea Asia-Pacific
propunându-şi ca principale obiective: stimularea investiţiilor străine în industria
minieră, acordarea de asistenţă în elaborarea strategiilor naţionale de punere în valoare a
resurselor minerale, integrarea cunoştinţelor geo-şiinţifice la dimensiunea zonei etc.
În domeniul resurselor marine sunt întreprinse, de asemenea, acţiuni continue
care vizează o mai bună gestionare a regiunii. Numeroasele seminarii naţionale şi la
nivel de grupare (Bangkok, Hanoy, Bickek; Tachkent s.a.) au evidenţiat necesitatea
protecţiei mediului marin şi utilizării raţionale a resurselor de apă prin elaborarea unor
proiecte şi planuri de acţiune pentru protecţia mediului înconjurător şi marin.
Un alt jalon important în politica CESAP îl constituie demersurile realizate în
domeniul transportului şi telecomunicaţiilor. Proiectul de dezvoltare a infrastructurii de
transport terestru în Asia (DITTA) a avut ca efect consolidarea reţelelor de transport
continentale. Anumite norme şi programe vizeză crearea unei baze de date prin care să
se realizeze previziuni în domeniul transporturilor, constituirea unor servicii
consultative pentru dezvoltarea şi consolidarea capacităţilor naţionale în domeniul
transportului multimodal sau cooperarea ţărilor membre în scopul îmbunătaţirii
infrastructurii subregionale şi regionale în zona Asia-Pacific.
O altă problemă de actualitate, de mari dimensiuni care se ridică în cadrul
întâlnirilor consultative la nivelul CESAP o constituie dezvoltarea socială regională,
Comisia apreciind că sărăcia continuă să domine regiunea Asia-Pacific afectând în
principal grupele defavotizate ale populaţiei: femeile, copiii, persoanele cu handicap,
minorităţile, vârstnicii, emigranţii şi refugiaţii. În scopul eradicării acestui flagel,
CESAP a adoptat Planul de la Jakarta referitor la punerea în valoare a resurselor
umane, care serveşte ca directivă în formularea şi aplicarea în practică a unor politici,
planuri şi programe specifice, parte integrantă a dezvoltării generale a regiunii. În acest
sens, au fost propuse o serie de măsuri dintre care se evidenţiază:
-Reducerea sărăciei în special prin adoptarea unui proiect privind strategiile de
angajare a forţei de muncă, primii beneficiari ai acţiunii de punere în valoare a
resurselor umane apte de muncă fiind grupurile nefavorizate (şomeri, femei, tineri,
grupe minoritare, persoane „fără pamânt”etc.) ;
-Dezvoltarea cooperării intersectoriale între forurile publice, organizaţiile
neguvernamentale şi sectorul privat;
-Dezvoltarea şi consolidarea capacităţilor naţionale prin promovarea politicilor
de punere în valoare a resurselor umane care participă efectiv la creşterea economică,
astfel încât să se favorizeze dezvoltarea permanentă a competenţei şi competitivităţii;
-Promovarea egalităţii între sexe (idee susţinută şi la Congresul internaţional al
femeilor desfăşurat în China în anul 1995 dar şi cu multe alte ocazii);
-Facilitarea şi asigurarea schimburilor intraregionale de date şi experienţă prin
intermediul reţelei CESAP a agenţilor de coordinaţie, în scopul punerii în valoare a
resurselor umane;
-Creşterea competenţei personalului din administraţie şi sectoarele
neguvernamentale, din domeniul planificării şi prestaţiilor de servicii, pentru
îmbunătăţirea pregătirii profesionale a forţei de muncă etc.
În rezoluţia sa cu privire la amenajarea aşezărilor urbane, Comisia Economică
şi Socială pentru Asia şi Pacific a adoptat „Planul regional de acţiune pentru
urbanizare” (problemă discutată pentru prima dată la Conferinţa ministerială privind
urbanizarea, desfăşurată la Bangkok în data de 1 noiembrie 1993 iar apoi frecvent
readusă în actualitate cu ocazia altor întruniri), în cadrul căruia s-a propus:
-crearea la nivel regional, naţional şi local a unor forumuri de urbanism compuse
din reprezentanţii departamentelor ministeriale şi ai altor servicii administrative
competente, reprezentanţi ai sectorului privat, ai asociaţiilor comunitare şi ai unor
organizaţii neguvernamentale, în scopul instituţionalizării cooperării şi colaborării în
contextul formulării unor planuri concrete de urbanizare;
-înscrierea proiectelor de urbanizare în cadrul programelor educative de
dezvoltare şi a politicilor macro - economice regionale etc.
În ceea ce priveşte cooperarea economică subregională în Asia de Nord - Est,
CESAP a militat pentru constituirea în Asia şi Pacific a unor „zone economice de
creştere”, etapă importantă în soluţionarea problemelor practice de integrare regională
între membrii cu drepturi depline şi cei asociaţi, aflaţi în stadii variate de dezvoltare
economică şi cu sisteme economice diferite. Punctul de plecare în această iniţiativă l-a
reprezentat constatarea că ţările sub-regiunii Asia de Nord–Est prezintă notabile
complementarităţi tehnologice, iar pe de altă parte, dispun de mână de lucru şi resurse
naturale abundente.
Rolul CESAP este foarte important în regiunea Asia-Pacific; comisia vizează
cooperarea regională în domeniul comerţului, investiţiilor, transportului şi
comunicaţiilor, mediului înconjurător etc., cu scopul final al unei dezvoltări durabile în
zonă.
Ca element principal în cadrul programelor de cooperare economică regională se
înscriu şi planurile de acţiune pentru cooperare în domeniul transferului de tehnologii,
care include probleme cu privire la: restructurarea industrială, dezvoltarea tehnologică,
promovarea investiţiilor şi competenţelor, consolidarea rolului sectorului privat etc. Nu
de puţine ori, CESAP a evidenţiat importanţa transferurilor de tehnologie legate de
investiţii, în optica unei dezvoltări economice durabile şi consolidării capacităţilor
tehnologice endogene la nivelul tuturor statelor din regiune în condiţiile în care acest
domeniu ocupă un rol tot mai important la scară mondială.
Programele de cooperare economică în regiunea Asia – Pacific includ acţiuni şi
demersuri importante în multe alte domenii. Acestea vizează:
-creşterea rolului întreprinderilor mici şi mijlocii şi consolidarea poziţiei
sectorului privat;
-consolidarea asistenţei tehnice în domeniul comerţului şi al investiţiilor
intraregionale (prin oferirea de informaţii cu privire la diversificarea pieţelor şi a
produselor, acţiuni de promovare a exporturilor de produse manufacturate,
intensificarea fluxurilor comerciale intraregionale);
-participarea activă a femeilor la dezvoltarea industrială; -planificarea populaţiei
în contextul global de dezvoltare socială şi economică durabilă a regiunii (egalitatea în
drepturi a persoanelor cu handicap, integrarea persoanelor în vârstă în dezvoltarea
economică, preocupări mai susţinute în domeniul sănătăţii, lupta împotriva drogurilor şi
a infectării cu virusul HIV etc.).
Şi pentru economiile defavorizate, aflate în tranziţie, CESAP a trasat importante
direcţii de acţiune de care aceste naţiuni trebuie să ţină seama în realizarea reformelor:
- realizarea şi menţinerea stabilităţii macroeconomice;
- substituirea economiei dirijate cu un climat competitiv, specific economiei
de piaţă;
- restructurarea şi promovarea unor reforme la nivelul întreprinderilor din toate
sectoarele economice;
- diminuarea costurilor sociale ale reformelor etc.
Comisia a adoptat în ultimii ani importante declaraţii cu privire la consolidarea
cooperării regionale în Asia şi Pacific iar membrii APEC şi-au reafirmat dorinţa
comună de atingere a obiectivului de dezvoltare durabilă şi de punere în practică a
infrastructurilor socio-economice proprii, în scopul creşterii economice susţinute şi
îmbunătăţirii calităţii vieţii în regiune. Conştientă de existenţa unor complementarităţi
între economiile zonei Asia – Pacific, CESAP şi-a declarat dorinţa de intensificare a
acţiunilor colective de cooperare economică în special în domeniile: comerţ, investiţii,
transfer tehnologic, turism şi infrastructură.

7.3. Criza din Asia de Sud-Est

APEC şi criza financiară asiatică


Criza financiară asiatică începuse să se manifeste deja, când liderii APEC s-au
întâlnit la Vancouver (Canada) cu ocazia reuniunilor anuale pentru reactualizarea
prevederilor din planurile individuale de acţiune. Anul 1998, puternic marcat de criza
financiară, a continuat tendinţele de liberalizare în Bazinul Pacificului, mai mult la nivel
de discuţii şi de intenţii.
Statele membre, cu precădere cele puternic afectate în primele faze ale crizei, au
subliniat necesitatea implicării Fondului Monetar Internaţional în atenuarea efectelor
acesteia şi şi-au exprimat consensul general asupra faptului că această criză nu trebuie
să însemne un imbold pentru crearea de noi bariere în calea comerţului regional ci
voinţa politică de a continua liberalizarea schimburilor economice conform graficelor
stabilite.
Criza asiatică a orientat atenţia statelor membre asupra pieţelor financiare
regionale şi a lansat o serie de iniţiative referitoare la modernizarea pieţelor de capital,
ca de exemplu, programe comune de formare profesională pentru o serie de participanţi
la tranzacţiile de pe piaţa interbancară şi de pe cea bursieră. Totodată, agenţiile de
finanţare a exporturilor din ţările APEC şi-au exprimat acordul asupra necesităţii de a
spori cooperarea în ceea ce priveşte finanţarea proiectelor privind infrastructura şi în
general afacerile promovate de întreprinderile mici şi mijlocii. În cadrul şedinţelor pe
comisii de lucru a fost analizat şi impactul crizei asupra activităţii agenţiilor de rating
din zonă precum şi asupra pieţei muncii.
Ca o concluzie, se poate afirma că gruparea APEC este interesată de toate
problemele macroeconomice cu care se confruntă lumea în general şi regiunea în
special, şi încearcă să identifice căile de acţiune pentru punerea în practică, fără
compromisuri, a obiectivelor fixate. Convingerea liderilor APEC este că experienţa în
domeniul afacerilor şi resursele existente poate constitui cheia succesului grupării în
ansamblu, şi a fiecărei economii membre în parte.
Menţinerea stabilităţii politice, economice şi sociale în regiune este un obiectiv
permanent urmărit. Programele adoptate de CESAP - în timpul conferinţelor şi
reuniunilor - au vizat în principal soluţionarea dificultăţilor existente în regiune,
promovarea unor căi viabile care să stimuleze creşterea economică şi în statele în curs
de dezvoltare, mediu avansate, fără litoral sau insulare precum şi a economiilor în
tranziţie.

Scurtă caracterizare a crizei asiatice


Criza asiatică, declanşată în anul 1997 a luat prin surprindere aproape întreaga
lume. Chiar şi scepticii analişti, P.Krugman, P. Hirst sau G.Thompson, care au anticipat
o încetinire a ritmurilor de creştere economică în Asia de Sud-Est în viitor, nu au
prevăzut o asemenea cădere a indicatorilor macroeconomici atât de curând.
La începutul anului 1997 au apărut primele semne vizibile care marcau
încetinirea „motorului asiatic”. Ratele de creştere ale exporturilor au scăzut
considerabil; exporturile a şase „Tigri asiatici” au înregistrat în anul 1997, rate de
creştere de numai 3,5%, comparativ cu 14,5% în anul 1995 şi o rată medie de creştere
între anii 1990-1996 de 10%1. Şi evoluţia PIB-ului a înregistrat un ritm mult mai lent în
anumite ţări asiatice, scăzând de la o rată de creştere de 9% în anul 1995 la 7% în anul
1996. Unele state asiatice au marcat la mijlocul anilor '90, niveluri foarte ridicate de
datorii externe, sub forma de împrumuturi pe termen scurt la bănci private, şi într-o mai
mică măsură investiţii de portofoliu. Între anii 1994 şi 1996, afluxul de capital a dat
naştere unui deficit de cont curent din ce în ce mai mare, acesta fiind alimentat de
împrumuturile substanţiale ale băncilor comerciale străine: fluxul împrumuturilor
bancare în regiune a crescut da la 24 miliarde USD în anul 1994 la 56 miliarde USD în
anul 1996. Până în anul 1997, „Dragonii asiatici” au continuat să se împrumute fără să
se alarmeze de deteriorarea performanţelor economice.
Criza asiatică nu poate fi comparată cu alte crize monetare, precum cea din anii
'80 din America Latină sau dereglarea mecanismului european de schimb monetar din
1992. În cazul Asiei, după cum demonstrează Krugman, aceasta nu a generat o creştere
semnificativă a şomajului iar criza monetară nu a precedat explozia nejustificată a
preţurilor activelor ci a fost consecinţa acesteia2. Autorul susţine că într-o mare măsură,
împrumuturile riscante realizate în ţări precum Thailanda sau Indonezia au grăbit
declanşarea crizei.
În una din lucrările sale, Manuel Montes explică originea şi desfăşurarea crizei
în Asia de Sud - Est, punând un accent mai mare pe evoluţia acesteia în ţările cele mai
afectate. În Thailanda, în opinia autorului, creşterea datoriilor externe şi eşecul
încercărilor de control efectiv au fost consecinţele imediate ale „dublei liberalizări
gemene” ale sistemului financiar intern şi ale controalelor externe de capital şi de cont
curent. Ca efect al liberalizării, s-a renunţat la controlul cursurilor de schimb valutar în
Thailanda şi s-a asistat la promovarea pieţelor de capital nebancar, mai mult, s-a
renunţat la impozitarea dobânzii şi la regulile de repartiţie a capitalului. Intermediarii
financiari au profitat de aceste relaxări ale politicilor financiare, împrumutând valută cu
dobânzi externe mai scăzute. Afluxul de capital a ajuns la valoarea maximă de 12,3%
din PIB în anul 1995, din care 11,6% reprezentau investiţii de portofoliu şi fluxuri de
acţiuni pe termen scurt, investiţiile străine directe pe termen lung deţinând o pondere
mai redusă. Astfel, fluxurile de investiţii străine nu au contribuit la creşterea reală a
producţiei interne sau la modernizarea industriei interne, ci la creşterea artificială a
preţurilor activelor. O parte importantă din ISD era reprezentată de investiţii prin
achiziţii şi fuziuni. Erorile grave înregistrate pe piaţa financiară şi de capital au
determinat devalorizarea monedelor naţionale în ţările asiatice cu mari creşteri
economice până atunci. Astfel, între 1 iulie 1997 şi luna ianuarie 1998, bahtul
thailandez s-a devalorizat cu 54% faţă de dolarul american, ringitul malayzian s-a
devalorizat cu 44,9% faţă de dolar, rupia indoneziană cu 83,65 iar peso-ul filipinez cu
39,4%. Prăbuşirea pieţelor de titluri de valoare, ca urmare a devalorizării monedelor
naţionale, a afectat deosebit de mult sistemele financiare interne: în statele amintite
bursa a scăzut cu 59% în Thailanda, 61% în Malayezia, 53% în Indonezia, 53% în
Singapore şi cu 42% în Coreea. Reducearea valorii activelor a slăbit puterea băncilor şi
a altor companii iar datoriile în dolari au mărit semnificativ costurile interne pentru
întreţinerea lor. În Indonezia, din cauza măsurilor de austeritate impuse de FMI asupra
cererii interne, efectele au fost şi mai dramatice. Economişti consacraţi precum Joseph
Stiglitz (1997) şi Jeffrey Sachs (1997, 1998) au criticat vehement acest for internaţional
pentru impunerea unor condiţii de auto-protejare care au îngreunat şi mai mult plata
datoriei externe.
La nivelul Asiei de Sud-Est, şocurile suferite de cursul de schimb valutar, au
determinat extinderea crizei, fiecare efect negativ asupra unei variabile economice
generând noi efecte şi devenind factor multiplicator. Criza s-a generalizat în scurt timp
şi a afectat sectoare diverse, datorită reacţiilor în lanţ. Principalii creditori ai primelor
cinci ţări foarte afectate de criză, au fost băncile japoneze şi cele din Uniunea
Europeană, datoriile totalizând apoximativ 100 miliarde USD pentru fiecare. Deţinătorii
interni de acţiuni au efectuat demersuri pentru transformarea monedelor interne în
active externe, conştienţi fiind de instabilitatea economică. Aşa cum remarcă Lester
Thurow „primii investitori care se retag – în cazul crizelor - sunt întotdeauna investitorii
locali, cel mai bine informaţi dintre toţi”1.
După cum mulţi alţi analişti au arătat deja, astfel de crize financiare datorate
împrumuturilor externe excesive au mai existat până acum şi în alte părţi.
Mai mult, acestea nu reprezintă efectul unic al pieţelor financiare globale care au
apărut începând cu sfârşitul anilor 1980. Principalii creditori ai Asiei au fost băncile
comerciale, care se fac responsabile pentru împrumuturile excesive acordate Americii
Latine în anii '70 ai veacului trecut.
Împrumuturile pe termen scurt sunt în mod special problematice, ele neaducând
(precum ISD) expertiză şi tehnologie străină. Dacă garantarea drepturilor de proprietate
este sigură şi comerţul funcţionează, investitorii direcţi nu au de ce să se teamă de
fluctuaţiile majore ale cursului valutar. Scopul lor prioritar este de a profita de nivelul
scăzut de salarizare (cazul Indoneziei) sau de avantajele regionale (cazul Singapore, de
exemplu). Aceste ţări cu un nivel scăzut al fluxurilor monetare pe termen scurt în raport
cu ISD au fost mai puţin afectate. În Malayezia, raportul dintre investiţiile străine
directe şi împrumuturile pe termen scurt a fost mai ridicat decât în Thailanda şi în ciuda
unei devalorizări puternice şi a unor dezechilibre importante pe piaţa titlurilor de
valoare, acest stat nu a necesitat sprijin financiar de la FMI. Singapore a fost în primul
rând ţară beneficiară de fluxuri externe sub formă de ISD, chiar unul dintre cei mai
importanţi beneficiari. Rezervele valutare substanţiale ale statului Singapore permiteau
intervenţia pe piaţă, acceptând o oarecare slăbire a activităţii economice datorată
creşterii dobânzilor.
Taiwanul, teoretic, a fost neafectat de criza financiară, datorită grijii pe care a
avut-o de a nu se îndatora excesiv, ca şi politicii de subvenţionare din surse interne a
sistemului industrial.
În esenţă, criza asiatică a fost una a „lichidităţilor”, o criză a sistemului
financiar. Efectele sale au fost resimţite la ansamblul regiunii dar şi la nivel mondial.
Toate fluxurile au avut de suferit semnificativ. Previziunile optimiste cu privire la
creşterile economice susţinute ale Asiei de Sud-Est care ar fi plasat-o în scurt timp în
poziţia de leader mondial au fost „demontate” mai curând decât s-ar fi aşteptat cea mai
mare parte analiştilor. „Miracolul asiatic” a fost în parte demistificat. Mai mult,
Krugman susţine în lucrările sale că de fapt nu a existat nici un „miracol economic”, ci
numai rate de investiţii foarte mari şi interese deosebite pentru creşterea calităţii şi
cantităţii forţei de muncă industriale, prin asigurarea pentru prima dată, a pregătirii
liceale susţinute a maselor. Krugman şi Young au adus numeroase argumente pentru
discreditarea teoriei de „mit asiatic”, fapt ce a stârnit multe controverse în literatura de
specialitate. Indiferent de opinii, pro sau contra, cert este că Asia a înregistrat ani la rând
creşteri economice fără precedent iar istoria ar putea să se repete într-un viitor mai
apropiat sau mai îndepărtat.
Henry Kissinger arăta în lucrarea sa „Are nevoie America de o politică
externă?” că „o privire asupra hărţii politice şi economice a Asiei este suficientă pentru
a ne da seama de importanţa şi complexitatea regiunii”. În această regiune este inclusă o
ţară industrializată, mult mai avansată din punct de vedere economic decât orice stat
vest-european - Japonia, trei ţări de dimensiuni continentale - India, China şi Japonia;
două ţări care se apropie ca nivel de dezvoltare de capacitatea tehnologică şi economică
a statelor industrializate avansate - Singapore şi Coreea de Sud; două arhipeleaguri cu
mii de insule – Filipine şi Indonezia - ce deţin controlul asupra unor căi maritime
importante, Thailanda şi Birmania, două ţări importante ca dimensiune a populaţiei,
Coreea de Nord - un producător de arme nuclerare şi rachete cu rază lungă de acţiune;
Malayezia şi Indonezia, state cu populaţie musulmană foarte importantă; Vietnamul –
un brav luptător, de un naţionalism violent în războaiele de apărare. Această regiune are
mai mult decât o conotaţie economică. Statele Unite ale Americii, leaderul mondial de
necontesat, are interesul de a-şi menţine prezenţa aici, pentru a împiedica formarea unui
bloc asiatic ostil care combină cea mai mare populaţie din lume, resurse naturale bogate
şi o forţă de muncă harnică, cu o conştiinţă înaltă. Economia Asiei este tot mai
importantă pentru SUA ca şi pentru întrega lume. Totuşi, deşi este conectată la
economia gobală, Asia nu dispune de o structură regională care să micşoreze riscul
turbulenţelor economice şi financiare.
Criza financiară din anul 1997 a demonstrat mai ales vulnerabilitatea
economiilor de dimensiune medie sau mică faţă de variaţiile ratei dobânzilor, a
cursurilor monetare naţionale, faţă de scurgerile de capital speculativ, asupra cărora
aceste ţări nu aveau aproape nici un control.
Kissinger susţine ideea că nivelurile de dezvoltare ale ţărilor asiatice sunt prea
diferite pentru a permite constituirea în următorii ani a unei zone asiatice echivalente
Uniunii Europene. Poate doar o altă criză financiară importantă ar accelera eforturile
ţărilor din regiune pentru crearea unui omolog asiatic al sistemelor regionale existente,
care să apere destinele economice şi politice ale statelor membre .

7.4. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Consideraţii cu privire la procesul de integrare regională în Asia de Sud-Est


Până la criza financiară din anul 1997 Asia de Sud-Est s-a caracterizat printr-o
creştere economică fără precedent. Cel mai spectaculos eveniment petrecut în evoluţia
economiei mondiale în ultimile două decenii ale secolului trecut a fost transferarea
graduală a puterii economice din Europa şi America de Nord către Asia de Sud–Est şi
Japonia.
Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN) este considerată o
enigmă economică; în timp ce în Asia de Nord-Est, nu au existat scheme de integrare
regională între ţările cu economie de piaţă în perioada postbelică, în zona de sud-est au
fost multe tentative. Înfiinţată în anul 1967 prin Declaraţia de la Bangkok, gruparea
ASEAN a avut o importantă dimensiune politică (pe fondul escaladării tensiunilor în
Indochina): stoparea avansului doctrinei comuniste în regiune şi apărarea în faţa
ameninţării vietnameze, aşezând la masa negocierilor regimuri care se opuneau
expansiunii comunismului1. Iniţial, problemele referitoare la cooperarea economică nu
au stat în centrul preocupărilor statelor membre. Ulterior, în anul 1977, a fost semnat un
acord cu privire la Aranjamentele Comerciale Preferenţiale. În anul 1987, acesta a fost
lărgit printr-un nou protocol prin care se prevedea adoptarea de măsuri pentru
stimularea şi dezvoltarea schimburilor economice intraregionale prin:
- extinderea preferinţelor tarifare;
- liberalizarea barierelor netarifare;
- contracte pe termen lung asupra volumului fizic al schimburilor;
- susţinerea financiară prin rate preferenţiale ale dobâzii la creditele atrase:
- alte măsuri.
Aranjamentele comerciale preferenţiale urmau sa acţioneze pe trei direcţii:
alcătuirea unor liste unilaterale de produse ce intrau sub incidenţa preferinţelor tarifare,
negocierea pe cale bilaterală şi după principiul de la produs la produs a unor concesii
tarifare şi reducerea substanţială a taxelor vamale la bunurile de import cu o valoare în
vamă de minim 50 000 dolari. În ciuda prevederilor stimulative pentru schimburile
comerciale, gruparea a avut cel puţin până la începutul anilor '90 un succes limitat.
Principala piedică în calea dezvoltării comerţului intraregional au constituit-o
strategiile diferite ale statelor membre în privinţa politicilor comerciale. În timp ce
Singapore a renunţat la strategia de industrializare prin substituirea importurilor,
celelalte ţări fondatoare au păstrat trendul pretecţionist, renunţând târziu la această
tactică.
În ultimii ani, autorităţile din ţările membre ASEAN promovează politica de
deschidere spre economia mondială, prin reducerea gradului de protecţie vamală şi prin
înlăturarea sau restrângerea barierelor netarifare. Se constată totodată o renunţare, în
mai multe ţări, la obstacolele netarifare şi paratarifare şi practicarea unor taxe moderate.
Pe ţări, situaţia prezintă diferenţieri relativ importante, în funcţie de interesele naţionale,
care impun anumite trepte de protecţionism comercial. Ca bariere netarifare în regiune,
se remarcă în special, marcajele si regulile de origine, extrem de stricte.
Paralel cu lansarea cooperării pe planul schimburilor comerciale, statele membre
ASEAN au iniţiat şi programe pentru dezvoltarea relaţiilor intraregionale în domeniul
cooperării industriale, ca de exemplu, ASEAN Industrial Projects Programme, creat în
anul 1977. Efectele acestui program industrial au apărut relativ târziu, începând cu anul
1984, şi cu toate eforturile depuse de statele membre şi sprijunul financiar japonez, la
scurt timp, au început să se manifeste divergenţe cu privire la derularea proiectelor şi în
final, unele ţări s-au retras.
În anul 1981, ca urmare a dorinţei comune a statelor membre, a fost creată o
corporaţie financiară regională, prin participarea a 140 de bănci comerciale şi acţionari
individuali, care şi-a propus ca obiectiv promovarea cooperării economice la nivelul
grupării ASEAN. Acestă instituţie nu a avut însă succesul aşteptat, astfel că în anul
1988 s-a transformat în bancă comercială, având ca principal obiect de activitate
acordarea de fonduri pentru realizarea unor proiecte ASEAN şi stimularea exporturilor.
Din scurta prezentare, se constată că „startul” acestei grupări nu a fost foarte
bun, ASEAN confruntându-se cu multe eşecuri în plan economic. După mai bine de un
sfert de veac de funcţionare se constată că un progres vizibil a înregistrat sfera politică
şi cea instituţională. În primii ani ai deceniului a nouălea al secolului trecut, până la
criza financiară din anul 1997, Asia de Sud-Est s-a caracterizat printr-o creştere
economică fără precedent. Avântul economic al noilor ţări industrializate (NIE) din
Extremul Orient şi Asia de Sud-Est au transformat Asia în „motorul” dezvoltării şi
catalizatorul transformărilor tehnologice, financiare şi social-economice. Cel mai
spectaculos eveniment petrecut în evoluţia economiei mondiale, în ultimile două decenii
ale veacului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din Europa şi
America de Nord către Asia de Sud-Est şi Japonia.
Liberalizarea treptată, demonopolizarea, stimularea investiţiilor străine,
acordarea de facilităţi în schimburile economice internaţionale etc., au devenit linii
directoare în politicile guvernamentale ale ţărilor din Asia de Sud-Est.
În tabelul de mai jos este realizată o prezentare sintetică a evoluţiei principalilor
indicatori comerciali ai ASEAN, în perioada 1997-2001, pentru a evidenţia rolul
grupării în dezvoltarea schimburilor economice.

ASEAN -Evolutia principalilor indicatori economici, în perioada 1997-2001


Din datele prezentate, se constată că pe ansamblu, ponderea exporturilor intra-
ASEAN în totalul exporturilor grupării (17,93-19,85%) a fost inferioară ponderii
importurilor intra-ASEAN (19,56-27,55%). O concluzie ar fi aceea că politica
comercială promovată în cadrul grupării nu a exercitat o influenţă deosebită asupra
comerţului între ţările membre, deşi pe parcursul celor nouă ani de analiză, comerţul
intraregional a deţinut doar o cincime în totalul comerţului ASEAN, comparativ cu
Uniunea Europeană, unde comerţul intraregional depăşeşte 65%. Mai mult, se constată
că toţi indicatorii valorici şi-au incetinit ritmurile de creştere după criza financiară din
anii 1997-1998.
Rata inflaţiei a crescut în anul 1998 comparativ cu anul 1997 de 4,5 ori, fapt
reflectat nefavorabil asupra tuturor indicatorilor valorici, precum şi asupra calităţii vieţii
(PIB/locuitor s-a redus de la 1419 dolari la 941 dolari, datorită diminuării puterii de
cumpărare a monedei naţionale). În ultimii doi ani ai analizei se constată o uşoară
revenire a trendului, la majoritatea indicatorilor.
După cum se ştie, Asia de Sud-Est a fost celebrată ca un „miracol al creşterii
economice”, timp de aproximativ 15 ani. Acest raţionament s-a fondat pe paradigma
general acceptată conform căreia, ţările din primul val (Coreea de Sud, Taiwan,
Singapore, Hong Kong) şi ţările celui de-al doilea val (Malayezia, Thailanda,
Indonezia) reprezintă etalonul economic pe care alte ţări în dezvoltare din Asia, Africa,
America Latină şi Pacific ar trebui să încerce să îl imite. După anul 1997 crizele
financiare, ecologice şi sociale au generat efecte negative în special asupra ţărilor din al
doilea val dar şi asupra noilor aspirante. Criza financiară din Asia a început prin
devalorizarea monedei naţionale a Thailandei şi a avut ulterior consecinţe nefavorabile
asupra tuturor categoriilor sociale, gulerelor albe şi albastre, copiilor şi femeilor etc., a
intensificat sărăcia, şomajul, tensiunile rasiale şi etnice, violenţa familială şi societală,
atât în regiunile urbane cât şi în cele rurale. În acest context s-a impus necesitatea
trecerii imediate la reforme economice şi politice care să găsească soluţiile pentru un
viitor optimist al Asiei.

Zona de comerţ liber a ţărilor ASEAN - plusuri şi minusuri


În ultimii ani s-a dezvoltat ideea creerii unor „zone economice subregionale”
care să contribuie la adâncirea procesului de integrare economică. La începutul anilor
'90 s-a incercat constituirea unei zone de liber schimb (AFTA), prin semnarea în anul
1992 la Singapore a unui acord în acest sens. Atunci s-a pus problema creerii unui
sistem unic preferenţial de taxe vamale în cadrul ASEAN, sistem care urma sa fie pus în
aplicare începând cu 1 ianuarie 1993 pe parcursul urmatorilor 15 ani. Ţările membre au
stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de
0-5% la produsele manufacturate şi au subliniat necesitatea reducerii protecţiei
netarifare. Acest model de creare a unei zone de comerţ liber nu a precizat clar şi
mecanismele de punere în aplicare, astfel că efectele aşteptate nu au fost vizibile.
Fluxurile de ISD au crescut în regiune nu datorită politicii comune a grupării
ASEAN ci mai curând „meritelor individuale” ale statelor membre care şi-au dorit o
creştere economică susţinută.