CAPITOLUL 1

COMERŢUL INTERNAŢIONAL - FLUX PRINCIPAL AL

CIRCUITULUI ECONOMIC MONDIAL

Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii în contextul revoluţiei ştiinţifico-tehnice

constituie baza obiectivă a extinderii şi intensificării interdependenţelor dintre ţări. Relaţiile de
interdependenţă se concretizează într-o multitudine de fluxuri de schimb de valori materiale,
băneşti şi spirituale, realizate între economiile naţionale. Una din caracteristicile economiei
mondiale contemporane o reprezintă amplificarea, diversificarea, şi accentuarea interconexiunilor
dintre fluxurile circuitului economic mondial şi creşterea gradului de complexitate a
mecanismelor de derulare a lor.

1.1. Definiţia şi principalele fluxuri ale circuitului economic mondial

Bunurile materiale şi serviciile rezultate din activităţile care constituie obiectul

specializării internaţionale sunt destinate atât satisfacerii nevoilor interne cât.şi schimburilor între
economiile naţionale.
Ansamblul raporturilor ce se stabilesc între agenţii economici aparţinând diferitelor ţări,
generate de schimburile, tranzacţiile şi transferurile cu caracter economic realizate între
economiile naţionale, formează sistemul relaţiilor economice internaţionale. Acest sistem
cuprinde:
• relaţiile comerciale internaţionale, generate de schimburile de mărfuri
corporale sau necorporale (schimb de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice, schimb
de servicii: de turism, transport, asigurări, servicii bancare, servicii tehnice
etc);
• relaţiile financiar valutare, care exprimă totalitatea raporturilor generate de
mişcările internaţionale ale fondurilor băneşti ocazionate de operaţiunile
comerciale, necomerciale şi finaciare, realizate în valută, între agenţii
economici-persoane fizice sau juridice, aparţinând unor state diferite;
• relaţiile de cooperare economică internaţională, care exprimă raporturile
 contractuale de conlucrare dintre parteneri din ţări diferite având ca obiect
realizarea în comun a unor activităţi din domeniile producţiei, cercetării
ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, comercializării sau financiar-valutare.
Statele naţionale (reprezentate de autorităţile şi instituţiile guvernamentale) sunt
principalele subiecte în relaţiile economice internaţionale. Ele joacă acest rol în virtutea
suveranităţii şi a calităţii lor de subiecte primare de drept internaţional. Alături de state, în
relaţiile economice internaţionale intervin şi organizaţiile şi organismele internaţionale.
Capacitatea lor juridică este derivată din funcţiile ce le sunt conferite de către state. Schimburile
economice internaţionale au loc între firmele publice sau private, a căror activitate este, în
principiu, subordonată intereselor economiei naţionale prin reglementări statale.
Amplificarea şi diversificarea specializării internaţionale, progresele în domeniile
transporturilor, comunicaţiilor şi informaticii au stimulat şi facilitat considerabil relaţiile
economice dintre ţări. Sub influenţa unor asemenea factori„obiectul acestor relaţii s-a diversificat,
materializându-se, din punct de vedere al conţinutului, în cele mai variate forme ale schimburilor
de valori materiale, băneşti sau spirituale şi de activităţi terţiare. Repetabilitatea unor astfel de
schimburi, între anumiţi parteneri, din diferite ţări sau zone geografice le-a conferit caracterul de
fluxuri internaţionale.
Noţiunea de flux economic internaţional desemnează forma concretă de realizare a
schimburilor reciproce de activităţi, care depăşesc caracterul sporadic in relaţiile c/intre
parteneri, din ţări diferite. Orice flux economic internaţional se defineşte prin următoarele
clemente:
• obiectul schimbului, care îl pot constitui valorile materiale, băneşti şi spirituale
sau activităţile terţiare şi de cooperare;
• orientarea geografică, fiecare flux derulându-se între partenerii din anumite ţări
sau zone ale globului, şi
• o anumită frecvenţă, valoare, volum şi importanţă, care îi conferă o
individualizare proprie.
Totalitatea fluxurilor de valori materiale şi băneşti, de rezultate ale creaţiei ştiinţifico-
tehnice şi ale activităţilor prestatoare de servicii, care fac obiectul schimbului reciproc de
activităţi dintre economiile naţionale, privite în strânsa lor împletire şi intercondiţionare,
alcătuiesc circuitul economic mondial.
 Din punct de vedere al naturii fizice a obiectului dintre ţâri. fluxurile componente ale
circuitului economic mondial pot fi clasificate în:
• fluxuri comerciale;
• fluxuri de cooperare economică internaţională şi
• fluxuri financiar-valutare.
La rândul lor, fluxurile comerciale cuprind fluxurile de mărfuri corporale şi fluxurile
mărfurilor necorporale. Fluxurile de mărfuri necorporale sunt cunoscute sub denumirea de
comerţ i n v i z i bi l . Acesta cuprinde:
• fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii brevetelor de invenţie, a
operaţiunilor de know-row, consulting-engineering. leasing etc. şi
• fluxurile de prestări de servicii: turismul, transporturile, asigurările,
telecomunicaţiile internaţionale etc.
Atributul de "invizibile" pentru aceste fluxuri se justifică din punctul de vedere al
reglementărilor vamale. Spre deosebire de schimburile internaţionale de mărfuri corporale,
fluxurile comerţului invizibil nu sunt înscrise în tarifele vamale şi deci, lor nu li se aplică taxe
vamale la trecerea frontierei.
Sub aspectul orientării geografice, circuitul economic mondial se prezintă ca un ansamblu
de curente geografice de schimburi, dintre diferite state, grupe de ţări sau zone geografice. Dintre
acestea cele mai bine conturate în prezent sunt:
• fluxurile schimburilor reciproce dintre ţările aparţinând aceleiaşi grupe,
comunităţii economice sau zone geografice (schimburile dintre ţările UE,
NAFTA, fluxurile transatlantice, transpacifice, dintre ţările Europei Centrale şi
de Răsărit etc);
• fluxurile de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, numite
fluxuri Nord-Sud;
• fluxurile de schimb dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit şi cele dezvoltate
şi
• fluxurile de schimb dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit şi cele în curs de
dezvoltare.
 1.2. Caracteristicile circuitului economic mondial

Dintre trăsăturile circuitului economic mondial menţionăm în primul rând caracterul

său obiectiv. Fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică resimte necesitatea
participării la circuitul economic mondial. Prin aceasta îşi poate asigura: lărgirea pieţei de
aprovizionare şi desfacere, plasamente sau surse de import de capitaluri şi tehnologii,
stimularea spiritului de antreprenor şi a procesului de modernizare a structurii economice etc.
Caracterul concret istoric al circuitului economic mondial se referă la faptul că formele şi
mecanismele de derulare a fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de manifestare, de la
o perioadă la alta. Dinamica diviziunii internaţionale a muncii, multitudinea şi marea diversitate
a participanţilor la circuitul economic mondial transformă însăşi structura pieţei mondiale şi a
mecanismelor sale: 1) mecanismele "pieţei cumpărătorului" iau locul celor specifice "pieţei
vânzătorului"; 2) preţurilor de echilibru, rezultate din confruntarea cererii şi ofertei li se
substituie mecanismele "preţurilor directoare" sau ale "preţurilor de transfer" practicate de
companiile internaţionale; 3) mecanismul cursurilor de schimb stabile cedează în favoarea
"cursurilor flotante"; 4) tradiţionalele licitaţii de import cunosc o puternică revitalizare,
devenind o piaţă internaţională în ascensiune; tehnicile moderne de telecomunicaţii şi
calculatoarele electronice sporesc considerabil ritmul, febra şi amploarea tranzacţiilor la burse,
care devin principalele instituţii de piaţă; unele tehnici comerciale îşi pierd din importanţă, iar
altele noi, mai suple, dar mai sofisticate, sunt mereu înventate etc.
Accelerarea vitezei de evoluţie - ca trăsătură actuală a circuitului economic mondial, este
atestată de ritmurile rapide de creştere a fluxurilor sale. De remarcat, că în ultimele două decenii,
cu excepţia unor ţări în anii de recesiune, ritmurile de creştere ale celor mai multor fluxuri
economice internaţionale au devansat creşterea producţiei materiale. Această devansare
evidenţiază tendinţa de creştere a rolului factorilor externi în procesul reluării producţiei,
respectiv de adâncire a interdependenţelor dintre ţări.

O altă trăsătură specifică a circuitului mondial contemporan o constituie diversificarea tot

mai mare afluxurilor componente, iar în cadrul acestora accentuarea diversificării conţinutului
lor. Alături de fluxurile de mărfuri, valutare şi de investiţii, au apărut şi au căpătat o tot mai mare
pondere fluxurile de cooperare economică internaţională, de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice şi
tehnologii noi, fluxurile turistice etc. în acelaşi timp, schimburile comerciale şi-au diversificat
obiectul. Alături de tradiţionalele mărfuri "de bază" şi "manufacturate" au căpătat o amploare tot
mai mare în comerţul mondial produsele microelectronicii, informaticii, aparatura de
telecomunicaţii, cea aerospaţială, produsele noi etc.
Tendinţa de diversificare a fluxurilor este însoţită de cea de adâncire a interdependenţelor
dintre ele: fluxurile de mărfuri antrenează nu numai pe cele valutare, ci şi relaţiile de cooperare,
fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice etc. Practic, în cadrul tuturor curentelor geografice care
compun circuitul economic mondial se împletesc toate formele schimburilor reciproce de
activităţi din sferele producţiei, circulaţiei, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice.

1.3. Dinamica schimburilor comerciale internaţionale

Pentru majoritatea ţărilor lumii, principala formă a schimbului de activităţi cu exteriorul o

constituie comerţul cu mărfuri corporale şi servicii desemnate sub denumirea generică de comerţ
internaţional. El reprezintă principalul flux al circuitului economic mondial.
În ansamblul fluxurilor mondiale, comerţul cu mărfuri corporale deţine ponderea
principală de 80%, restul de 20% revenind fluxurilor comerţului invizibil 1 .
Sub aspectul dinamicii, în deceniile postbelice s-a înregistrat o amplificare fără precedent a
volumului fizic şi valoric al comerţului mondial. După anul 1950 pe parcursul a patru decenii
exporturile mondiale au crescut de aproape 50) de ori, depăşind cifra de 3000 miliarde dolari 2 .
Considerate de perioade, principalele tendinţe care au caracterizat dinamica comerţului
internaţional sunt următoarele:
• creşterea relativ înaltă, de durată şi progresivă a comerţului mondial, până în anul
1974. (Pentru exporturile mondiale ritmurile medii de creştere au fost de 6,5 ori în
perioada 1950-1960 şi 9,2% în 1960-1970) 3
• . mişcările neregulate ale ritmurilor după izbucnirea crizei energetice, în perioada
1975-1985. în această perioadă, pe fondul fenomenelor de recesiune şi stagnare,
creşterile spectaculoase (de peste 25% în 1978-1979) alternează cu ritmurile
scăzute şi chiar negative (-1,3% în 1981, -7,1% în 1982, -1,6% în 1983 ale

1
Bernoist H. de, Conjuncture Economique au premier semestre 1990, în Journal Officiel de la Republique Francaise,
Paris, 1990, p.34.
2
Ibidem.
3
*** Handbook of International Trade and Development Statistics, United Nations, New York, 1984.
 evoluţiei comerţului mondial);
• reluarea creşterii în ritmuri mai susţinute începând cu anul 1986.
În ceea ce priveşte participarea diferitelor ţări şi grupe de ţări la dinamica comerţului
mondial, aceasta a fost foarte diferită. Din acest punct de vedere reţin atenţia următoarele tendinţe:
• dinamica accentuată a comerţului internaţional al ţărilor industriale avansate,
îndeosebi al Japoniei şi al ţărilor vest-europene;
• expansiunea exporturilor şi importurilor ţărilor exploatatoare de petrol în
perioada "boom-urilor" petroliere;
• creşterea rapidă, în deceniile opt şi nouă, a comerţului exterior al noilor ţări
industrializate;
• perturbarea evoluţiei comerţului exterior al ţărilor Europei Centrale şi de Răsărit
resimţită după anul 1983 şi agravată după 1990 concretizată în ritmuri negative
sau inferioare mediei mondiale, şi
• ritmurile de creştere inferioare mediei mondiale înregistrate de grupul ţărilor cel
mai puţin dezvoltate pentru aproape întreaga perioadă din 1950, până în prezent.
Analiza factorială a dinamicii comerţului internaţional denotă că în perioada 1950-1970,
valoarea acestuia a crescut în proporţie de 80% pe seama sporirii cantităţilor comercializate; în
perioada 1971-1980 scumpirea preţurilor a fost cea care a contribuit în proporţie de 70% la
creşterea volumului valoric al comerţului mondial; iar după 1981 influenţa creşterii cantităţii
devine din nou preponderentă, ridicându-se la 85%.
Printre factorii care au determinat o asemenea dinamică a comerţului mondial
menţionăm: revoluţia ştiinţifico-tehnică, progresele în domeniile transporturilor şi
telecomunicaţiilor, mutaţiile survenite în diviziunea internaţională a muncii, îndeosebi în
domeniul industrial ("redesfăşurarea industriei pe glob", modernizarea structurilor industriale în
ţările avansate etc), integrarea economică în diferite zone ale globului, evoluţia politicilor
comerciale, instituţionalizarea schimburilor comerciale internaţionale, diversificarea tehnicilor
de comercializare etc.
Sub influenţa acestor factori, fluxurile comerciale internaţionale au înregistrat
restructurări profunde atât din punct de vedere al compoziţiei, cât şi al orientării geografice.
 1.4. Mutaţii în compoziţia comerţului mondial

Sub aspectul compoziţiei, mutaţiile survenite în structura comerţului mondial pe grupe

de mărfuri sunt:
• reducerea substanţială a ponderii produselor de bază în exporturile mondiale
(de Ia 56% în 1950, la 29% în ultimii ani). Această tendinţa a fost întreruptă,
doar pentru scurt timp, de creşterea ponderii subgrupei combustibililor ca
urmare a "şocurilor" petroliere. însă, după fiecare din momentele de apogeu ale
crizei petroliere tendinţa s-a restabilit. Explicaţia acestei evoluţii este legată de
efectele progresului tehnic asupra cererii de materii prime. De exemplu, în timp
ce materiile prime deţin o pondere de 40% în construcţia de automobile şi 60%
în producţia articolelor casnice, ele nu reprezintă decât între 1 şi 3% din costul
de producţie al microprocesoarelor. Tehnologiile de vârf si miniaturizarea
accentuează această tendinţă. De asemenea, producţia noilor materiale de
substituire (superpolimerii, fibrele optice, ceramicele industriale, materialele
compozite etc), cu caracteristici tehnice superioare şi preţuri scăzute va
contribui în viitor la reducerea cererii pentru anumite materii prime naturale. In
consecinţă, după cum apreciază P. Drucker, are loc o "decuplare" a producţiei
de bunuri manufacturate faţă de cea a produselor primare 4 . Acestea din urmă
tind să capete doar o importanţă secundară pentru ţările dezvoltate;
• creşterea ponderii produselor manufacturate în exporturile mondiale (de la
43% în 1950, la 71% în ultimii ani). Această tendinţa a fost favorizată de:
accentuarea deplasării la scară mondială a ramurilor industriale, mari
consumatoare de materii prime (siderurgie şi subramurile consumatoare de
metal, construcţiile navale, materialul rulant de" cale ferată etc.) spre ţările care
dispun din abundenţă de astfel de resurse; gradul înalt de internaţionalizare a
produselor din ramurile de vârf (construcţii auto, aeronautică, informatică,
construcţii de maşini etc), care antrenează livrările reciproce de subabsambluri
pentru crearea produselor complexe; creşterea producţiei de înlocuitori sintetici

4
Drucker P., The Age of Discontinuity, Harper and Raw Publishers, New York, p.6.
 şi a noilor materiale de substituire etc;
• diversificarea gamei produselor ce fac obiectul comerţului internaţional şi
creşterea ponderii ramurilor de vârf în schimburile internaţionale de produse
manufacturate. îndeosebi în ţările industriale avansate (SUA, Japonia şi ţările
UEE) ale căror nomenclatoare de export includ produse de ordinul miilor,
accentuarea diversificării se manifestă prin ritmul rapid de reînnoire a producţiei
de export şi creşterea ramurilor de vârf în structura acesteia. Spre deosebire de
produsele tradiţionale, "intensive" în forţă de muncă şi capital, produsele din
domeniile electronicii, telecomunicaţiilor, industriei aero-spaţiale, sistemele de
automatizare, aparatură optică şi medicală etc. se caracterizează printr-o
"intensitate" ridicată în cunoştinţe ştiinţifice; piaţa acestora tinde să devină mai
importantă decât cea a produselor industriale tradiţionale. Succese importante pe
linia diversificării structurii exporturilor au fost obţinute în deceniile opt şi nouă şi
de ţările recent industrializate din Asia de sud-est şi America Latină, de ţările
petroliere, precum şi de alte ţări în curs de dezvoltare, aflate în stadii mai
avansate de industrializare;
• creşterea ponderii fluxurilor comerţului invizibil în ansamblul comerţului
internaţional, de la 5% la începutul actualului secol, la circa 20% în prezent.
Această tendinţă este specifică îndeosebi ţărilor industriale avansate. Ea se
explică prin locul important pe care l-au căpătat activităţile terţiare şi producţia de
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologii noi în economia lor. Dintotdeauna, în
exporturile acestor ţări, o pondere importantă au avut-o transporturile, asigurările
bancare şi financiare. Alături de acestea, în ultimele decenii au căpătat o mare
amploare turismul internaţional, care în ţările dezvoltate a devenit un fenomen
de masă, prestaţiile externe de servicii, asistenţă în construcţii şi arhitectură ,
imprimări,' comunicaţii, prelucrări de date, serviciile profesionale în domeniile
medicale, juridice şi învăţământului precum şi livrările de brevete şi know-how,
consulting-engineering, tehnologii, proiecte etc. Fluxurile comerţului invizibil cu
căpătat în ultimele decenii continuitate şi stabilitate, mai ales în relaţiile reciproce
dintre ţările industriale avansate, precum şi în raporturile acestora cu ţările terţe.
Pe primele locuri în cadrul acestor fluxuri se află: SUA, Marea Britanic Franţa şi
 Germania, urmate de Italia, Japonia, Olanda şi Belgia. Circa 2/3 din comerţul
internaţional cu brevete şi licenţe şi 4/5 din cel cu servicii în general se
derulează în cadrul relaţiilor reciproce dintre ţările industriale avansate 5

1.5. Orientarea geografică a comerţului mondial

Asimetriile structurale şi participarea inegală a ţărilor la dinamica comerţului mondial

generează o poziţie inegală a acestora în reţeaua schimburilor comerciale internaţionale. Analiza
repartiţiei geografice a comerţului mondial pe principalele grupe de ţări pentru perioada de după
1950, pe parcursul a patru decenii evidenţiază 6 :
a) preponderenţa ţărilor avansate, care spre sfârşitul perioadei deţineau circa 70% din
exporturile şi importurile mondiale. Considerat pe grupe de produse, ele deţineau
o pondere mai mare (78,7%), în comerţul internaţional cu produse
manufacturate. Ponderea mai mică (49,1%), în comerţul cu produse de bază, le
situa însă, tot pe locul întâi, în cadrul acestor fluxuri;
b) pondere mică şi în scădere (de la 30,8% în 1950, la 19%) pentru ţările în curs de
dezvoltare. Tendinţa de redresare datorată ascensiunii ţărilor exportatoare de
petrol în comerţul mondial după anul 1972 a fost anihilată o dată cu reducerea
preţului ţiţeiului. De asemenea, progresele ţărilor în curs de dezvoltare cu
industrializare rapidă au fost absorbite la nivelul întregii grupe de deteriorarea
poziţiei altor ţări cu nivel scăzut de dezvoltare în schimburile internaţionale;
c) pondere redusă de circa 8-10% a ţărilor din Est cu economie centralizată, pe
parcursul întregii perioade postbelice. Această pondere s-a aflat în permanentă
discordanţă cu cele 35 de procente pe care ele le-au deţinut în producţia
industrială mondială.
Din punct de vedere al orientării geografice a principalelor curente de schimb, la nivelul
anului 1990 reţeaua comerţului mondial era compusă din următoarele fluxuri (prezentate în
ordinea greutăţii lor specifice în totalul schimburilor internaţionale în anul 1989) 7 :
• fluxurile schimburilor comerciale reciproce ale ţărilor industriale avansate-55%;

5
Dufourt D., Geopolitique de commerce internaţional, în Problemes Economiques, nr. 2436, 1989, p.17.
6
Vezi, Handbook of International Trade and Development Statistics, United Nations, New York, 1984 şi Sută N.,
Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. AII, Bucureşti, 1995, p.43-50.
7
SutăN., Comerţ internaţional ţi politici comerciale contemporane Ed AII Bucureşti, 1997, p.50-57.
 • fluxul comercial Nord-Sud - 26%;
• comerţul dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit şi cele dezvoltate - 9,8%;
• fluxul Sud-Sud - 5% şi
• fluxul schimburilor comerciale reciproce ale ţărilor Europei Centrale şi de
Răsărit - 4,2%.
Orientarea geografică a principalelor curente de schimb şi ponderea diferitelor grupe de
state în comerţul internaţional atestă polarizarea acestuia în jurul ţărilor industriale avansate.
Acestea constituie principalul client şi furnizor, atât pentru ele însele, cât şi pentru ţările în curs de
dezvoltare şi cele ale Europei centrale şi de Răsărit.

1.6. Tendinţe actuale în repartiţia geografică a schimburilor comerciale

internaţionale
Transformările survenite în ultimii ani, în economia mondială, au amorsat importante
restructurări ale orientării geografice a principalelor fluxuri comerciale internaţionale.
Sintetizând mutaţiile care se produc în reţeaua comerţului internaţional, Daniel Dufourt
descifrează trei tendinţe, care au devenit mai pronunţate după anul 1986 şi anume: "deriva
continentelor" în comerţul internaţional, transformarea relaţiilor SUA-Japonia într-un veritabil
"condominium americano-japonez" pe piaţa mondială şi "Deconexiunea ţărilor slab dezvoltate
de economia mondială" 8 . La acestea se adaugă procesul de reorientare geografică a schimburilor
comerciale externe ale ţărilor Europei Centrale şi de Răsărit după revoluţiile din aceste ţări.
Aşa-numita "derivă a continentelor", în comerţul internaţional, este evidenţiată de
tendinţa de "dezvoltare autocentrată a Europei" şi de ascensiunea Japoniei şi ţărilor recent
industrializate ale Asiei de Sud-Est pe piaţa mondială.
Europa Occidentală (ţările UEE şi cele ale AELS), deşi cu o pondere în scădere în
comerţul internaţional (de la 44,3 în 1973, la circa 40% în ultimii ani) 9 reprezintă principala zonă
comercială a lumii. Confruntate cu problemele dezechilibrelor structurale, modernizării
tehnologice şi ale tensiunilor protecţioniste, ţările europene s-au repliat spre o strategie de
promovare a relaţiilor reciproce la nivel continental. în virtutea acestei opţiuni capătă tot mai
mare intensitate şi amploare relaţiile comerciale dintre ţările UEE şi cele ale AELS, derulate în
baza acordurilor de liber-schimb, încheiate încă din anii 1972 şi 1973. Tendinţa de intensificare
8
Dufourt D., op.cit., p. 15-20.
9
Ibidem.
 a schimburilor intraeuropene este accentuată de trecerea la realizarea proiectului de uniune
economică şi monetară, care în viitor are toate şansele să includă şi ţările AELS. In plus, ca urmare
a revoluţiilor din 1989 schimburile comerciale externe ale ţărilor Europei centrale şi de Răsărit
orientate geografic după criterii politice şi militare cu precădere spre fosta URSS cunosc un amplu
proces de restructurare. Sub aspect geografic, principalele manifestări ale acestei restructurări sunt
reprezentate de dezorganizarea reţelei schimburilor reciproce între fostele ţări CAER şi
intensificarea relaţiilor comerciale cu ţările avansate, indeosebi cu partenerii tradiţionali din
Europa Occidentală. Această orientare geografică este facilitată în prezent de asocierea unor ţări
din Europa Centrală şi de Răsărit la UEE.
Ascensiunea Japoniei şi ţărilor din sud-estul Asiei în comerţul mondial, nu numai că le-a
impus ca o nouă zonă comercială importantă a lumii, dar a generat şi o tendinţă de slăbire a
fluxurilor comerciale transatlantice între America de Nord (SUA şi Canada) şi Europa
Occidentală, concomitent cu intensificarea fluxurilor comerciale transpacifice între America de
Nord şi ţările Asiei.
"Condominium-ul americano-japonez". Pe fondul acestei evoluţii s-au accentuat
interdependenţele dintre SUA şi Japonia. Acest proces este deosebit de complex şi contradictoriu,
fiind aparent marcat de declinul comercial american, tensiunile protecţioniste şi rivalitatea celor
două puteri pe piaţa mondială. Insă, declinul SUA - ca exportator de produse manufacturate
despre care s-a vorbit foarte mult în literatura de specialitate din ultimii ani - a fost în mare măsură
compensat de accentuarea poziţiei lor, de principal exportator mondial de servicii. în plus, chiar
pentru unele produse pentru care SUA au pierdut supremaţia comercială, piaţa mondială se află tot
sub control american, prin intermediul societăţilor transnaţionale, care au servit drept vehicul al
deplasării producţiei în alte ţări. De asemenea, deficitul comercial al SUA probează o certă
dependenţă a SUA faţă de Japonia. Dar nu poate fi neglijat gradul mai mare de dependenţă a
Japoniei faţă de SUA, în calitate de co-partener comercial: în timp ce Japonia absoarbe 11% din
exporturile americane, piaţa americană este locul de destinaţie a peste 36% din exporturile
japoneze 10 . În realitate, acest ultim procent este mult mai mare, dacă avem în vedere că o bună
parte din exporturile noilor ţări industrializate ale Asiei de sud-est sunt de fapt exporturi japoneze
deghizate, provenind de la filialele nipone. în acest context, acordurile comerciale americano-
japoneze, încheiate după 1986, atestă faptul că dincolo de rivalităţile aparente, SUA şi Japonia

10
Ibidem,pag.18
"au luat cunoştinţă de comunitatea de interese şi de complementaritatea potenţialelor lor
economice". în consecinţă, relaţiile dintre cele două mari puteri economice sunt raporturi de
competiţie între parteneri comerciali, care evoluează spre un adevărat "condominium americano-
japonez", pe piaţa mondială.
"Deconexiunea ţărilor subdezvoltate de economia mondială" este evidenţiată de reducerea
ponderii şi importanţei lor, ca parteneri comerciali ai ţărilor dezvoltate. Excluzând ţările
exportatoare de petrol şi pe cele recent industrializate, aşa-numita "lume a III-a" nu mai deţine
decât 13% din comerţul mondial. Evoluţiile recente din comerţul mondial (creşterea. ponderii
produselor din ramurile de vârf şi a serviciilor în exporturile mondiale, replierea ţărilor europene
spre schimburile reciproce, intensificarea fluxurilor transpacifice etc.) dezavantajează ţările slab
dezvoltate, care rămân la "marginea periferiei".
Reducerea importanţei ţărilor slab dezvoltate, în calitate de co-partener al statelor
dezvoltate, este cu atât mai gravă, cu cât exporturile şi importurile lor se caracterizează printr-un
grad înalt de concentrare geografică, spre ţările avansate. în totalul schimburilor comerciale
externe ale statelor în curs de dezvoltare, fluxurile Nord-Sud reprezintă aproape 70%, iar fluxurile
reciproce Sud-Sud doar 26%. Concentrarea pe termen lung a comerţului exterior al ţărilor în curs
de dezvoltare spre statele industrializate are cauze numeroase, cum sunt: structurile economice
deformate şi complementarităţile faţă de economia fostelor metropole, nevoia acută de resurse
financiare şi tehnologii pentru dezvoltare,' gradul înalt de concentrare pe produse a exporturilor,
însoţit de o mult mai mare diversificare a compoziţiei importurilor, incompatibilităţile structurale
şi disensiunile politice dintre ţările slab dezvoltate etc.