Straja

de Ionel Pop, din volumul "Întâlniri neasteptate"

În drum spre cabana din munte m-am alãturat o bucatã de loc turmei de oi care
nãzuia spre pãsunile de sus. Am descãlecat, si ducând calul de dârlogi am pãsit
alãturea de baciul cel mai bãtrân. În alte regiuni de munte de la noi, stãpânul stânei,
cel ce face casul si alte bunãtãti, e un bãrbat: baciul. În ãsti munti ai Sebesului,
mesterã- si de multe ori tartorã- a stânii e femeie... bãcita. Asa cã sotul meu de drum
era numai pãcurar, ca ceilalti vreo trei, decât cã atâtea veri petrecuse în munte, pânã
i sa sãrat chicha neagrã.
Pânã ni s-au despãrtit plaiurile am avut vreme sã schimbãm destule vorbe.
Ajungând din urmã unul dintre asinii încãrcati cu poveri, am vãzut un lucru ciudat.
Cumpãnita pe tarnitã o desagã. În partea de dincolo îsi scoteau capul doi mielusei,
care erau înca prea fragezi ca sã meargã pe jos- au vãzut lumina lumii pe drum- iar
din gura de dincoace a desagii îsi înãlta capul un câine. Atâta se vedea din el. Privea
afarã cu doi ochi cafenii, umbriti de sprâncene lungi si tepoase. Câine ciobãnesc dus
în desagã n-am mai vãzut. M-am mirat si l-am ispitit pe tovarãsul meu de drum prea
scurt.
Ca sã mã lãmureascã, a strigat mãgarul si l-a oprit. Apoi a scos din desagã cãinele si
l-a coborît pe pãmânt.
-Vino, Guda! îi cãtea! mã încunostintã.
Cãteaua era mijlocie în trup. Rasã ciobãneascã tipicã din muntii nostri, cu pãrul
tepos, sare si piper, urechile pleostite la vârf, coada ciuntitã. Si apoi acei ochi închis-
bruni, cu privire blânda si inteligentã...

pag 1
 Îndemnatã de stãpânul ei cãteaua a pornit sa meargã. Dar ce mers ! Era oloagã. Pe
picioarele din napoi se tinea oarecum tremurând, cele din fatã însã îi erau betege.
Mai mult se târa pe ele, cu pieptul aproape sã atingã pamântul. Întindea un picior
tremurat, abia se putea ridica putin în puterea lui, întindea pe celãlalt- un mers ciudat
ca pipãit cu douã bete. Capul îi bãlãbãnea, parcã nu era în stare grumazul sã-l poarte.
Întreg trupul se cãznea în tremurãri si zgârciri.
Pãcurarul mi-a înteles mirarea.
-Poate nu-mi vei crede, domnule, însã nu mint! Asta beteagã mi-e de mare folos. Ea-
i straja si ea-i vãtafa celorlalti câini, oricât de voinici si de viteji ar fi ei.
Si apoi mi-a spus ce si cum. Când sã ne despãrtim, imi grãi :
-Dumneavoastrã, dupã câte am înteles, mergeti la Oasa. Stâna noastrã îi numai la
douã ceasuri de acolo. Veniti sã zãboviti oleacã la noi si vedeti cum trãiesc oierii! Si
veti vedea si veti crede si ceea ce v-am povestit despre asta cãtea cu mãtrici...Hai,
Guda, la desagã!
Escapada mea din pragul verii era plãnuitã numai pe-o sãptãamânã, si cu pãrere de
rãu am pãrãsit râul tocmai când pãstrãvii erau în toanele lor si sãreau ca nebuni dupã
musculitele din pleasna strunei unditei. Luna lui august era însa sorocitã toatã
muntelui, si pe la mijlocul ei mi-am adus aminte de pãcurarul cu cãteaua cea oloagã.
Când am ajuns in aproprierea stânii, au izbucnit patru dulãi; erau gata sã ne
mãnânce. Noroc cã un paznic de-al nostru m-a învatat un mestesug : ,,Taie o creangã,
o cetinã lungã si târeste-o dupã tine, pe pãmânt. Cât o fi de rãu si de muscãtor
câinele, se dã la creangã si de vârful ei vrea sã prindã si nu de tine. În felul acesta poti
înainta chiar si fãrã bâtã de apãrare", zice paznicul. ( Eu mã gândesc cã tot e mai
cuminte sã ai una în mânã, zdravãnã.) Au iesit de undeva pãcurarii -oile erau la
mulsoare- si au abãtut pe cei patru viteji, la grumãji cu zgãrzi tepoase.
Al doilea cuvânt ne-a fost sã întrebãm ce s-a ales cu Guda, fiindcã ea nu era in haita
atacatorilor. A suierat aspru pãcurarul cel bãtrân si iat-o pe Guda! Venea în pasul ei
necãjit, pipãind, zvâcnind din tot trupul ca în spasme. S-a alãturat stãpânului,
bucurându-se din ochii blânzi si din ciotul de coadã.
-Tu esti cuminte, o mângâie omul, tu nu te iei dupa tehuii ãstia sã sperii pe prietenii
nostrii...Ian poftiti în stânã... Cât ai bate din palme face bãcita noastrã un balmos
cum îi aurul.
-Deocamdatã, bade Simioane, ia glaja asta cu voie-bunã în ea si aste pachete de
tabac si le fã parte dreaptã si celorlalti. Mi se pare cã pãcurarii din munte de aste
bunãtãti ale pãmântului duc mai aprig dor si mai amarã lipsã.
Am rãmas oaspeti la stâna din Poiana Muierii trei zile si trei nopti.Tovarãsul meu de
drum, profesorul, pândea si însemna în caietele lui vorbe de-ale oierilor, pe care nu le
gãsea in dictionare. Noaptea dormea dus in pãcelul de sub streasinã. Eu o cam

pag 2
întorceam pe dos. Ziua cât nu hoinãream prin aret, dormeam la umbrã, noaptea
privegheam cu carabina. Nãdejde la urs nu prea aveam, mai cu seamã cã au dat niste
nopti cu ceatã, negre si încuiate ca hrubele temnitelor. Pe asemenea nopti îi place
ursului sã loveascã, dar cine-l vede, cine-l poate lua în ochire? Însa voiam mai cu
seamã sã vãd mãiestria cãtelei Guda pe care nu înceta s-o laude pãcurarul cel bãtrân.
Întiia noapte a fost stearpã. Nu s-a întîmplat nimic de seamã, asa cã de la o vreme
m-a toropit somnul si mi-am tras peste cap plocada mitoasã. Adicã totusi s-a
întamplat ceva, ce m-a cam mirat. Câinii incã de cu ziuã s-au tolãnit prinprejurul
tarcului. Guda, singurã, s-a tras la o parte, pe o costise ce se ridica în spatele stânii.
De câteva ori s-au stârnit câinii în lãtrãturi mânioase si s-au repezit într-o parte, ca
îndatã sã tacã.
-Ãstia-s niste zãnatici, mã lãmurii pãcurarul de lângã mine. Li se nãzãreste si
gârbesc în pustiu... Ai auzit glasul Gudei? Nu l-ai auzit !? Ea stie ale ei si nu se ia dupã
ceilalti.
În altã searã a început sã târâie mãrunt din cerul coborât pâna in tepele de sus ale
molizilor si s-a fãcut apoi noapte oarbã. Încet- incet s-a molcomit zvonul stânii.
Ciobanii au atâtat cele trei focuri din jurul tarcului si s-au tras sub niste molizi
cetinosi, trântindu-se în cojoace. Câinii s-au ferit si ei pe unde au putut. Pe noi,
oaspetii, pe o asemenea noapte ne ademeneau pãcelele din stânã. A trebuit însã sã
ne supunem si noi legii vechi. Aceasta porunceste ca în stânã doarme numai bãcita
cea bãtrânã, cu fetele ei ajutoare. Pãcurarii, si cine s-ar mai gãsi acolo de parte
bãrbãteascã, sunt opriti sã punã piciorul peste pragul stânii dupã ce sfinteste
soarele. Si astfel ne-am multumit cu scutul stresinii. Profesorul a cam bombãnit. Eu
eram împãcat. Simion se scãrpina în chicã si proroci cã ursul nu va lãsa o asemenea
noapte încuiatã în ploaie si în negurã, fãrã sã izbeascã. Deci aveam de gând sã
priveghez.
Câinii au mai icnit de câteva ori în lãtrãturi înselate. Câte un cioban se ridica si învia
focurile cu vreascuri noi. Uneori se zbãtea scurt o talangã din îmbulzeala oilor. Venea
de undeva câte o aripã de vânt, suiera prin cetini cântec sinistru, apoi se topea în
susuitul monoton al ploii. Ceasurile noptii se târãsc lenese, ispitindu-mã cu dulceata
somnului. Tolãnit într-un cot, cu capul în perna palmei, poate sã mã fi si tras ispita.
Deodatã am fost treaz, limpede.
M-a smuls din atipealã un lãtrat de câine cum n-am mai auzit. Nici nu era lãtrat, ci
un fel de urlet, înalt, cu icnituri de hãmãieli scurte. Jale nu era în acest urlet, asa cum
e în cel al câinilor si al lupilor când îsi înalta boturile spre lunã. Alarmã, hotãrât cã
bucium de alarmã era.
Îndatã s-a rãscolit toatã stâna. Au sãrit câinii lãtrând, au împrejmuit ,ocolind, ca sã
prinda în nãri duhoarea fiarei. I-au gãsit izvorul si s-au nãpustit în noapte. Au izbucnit
lângã focuri ciobanii, au apucat steapuri aprinse si au nãvãlit în întâmpinare, chiuind,

pag 3
fiscãind amenintând cu tãciunii. Acum nu era nãzãrealã. O stiau cu totii, oameni si
câini. Doar a dat glas straja cea neadormitã, cea fãrã de gres, cãteaua Guda.
Holca de lãtrãturi si de strigãte a stãruit o clipã pe loc, apoi s-a tras înspre dreapta.
Însemna cã ursul, oprit în drumul lui acum, ocolea, încerca sã rãzbatã pe altã parte
pânã la turmã. Apãrãtorii se trãgeau si ei alãturea, încercând sã opreascã pe
dusmanul nevãzut, numai bãnuit în întuneric.Talangele au început sã se zbatã
speriate, si din stânã sa auzit miscare. De acolo din coastã ,venea necontenit urletul
strajei, urlet de primejdie, de îndemn, ca alarma clopotului tras într-o dungã în ceas
de foc.
Ochii îmi erau neputinciosi, carabina din mânã fãrã folos. Înfiorat, petreceam cu
auzul volburele luptei, când mai atâtate, când mai potolindu-se, mai aproape, mai
depãrtisor, mai în stânga, mai în dreapta, dupã miscãrile ,încercarile, atacurile,
înselãrile pe care le punea în cumpãnã ursul. Apoi zvonul s-a îndepãrtat tot mai mult,
lãtratul câinilor a fost tot mai slab, a încetat unul din ei, a încetat altul; pãcurarii s-au
întors si ei la focuri; a tãcut si straja din coastã.
În curând a adormit stâna în târâitul monoton al ploii.Nu se întâmplase nimic ce
iesea din viata de toate zilele a asezãrii de oieri. ca si de atâtea alte ori, a venit ursul si
au bãtut cu el o luptã scurtã a rãzboiului din veacuri, iar de data asta fiara n-a izbutit
ca alte ori. Odatã-i izbânda în unul din talgerele cumpenei, de altã datã în celãlalt
talger.
Într-un târziu a venit din depãrtare zvon de câini si de oameni stârniti. Nu s-a lãsat
de pagubã Mos Martin. N-a izbutit aici, a trecut la altã stânã.
Si astfel am crezut pe deplin ceea ce-mi spunea pãcurarul, pe când urcam alãturea
prin defileul Sebesului.
Aceea cãtea, Guda, a pornit bine în scoala asprã a câinilor ciobãnesti. Pe lângã
ceilalti era treazã si a prins curaj si învãtãturã în necontenita bãtãlie cu fiarele
muntelui. Apoi a lovit-o boala pe când era cu oile la pãsune de iarnã, la tarã. A bolit si
a tânjit si s-a ales oloagã, si cu acei cârcei care îi zguduiau trupul la fiecare pas,
necãjit. ,,Se va îndrepta la munte, la aer si la zer!" si-au zis oamenii, si în prag de varã
au suit-o cu ei. Aici, apoi, si-a învãtat rostul cel nou, pretuit peste mãsurã.
Neputincioasã, ea nu poate însoti turma ziua la pãsune. Slujba ei începe de cum
însereaza. Parcã-i nãzdrãvanã; de vãzut nu poate vedea fiara din depãrtare, însã îi
aude pasii oricât ar fi ei de tãcuti, sau doar îi prinde în nãri duhoarea. Dã semnal, pe
când ceilalti încã n-au simtit nimic. Si nu minte. Am vãzut cã n-a scos glas când
,,tehuii" s-au repezit în gol. Iar când ea dã glas primejdia-i aproape. ,,Guda-i straja
stânii", spun oamenii.
Mi-a rãmas în minte aceastã întâlnire cu viata de la stânã, cu toate cã multe alte zile
si nopti mi-a fost dat sã petrec cu oierii nostrii si sã cunosc multe laturi ale soartei lor,
unele luminoase, altele grele. Mi-a rãmas în minte cu toate amãnuntele ei, fiindcã mi-

pag 4
a dat de gândit mult minunata adaptare a acelei cãtele la împrejurãrile de viatã la
care a ajuns în urma degradãrii ei trupesti.
Guda, oloaga, nu mai putea tine iuresul haitei cu ursii si lupii. Poate cã instinctul ei
de luptãtoare în apãrarea turmei a fãcut-o sã încerce si dupã ce picioarele n-o mai
ascultau, si si-a dat seama cã s-a terminat ,,cariera" ei de viteazã. Însa i-a rãmas
întipãrit în fiintã, ca o datorie, îndemnul de a-i pãzi turma stãpânului-om. Treaba
câinilor la stânã e dublã: sã vegheze si sã dea semnalul de primejdie, apoi sã ajute
omului sã abatã, fiara rãpitoare. Neputincioasã în picioare, nu mai era vrednicã de
astã a doua îndatorire. O putea însã îndeplinii pe cealaltã, cea de strajã, si i s-au
ascutit toate însusirile de câine de stânã în slujba acesteia. Ca o compensare a
scãderii puterii dintr-o parte a trupului si printr-o mai deasã si atenta folosire, în
schimb i s-au agerit simturile mirosului si auzului. Picioarele ei n-o puteau duce sã
ocupe locuri de strajã mai îndepãrtate de stânã, o datã aici, o datã în altã parte. Ea nu
s-ar fi putut feri ca cei teferi si degrabã ar fi pus ursul brânca sau lupul coltii pe ea.
Trebuia sã audã si din depãrtare, trebuia sã prindã în nãri fire de miros atât de subtiri,
încât ceilalti câini încã nu le simteau.
Slujba ei era sã vesteasca oamenilor si câinilor. Cât de ticãloasã slujitoare ar fi fost
dacã i-ar fi stârnit fãrã rost! De la o vreme n-ar mai fi crezut-o nimenea, nici atunci
când alarma ar fi fost cu temei. A trebuit sã judece si împrejurarea aceasta si a mai
trebuit sã-si aibe glasul ei de alarmã, pe care sã-l înteleagã toti cã nu-i al altuia , ci al
ei.
Ia mers vestea acestei cãtele. În lumea muntenilor a dobândit un fel de celebritate,
ca si iapa albã a stãvarului Popaciuc de la Frumoasa, care lupta cu lupii râvnitori de
carne dulce de mânz, si-i biruia dând din picioare si cu dintii.
Si-a adus aminte de ea ca de-o fiintã din poveste si ciobanul pe care l-am întâlnit
dupã vreo douãzeci de ani, cioban care era bãiat la vitei la stâna din Poiana Muierii,
când m-am mirat si eu de cãteaua cea nãzdrãvanã, cu numele Guda.

pag 5