Actualitatea:

Retorică şi politică de Elvira Sorohan

Dacă e adevărat ce se spune că "retorica renaşte ori de câte ori ideologiile se

prăbuşesc", atunci înseamnă că ar fi momentul ca, în atmosfera de rătăcire
ideologică şi violenţă verbală manifeste în exces pe eşichierul politic de la noi, arta
oratoriei să cunoască un necesar reviriment. Valorile ei ar putea să renască
mulţumitor dacă s-ar apropia măcar de nivelul discursurilor parlamentare din
perioada interbelică, despre care am mai scris. Avem, deci, o tradiţie. Ne poate
umple de speranţe gândul, cu tot idealismul lui, că generalizarea unor cursuri de
retorică, educative şi reeducative mai ales, ar putea redresa parlamentarismul nostru
politic ajuns la maxima lui degradare. Avem cărţi recente ce nu trebuie trecute cu
vederea întrucât ele ar putea deveni un bun ghid pragmatic pentru cel care este sau
aspiră la poziţii politice. Cine este se poate ori remodela, ori elimina, iar cine nu este
poate deveni. Politicianul trebuie trimis la şcoală disciplinării gândirii, vorbirii şi
spiritului public în acţiunea socială. Nu în cele din urmă, el trebuie să înveţe
demnitatea şi respectul a ceea ce este minima moralia în realizarea binelui pentru
ceilalţi. Credulitatea "mulţimilor electorale", despre care vorbeşte Gustave Le Bon,
poate fi uşor manipulată prin fals discurs. Induse cu o anumită abilitate, făgăduielile
oratorului cu logos şi pathos, dar fără ethos, pot seduce, trezind speranţele. Din
nefericire, parlamentarii noştri îşi atrag miraculos simpatia mulţimii chiar şi prin
ignoranţă sau nebunie. Explicaţia nu e numai una. Ca şi inteligenţa rău orientată,
ignoranţa e periculoasă în exercitarea unei demnităţi publice, oricare ar fi ea.

Pe lângă că serveşte atâtea discipline ale spiritului, retorica are o lungă carieră în
politică. Politica, în înţeles clasic de apărare a concordiei şi ordinii în polis, e de
neconceput fără forţa persuasivă a cuvântului adresat celuilalt. Comunismul însă,
percepând elocinţa ca fiind periculoasă, cum şi este în raport cu puterea totalitară, a
expulzat-o dintre disciplinele de studiu şi a înlocuit-o cu limbajul de lemn, gol şi totuşi
paradoxal terorizant. Disoluţia retoricii clasice s-a produs încet şi sigur. Consecinţele,
la noi şi aiurea în estul european, se văd astăzi, când politicienii seamănă discordia şi
distrug cetatea. Pluripartitismul, în grabă şi în parte fals refăcut după ^89, presupune
poziţii opuse. Spre binele public, distanţele de opinie nu se pot ameliora decât prin
arta convingerii, cu apel dublu: la raţiune şi afect, presupunând că politicianul le
posedă pe amândouă. De când se ştie, retorica a produs texte monumentale şi, în
consecinţă, a fost creatoare de opinii. Oratorul de talent putea fi numit un
"predateur" pentru că îşi îndupleca auditoriul, îl prăda de opiniile cu care venea să-l
asculte şi i le înculca pe ale sale. Nu vrea nici un senator de la noi să înveţe să fie un
"predateur"? nu vrea nici un politician (dacă există unul absolut onest) să obţină
aplauze pentru o catilinarie de genul: "până când, în fine, "baronule" X vei abuza de
răbdarea acestui popor... etc. etc.? Dacă nu e o facultate naturală, arta de a vorbi
convingător se dobândeşte prin studiu.

Eroarea numită de latini fallacia extra dictionem o vedem atât de des practicată de
politicienii care, evitând problema în discuţie, se situează fals în afara ei. învăţarea
retoricii i-ar scuti de ceea ce constatăm a fi vorbire vidă, cum ştim că era discursul
politic în regimul totalitar, de la care nu s-a abdicat încă. Elocvenţa politică
presupune obligaţia de a cunoaşte şi respecta legile, ceea ce s-ar constitui în ethosul
vorbitorului; alegerea cuvântului expresiv şi civilizat, adică logosul potrivit şi
pasiunea ce decurge din conştiinţa justeţii tezelor apărate cu pathos în discurs. Sunt
acestea cele trei condiţionări clasice ale succesului oratoriei, indiferent de domeniul
servit de ea.

Cărţile recente care pot fi recomandate instruirii celor care vor să refacă demnitatea
pierdută a parlamentarului, să devină cu adevărat bărbaţi politici (politikos andres),
aparţin unui autor român preocupat intens de problemă. Profesorul ieşean Constantin
Sălăvăstru, începând din 1996, încearcă să influenţeze pozitiv revirimentul retoricii în
această eră a noastră pretinsă a fi, la nivel teoretic, era comunicării. Notorietatea
contribuţiilor sale, logic construite, se susţine pe cărţi precum: Raţionalitate şi
discurs, Critica raţionalităţii discursive (apărute în ţară), Identité et altérité: les
avatars de la rhétorique contemporaine (apărută la editura Universităţii din
Neuchâtel, Elveţia) şi altele. Idei din volumul Discursul puterii - încercare de retorică
aplicată (1999) sunt reluate, solid adâncite şi strâns aplicate la actualitate, într-o
nouă carte, cu titlu sugestiv, publicată în Franţa: Rhétorique et politique. Le pouvoir
du discours et le discours du pouvoir, Paris, Harmattan, 2004. Cum se specifică pe
pagina de gardă, prin sucursalele editurii pariziene, cartea circulă în Italia şi Ungaria.
Aviz Editurii Humanitas! încă şi mai recent, profesorul Constantin Sălăvăstru a scos la
Editura Universităţii din Iaşi un Mic tratat de retorică, 2006. Numai acest tratat de l-ar
avea deschis parlamentarul român, alături de laptop-ul atât de costisitor cu care îşi
împarte "demnitatea", s-ar simţi umilit de ignoranţa asupra tehnicilor persuasiunii.
Oricât de limitat şi închis în interesele sale sau ale grupului ar fi, nu se poate să nu
înţeleagă funcţia pragmatică a discursului după parcurgerea unui singur capitol,
întins pe treizeci de pagini. Titlul însuşi ispiteşte prin formularea interogativă: "Cui
serveşte arta oratorică şi de ce?" Pentru cine este cât de cât iniţiat în domeniu,
realizează că "Micul tratat", de peste patru sute de pagini, e o sinteză ce conţine
câştigurile şi înnoirile acestei arte de la antici, trecând prin Augustin şi până la
experienţele moderne inspirat exemplificate. Considerată a fi în structura ei un
manual, cartea nu are o bibliografie finală, dar din subsolurile fiecărei pagini se poate
deduce că autorul n-a neglijat nimic din ce este esenţial în istoria artei persuasiunii,
nici actualizările cu trimiteri precise la mediul social, cultural şi politic universal şi
românesc. Este bine citit subtextul ironic al spusei lui Renan, la finele secolului al XIX-
lea, cum că "retorica este singura eroare a grecilor". Slujindu-se de subtilitatea
ironiei, gânditorul francez îşi comunica oblic opinia despre decăderea artei oratorice
în vremea sa. Cu profit se citesc paginile economic scrise despre domeniile
tradiţionale în care a funcţionat regalitatea retoricii: juridic, politic, filosofic, literar.
Substanţială ca valoare pentru funcţia instructivă a tratatului este partea a doua,
"Construcţia discursului oratoric", de la inventio - la elocutio şi actio. De absolută
noutate sunt şi paginile despre retorica gestului.

O editură de primă popularitate la noi şi-ar spori prestigiul, dacă nu cumva şi

câştigurile, publicând în variantă românească Rhétorique et politique, o carte de
retorică a zilelor noastre. Este aici o apărare întemeiată lucid - şi explicit şi subiacent
- pe ideea că succesul puterii poate fi condiţionat de conjuncţia între retorică şi
politică. Dintotdeauna retorica a fost o soluţie a cuceririi şi păstrării puterii prin forţa
ilocutorie şi perlocutorie a cuvântului (actio). Pe acelaşi principiu s-ar baza şi
resurecţia ei. Omul public de astăzi, ambiţios să domine sau să manipuleze
nonviolent, prin acţiunea persuasivă a cuvântului, poate fi provocat de subtitlul cărţii
profesorului Sălăvăstru: "Puterea discursului şi discursul puterii". Permutaţia
termenilor subliniază dependenţa lor, complicitatea între discurs şi putere sub
condiţionarea însuşirii artei cuvântului. Subtitlul e detaliat în cele două mari acţiuni
ale volumului. Cel dintâi, "Retorica sau puterea discursului", desfăşoară o informaţie
foarte bogată privind destinul şi avatarurile retoricii până la paradigma postmodernă
a discursului performant în politică, filosofie, literatură şi deopotrivă în publicistică,
propagandă vizuală, reclamă. Diversitatea domeniilor nu trădează nici legătura cu
dialectica, nici unitatea mecanismelor de construire a discursului, mecanisme de
ordin logic, ideatic, argumentativ şi stilistic, înţelese ca norme de obţinere a
persuasiunii. în demonstraţia acestui adevăr autorul, excelent iniţiat în istoria acestei
arte, se bizuie pe argumente extrase din substanţa marilor contribuţii teoretice,
începând cu Retorica lui Aristotel (citită în traducere franceză, prefaţată profetic
despre viitorul elocvenţei de eruditul om politic J. Barthelemy-Saint-Hilaire), cu Cicero
şi Quintilian, până la Noua retorică. Tratat de argumentare, de Perelman şi Olbrechts-
Tyteca. Paginile, destul de numeroase, despre "Stilul şi retorica poetică" pot fi
oricând parcurse de un teoretician al literaturii cu plăcerea recunoaşterii a ceea ce el
ştie, dar şi cu un plus de profit.

De mare atracţie, ca lecţie de învăţat cu spor educativ pentru politicianul zilelor

noastre, este capitolul al doilea al cărţii, "Politica sau discursul puterii". Poate trezi
ambiţii argumentarea faptului că numai discursul politic performant asigură puterea
şi autoritatea competenţei. E posibil, cum schematizează Constantin Sălăvăstru, să ai
autoritate fără putere şi invers, după cum e posibil să nu ai nici una sau să le ai pe
amândouă. Nu lipsesc dintre exemple modelul performant al discursului politic, cel
clasicizat, nici discursurile neo-populiste din politica românească recentă. Concluziile
asupra perspectivelor elocvenţei în politica de astăzi sunt pe cât de lucide tot pe atât
de încurajatoare, dacă ele ar contribui la responsabilizarea politicianului faţă de
colectivitatea căreia îi este dator să o reprezinte cu demnitate.

Este prea evidentă nevoia ca politicianul român să se instruiască în arta elocinţei,

spre a-şi câştiga cinstit, adică meritat, locul şi privilegiile. însă, nimic fără cărţi de
retorică, aşa cum sunt cele prezentate şi care ar trebui reeditate şi iar reeditate, cum
fac francezii. Să introducem retorica în şcoli şi universităţi pentru ca tinerii să nu
recurgă la cercuri restrânse unde să exerseze comunicarea persuasivă, cu tot ce ea
presupune, în scopul seducţiei raţionale.