Nr.

1,2,3,5
Decembrie 20010
 CUPRINS
Scrisoare cu destinatar...... fără intenţia de a o expedia

Blog & Sferă Fetiţa cu brichetă

Oameni in păienjenişul de mediocritate şi de valori răsturnate
Dragă jurnalule, astăzi.

Bucuria de a scrie compuneri

Blues pentru o literatură minoră
Scârbele nu mor niciodată
Gino versus Compania
Politik Kills
Apă şi non-apă
Moţiune de centură
Din când în când, filme Statul e tovarăşul meu bun
Muartea-n campanie
Amintiri din Epoca Aceasta
Gomorra, oraşul de la poalele vulcanului
Eu, prorpiul meu Avatar
Ayahuasca: Viziuni
Poliţist, subiectiv Prima viziune: prepararea
Regele comediei

on ve rsi s
s e t n
Versi
Coca Cola şi Marlboro Facebook Aşa grăit-a Păunesco...
Examen Oral Să trăiască Eu, când vreau să fluier, Scarface!

Atelier 557
Epopeea Super Mario ‘89 ora
Temp i a ideii
Ôra de literatură cumpărată Teo r

Cei cărora şansa le surâde întotdeauna au parte de un început favorabil şi de

un sfârşit tragic. Nu este important să fii aplaudat la sosire - ceea ce se întâmplă
multora - ci să ţi se ducă dorul după ce ai plecat.
Gracian Balthasar
Atelier
tortura ideilor
557
ORA DE LITERATURĂ CUMPĂRATĂ
Toate numele (Saramago) scrise şi
înscrise vreodată în istoria lumii acesteia
sunau ca un dangăt de clopot catolic, rug-
init şi spart. Numai Un nume de toreador
(Sepulveda) precum al său era uns cu
miere polifloră de roiau cuconiţele în juru-
i ca nişte albine flămânde şi grase. Un
Şotron (Cortazar) desenat pe catafalcul cu-
fundat în semiobscuritate îi aduse aminte
de Istoria asediului Lisabonei (Saramago),
deşi nici nu era portughez, nici nu se
născuse în acele timpuri de mult apuse.
Gândi că-i foarte straniu, dar îndată îşi am-
inti că nimic nu ţi se mai poate părea ciudat
odată ce te-ai născut în ţara cu tot atatea
biruri câţi locuitori cu două mâini şi două
picioare. Picătura de aur (Tournier) care-i
umplu potirul amintirilor fu de fapt Anul
morţii lui Ricardo Reis (Saramago)
,inscripţionat ostentativ, nu pe o piatră
funerară cum s-ar fi cuvenit, ci tocmai pe
zidul de rezistenţă al capelei-bisericuţe, cel
dinspre miază-noapte. Ce cumplită moarte
şi ce chin! Rămas Fără sânge (Baricco), căci
litri întregi se scurseseră din el ca dintr-un
butoi fără cep prin rana-suvenir ce glonţu-
i dăruise se uscase şi se îngălbenise precum
un vrej neudat. Pogoară-te Moise
(Faulkner) şi fă dreptate! răcni el atunci din
toţi rărunchii şi astfel tăcerea în care era cu-
fundat până nu demult se transformă
câteva clipe în ecou, apoi muri la loc în
beznă. Asta trebuie că este, fără urmă de
îndoială, Povestea unui idiot spusă de el
însuşi (de Azua). Ar fi putut fi Povestea
nopţii (Toibin), dar el se încăpăţâna să
rămâna chircit-covrig în capela - bisericuţă,
pentru că îi era teribil de frică de întuner-
icul de afară (mult mai cuprinzător şi nefast
decât cel din interior, cu care împărţea
celula propriei penitenţe). Se găsea în luna
lui Aprilie însă era un Aprilie spulberat
(Kadare) din calendarul Primăverii căci
frigul şi vântul şi ploaia făceau din el un
veritabil noiembrie-gri. Degetele îi
îngheţaseră repede, de parcă şi le-ar fi băgat
În zahăr de pepene (Brautigan). Durerea
frigului cobora şi ea, urgent, în tălpile-i deja
de gheaţă. Gândi că i-ar prinde bine să-şi
poată cufunda picioarele În supa miso (Mu-
rakami), aşa cum o pregătea bunica lui
vietnameză după mamă. O cunoştea din
nefericire doar din albumele de fotografii
ale familiei sau din bârfele vecinelor invid-
ioase pe luxuriantul ei loc de veci. Lângă
mormântul ei din “Cimitirul Vechi Evreiesc
”, zăcea acoperit doar de un morman stupid
de pământ Amantul Doamnei Chatterley,
(Lawrence) mult prea sărac (cu punga şi cu
duhul) ca să-şi poată permite cruce,
gărduleţ-împrejmuitor şi tot tacâmul. Min-
unatele oase (Sebold) ale sărmanului lon-
donez se puteau ele oare odihni în pace pe
vecie fără toate aceste lucruri? Mai este oare
acesta un om? (Levi). Peste poate. De mult
l-or fi devorat cu poă necruţătorii viermi
subterani. Şi cum gândurile-i zburdau în
voie pe maidanul plămădit al nostalgiei, în-
trebarea îi veni firesc: Oare cu Acordorul de
piane (Mason) ce s-o fi întâmplat? Sub ce
sculptură aberantă i-o zace nemişcat ca-
davrul? Mister! Total mister! Cumplit, chi-
nuitor mister. Probabil Vrăjitorul (O'Brien)
avea să ştie mai multe. Dacă va supravieţui
nopţii în acea blestemată capelă bisericuţă,
transformată de mult într-o peşteră cu sta-
lagmite de gheaţă, dacă nu-şi va da duhul
până în zori, îl va întreba negreşit, iar în loc
de mister va avea adevăr. Dar Mama Noapte
(Vonnegut)era crudă cu el, se purta ca o
mamă vitregă, alcoolică şi răzbunătoare,
trimiţându-i la culcare, în loc de nani nani
puiu' mamii buchete de tunete asurzitoare
ce-i sporeau groaza (şi aşa patologică).
Veadea cum în faţa ochilor săi prind contur
Grădini şi drumuri (Junger) iar pe pereţii
capelei-bisericuţe cineva scrijelise câteva
Însemnări caucaziene (Junger). Era delir,
dar totuşi era perfect conştient de asta.
Virusul (Kunzru) terorii îi infestase organ-
ismul slăbit, din ce în ce mai slăbit. Trebuie
să mă mişc, să mă mişc cît mai mult vorbea
spaima din el. Dansul lui Zorba Grecul
(Kazantzakis), asta e! Şi se prinse în acest
joc de mişcări lente, progresive dar frânte,
trecându-şi braţul stâng pe după gâtul unui
partener imaginar. Era mai mult decât un
dans. Era valsul supravieţuirii.
Dorian Dănilă
 EPOPEEA SUPER MARIO ‘89
Level 1
Jucătorule, oricare ai fi, de oriunde ai veni şi fie-ţi sufletul cald sau meschin, apasă start. Apasă butonul din stânga
jos. Apasă-l cu hotărâre, căci dacă eziţi ai face bine să renunţi. Trebuie să ştii că vei purta cu tine o îndatorire sacră, aşa cum
vrei mânui sforile, întocmai vor fi mişcările mele, gândurile, fricile, viaţa mea, fericirea sau dezastrul meu. Datoria ta va fi,
de acum încolo, să-mi duci către îndeplinire misiunea. Şi nimic nu trebuie să stea în calea mea spre nemurire, căci nemuritor
voi deveni iubite stăpân şi tovarăş, atunci când din ghearele morţii o voi salva pe Daisy şi vom zbura spre infinit îmbrăţişaţi
în taină. Vei fi atunci părtaş şi unic martor al bucuriei de-a ne regăsi şi a iubirii noastre ce timpul n-o poate atinge.
Soarele deşertului mă orbeşte. În bezna prăfuită ce hornul ţi-o oferă, nu-ţi sunt de folos ochii
deschişi. Doar mâinile trebuie să vadă totul. Picioarele te poartă-nspre ieşirea care pare tot mai departe, pe
măsură ce trupul, sleit de vlagă şi putere refuză să mai spere, înfricoşat, învăluit în negru. Când, în cele din
urmă, reuşeşti să-i dai de capăt şi ajungi la suprafaţă, lumina te orbeşte, ţi-e duşmancă. Aici mâinile vor
recăpăta rolul lor primordial iar ochi, siliţi să se trezească. Încetul cu încetul disting forme. De aici încolo în-
cepe povestea, iar tu stăpâne şi tovarăş întru toate mă vei ghida, aşa cum ştii mai bine, în aventura care prinde
viaţă.
Acum sunt mic, orice greşală, orice atingere nemijlocită cu cei ce-mi stau în cale îmi poate fi fatală.
Înaintez timid sub comanda ta şi ea nesigură. În depărtare disting aievea conturul unor piramide. Gigantice
piramide. Loveşte cuburile, stăpâne-tovarăş, ordonă-mi să sar, să dau cu capu-n ele. Asta ne va aduce puncte.
Unele ascund ciuperci care-mi vor da puteri nebănuite, de-ndată mă voi transforma într-un puternic şi
impunător, greu de răpus. Dar asta vei învăţa pe parcurs, ceea ce eu nu am dreptul să divulg. Iată că se apropie
ceva...
... e o ciupercă umblătoare. Trebuie să sar pe ea, să o distrug. Antenţie, stăpânul meu tovarăş, e
prima noastră încercare. Şi sar...în urma mea rămâne ezitarea. Sunt hotărât mai mult ca niciodată să nimicesc
acea ciuperc-otrăvitoare. Să nu te bucuri, bravul meu stăpân tovarăş, multe dihănii ne vor sta în cale. Iar astea
sunt, fără-ndoială, cel mai puţin înfricoşătoare.
Încep s-alerg. Curajul m-a cuprins şi mă animă. Să ucizi o ciupercă umblătoare e cel mai simplu lucru cu
putinţă. Sunt beat de primul meu succes stăpâne, dar tu să stai la fel ca înainte, să nu te ia pe dinainte aşa
izbândă superficială. Eu sunt umilul grădinar, tu zeul meu stăpân tovarăş.
Mă aflu l-anceput de drum, în lumea mea în alb şi negru. Decorul, zugrăvit de-o mână-n grabă
prinde contur în faţa ta, stăpâne. Eu sar, alerg iar sar într-una pe coşuri, peste gropi, pe pătrăţele, cărămizi
anoste. În zare, triunghiuri uriaşe sugerează piramide. Mă las purtat de propria-ţi îndemânare. Deasupra
fiecărui coş pe care zăbovesc o clipă, m-aplec; eu dau să intru, însă vezi tu, mânuitor al soartei mele, nu toate
mă acceptă înăuntru. Cobor încet pe unul dintre hornuri. E primitor, mă simt mai bine-acum, în siguranţă
– departe de ciuperci sau cratere imense. Aici sunt ouăle ce-mi vor da viaţă. Adună-le centimă cu centimă.
Acum ieşim din nou la suprafaţă.
Furnicile. Iată că vin, stăpân-tovarăş, eu sar dar ele n-au murit. Nu incă. E şiretlic la mijloc şi să iei
aminte. Vor exploda apoi din bobu-n care se preschimbă. Să nu te pierzi cu firea bravul meu, căci lung e dru-
mul de acu-nainte. Dar nu apuc să isprăvesc acestea, căci saltul ce-am făcut m-azvârle fără milă în groapa
din pământ. Sunt mort acum şi deznădăjduit mă-ntorc în timp şi spaţiu, exact de la-nceput. Mai am trei vieţi
şi tot atâta-ncredere în tine. Mă vei purta spre izbăvire aşa cum ne-a fost pactul?
Simţindu-ţi încordarea mă prind în fuga supravieţuirii. Alerg şi sar, cu ochii aţintiţi în zare. Adună-
te copile, căci fuga nu-i o cale. Şi puncetele şi ouăle şi tot ce laşi în urmă, gândeşte-te mai bine... Închipuirea
de ar fi nu-ţi poate spune ce ne aşteaptă mai departe. O de ai şti stăpâne, de ai şti. Sfârşit-am trist şi sadic în
plasa unei arahnide. Probabil eşti uimit stăpâne, ţi-am spus, dar făr’ să bagi de seamă, ce groaznice făpturi
abia ne-aşteaptă.
Acum, tot ce-mi părea trăin în urmă, mi-e cunoscut acum şi repede voi trece peste tot ceea ce în
calea-mi vrăjmaşi-au conceput. Ajungem iar în locul care mi-a fost fatal. Sunt mic, nu am ciupercă şi nici
floare să pot trage, dar sar mânat de răzbunare în cârca arahnidei. Apoi ciuperca umblătoare şi furnica, pe
rând, se-ndreaptă către mine dorind să mă înghită. Dar sunt puternic şi tot ceea ce las în urmă, cu siguranţă
moare. Ce desfătare fără seamă este să prinzi steluţa. Felicitări stăpânul meu tovarăş. Ea stă ascunsă-n unul
dintre cuburi, dar am găsit-o aşa că, să cânte muzicuţa. Cât timp vei auzi cântarea să ştii că-s invincibil. Atenţie În vaduri ape repezi curg,
la groapă, de-acuma doar ea ne ţine calea. Iar eu, ne-ndemânatic,
De bucuria şi de dansul de care-am fost cuprins mă văd silit să uit. Ce scurtă-i nemurirea! Acum, În cratere brutal mă scurg,
la fel ca înainte voi fi cu ochii-n patru. Nu mai e mult şi vom ajunge la turnul ce-n altă lume, mai rea şi mai Mânat de-un gând lunatic.
urâtă, prin farmec ne va duce. Am mai perdut o viaţă.
Sunt pe colina din pătrate negre. Aştept să îmi trag răsuflarea. În drumul meu până aici, am adunat
cu sîrguinţă acele ouă minunate ce-n cale destinul le-a lăsat. Avem vreo nouăzeci până acum, amicul meu
viteaz, cutezător în toate. Să mai murim acum, cînd suntem la final, nădăjduiesc că-i peste poate. C-un salt
gigant voi fi pe lespedea-n mişcare. Apoi, cu altă săritură calculată vom cuceri construcţia de piatră.
Turnul are două intrări. Cea de jos ne poartă către altă lume, mult mai rapid, direct, fără-ncetare.
Dar dacă vom intra pe cea din vârful său vom avea parte de loteria vieţilor. Vom căpăta cu oareşce noroc sau
şansă trei vieţi sau poate două, poate una. Nefastă, crudă va fi soarta noastră – vom da uitării şi ultima
speranţă? – dacă în loc de viaţă sau mai multe ne va ieşi în cale floarea. Să ştii stăpânul meu tovarăş că orice
lucru cât de mic de-acum contează. Căci voi putea să trag cu floarea, e drept, nu vreau să mânii zeii, dar
risipim un dar al providenţei ce şansa de izbândă ne-o dublează.
Cu două salturi bine măsurate ajungem sus, decidă sorţii! Primim trei vieţi. Mult mai uşor vom
spune-acum la revedere morţii.
Dorian Dănilă
 TEMPORA BEGIN
1.
Te aştept de ceva timp. Exact acolo unde am stabilit că te voi aştepta, atunci când te-
am sunat şi ţi-am indicat locul de întâlnire în care urmează să te aştept (ca un câine obedient).
Te aştept şi în ultimul timp nu îmi amintesc să fi făcut altceva decât să te aştept. Aşteptarea
moarte n-are. Din păcate. Stau, zac la intrare, oamenii cred ca fac parte din clădire, ca sunt
un fel de statuie integrată arhitectonic în toată treaba aia care e o construcţie foarte ciudată.
Ninge. Nu! Mi se pare. În orice caz e suficient de frig încât să te urăsc. Te aştept în continuare.
Am nervii tari. De atâta plictiseală repet în gând cuvântul: aş-tep-ta-re. Uneori mai rar
(aaşteeptaareee. aşteptaaree, aştept tareee) alteori mai rapid ('ş-tare 'ş-tare 'ş-tare). Asta
făceam eu cât timp te aşteptam pe tine. Am repetat de atâtea ori cuvântul ăsta încît mi s-a
făcut scârbă de el. Ce cuvânt greţos şi idiot. Nimeni nu aşteaptă pe nineni pentru că toţi sunt
deja acolo. Doar eu aştep... 2 ...stau şi tu nu vii. Nu vii
pentru că nu te poţi împotrivi soartei
(pauză câteva secunde) mele de a sta veşnic după alţii. Sunt
osândit, se pare. Eu stau după tine să
vii, pentru că întârzii. Unde mai pui că
am şi ocolit ca să ajung aici în urma ta.
Vezi de ce zic că e mâna Providenţei
aici? Nu e vina ta. Nu. Draga de ea…

Stau. Stau că stau. În gând mă văd stând că stau şi mai pot să mă văd vazându-mă că stau. 3

4 Au trecut deja 3 ani şi tu tot n-ai apărut.

Mi-a crescut barba. Mi-au grescut unghiile. Mi-a scăzut stima de sine. Eu însumi am crescut cu
câţiva centrimetri în lungime. Interesul pentru tine e acelaşi.
Hainele mi s-au rupt, mi-au ieşit coatele prin petice, nu mai am fermoar la pantaloni: a ruginit.
(Între timp a mai şi plouat pe aici).

5 Mă jenează o buruiană care s-a iţit prin crapăturile asfaltului, mă gâdilă. NU pot să mă mişc.

Noroc că a venit primăvara. Nu mai sunt un gheţar, dar mă simt amorţit. Tot nu mă pot mişca încă. Am
rugat un trecător să comande în locul meu, o cafea pentru tine... asta aşa...în caz că vii. Am pus-o pe masa de
lângă cuier. Mi-au promis că ne păstrează locul pentru când ai să vii. Mă rog... 6

7 Oamenii au început să se
îndure de mine. Îmi mai aruncă câte
o monedă, când şi când chiar
bancnote. Asta până când s-au prins
că nu pot să mă aplec după ele şi mi
le-au dat direct în mână aşa. Ca unui
milog. Sunt milogul tău. Iubi......
11
Pleci?
12 Nu-i nimic, te aştept.
8 În depărtare îmi pare că-ţi
disting silueta. Am emoţii. Mi-e teamă
să nu îmi imaginez. Aş vrea să alerg
după tine, acum că m-am dezmorţit
complet şi am şi haine curate de la
Ajutorul Social. Aş vrea să vin să te
cuprind în braţe, dar îmi este teamă că
cineva ne va lua locul. Locul nostru
favorit din Spring. Nici nu mă gândesc.
Mai bine stau aici. Ai să înţelegi tu...
9 În lumina artificială a
localului pari atât de
frumoasă. Eşti superbă. Ce dor
mi-a fost de tine. Eram atât de
fericit. Plănuisem totul în
amănunt. Comandasem deja
totul. Aranjasem deja totul.
Plătisem deja totul.....dar....
10 .....ceva mi-a scăpat.
S-a răcit cafeaua. Nu-i nimic
iubi. Nu-i aşa? Zi…

END OF...
13 TEMPORA
Dorian Danila
 IC E
S T ET
E I E UT
O R I O L
E G AB S
C A T UL
A T IV
R ISM RLA
IN P U P E
I P R LA S
ID EI L UI
RIA O SU
TEO FRUM Cea mai frumoasă idee înfloreşte
A în cel mai frumos fel,
mângâiată fiind de cel mai atent critic
al ideilor de orice fel,
întrucât destinul ei este acela de a zbura
dintr-un gând în alt gând
de a face miere, de a face pui,
de a-i creşte ramuri din trunchi,
înălţată sus pe cele mai înalte cataligi
ale celui mai nebun circar
din cel mai frumos spectacol
unde s-a întâmplat cu ochii închişi
să văd ceea ce nu credeam că e
deşi cel mai învăţat dintre cei mai învăţaţi
care era cel mai sceptic dintre cei mai sceptici,
îmi indoctrinase toate teoriile
cu cele mai urâte neputinţe din cele mai mari eşecuri
cărora cel mai puternic dintre cei puternici
nu le-ar fi rezistat, nu le-ar fi alungat,
nu le-ar fi nimicit, nu le-ar fi prevăzut
astfel că fără simţuri şi fără cea mai mică bănuială
cea mai frumoasă idee scapătă liberă
în cel mai liniştit loc cu iarbă
mă împrejură în cel mai ciudat fel
şi mă făcu să exclam:
cea mai frumoasă lume în care trăim
este cea mai frumoasă lume în care credem că trăim
căci cea mai frumoasă idee este ideea
că este cea mai frumoasă lumea care este
cea mai frumoasă idee despre lume.

Dinuţ Ion Elvis

BUCURIA
DE A SCRIE
COMPUNERI

Abia atunci s-a aşezat scriitorul în faţa hârtiei, cu
creionul în mâna stângă, deşi nu ştia să scrie aşa, în haine
de casă, în papuci fără talpă, mirosind a apă chioară după o
baie rece, după un dejun frugal, în camera îngustă şi joasă,
cu pereţii albi ca în spitalele de arşi, în fum de ţigară
nestinsă, abia atunci s-a îndreptat, şovăind, spre colţul cel
mai blestemat cu putinţă, în locul sentinţelor iminente, al
dramei şi al gândurilor ce nu se pot aşterne vreodată în cu-
vinte, cu resemnarea încolţindu-i în sânge, ca pentru orice
eventualitate deşartă a oricărei iluzii meschine, aşa s-a aşezat
pe scaunul tare şi strâmb, ca un bolovan care poposeşte pe
fundul unui lac împuţit şi apoi şi-a aprins creionul în chip
de ţigara, a fumat plictisit din foile nescrise, la ce bun sunt
paginile goale, la ce bun mâinile, degetele spoite de nicotină
învechită, dacă ceea ce s-a spus şi scris s-a spus şi scris iar
ceea ce va fi fiind spus în scris nu se poate naşte căci cine l-
ar putea înţelege pe scriitor, care nu poate dormi, bântuit de
gânduri şi idei care reclamă cuvinte, pe care ignoranţa şi
frivolitatea îl deposedează de sens, aruncându-l în negura
propriei existenţe inutile, mânat doar de instinctul
supravieţuirii el devine ceea ce nu poate deveni cu adevărat
pentru că nu şi-a dorit sau nu poate, îi mai rămâne doar să
chestioneze predestinarea, al cărei sens nu-l mai cuprinde
acum, cu greu mai pricepe ceea ce înseamnă o cană, sau la
ce bun covorul atîta timp cît încă e podeaua la fel de tare şi
rece, la ce bun un scriitor care scrie ceea ce nimeni nu mai
simte, la ce bun graiul când toţi se zbat şi dau din mâini, cât
mai energic, cu disperare şi incompetenţa unei slugi căreia
îi moare stăpânul, scriitorul se întreabă, vorbeşte cu sine
căci e singurul care îşi mai poate descifra incoerenţa,
vorbeşte dar nu poate desluşi aievea, poate că ar trebui să
urle încet, ca să nu-l asurzească propriile aberaţii, să nu-l
orbească oglinda atunci când îi va spune că e oglindă inutilă
ce trebuie să-şi pună ordine în viaţă, să revizuiască totul,
nimic nu e ceea ce părea a fi la început, nimeni nu are nevoie
de oglindă care trădează, care spune întotdeauna adevărul,
îl dă în vileag pe cel inchipuit şi fiecare, în închipuirea sa e
rege, dar de unde tronuri, când ele au fost déjà numărate,
inventariate, distribuite cu cinism de un dumnezeu care îi
Blues pentru
o literatură
minoră
oferă orbului urechea pierdută şi nasului papilele gustative,
astfel omul-furnicar aspiră fără tăgadă să-i înghită pe cei
care-i stau în cale fără voie, gândeşte scriitorule, apoi scrie,
altfel te va consta scump, căci dacă e cal, să tragă, dacă e
popă să citească, iar tu, dacă eşti ceea ce eşti sau crezi că eşti
ceea ce cred alţii că eşti atunci e o mare prostie din partea
ta, nu poţi exista închipuindu-ţi că exişti, ci doar gândind,
acţionând, în orice fel, după propria-ţi putinţă sau
neputinţă, oferă-ţi conştiinţa cadou celui mai aprig duşman
al tău şi atunci vei putea scrie râuri de fraze, sentinţe,
afirmaţii, remarci, descrieri care dau în vileag tipologii
umane sau acte necugetate, erori istorice sau blasfemii scuz-
abile, dar scriitorule, de ce nu mă sculţi, din vanitate sau din
demnitate, poate, sau te-au orbit propriile gânduri aşternute
pe foaie, atât de necruţător a fost impactul, ca o mamă care
naşte un copil mort sau unul cu două capete însă află de la
mine, că ea tot mamă se cheamă şi îşi iubeşte fătul, pe care
l-a hrănit nădăjduind că va putea merge pe bicicletă, ca va
putea merge la şcoală, că va ajunge mare, că-şi va creşte, la
rândul său copiii, şi refuză să priceapă, îşi vede copilul cu
ochii lăuntrici, sperând la fel de nestrămutat că va merge pe
biciletă, că învăţa bine, că-şi va hrănii copiii din prorpia lui
sudoare, precum o fiinţă umană, însă tu, trădătorule,
meschinule, laşule, îţi prvieşti sămânţa din care ai zămislit
idei cu ură vindicativă, apuci cuţitul cu mâna cu care scrii
şi îţi crestezi grumazul, apoi venele ca să fii sigur, eşti ezitant
în faţa vieţii dar îmbrăţişezii promisiunile morţii cu sclipire
în ochii goliţi şi reci, eşti plin de sânge pe haine, podeaua
bălteşte de vlaga-ţi risipită, prin cavernoasa împunsătură de
cuţit se scurg amintiri ale trecutului, ale unui viitor posibil,
căci nu-ţi doreşti prezentul aşa cum hotărăşte providenţa,
te crezi mai puternic decât ea, dar poate tocmai asta îţi e
soarta, să zaci în baltă de sânge, în faţa hârtiei nescrise, cu
creionul în mâna stângă cu care nu poţi scrie fără să şovăi,
în papuci şi în haine de casă, duhnind a apă statută, cu stom-
acul plin de resturi, după ultimul dejun sordid pe lumea
asta, după ultima suflare printre oameni, izolat de ei, în cam-
era mică şi rece.
 Scârbele nu mor niciodată
Scârbele istoriei, scârbele prezentului, din
bloc, din magazine, din copaci, de peste
tot, scârbele care divulgă, scârbele care
distrug, conspiră, linguşesc, se târăsc prin
propriile fecale sau le adună pe ale altora,
scârbele care cer milă, scârbele care scriu
la gazetă, scârbele de haită, de grup, scâr-
bele care se adună, pe care le animă
aceeaşi unică dorinţă de autoconservare,
scârbele care zic, apoi tac dacă situaţia
impune, nu zic că zic, zic că trebuie, când
trebuie, au enzima servilismului care se
divide şi dă naştere la viermi, scârbele de
lângă tine şi de departe, scârbele din patul
tău şi cele vecine cu voma, scârbele de sub
unghiile şefilor care se scarpină în fund
cu degetul aghiotant, scârbele răzbat,
răpun, înving, se scaldă în noroiul vieţii
cu credinţa nestrămutată în transcendeţa
prozaicului, scârbele scârboase încât
redundanţa devine un concept depăşit,
scârbele clişeului şi ale conformismului
ca eliberare a conştiinţei lor mizere, scâr-
bele care cotcodăcesc idei nemestecate şi
apoi vomită păreri, scârbele mediocrităţii
şi al excesului de platitudini, scârbele
astea nu mor niciodată, scârbele astea se
descompun lent ca un hoit părăsit pentru
că pute, fraternizează cu moartea care e
scârbită de atâta vanitate urlată în rugaci-
unile de duminică, scârbită de compro-
misul pe care providenţa îl face
prelungindu-le viaţa în infinit. Scârbele
care te fac să-ţi pierzi cadenţa căci ura
necesită cuvinte pentru a prinde viaţă.
Aceste scârbe nu mor. Se divid. Inundă,
invadează, se revarsă, înfundă ţevile de
comunicare, distrug, judecă fără cântar,
cântăresc fără balanţă, iar nesimţirea lor
e logică, futil e doar argumentul cu care-
şi justifică existenţa. Scârbele se chinuie
să încapă într-o cutie când Pământul e
imensitatea pe înţelesul tuturor.

2
 Gino versus Compania
Prolog
Era una dintre serile când ne strângeam în spate, între brazii
bătrâni şi singurul lucru ce ne amintea că noaptea invadase teritoriul era
frigul: o ploaie de gheaţă, nu tocmai aspră dar îndeajuns de tăioasă cât
să-ţi eliberezi hanoracul din jurul taliei şi să-l potriveşti în grabă pe
umeri. Stăteam ca de planton, pe jumătate încordaţi, pe jumătate fericiţi
că împărţeam aceleaşi ţigări aduse de Gino te miri de unde. Le scosese
aşa din buzunar, ofilite, îmbibate de jegul pantalonilor şi numai Dum-
nezeu ştie a câta oară îi purta pe aceeaşi. Dar nimeni nu avea timp,
nimănui nu-i ardea de analize, fumam ca şerpii, nu ca turcii, fumam
clandestin, fumam interzis iar fumul descria în aer lumi efemere în care
evadam seră de seară.
Gino
Se trăgea din familia-blestem. Taică-său - beţiv, vag imbecil, schilod şi
slut. Maică-sa o curvă limbută, de o voluptate abjectă. Trăncănea mai
mereu, asigurându-se că o va auzi o lume întreagă.
Avea doi fraţi: sora - scheletică, murdară, cretină şi de o sluţenie ce-ţi
inspira milă. Apoi începea să vorbească, să înjure cel mai gratuit cu
putinţă, să facă glume proaste, idioate. Şi-atunci, din milostiv te trens-
formai inconştient în tartor. Ce milă? Ce-ndurare? În temniţă să zacă.
În veci.
Frate-său, mai mic de statură, dar mai înaintat în vârstă era pitic, fără
dinţi şi mergea crăcănat, aşa... ca şi cum ar fi călărit un cerc. Îi plcăcea
să-şi dezvăluie vârsta. Asta îi conferea iluzia unei maturităţi ce fizicul o
trăda cu desăvârşire.
Mai rămânea el, Gino, mezinul, să apere onoarea familiei, să repare
crunta greşală a providenţei, să-drepte belstemul. Dar presupunând că
zeii i-ar fi încredinţat Lui această misiune dinastic-herculiană cu
siguranţă au uitat să-l înzestreze cu ceva minte.
Altfel, o trăsătură parcă îi unea, se regăsea în fiecare şi îi
apropia ca pe o familie. Ea sună ca un diagnostic: retard mintal.
Gino ne băga adesea în sperieţi când, întâlnindu-ne noaptea
la fumat, rămânea ţintuit locului, privind cerul, ca răpit de un sevraj
toxic, cu balele atârnându-i pe la colţurile gurii. Cu toţii îl batjocoream,
profitând de subdezvoltarea lui crerebrală pentru a smulge în felul ăsta
câteva clipe de amuzament iein. Uneori râdeam copios, cu stropi, cu
crampe la stomac, ca atunci când unul dintre noi (posibil Cătălin) l-a
trimis la un butic celebru pe strada noastră (cu un aşa nume nici nu-i
de mirare - "Ultimul mohican") să cumpere o pungă de clitoris verde.
(Vezi, dacă are roşu să nu iei, că nu e bun. Tu să ceri întâi dăla verde şi
dacă încearcă să-ţi dea roşu să n-o iei. Ai înţeles bă?)
Era ceva bucurie în felul lui de a executa ordine de felul ăsta,
ca un căprar obedient gradelor. Se simţea cred, util sau, în felul lui per-
cepea asta ca un certificat de integrare în grup. Pleca la datorie cu zâm-
betul lui tâmp pe buze, pe gură, pe întreaga faţă. Nu-mi amintesc ce
s-a-ntâmplat apoi, probabil că a reacţionat la fel cum o făcea de fiecare
dată în astfel de situaţii (Duce-ţi-vă-n pula mea, hîî, hîîî) pe care le per-
cepea totuşi ca fiind jenante, aproape umilitoare. Rodul batjocurii. Deşi
nu înţeleagea multe alte lucruri, jena însă da, sau mai excat pe asta o
simţea întru totul, o primea ca un glonte în pieptul dezgolit al mîndriei
lui precare. Era un animal de circ. Noi râdeam, unii chiar aplaudau,
fluierau ca ciobanii după turmă, iar el se apăra după putinţă : băga capul
în pământ şi suduia incoerent, bolborosind ceva, făcând mici boabe de
scuipat care i se prelingeau pe bărbie. Apoi pleca în casă, ca un învins.
Într-un fel sau altul, era involuntar un bun creştin. A doua zi
ni se alătura din nou, împărţind tutun furat de la alţii sau din casă, ca
şi cum ar fi fost cuprins de o cruntă, irevocabilă amnezie.
Gino, printre multe alte lucruri pe care nu le cunoştea, nu
cunoştea ranchiuna.
POLITIK 
KILLS
 Statu’ e tovarăşul meu bun
* Statu’ e prietenul ăla pe care nu ţi-l alegi, şi
de care nu mai scapi. Cu el, o viaţă întreagă.
* Dacă mergi cu Statu’ în autobuz el se va aşeza
pe două scaune iar pe tine te va invita să iei un
loc în picioare alături (ţi-l cedează el din
galanterie…). Nu îşi va cumpăra bilet, dar ţie îţi
va ţine morală că mergi tot cu ăla de acum o
săptămâna, deja compostat.
* Joci fotbal cu Statu’ şi cu alţi colegi în curtea
şcolii. Statu’ şutează mingea cu forţă în gardul
din spatele porţii. Mingea se sparge. Regula, în
general era una simplă. Cine sparge plăteşte
mingea. Taică-su’ Statu’lui are fabrică de mingi.
Gigel îi spune, “ai spart-o, mi-o plăteşti că te spun
lu’ tata.” Statu’ zice, „nu e corect. Cu toţii ne-am
jucat, cu toţii plătim pentru ea”. În drum spre
casă, toţi sunt însetaţi, Statu’ găseşte o sticlă de
Cola rece ca gheaţa pe jos. Zice: “Ce-am găsit să
fie al meu”. Bea cu poă gâlgâind. Cu toţii am
jucat fotbal, dar restul se mulţumeşte cu nişte apă
sălcie de la chiuvetă când ajunge acasă. Statu’ mai
şi trage aşa o râgâitură şi zice: Ce bună e Cola
rece după un meci de fotbal. Aruncă sticlă de suc,
pe jumătate plină.
* Statu’ îţi dă întotdeauna beep, nu-ţi răspunde
la telefon decât atunci când are nevoie de tine şi
are un telefon mobil de 100 de ori mai scump şi
mai fiţos decât al tău.
* Statu’ îţi va cere întotdeauna bani cu împru-
mut, pretextând că nu mai are un şfanţ pentru
mâncare. Îşi ia mina de victimă, discursul de om
sărman. Ţi se face milă. Îi dai acei mulţi bani de
care are nevoie, din economiile tale. A doua zi
afli motivul pentru care Statu’ nu mai are bani:
Şi-a cumpărat un cablu de date de 3000 de lei
pentru noul său telefon (care are tot ce-i trebuie,
mai puţin minute incluse). Evident banii nu-i
mai vezi înapoi. Ţi-e ruşine să îi ceri dacă el nu
se simte, ce dracu doar vă ştiţi de când eraţi mici,
vă jucaţi împreuna, mestecaţi gumă împreună.
Ţi-e jenă, ţie. Lui nu. Peste câteva luni, te va ruga
din nou acelaşi lucru.
* E ziua ta de naştere. Te gândeşti să îţi inviţi
cel mai bun prieten la o pizza în oraş. Statu’
acceptă invitaţia cu plăcere. Statul nu îţi cumpără
nici un cadou, doar prietenia voastră nu poate fi
intemeiată pe raţiuni din astea mizere, pecuniare.
Prietenia voastră e ceva profund. Îţi urează un
foarte călduros „La mulţi ani”, din sufletul lui.
Comanzi o pizza pentru fiecare. Bugetul tău e
unul redus. Statu’ vrea şi o bere pe lângă asta, şi
ar mai fuma şi o ţigară, tu nu fumezi dar îi
cumperi un pachet şi ar mai bea şi o cafea pentru
digestie la final. Şi dacă tot am început parcă ar
merge şi o prajitură. I le cumperi lui, nu ai bani
să-ţi cumperi şi tu. „Nu vrei prăjitură?” zice
Statu’, „e foarte bună, hai ia şi tu, te rog, nu îţi fie
jenă”. Zici, „nu, mulţumesc”. Statu’ zice, „ok, tu
pierzi”. La final îţi cere banii, „dă-mi mie, plătesc
eu”, se oferă el vrând să se facă util. Îi dai banii,
iar Statu’l lasă un sfert din ei bacşiş. Apoi îţi ţine
o cuvântare despre cît de elegant şi civilizat e să
laşi bacşiş.
* Eşti pe o bancă în parc cu Statu’. Statu’ scoate
un pachet de ţigări scumpe din buzunar. Astea
sunt adevăratele ţigări, nu ce fumezi tu, zice el.
Îţi oferă una. Fumaţi împreună. După câteva fu-
muri îşi aruncă ţigara, o calcă în picioare. Face
acelaşi lucru cu a ta. Aruncă şi pachetul la coşul
de gunoi. Zice: “Dă-le mă dracului de ţigări. Hai
să nu mai fumăm niciodată. E o prostie, ne
îmbolnăvim ca proştii.” Tu nu prea eşti mulţumit,
ai fi fumat, mai ales din ţigările alea. Dar te laşi
convins. Îi dai dreptate, cu o uşoară urmă de re-
gret. „Aşa e, cred că ai dreptate”, zici. Spre seară
te întâlneşti cu Statu’ în faţa blocului, care te
întreabă. „Ai o ţigară? Tare aş fuma una”. „Nu, n-
am”, zici, „parcă am vorbit că”… Statu’: “Du-te şi
cere şi tu alor tăi nişte bani să luăm un pachet,
nu fii”…Cumperi un pachet de ţigări mai ieine.
Le fumaţi pe toate împreună. Statu’, una după alta
cu poă.
După o viaţă cu Statu’, doar sentimentul nostagiei
te mai face să nu rupi definitiv orice legătură cu
vechiul tău tovaraş la bine şi la…atât… Dar cui
îi mai pasă de nostalgie în vremuri ca astea. Te
gândeşti: să încerc să-l schimb sau să îmi fac alţi
prieteni (americani, belgieni, englezi). Apoi îţi
dai seamă că strănii ăştia, chiar dacă mai corecţi,
nu au farmecul Statului (mioritic). Şi în plus ei
nu prea te vor în cercurile lor. Tot Statu’ te
cunoaşte cel mai bine şi cu el ai trecut prin multe.
Ai o tresărire de orgoliu şi parcă nu ai mai con-
tinua aşa. Statu’ e cam nesimţit concluzionezi.
Soluţia? Care să fie soluţia în cazul ăsta?
Păi soluţia e simplă…Taxi Driver! Sau taci şi-
nghite.
 Apă şi non apă
S-a luat apa cum se spune, adică nu mai curge la robinet.
Apa rece, apa caldă. Pe neaşteptate, cumva neoficial, cineva o fură
şi p’asta. Pentru o zi sau cine ştie cât, un oraş întreg plin de urdori
sudoare şi jeg. Nici măcar învăţaţii nu au apă, cei care cu răbdare
şi previziune salvau ceva din inodorul lichid în peturi de bere sau
ligheane primite de pomană. Esenţa vieţii nu se mai scurge din
niciun robinet din oraş, aşa că trebuie găsită alta. Apa nu curge
decât atunci când Dumnezeu vrea asta, în Craiova ea curge când
vrea primarul. Silogism. Primarul dumnezeu. Alt silogism. Dum-
nezeu e ţigan pentru că primarul craiovei e ţigan. Noi suntem...
Vorbeşte cu propriile intestine, convinge-le să se abţină
de la ritmul biologic, să nu mai îndeplinească vreo funcţie, nici
măcar una. Mitueşte-le ce dracu’, pe lumea asta totul se poate
aranja. Câteva lumânări aprinse, un colac dat pomană sau o mică
donaţie în cutia milei şi transcendenţa devine dulce. Dă-o drac-
ului. Până când va trebui să luptăm pentru drepturile burgheze
ale omului va mai trece o vreme. Aici e lupta pentru căcare. Să
ştim măcar când se ia apa, urlă lumea, ca mai apoi, să putem
planifica ciclul căcării după metoda calendarului. Să ne spălăm
la subraţ sau pe faţă după metoda calendarului. Luni, marţi,
vineri. Până când organismul deprindre cadenţa. Vom fi o
naţiune planificată la excreţie în zilele impare. Ne vom căca pe
cartelă. Cu voia primarului. Cu cerere la regia de apă şi audienţe
în prefectură. Vor fi cozi imense, de oameni constipaţi care vor
semna hârtii, iar apoi vor fi nevoiţi să aducă dovada că nu au
folosit apa în alt scop decât acela de a inunda căcatul din veceu.
Mulţi vor mitui primarii şi vor vinde apa amărâţilor la suprapreţ.
Mafia căcatului şi a apei din vasul de toaletă. Mafia diareei şi a
cancerului de colon. Vom trage apa o singură dată, altfel va fi
risipă.
Mamă, tată, fiu, pe rând la toaletă. Şi numai atunci când
se va aduna suficient, vom trage apa o singură dată. Să tragi apa
de 10 ori pe luna, asta e raţia. Aşa că drămuieşte-o bine.
Foloseşte-o inteligent. Nici măcar lui dumnezeu nu ne putem
ruga să ne dea apă, după cum faceau bătrânii africani, dansâns
lasciv în jurul focului, impopistraţi precum păsările cerului
aducătoare de ploaie, şuierând incantaţii printre dinţii ştirbi,
bătând în tobe, sacrificând o virgină. Nici măcar lui dumnezeu
nu ne putem ruga precum strămoşii, pentru că aici primarul nu
acceptă daruri, ne vrea pe noi drept ofrandă. Pe noi şi umilinţa.
Şi apoi, va promite apă în fiecare zi şi va fi ales, reales, în uralele
mulţimii, pentru că numai el poate opri sau da drumul apei. I se
va ridica o statuie, în parcul romanescu, lângă traian demetrescu,
drept omagiu, omul care ne dă apă. Poseidon. Un poseidon care
ascultă manele şi rumegă mămăligă cu praz.

Bordelul Poporului - construit pe vre-
muri pentru curvele comuniste la sugestia genială
a celui mai suprem designer de pantofi şi cizme
găurite în talpă - e locul cel mai ferit de caniculă
din întreaga gubernie. Astăzi e democraţie,
mâine... mai vedem. Dar azi în mod sigur e
democraţie, nu, nu are a face cu voinţa poporului
cum mulţi naivi îndoctrinaţi de teorie ar putea
crede, ci e democraţie pentru că se votează. Voinţa
poporului se manifestă afară, nu înăutru, acolo
unde soarele nu s-a topit şi nu s-a scurs pe pământ
ucigând orice boare de vânt c-an tragicul lirism
labescian, dar totuşi, e cald al dracului mă. Ne tre-
buie aer necondiţionat, dar rece.
Împrăştiaţii cetăţeni, brusc uniţi, au
reuşit să formeze un mănunchi de suporteri ai
moţiunii. E ca la meci. Iar acum sunt lovituri de
departajare. Să sperăm că ai noştri nu ratează
urna. Trandafir trebuie să voteze moţiunea.
Trandafir va vota moţiunea. Se apropie, un pas,
doi, trei şi înscrie imparabil, bila albă-n urna albă,
ce redundant, ce frumoasă execuţie. Am învins la
scor dar arbitrul nu validează victoria invocând
nu ştiu ce regulă. Însă pentru noi sunteţi adevăraţii
campioni, bă! Ura! Atâta moralitate la curvele
astea politice ne impresionează. Cum s-a gândit ea
la noi mă, tu înţelegi că a avut aşa un fel de
refulaţie şi şi-a zis în capu’ ei că nu poate să facă
ce-i cere partidu. E, da domnule, un suflet mare va
sălăşlui întotdeauna într-un corp şi mai mare,
aproape imens. Mânca-i-aş sufleţelu’ ei! Îmi vine
să-i dedic She’s a rainbow de la Stones.
She comes in colors everywhere;
She combs her hair
She's like a rainbow
Coming colors in the air
Oh, everywhere
She comes in colors
Moţiune de centură
Have you seen her dressed in blue
See the sky in front of you
And her face is like a sail
Speck of white so fair and pale
Have you seen the lady fairer…
În timpul ăsta revoluţionarii fără pic de
potenţial vindicativ, leşinaşi de sete, năuciţi de
soare şi prostiţi de proprii lideri - curve din Bor-
delul Poporului deghizate în dame inimă roşie -
îşi dezvăluie precara mentalitate de agricultori
oprimaţi. Pentru ei, simbolul dreptăţii zace în
morala snoavelor istorice pe care ţi le citeşte
învăţătoarea în clasa a IV a, alea cu vlad Ţepeş,
justiţiarul duplicitar, ziua om şi domnitor al Ţării
Româneşti, noaptea vampir, cunoscut sub numele
de Dracula. Adică ce nu e bine e dreacu’, dacă e
penal e dreacu’ şi tot aşa... lumea în alb şi negru
mai ceva ca viziunile de alcoolic ale bătrânului Ba-
covia. Băi, tu înţelegi cum pot unii să mimeze per-
fect revolta, nevoia de dreptate şi disperarea?
Ipocrizenia a devenit ceva atât de relativ, de amorf,
de greu de depistat pentru că e la tot pasul. Pe
scena grotescului teatru sunt unii care joacă şi
rolul de spectator, totul e jucat şi jucabil, singurul
lucru autentic e prostia. Puţini sunt maeştri care
se prefac doar a fi idioţi.
Ieri, toate probleme noastre păreau atât
de îndepărtate...dar azi s-au întors. Plecaseră după
ajutoare.
E zarvă mare la Bordel. Curvele se agită.
Unele sunt atât de imbecile că se încurcă în bile şi-
n urne, altele se impiedică de covorul roşu
aşternut pe trepte şi cad cu dinţi-n urna albă,
muşcă din ea din greşală, neatenţie şi ură faţă de
schimbare. Altele îşi pierd bilele, unele nu le mai
au pentru că le-au supt crezând că sunt mentosane
şi votează aruncând ob-uri în urnă. Alb devine
negru şi viceversa de atâta confuzie, ce e alb şi ce
e negru, cine suntem noi, încotro ne ducem, există
Dumnezeu, dileme dintr’astea şi concluzia e una
singură: alb şi negru se aseamănă prin faptul că se
deosebesc. Răii din opoziţie contra răii de la put-
ere. Care să fie răul cel mai mic? Cob? E probabil
cel mai rău mic din politică. Ăilalţi sunt nişte
matahale, Coivu, Săbescu, Arin Cantonescu ....
- Am venit aicişa să protestăm, stăm aicişa până se
votează moţiunea de centură...
- Şi dacă nu trece...
- Toate-s trecătoare aicişa domnişoară...şi dacă o
fi de la Dumnezeu să nu treacă, suntem dispuşi să
nu ştiu, nu ştiu, cre’ că… nu ştiu...
- ?!?
- ….suntem dispuşi, pentru că aşa nu se mai poate,
suntem dispuşi să ne asumăm consecinţele. Jos
Săbescu şi ai lui! Jos Săbescu şi ai lui! Am ajuns în
aşa hal să regretăm ce era înainte, că în fiecare
noapte mă visez în ipostaze erotice cu Nicolae.
Zarele au fost aruncate de către Tăticu’ care dă
mereu numa’ 6 – 6. Şase cuburi de gheaţă în şase
pahare de whisky. Şase blonde cucuiete în şase pa-
turi. Vai bunicule, da’ de ce ai chelia aşa de mare?
Ca să trăiţi bine! He, he...horc! horc! Să curgă tax-
ele şi şampania.
Toate asta şi încă multe altele s-au petrecut în gu-
bernie la ceas de vară. Şi ce vară, ce caniculă, să n-
am parte de Lenuţa dacă vă mint. Nu există nicio
concluzie. Moţiunea de centură s-a dus dracului,
iar măsurile care vor urma vor fi tragice, deci ne
vom amuza pe seama lor. Impozitarea impozitelor
devine o distopie din ce în ce mai reală. Moţiunea
de centură nu e decât o cale mai lungă spre deza-
stru, aşa că n-o mai bociţi atât. Fiecare pentru el
şi noi împotriva tuturor.
 Muartea-n campanie

Spectacolul vieţii a luat sfârşit.

Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile dumneavoastră.
Aplaudaţi sinistru căci Muartea trebuie s-apară.
Aveţi puţină demnitate-n pula mea. Nu vă-nghiontiţi.
Există muarte pentru toată lumea.

Votaţi Muartea Democratliberalsocială.

Să muriţi bine!
 Versis
et
Nonversis
 Duios, Păunescu zicea

O, biet popor!
O biet nomenclaturist!
Rîurile mor,
Codrul e un pampas trist!

Pentru ţară,
Dulce zumzet de nenorociri şi glorii,
Pentru neamul românesc,
Partidul muncitoresc
Şi drapel,
Sunt gata oricând să mor.
Tovarşi , executanţi imberbi ai idealurilor mele,
Împuşcaţi-mă-n picior !

Adio Românie, cu rîuri, dealuri, toate alea,

Adio dulce cântec,
Durerea mă învinge.
Mă va îngropa condeiul,
Iar slovele-mi vor plânge
Destinul nebulos.
Destinul unei morţi subtile.
Eu, când vreau să fluier, Scarface!
Eu când vreau să fluier,
ucid.
Sunt Tony Camonte.
Eu, când vreau să aberez
Scriu legi,
asfaltez.
Şi când vreau să mă distrez,
guvernez.

Dacă vreau să fiu bogat,

sunt.

Tu, când vrei să fluieri,

taci.
Asta faci:
Trăieşti pentru mine.

Sunt Tony Camonte.

Cicatrizez România.
Cu asta mă ocup.

Eu, când vreau să fluier,

fur.
Facebook sau Balada Pixului Pierdut

Zilele trecute
Am împrumutat un pix de la un coleg de facultate,
care îl cumpărase de la un magazin
de la o vânzătoare care îl avea de la un vecin,
care îl furase unui tâmplar aiurit
care găsise pixul pe stradă
aruncat de un conţopist grăbit
care îl avea de la maică-sa moştenire,
făcut cadou de către unchiul său,
fost prizonier de război,
care îşi semnase cu el ieşirea din puşcărie,
odată cu prăbuşirea comunismului,
apoi fusese despăgubit cu o sumă uriaşă
de către un ministru incoerent şi uşor zurbagiu,
numit în funcţie în data de x
ca răsplată pentru activitatea sa de partid,
de către un preşedinte meschin, chior de un ochi,
fost pirat în Insulele Maldive,
locul naşterii mele.
Coca Cola şi Marlboro
Şi într-un pachet de Marlboro.
România în rest. Peste tot. Româ-
nia la exterior,
În fiecare zi Coca Cola şi Marlboro în mine.
Coca Cola şi Marlboro.
Azi, mâine, ieri. Nu există ţară pentru români.
Dar există Coca Cola şi Marl-
E caniculă. boro.
Coca Cola şi Marlboro.
Revolte sociale afară. America, America din capu' meu.
În casă eu, Coca Cola şi Marl-
boro. Refuz Carpaţii,
Nimic fără Coca Cola şi Marl- Refuz Capitala,
boro. Refuz trecutul, viitorul şi
tranziţia,
Cancer pulmonar, insomnii şi Refuz România şi conducătorii,
palpitaţii, Refuz interacţiunea şi familia,
Coca Cola şi Marlboro, celula de bază a societăţii.
Dar libertate. Refuz să fiu o bază.
Dar nu refuz aproape niciodată,
America într-un pahar de Coca O Coca Cola rece şi-un Marl-
Cola boro.
Toate astea - o noapte în care bate
vântul
Şi fâlfâie perdelele,
O criză de inspiraţie,
Frică de eşec, de facturi şi de
obezitate morbidă,
- şi o Coca Cola şi-un Marlboro.
Ca de fiecare dată.
Tot ce mai lipseşte acum e un
telefon de la un musulman din
Istanbul.
- Alo?
- Iyi geceler.Neden?
- Rahat.
 EXAMEN
Versurile lui sunt nişte strune
care se tânguie prelung şi vag ORAL
când le citeşti, le-atingi, le mângâi,
Ce minunat! Ce muzică se naşte atunci din ele...
Ce unduire-a slovelor şi ce parfum...
E melodia pentru ultimul meu drum.
E diafanul zorilor.

Foarte corect punctat. Chiar mult prea bine.

Răspunsul tău denotă sârguinţă.
Impresionant, nţ!, n-aş spune...
Ai reprodus ce au mai spus şi alţii (… şi mă
refer la marii noştri critici).
Am consemnat şi vei primi o notă bună.
Acum însă, găsesc de trebuinţă,
Să te întreb ,
(Şi-ai să-mi răspunzi onest, cu elocinţă)
Ce ai de spus, original, desigur,
Referitor la Stănculescu.
(poetul nostru cel de toată stima )

Dacă sinceritatea-i necesară,

Şi nu gândesc că-i altă cale,
Atunci aşa să fie. Mă-nvoiesc.

Nu vreau să spun decât, aşa, ca într-o doară,

Că versul său nu e dumnezeiesc.
Ba dimpotrivă.

I-aş spune lui, de-ar fi să mai
trăiască încă,
exact ce i-aş fi spus şi lui Minescu:
Tăcere.
Linişte pentru ceva secunde.
Elevul îşi ia mina gravă.
Comisia rămâne-n aşteptare.
Apoi, elevul se ridică în picioare
Şi zice:
întâi timid, cu glas scăzut, apoi, treptat, din ce în ce mai sigur)

“Mai dute-n p*** mea, Nichita

Dorian Danila
Stănculescu!”

Aşa credeai tu c-ai să scapi de

muncă...?
 SĂ TRĂIASCĂ!
Să traiască-n veci prostia!

Să trăiască incultura,
ignoranţa ş-arivia!

Să trăiăscă Nicolae,
Ceauşescu şi Elena.

Să trăiască ţărăniştii, comunist-democraţia,

Să trăiască şi martirii, muribunzii,

pensionarii...
Să trăiască Gheorghe Hagi,
Să trăiască cocalarii.

Sa trăiăscă internetul, coca cola şi pigmeii.

Să trăiască facultatea,
Fizica,
Sociologia,

Să trăiască jurnalismul, libertatea şi trufia.

Să trăiască Pedeleul, hoţia, pornografia,

Să traiască şi studenţii, scriitorii şi actorii,

Mai la urmă,
Ca umilii.

Să trăiască muritorii!
Să trăiască toată lumea!

Dorian Danila
 Kurosa
Polanski is still alive!

Ku

w a
br
ic k

i s
is

d
de

e
ad

a
!

d!
lang a i s de ad!
Be r

Din când în când,

filme
 Amintiri din epoca aceasta
Prolog
Cam câte alunecări în trecut mai poate suporta cinematografia
românească. Cam câte rememorări ale plafonării mai poate duce supraapre-
ciatul film românesc. Destule. Mult prea destule. Tema centrală a existenţei
românului este comunismul: minereu inepuizabil de inspiraţie din care ex-
tragem fără simţ de răspundere pentru a crea film, orice. Numai să fie.
Laşitate. Vorbim acum, zice-se liber, pentru că nu o făcea nimeni
atunci: despre dictatură, închisoare, frig, teamă şi nedreptate. Caricaturizăm
în flegme tirani în faţa cărora obişnuiam să ne închinăm respectuos, cu servil-
ismul afectuos al câinelui. Nici vorbă de pedigriu la rasa asta. Suntem şi vom
fi în spatele unui gard. Şi vom lătra a ameninţare cu dinţii de lapte mijiţi pe la
colţurile gurii. Imitând ferocitatea aproape perfect.
Previziune: Ne vom amuza peste ani de umilinţa de azi. Acţionăm
retroactiv. Nu când este prea târziu, nici vorbă, ci atunci când a trecut atât de
mult timp încât tot ce poţi face e să fii nostalgic. Vom pune criza prezentului
pe seama unei gafe rău intenţionate a băsescului. Ne vom aminti de şuviţa lui
la un pahar de şpriţ cu prietenii, vom rememora cu simpatie şi umor tâmpeni-
ile metreselor din politică, memoria va reînvia zburdalnic atâtea bancuri cu
blonde încât nu vom şti cu care să începem. Vom râde plescăind pui modificat
genetic, roşii injectate şi apă nefiltrată îmbuteliată în sticle de firmă. Dar vom
râde, iar toate relele pălesc când râzi. Mi-e necaz pe acest haz de necaz care,
invariabil, va urma. La nesfârşit. Laitmotiv al generaţiilor care vor veni. Una
câte una, toate de acum încolo.
Recomandare de partid: Pentru toţi spectatorii acestui film: Să râdeţi
bine, tovarăşi! E un ordin. Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile dumneavoastră şi
vizionare plăcută. Aplaudaţi sinistru la final. Consumul de produse capitaliste
este strict interzis.
Scena 1 Dubla 1
Amintiri din Epoca de Aur, filmul lui Mungiu, este un compendiu de pastile
amuzante care îşi iau rădăcina în nişte realităţi nemodificate de propaganda
socilaistă. E ca şi cum Jarmusch....
Scena 1 Dubla 2
Amintiri din Epoca de Piatra e un film.
Scena 1 Dubla 3
Amintiri din Epoca de Aur nu e un film. E mai multe filme.
Scena 1 Dubla 4 şi ultima
Cu tot respectul pe care îl am pentru comunism, socialism, totali-
tarism sau cum s-o fi numind ceea ce a fost şi încă mai e, dar sub altă formă,
şi cu toată părerea de rău pentru muniţia risipită în corpul lui Ceauşilă (căci
Elena aproape că a reuşit să se reîncarneze într-o blondă de Dorobanţi cu
acelaşi nume) m-am instalat pe canapea acompaniat de câţiva cizburgări
zemoşi, floricele de porumb, şi o sticlă enormă de Coca Cola. Măcar aşa mă
delimitam şi eu de perioada aia evocată în film, pozând într-un capitalist sadea
care râgâie zgomotos de atâta bunăstare culinară.
Filmul este construit ca o serie de povestioare comice, şase la număr dacă îmi
amintesc corect. Unele amuzante, altele mai puţin. Dar triste toate. (Există
două volume: “Tovarăşi, frumoasă e viaţa” şi „Dragoste în timpul liber” ,
primul compus din patru filmuleţe al doilea din două mai lungi).
În prima povestioară, nişte ţărani imbecili care se pregătesc cu ar-
doare să primească delegaţia oficială care urma să treacă prin satul lor,
dimpreună cu doi activişti trimişi să inspecteze pregătirile, râmân blocaţi într-
o tiribombă. Pe urmă e povestea unui învăţător trimis să alfabetizeze
analfabeţii unei comune din creierul munţilor, care pleacă înainte ca cineva
să se prindă cum stă treaba cu mâzgăliturile alea care se cheamă litere. Cu
toate astea, ţăranii primesc diplome sunt consemnaţi oficial ca oameni “culţi
în cap”. Urmează povestea unei poze cu dictatorul, care din raţiuni propagan-
diste şi cu un pic de indolenţă şi grabă specifică sistemului, ajunge să-l
infăţişeze pe bătrânu’ Nicolae cu o căciulă în cap şi cu alta în mână. Povestea
miliţianului care primeşte un porc viu, de la o rudă cu neuronii decedaţi, cu
scopul de a fi oferit a doua zi drept atenţie unui medic, încheie prima serie de
filmuleţe. Miliţianul are crunta misiune de a omorî, pârli şi tranşa animalul în
apartament. Mă opresc aici cu deconspirarea. Nu mai e multă peliculă şi la o
adică, atâtea duble reclamă o pauză. Pauză deci.
N-am cum să vorbesc despre filmu’ ăsta fără să fac câteva comparaţii
cu precedentul, mult aclamatul 4 3 2 (1) (fâs!). Nu mai avem parte de aceleaşi
imagini sumbre, friguroase şi noroioase. În “Amintiri...” nu mai e vorba de
acelaşi gen de comunism din cauza căruia nu poţi face nimic calumea, nici
măcar un amărât de avort ilegal. Nu, aici personajul principal este românul
descurcăreţ. Nu mai e teroare, e derizoriu. E comic de situaţie. Securiştii par
nişte pisicuţe puse pe şotii. Lipsurile nu generează frustrare ci doar noi pretexte
de amuzament. Nu simţi prezenţa unui tiran care seamănă frică aşa cum ai
senzaţia în 4 luni, 3 săptămâni etc. Poate şi pentru că imaginea e mai colorată
aici, aproape strident. Copiii din film, deşi ar trebui să fie genu ăla de pionieri,
au nişte feţe de World of Warcra clar!
Deci Mungiu lasă de-o parte toată construcţia aia în detaliu a unei
lumi cenuşii, cât mai aproape de realitate, concentrându-se pe poanta de la
sfârşitul fiecărui episod. Ai senzaţia că se grăbeşte să ajungă mai repede la final,
pentru a dezvălui duma. Bine, am uitat să spun, nu toate filmuleţele sunt re-
gizate de Mungiu. Mai sunt alţi doi cred, dintre care unu are nume de străin
(ce-o fi înţeles ăla din scenarii mi-e greu să-mi imaginez dar în mod sigur a
acceptat să participe în proiectul ăsta cu o frază gen, “Hm, communism? Cool!
I’m in .”). Dar nu ştiu să spun care ce a regizat, dacă fiecare câte unul sau toţi
toate. E o nebuloasă totală pentru mine. Poate şi din lene de documentare.
Dar mă rog, pentru asta există wikipedia sau cinemagia, eu fac altceva aici. Eu
sunt ... %!@#$%^&*))(*&*&%$...
Ce-ar mai fi de spus despre filmu ăsta... România a avut un comu-
nism aparte. Unul hazliu din câte rezultă de aici. Comunism fără de comunism
şi măcelării fără de carne. Comunism în care privatul nu este o instituţie ci
privatul era omul, care se descurca precum românu’, ciupind de ici de colo, un
ou, un porc etc. Strategii de mercantilism primar, ce mai! Troc instituţionalizat.
Hazlie dramă a istoriei. Comic declin.
„Noi am trăit o formă de absurd istoric.“ (zicea Matei Vişniec)
Epilog
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la comunism, la locul
naşterii mele (un spital jegos şi auster) la casa părintească fără căldură şi apă
caldă, la canalul Dunăre-Marea Neagră de crăpau muncitorii jucându-se cu
târnăcoapele, la şifonierul în care mă ascundeam de tinerel când venea Secu-
ritatea în inspecţie, parcă-mi saltă şi acum inima de ură vindicativă şi nu-mi
vine a râde cu spume. Şi doamne, urât mai era pe atunci căci şi părinţii şi fraţii
şi surorile îmi erau chinuiţi, deposedaţi de speranţă şi casa ne era plină de gol,
aşijderea stomacul. Nu ştiu alţi tovarăşi cum sunt...
Epilog la epilog
Ha, ha, ha. Ce amuzant regim opresiv-punitiv.
 Poliţist, subiectiv
Corneliu Porumboiu, un regizor. Filme. „Poliţist, adjectiv”
de exemplu. Cel mai recent.
Deci….
Personajul principal este un om. Omul este poliţist. El tre-
buie să prindă un băiat. Consum de marijuana. Deţinere, posibil
trafic. Poliţistul nu este de acord. Are o dilemă. Morală. Intrigă.
Poliţistul se plimbă pe străzi. Urmăreşte băiatul. Îl
spionează. Apoi scrie un raport. Merge acasă. Manâncă ceva. Discută
cu nevasta. Îl stresează o melodie. Îşi încălzeşte singur mâncarea.
Bea o bere. Se scarpină...
Apoi...
Colindă străzile. Aceleaşi străzi. Sordid. Nimic în jur.
Câţiva pietoni, vag. Pustiu. Mizericordie faţă de inculpat. Se opreşte.
Gândeşte. Fumează o ţigară lângă un copac. Stă. Se uită în jur. Se în-
toarce la secţie. Se aşează la birou. Dialog cu un coleg. Despre una,
despre alta. Deschide un dulap. Pleacă. Apoi merge iar. Păşeşte agale.
Maşini. Blocuri. Parcari. Curtea şolii. Chiştoace pe jos. Elevi care se
întorc acasă. Ghiozdane. Fiţe. Discuţii amicale. Fete, băieţi. O coală
de hârtie. Scris de mână. Raport. Despre.
Discuţie cu un superior. Legea din România. Poliţistul, om
al legii. Da, dar...nu e corect. Probleme de conştiinţă. Inculpatul e
tânăr. Arest, consum marijuana, viitor compromis, nedrept, în-
durare, legi vechi dar trebuie respectate, occident legi diferite, con-
sum, insuficient pentru arest, ce naiba. Sediu poliţie. Scaun. Poliţist
în scaun. Faţa în pumni. Linişte. Aşteptare. Sunet de taste. Secretară
la calculator. Ţac, ţac, ţac, pauză şi iar ţac, ţac. În continuare dilemă.
Luptă interioară.
Rugăminţi către colegi. Ajutor pentru întocmirea raportu-
lui. Secţie, străzi, maşini, apartament, baie, bucătărie, o bere rece, o
tocană pe aragaz. Discuţie cu o persoană din anturajul urmăritului.
El cola, poliţistul vodcă. Restaurant. Mirabela Dauer, cer fără soare,
pastă fără periuţă, exprimare deficitară în raport. Nevasta sesizează.
Atenţionare. Răspunsul poliţistului. Nu ştiam. Nedumerire. Cine se
ocupă de cuvinte în România? Academia. Serios? Iarăşi acelaşi “nu
ştiam”.
Convocare în biroul superiorului cel mai superior. Şefu.
Ton calm. De superior. Răbdător. Dicuţie în trei. Doi poliţişti şi un
superior cel mai superior. Poliţistul dilematic este mustrat. Întrebare
către el. De ce zici că nu vrei să-l arestezi. Răspuns vag, uşor
oligofrenic. Ambiguu. Corecţie. Dicţionar explicativ al limbii
române pe masă. Poliţist, deschide dicţionar. Citeşte. Află sensuri
multiple ale cuvintelor. Cuvinte pe care le-a folosit în vorbirea
directă. Încercare de justificare. Derută. Totul devine altceva. Capătă
un sens. Poliţistul, om al legii. Legea zice ceva. Poliţist, face ce zice
legea. Punct. Clar? Situaţie tensionată. Deşi tonul superiorului este
la fel de calm. Trei poliţişti. Doi inferiori pe scaune şi un superior,
cel mai superior, la birou. Dilema dispare. Poliţist eliberat de con-
fuzie, dacă nu definitiv măcar din conformism.
Tablă. Cretă. Poliţist desenează planul flagrantului delict.
Aşa, aşa, aşa şi aşa, noi pe aici, doi prin spate, loc de fumat, strada
cutare, încercuim, arestăm. Şi gata. Caz închis.
Final.
Generic.
Muzică.
 Regele Comediei, Martin Scorsese, Robert De Niro, 1982
Filmul lui Scorsese este despre şuturile-n cur pe care le primeşti in-
variabil de la viaţă, această viaţă pe deplin instituţionalizată. A, şi despre
farmecul discret, de plastic, pe care celebritatea îl conferă unora.
Ha, ha, ha...
Rupert Pupkin (Robert de Niro, la dracu’), acest Sfârlează-
Fofează în traducere mioritică, adesea confundat cu un dovleac (Pumpkin),
este regele comediei din capu’ lui. Şarmant dar netalentat, amuzant dar
numai involuntar, sărac dar demn, este genul de Aguirre (celebru conchis-
tador răpus de propria manie a perseverenţei) al suburbiilor, al cărui singur
atuu este credinţa oarbă şi nestrămutată în ceea ce numai el, dar numai el,
consideră a fi: talentul de comedian. Ratat, falit la vârsta la care ideea de a
debuta în ceva, orice, indiferent ce, alunecă în penibil şi derizoriu.
Ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha.
DeNiro e DeNiro, iar asta eclipsează tot filmul. Rolul mănuşă al
carierei sale, indiferent câţi ar fi de părere că de fapt Taxi Driver, sau mai
rău, Casino (film modest, pe alocuri chiar mediocru, vorba unui moderator
de emisiuni sportive care făcea aluzie la un meci de fotbal).
Şmecherul Scorsese, vulpe bătrână, induce senzaţia iniţial că de
aia nu au domnule loc oameni talentaţi în sistem, din cauza mamuţilor şi
maimuţoilor de tot felul. Parţial adevărat. Treptat, ca un râs care se
intensifică până ce se sparge într-un sughiţ încecăcios, ai parte de o mostră
de antitalent din partea sărmanului Rupert. Adică ajunge să dea o
reprezentaţie, un monolog de stand up comedy, care, straniu, devine excesiv
de amuzant tocmai prin lipsa comicului. Înţelegeţi, sau...
Rupert-ha-ha-ha-Pupkin.
Adică fiind alături de el tot filmul, te lipeşti de el, savuros ca o
savarină, credul ca o fată de pension, iar ambiţia lui devine şi cauza ta, la
naiba. Empatie la maxim. Ce mai contează că glumele sunt răsuflate, omu’
e a-ntâia, ce mai. De fapt, cred că sunt cele mai tari poante, vreodată. Nu?
Dar asta e magia profesorului Martin (a.k.a Scorsese) căci lucrurile nu stau
chiar aşa, nţ ! Monologul său e plin de replici grosolane inspirate din propria
biografie (oare?), genul de bancuri pe care le gustă doar birjarii şi camion-
agii căci până şi băieţii de la colţ de stradă s-au mai cizelat niţelus.
Rupert Pupkin, ha, ha, ha.
Dar ce face el, cum ajunge el pe scenă. Păi, ca în filmele ameri-
cane, cum altfel. Pentru că calicu’ ăla Jerry Langford (un fel de Mircea Badea
cu anvergură de Trandafir ) nu vrea în ruptul capului să îi dea o şansă şi să-
l invite în emisiune. Punct din care cariera lui Rupert Dovleac va exploda,
la tanelntul lui... “şi sunt bun, sunt al naibii de bun, nu aş mai fi aici dacă
nu aş fi dinamită” suna îmbârligătura lui către Jerry. Dar Jerry is a busy man,
ştiţi voi, genul, te-sunăm-noi şi chestii dintr’astea. Atunci ce face el, în dis-
perarea de a fi faimos. Îl răpeşte pe înfumuratul realizator de show-uri
comice, cu complicitatea unei fane nebune, evident cunoscută a lui Pupkin.
Spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti. Cum nu trece ziua
fără maestru pe sticlă, negocierea cu producătorii devine o bagatelă. În
schimbul eliberării maximei vedete – apariţie la în platou ca invitat special.
Simplu. Echitabil. Zis şi făcut.
Bine eu am sărit un pic, vroiam să scurtez ca să scriu mai puţin
(scrisu’ ăsta, pe lângă plăcere e şi bătaie de cap pentru unii). Omu’ încearcă
metodic, e răbdător, ca în parabola kaiană În faţa legii, dar când central-
ista de la Sediul-Central-al-Studiolui-de-Producţie-şi-de-Televiziune-sau-
cum-dracu’-so-fi-numind-chestia, te tot amână, te tot amână, că n-ai voie
să intrii, că n-ai voie să aştepţi acolo, că aia nu, aia nu, atunci parcă îţi trece
prin cap şi ceva extrem. Aşa, ca ultimatum. Şi când mai pui şi că tot ceea ce
dorea era o amărâtă de audienţă, să-i asculte Jerry în persoană caseta pe
care a înregistrat-o ca probă a harului său magnific, chiar că-ţi vine să-i
bagi în măsa. Nu altcineva şi în orice caz nu tipa aia care i-a dat caseta
înapoi după îndelungi tergiversări momoreţiene aruncându-i în faţă vorbe
de lemn, că eşti bun dar nu eşti căutat, bla bla bla, mai încearcă, mai introdu
o monedă. Tâc! Tâc! Tâc! Ghinion...
Dar Jerry n-are timp, saracu’, e ocupat să joace golf....
Hmm...Rupert Pupkin...Hm...... Andy Kaufman a avut şi un pic de şansă...
Tristul comedian, după aşa ispravă săvârşită, este evident băgat
la zdup, pentru o perioadă. Omul e încarcerat, dar imaginaţia zburdă în
continuare pe coclaurii aberaţiei: revenirea lui pe scenă - aşteptată îndelung
de fanii primei şi singurei sale reprezentaţii care nu mai prididesc în a mi
ţi-l ovaţiona ecstatic - se consumă doar în capul lui bântuit de fantoma unei
glorii eterne, indiferent de piedici.
Ha? ha? ha? Rupert Pupkin…?
ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha….etcetera.
 Gomorra, oraşul de la poalele vulcanului
Matteo Garrone își dezbracă protagoniștii de somptuoasa
falsitate vestimentară a imigranților italieni din filmele americane,
oferind în schimb o paradă infiorătoare de criminali pensați,
bronzați artificial și îmbrăcați cu un prost gust mul mai autentic,
mai plauzibil. Întrebat fiind de ce a ales ca scenă de început un
masacru, regizorul a răspuns nonșalant că a adăugat la scenariu
această secvență pentru atmosferă, deși poate dezorienta privitorii,
părând mai degrabă un ceva desprins dintr-un film science-fiction
(culorile țipătoare, solarul ce pare a fi mai repede o mașină a tim-
pului).
Două figuri răzbat din pleiada de personaje care se perindă
prin cadru de-a lungul filmului. Doi adolescenți care își unesc nepri-
ceperea și stângăciile cu un singur scop: acela de a le veni de hac
burtoșilor care le comandă. Marco și Ciro pun mâna pe un adevărat
arsenal, organizează un jaf după care se relaxează într-un club de
stripteasse cu două prostituate cu care nu știu să se comporte. Aici
filmul devine comedie, pentru a mai destinde parcă atmosfera
încărcată de violență gratuită. Doi puștani care se visează criminali
notorii, nefiind altceva decât niște mamifere naive care imită fără
prea multă grație scenele de violență din filme precum Scarface. Însă
nu ajung să ucidă, pentru că sunt lichidați. Tot ce fac este să tragă
focuri de armă în neștire, urlând ca apucații, în chiloți, pe marginea
unui lac. Sfârșesc pe o plajă, cu sângele șiroindu-le din căpătânile
lor inutile, care adăpostesc un creier imatur pentru acea lume a
șmecherilor inveterați. Un excavator se apropie zgomotos pentru a
scuti nisipul fin de povara hoiturilor unor neisprăviți.
Filmul este construit narativ din mai multe planuri, care
interferează uneori obositor și ilogic, decontextualizat parcă. Toto,
un copil maturizat forțat este aruncat în vortexul crimelor odioase
săvârșite în numele zeului Euro, ca mai apoi să contribuie la
asasinarea unei cunoștințe, drept rezultat al unei răfuieli din interi-
orul bandei. Inocent, firav, dar cu o dorință înspăimântătoare de a
răzbate într-un univers înecat de sânge, Toto reușește. Iar asta
înseamnă declinul unei lumi.
Garrone zugrăvește un spațiu guvernat de reguli simple,
dar greu de respectat. Reguli stabilite de burtoși epilați care se desfată
cu o muzică ieină, ce pare a le pune la îndoială ferocitatea.(sau o
evidenţiază?). Mafioții lui Garrone nu au tabieturi subtile, sunt doar
niște antieroi narcisiști, autentici prin comportament, vestimentație
și limbaj. E greu să vorbești despre film ca întreg, însă regizorul ital-
ian lasă impresia că este mai mult decît familiar cu lumea pe care o
descrie în imagini, în cadre. Este doar o frescă a unei realități crunte
cu care orașul Napoli, Italia, se confruntă și, fără îndoială că se va
mai confrunta cel puțin o eternitate.
Filmul se încheie cu informații care apar sunt formă de text,
pe fundal negru, privind activitatea Camorei, numărul crimelor, a
banilor obținuți din traficul de droguri, ceea ce relevă adevărata di-
mensiune a dezastrului provocat de facțiunea mafiotă. Deși italienii
au receptat filmul drept un documentar, măgulindu-l astfel pe Gar-
rone vădit încântat că și-a atins scopul, realitatea pare mult mai dură.
După vizionarea filmului, rămâi cu o stranie senzație a unor mafioți
mărunți, a căror unică placere este de a se răfui între ei pentru
supremație.
Matteo Garrone reușește să construiască o adaptare
decentă, având în vedere mijloacele de exprimare ușor limitate (cin-
ematografice), a romanului non-fiction al scriitorului italian Roberto
Saviano. Cât despre premiul obținut în cadrul Festivalului de la
Cannes, Grand Prix, acesta este doar al doilea ca importanță. Nu de
puține ori am auzit voci care îmi prezentau filmul drept marele
câștigător. În anul 2008, premiul Palm D’or avea să-i revină regizoru-
lui francez Laurent Cantet pentru filmul “În clasă.”
Gomorra este totuși un film asupra căruia planează o suspiciune.
Aceea că a fost laureat și/doar pentru a face mai cunoscută publicu-
lui larg cartea lui Saviano.
 “Când filmul s-a terminat, nu mi-a mai venit să mă
ridic din scaun: aş fi vrut să rămân acolo, pe Pandora, pen-
tru totdeauna, cu femeia mea albastră, cu coada mea
graţioasă, cu ornamentele şi tatuajele mele, să fiu transferat
definitiv în avatarul meu, dream-walker al nostalgiei...”

Mircea Cărtărescu - “Vis şi scamatorie”

Evenimentul Zilei, 15 ianuarie 2010
www.evz.ro

EU, AVATARUL
Mi-am trimis avatarul pe Planeta Mall. Acolo, eu-
adică el, el adică eu dar nu întocmai ci puțin schimbat
păstrând însă caracteristicile esențiale ale înfățișării și egoului
meu, s-a adică m-am ... În fine, convenția de acum încolo va
fi aceea de a scrie la persoana a treia, altfel am să mă încurc
și naiba o să-i mai dea de cap vreodată textului ăstuia.
Deci, mi-am trimis dublul la cinematograful în trei
dimensiuni pentru a-mi face un scurt briefing (atenţie
pleonasm, tot un fel de licenţă poetică…hm…) a ceea ce se
petrece acolo, mai puțin în sală ca spațiu în care se
depozitează privitorii și mai ales în bombasticul ecran sf,
care e ecranul în trei d.
Nu puteam, firește să mă duc în persoană pentru că
acolo e o atmosferă greu respirabilă pentru o ființă normală
(nu zic neapărat ca mine, ci ca majoritatea dintre noi). Așa
că mi-am trimis proiecția care reproducea fidel, în detaliu,
felul în care arată locuitorii planetei, cala’arii: blugi, pantofi
Marian Mexicanu, geacă cu puf la guler…etc - vestimentația
lor nu e constantă, dar așa s-a nimerit să fie atunci. Telefon-
calculator, ochelari de soare și semințe-n buzunare. Sau mă
rog, nachos. Depinde...
Și pentru că nu lucrez pentru Telenciclopedia sau
pentru Atlasul de Mitocănie Urbană – cred, dar nu sunt sigur
că așa-i zice - nu am să insist asupra băștinașilor. Nu facem
studii de antropologie aici..
Cum avatarul meu este o fire ușor entuziasmabilă
față de lucruri noi, a ajuns acolo cam pe la fără un sfert să
zicem, iar filmul începea pe la și 20. Deci a avut timp suficient
de o mică incursiune pedestră cu caracter explorator în
mica-marea lume a cal’arilor, Planeta Mall sau cum v-o veni
la gură să-i ziceți. E ușor redundant, îmi imaginez.
Aoleu, da, cum ce film? Ce film?!?..
…….Avatar domnule, …Avatar!
Dorian Dănilă
E ușor redundant, îmi imaginez. Deci
reiau, de această dată pe alt ton. Mi-am trimis
avatarul într-o expediție cinematografică, la fil-
mul Avatar care rula pe Planeta Mall.
Și acum impresii. Păi da, avatarului meu
i-a plăcut filmul, pentru că de, era și el o oaie
Dolly a cal’arilor. Deci nu avea cum altfel. Ba a
și rămas vădit impresionat, a și plâns la final
molipsinu-se de la o fetișcană înzorzonată,
îngropată în floricele de porumb, de alături.
Avatarul meu nu prea citește cărți așa că e foarte
posibil ca asta să fie cea mai impresionantă
poveste pe care a auzit-o vreodată (și pe care să
o și înțeleagă).
Pe scurt : niște oameni malefici cu aere
de conchistadori hipertehnologizați invadează
teritoriul neprihănit al unor creaturi albastre in-
ofensive, sensibile și conectate în permanență la
natură ca societatea civilizată la net. Un soldat
marin semiretardat trimis în misiune sub
înfățișarea unui na’avi (creaturile albastre așa se
cheamă ele) se îndrăgostește subit de o femeie
cu care face și dragoste sub copacul strămoșilor
sau așa ceva…. După ce se luptă astea două rase
între ele na’avi fiind conduși de creatura
umanoidă reformată împotriva propriei specii
pe care o trădează pentru o meduză
albastră cu buze reci, cu care și-o
trage…am mai zis asta…scuze…
cred că m-a marcat, apoi bla bla
bla bla bla el rămâne pe planetă pe
vecie trăind fericit până la adânci
bătrânețuri ….un fel de happy –
end corcit. Și toate astea în 3d.
www.cebineafost.blogspot.com

BLOG
&
SFERĂ
 !
!!
tic
ta
s
to
Ci
Fetiţa cu brichetă
Dulce fetiţă cu scurtă fustiţă.
Lucioase bulane în mega sandale.
Stridentă şuviţă în ochi, ca de fiţă
Şi buze cărnoase, aproape mortale.
Am întâlnit-o în supermarket, aşteptam re-
semnat la o coadă imensă. În ceafă m-a lovit cu vocea
ei interogativă. Total nepregătit: neras, iar hainele, de
stat prin casă. Cu părul vâlvoi, cu mucii-n freză, con-
strastam involuntar şi regretabil cu orice fiinţă
umană.
-Sunteţi fumător? mă întreabă.
-Nu-mi aduc aminte să nu fi fost… spun. Dar
tu eşti?
Ar fi trebuit să-i adresez întrebarea răspicat,
probabil că nici nu a înţeles. Eu mai mult mormăi
decât să scot vocale pe gură. Nici nu mi-a răspuns,
dar mi-a zâmbit. Apoi mi-a povestit ceva fermecător
despre pachetele de ţigări cu filtru plus, pachete albe
şi roz, ce frumos povestea. Am rămas captivat, mă
uitam la ea ca şi cum ar fi vorbit cu picioarele sau cu
subfusta. Ca să îi demontrez ca eram interesat, o în-
trerupeam din când în când, încercând fără succes să
fiu spiritual. Noua provocare Marlboro zice ea.
Ţineam morţiş să-i arăt ce fumător sunt eu,
aşa că mi-am cumpărat un pachet, am aprins trei
ţigări o dată şi am tras cu nesaţ. În aer desenam in-
imioare efemere din fum de cianură şi sulf. În jurul
meu plutea o moarte dureroasă şi lentă. Oamenii care
treceau cu plasele pline se opreau uluiţi, mă priveau
cu admiraţie. Unii aplaudau, alţii pur şi simplu erau
uluiţi. Eram un fumător plus, care fuma ţigări plus,
nu una ci trei, nu una după alta ci simultan, nu
oricum ci cuprins de emulaţie cancerigenă. Plămânii
dospeau de atâta fum, în gât îmi creşteau stalagmite
purulente şi totul era acum o ceaţă. Am fumat aşa un
pachet, apoi încă unul şi încă unul cu aceeaşi poă
morbidă de viaţă. Eram constant şi fericit. O impre-
sionam progresiv. Ochii meu se uscaseră din cauza
fumului pe care nu mă mai oboseam să-l alung, îmi
întra şi-n nări şi-n intenstine. După ultima ţigară din
ultimul pachet, ea mi-a intins ceremonios o
brighetă. Era premiul pe care-l meritam. La trei pa-
chete, o brichetă. La patru, un pachet gratuit, dar eu
vroiam bricheta. Mi-am pus-o pe deget în chip de
verighetă iar ea mi-a jurat exaltată veşnică fidelitate
şi iubire.
Cununia a avut loc în una din clădirile alea
translucide pe care scria mare, cu litere de-o şchiopă
numele companiei. Marlboro. Apoi m-am cocoţat pe
un munte de ţigări cu filtru plus şi i-am recitat o
declaraţie de dragoste „Te iubesc până când mă voi
putea lăsa de fumat”. Ce cuvinte măreţe, asistenţa ju-
bila, aplaudând, fluerând şi aprinzând ţigări iar
mireasa era emoţionată până la lacrimi. I-am croit o
rochie specială, din cea mai fină foiţă de ţigară, cu
dungi orizontale de gudron. Era cea mai frumoasă
ţigară din lume, cu care aveam să trăiesc veşnic.
Naşul de cununie ne-a oferit un buchet de
chiştoace care mirosea dumnezeiesc, şi-am plecat în
luna de miere, cu barca pe râul de cianură. De pe mal,
nuntaşii ne urau în cor “Cancer de piatră”, fluturând
mâini şi brichete. Femeile mai sensibile, cotropite de
emoţie, tuşeau şi-şi vomitau plămânii de emoţie. Ne-
am făcut o promisiune, dovadă a iubirii noastre,
acolo pe barcă, în timp ce pluteam spre moarte, că
atunci când nu vom mai avea ce fuma, ne vom fuma
unul pe altul şi vom pune scrumul într-o scrumieră
de lemn cu capac bătut în cuie. Aveam să trăim în
cancer veşnic pâna la infarct.
Aşa să ne ajute nicotina.
Dulce fetiţă cu scurtă fustiţă.
Lucioase bulane în mega sandale.
Stridentă şuviţă în ochi, ca de fiţă
Şi buze cărnoase, aproape mortale.
4
 !
r!!
ăto
ci g
nu
Oameni in păienjenişul de mediocritate şi
Si
de valori răsturnate
M-a amuzat un articol, mai mult m-a intris-
tat, m-a deprimat şi m-a facut să îmi doresc să mă
sinucid (dar este asta o solutie, nu!, este cel mult
esenţa filozofiei, aiurea!).
Autorul este un căpcaun securist subme-
diocru si plin de sine care are singurul merit de a fi o
gaură. Un anus care emite flatulaţii şi poluează tot ce
mişcă. E directorul unui ziar, fireşte de aici aerele de
mare scriitor, copie eşuată lamentabil a hiperval-
orosilor noştri scriitori emblemă , reprezentanţi ei
înşinşi ai unei literaturi minore într-o istorie care nu
se poate autocaracteriza ca fiind nici măcar decentă.
(îmbibată de atrocităţi de tot felul). Un oltean con-
secvent în a se elogia pe sine permanent prin reduc-
erea celorlalţi, ca o curvă ştirbă printe hipopotami
care-şi reclamă agitatându-se, dreptul de a fi
considerată o femeie atrăgătoare. Un strigoi care
bântuie, căci vremea lui s-a scurs de la Revoluţie sau
Panica Unui Idiot În Mulţime Şi De Aici Dezastrul,
cum s-ar mai putea numi aceasta.
Adică cum domnule, fă-mă să înţeleg, cum
de s-a sinucis un om cu o viaţă perfectă. Cu vilă, cu
soţ, cu faimă… cu moţ? E o întrebare cel puţin
hamletiană pentru un oltean crescut prin ogoare, cu
secera-n mână care mai apoi, din adulaţie, a pictat-o
pe acel steag roşu cu mâna lui de brazdă aridă. Din-
colo de forţa de abstractizare pe care o au cam toţi
netoţii, nu poţi generaliza din lipsa de profunzime.
S-a mai sinucis unul şi nu pentru a putea vinde mai
multe Compact Discuri cu poza sa inscripţionată
cum ar face un manelist însetat de glorie post
mortem.
S-a sinucis un om. Şi dacă ne compunem ple-
doaria pe jumătate din citate, ei bine, eu n-am să citez
dar am să amintesc ca sinuciderea e cel mai puternic
semnal al anomiei sociale, cum spunea un celebru,
adică altfel spus, omul nu s-a sinucis ca urmare
exclusivă a prorpriei sale individualităţi, ci din cauză
că societatea, monstru tentacular tenebros, l-a
împins să o facă. Adică s-a sinucis. Ce? Am pus –o
eu? Şi mai era, remarc, sau nu mă pot abţine să re-
marc - stimaţi tovarăşi libidinoşi, obsedaţi sexual şi
septuagenar-comunişti - fumoasă, ce mai!, cu vilă....
toate virtuţile pământului. O, şi ce pretext frumos să
mai dăm nişte citate şi să filozofăm aiurea ca şi cum
acum descoperim frumuseţea aristotelică a dialec-
ticii.
Sinuciderea este un spectacol....dar un spec-
tacol în care eşti un interpret solitar, fără spectatori
sau mai bine zis cu acei spectatori-cauză din umbră,
care nu se văd dar există. Crimă şi pedeapsă, cauză
şi efect, viaţă-moarte, frumos-urât, scriitor ratat-om.
Ca-nţările... acele ţări cu oameni, nu şoareci (sau oa-
meni şi şoareci?) oricum, “ ce e iadul, că n-o fi mai
rău ca p’aici.“ Şi aşa măi... fată dragă, intrigi
conştiinţa oltenească şi o faci să se vomite în fraze,
sub formă de opinie... opinar, oppinion, a opina...
avem şi noi un cuvânt pentru asta, păi să n-avem şi
dreptul de a o face ?!
1
Scrisoare cu destinatar...
... fără intenţia de a o expedia
De ce n-ai înţeles nimic din sinuciderea
unui om? De ce ar trebui să înţelegi şi mai ales de
ce trebuie să strigi că nu ai înţeles.
Tu n-ai înţeles nimic pentru că ai mituit
moartea să te mai lase, obişnuit să poţi aranja orice
şi cu oricine, la mica înţelegere. Cu Moartea e sim-
plu, probabil un telefon la miezul nopţii, în care-
ţi bălmăjeai motivele ieine pentru care trebuie să
mai trăieşti, ca un doctor Faustus deposedat de ţel,
pentru că tu doreşti nemurirea doar ca să duci mai
departe, la infinit, stindardul abjecţiei umane. Să
scriem despre prăşit şi despre progres, în teze şi
antiteze şi să-l cităm pe Marin Preda atunci când
elogiem mai ştiu eu ce speculant agricol. Ridică-l
în slăvi şi scrie în continuare, dacă nu ai cititori ei
se pot cumpăra sau îi poţi constrânge să te placă.
De ce să vrei să mori, când dincolo nu poţi lua
pârghiile cu tine. Vorbeşti de progres in termeni
distructivi doar pentru că nu înţelegi nimic dintr-
o tastatură, mâinile tale ştiu doar să dea palme.
Dacă la un moment dat ajungi să mânuieşti un pix
în loc de seceră, nu înseamnă că eşti vreun Preda.
Nu te văd alergând în lanurile de grâu pe
care nu are cine să le mai secere căci ţi-ai croit
drum în viaţă călcând oameni în picioare, în loc
de spice. Îi legi în baloţi de servilism, grupuri-
grupuri, din care te hrăneşti cu lăcomie, precum
muşcă un ţăran dintr-o pâine caldă, după o zi
toridă în care a muncit câmpul. Meschin, răpus de
propriile limite ştiai prea bine care-ţi este unica
şansă. Clădeşte-ţi propriul imperiu în miniatură şi
impune singura lege pe care o înţelegi: legea pum-
nului, a agresivităţii verbale. Pârjoleşte redacţia
înainte să inviţi pe cineva, e singura metodă să te
aperi, priveşte-l apoi cum moare, puţin câte puţin,
de foame şi sete. Eşti victorios, iar tipul ăsta de glo-
rie e legitimă, îţi spui, e a sfinţilor domnitori din
istoriei Moldovei. Nu-ţi vrea nimeni locul, şi ni-
meni nu are nevoie de tine, căci şi atunci când
oferi, dai senzaţia că rupi ceva din tine. Prin tine
supravieţuieşte ceea ce a fost înabuşit de mult, în
mod ridicol, prin sânge şi ruşine, pentru că ţi-ai
rupt singur paginile din manualul de istorie, toate
acele pagini ale trecutului, înainte de anul naşterii
tale. Alternativa, versatilitatea şi schimbarea îţi par
pură decadenţă iar mediocritatea bolovănoasă este
trofeul sub a cărui greutate devi strâmb.
Fiţuica gazetărească pe care o sufoci, îţi
seamănă. Învelişul color, prima pagină şi ultima,
iar interiorul trist, de un alb negru derizoriu. În
aparenţă vinzi lumii un ziar color, aşa cum la
suprafaţă dai sentaţia înşelătoare că eşti un animal
social. Dar fiinţa ta este precum ca un anunţ mor-
tuar, scrjelit pe hârtie cu rămăşiţele cenuşii
răposatului.
Dacă tu reprezinţi libertatea în acest oraş
sufocat de lipsa oamenilor, dacă tu eşti “Cuvântul
Libertăţii”, atunci înseamnă că eşti unul din
proorocii anomiei sociale, vestitorul declinului. A
ireversibilului regres.
5
 Dragă jurnalule, astăzi.
.........................................................
Orice exprimare mai alambicată decât codul lui Sinistraţii de la sate. Desuet........Sinistraţii de la oraş......Pen-
Morse, inutilă. tru că apa vine de sus. Ce dacă eşti la etajul patru......... Apa
...... se scurge prin tavanul meu, ca în filmele de Kusturica......şi
.. ajunge pe parchet unde stă....formând bălţi. Ochiuri de apă.
......... De unde voi pescui gândacii care vin la siestă.....căci e cald
Universitatea din Craiova este un hambar. Din cauza aspec- şi pentru ei, dar pentru oameni.......imaginează-ţi.
tului, din cauza vitelor. Totuşi ea există. .............. ........
...........Contrar oricărui tip de normalitate. ................. Plăteşte credit morţii. Dacă n-ai te execută silit.....înainte de
.. termen. Ca pe „fată dragă”…………
.............. ………
... Aşa şi? ……………….Nu toţi cei ce mor încap în televi-
............................................. zor...........................
Aştept. .............
... ................................
........... ...
Nimic nu vine. Să scrijelim pereţii cu pixul.....să ne aşternem
..... gândurile......ce ne animă.........care sunt ..........aşa o sa fie mai
........ curaţi.....se vor menţine pururea.........şi nici de zugravi nu
Alege ceva de pe lista asta şi după 2 ani vei fi expert în ceva. vom mai avea nevoie......stricto senso.....
..................(prorpiul tău ceva, ales de tine.....hazard...zadar....) ..
.... ............că de zugravi ai năravului şi societăţii
............... ......
.. ......................
În Craiova există mai puţine ziare decât puncte cardinale..... ...................
....................................................................... . .....
..........Să ne călcăm în picioare la porţile redacţiei căci muar- Dacă îşi mai sparg mulţi capul.....lovindu-se......sau
tea vine odată cu ploaia. Oamenii dispar fără să se afle şi căzând.......pe asfalt......atunci nu vom mai respira din
asta nu poate fi tolerat. Măcar să ştim ce nu putem împiedica atmosferă.....aer......căci îi va lua locul.....vidul din ţestele
vreodată. Ne mai alinăm starea de bine, ne mai lor....cu păr. Afară e vopsit părul........ înauntru..........nu
.........................dăm cu capul.......de ceva.... ştiu......leopardul?...............Nu, nu.......
de pereţi................până ce, printr-o banală fisură a craniului ........
se va scurge tot ce am ştiut vreodată şi vom rămâne cu o ...............
hârtie în mâini.....ale căror degete.....pământ sub unghii..... ..
................... scriem şi noi aici, cum putem, căci nu ne impozitează ni-
.... meni ..........precum în lumea reală..........poate doar
Ţigările s-au scumpit. Fumează-ţi cărţile din bibliotecă. conştiinţa (conştiinţa, dragostea
Sunt mai ieine. Măcar să scoată fum.... dacă nu scot nimic mea!).......câteodată............dar e totuşi mai raţională
din tine.......Măcar...... ..........rezonabilă şi constructivă..........................
.......... ........................................
Apa e scumpă. Tot ce e natural costă. Dar nici plasticul nu ..........
e gratis. ............
Banii sunt cei mai scumpi.....totuşi......
.. Hai totuşi.....către......
............
. ......................(sfârşit sau final)
3
AYAHUASCA:
de Pablo Amargo

Viziuni
Prima viziune: Prepararea
Fiecare copac, fiecare plantă are un spirit. Oamenii vor spune că o plantă nu
poate gândi. Eu le spun că plantele sunt vii şi conştiente. O plantă nu poate vorbi, dar
în fiecare există un spirit conştient, care vede totul, adică sufletul plantei, esenţa ei, ceea
ce îi dă viaţă. Canalele prin care planta îşi trage apa din pământ reprezintă venele spir-
itului.

Aici putem vedea jungla Ucayali cu arborii săi virgini,
tufişuri, simple plante sau plante tămăduitoare şi cătină. O casă
aborigenă, cu acoperişul din frunze de shebon şi proptele în formă
de furculiţă din lemn de incira, podele din ponas şi un hamac în
mijloc. Putem observa un oarecare Vegatalista care trăieşte la mar-
ginea unui râu şi care s-a dedicat obţinerii cunoaşterii prin inter-
mediul ayahuascăi de mulţi ani. Începe prin a tăia liana de
ayahuasca dintr-un copac de capirona. Pentru asta, acest vegetalista
trebuie să urmeze o disciplină precisă. Nu şi-a mai văzut soţia de
trei zile. Deasemenea nu a avut niciun soi de contact cu persoane
decadente sau cu temperament maladiv. Nu a mâncat nici sărat,
dulce sau amar. Nici nu s-a îmbătat. Este curat, potrivit cerinţelor
acestui ritual. Se trezeşte dis de dimineaţă şi pleacă pentru a
procura o funie sau o liană de ayahuasca. Pleacă fumând o ţigară
şi ea cu el o rezervă de tutun. La poalele plantei de ayahuasca aşează
tutunul, chibriturile şi ceva frunze uscate de bananier pentru a
înfăşura tutunul adus în chip de ofrandă. Apoi rosteşte “Bătrînului
Părinte” (spiritul plantei ayahuasca): “Iată, aici am aşternut tutunul
pentru tine, chibriturile şi frunzele de bananier pentru a putea
fuma. Îţi cer, ţie, Bătrând Părinte, să îmi îngăduieşti a lua din
planta-ţi pentru tratament, nu pentru a cauza un rău cuiva ci pen-
tru a vindeca oameni bolnavi ”. Apoi, Vegetalistul observă pasărea
chicua, care întotdeauna zboară în preajma acestei plante.O putem
vedea în depărtare, în colţul din stânga al tabloului şi deasemenea
în alt copac, aproape de cel de capirona, în dreapta. Dacă această
pasăre ciripeşte chis chis, atunci este de bun augur să iei liana. Dar
dacă aceasta ciripeşte chicua, atunci e semn că nu trebuie luată.
Astfel, Vegetalistul va trebui să o lase pentru o altă zi pentru că
poate fi în primejdie, duşmanul îl poate ataca, poate fi ucis, sau
orice altceva îngrozitor se poate întâmpla. Dacă mesajul păsării este
chis chis chicua înseamnă că pentru început lucrurile vor decurge
bine, dar după aceea vor degenera. Probabil nu va fi în stare să vin-
dece persona bolnavă după cum îşi doreşte. După ce obţine
ayahuasca, Vegetalistul o va tăia în bucăţi, o va rula şi o va duce
acasă. Acolo o va tăia în bucăţi şi mai mici, apoi le va zdrobi şi
fierbe. După ce le va fierbe timp de trei sau patru ceasuri va turna
zeama fierturii în vase, separat. Va continua să zdrobească, să
amestece şi să pună şi alte bucăţi la fiert. Şi tot aşa. Va avea întot-
deauna trei sau patru recipiente pline ochi cu sucul plantei de
ayahuasca. Apoi va adauga ayahuasca proaspătă. Vegetalistul
adaugă şi chacruna pe care a luat-o în dimineaţa premergătoare,
când a ţinut post. Mai întâi pune ayahuasca în oală, fredonează
fluierând, un cântec puternic, icaro, şi suflă deasupra oalei. Apoi
adaugă frunzele chacruna, cu partea uscată de razele soarelui în jos
partea poroasă la suprafaţă. Apoi adaugă un alt strat de ayahuasca
deasupra.
Prima viziune: Prepararea
continuare....
Apoi, peste două mâini de frunze de chacruna toarnă
apă, umplând astfel oală.
Pentru ca leacul să aibă efect, oala trebuie să fie din lut,
ci nu aluminiu sau alt material. Vegetalistul adaugă o mâna de
tutun pentru a fierbe amestecul sau alte ingrediente pe care le va
folosi eventual pentru a crea leacul din ayahuasca. Poate adăuga
două frunze de toe sau motelo huasca, sau poate încerca cu chi-
curo dimpreună cu shilinto şi puka-lupuna sau clovahuasca. Dar
nu este întodeauna bine să amesteci atâtea plante. E bine ca de
fiecare dată să faci fiertura cu chacruna şi, cel mult, dacă doreşte,
poate adăuga o plantă, dar în acelaşi timp. Vegetalistul se află într-
un loc solitar, nici un altul nu poate arunca o privire peste oala
cu fiertură, care nu trebuie văzută de nimeni în afara sa. Din acest
motiv, Vegetalistul trebuie să aleagă un sat mic sau un loc izolat
unde nimeni nu va sosi şi unde nimeni nu va vorbi cu acesta. Nu
o are alături pe soţia sa, nu are nici măcar un ajutor, nu are pe ni-
meni cu sine. Asta pentru că acest leac se poate dovedi un blestem
dacă nu este preparat întocmai după rânduiala ştiută. Nu poate
genera efectele curative pentru că spiritele sau mamele plantelor
nu vin în ajutorul celui care prepară licoarea. Nu este îndeajuns
să găteşti liana. Cel care o face trebuie să aibă un contact spiritual
cu cel pe care doreşte să-l vindece prin intermediul ei, pentru a-
i conferi putere suferindului. Felul de a fi a celor doi implicaţi în
acest ritual de vindecare trebuie să aibă un mod asemenător de a
fi, pentru că, potrivit credinţei, oamenii sunt în permanenţă
influenţaţi de către fiinţe supranaturale. Deşi acestea nu pot fi
văzute, ele există într-adevăr. Ele sunt cele care au luat sub
protecţia lor aceste plante. Ele le conservă, au grijă de plante. De
aceea, cei care nu respectă ritualul preparării băuturii din
ayahuasca (riatual care poartă numele de ciencia vegetalista,
cunoscut în trecutul îndepărtat drept aiquimia pah’stica – adică
alchimia plantelor) nu le sunt permise viziunile transcendentale.
Nu poţi deveni un bun Vegetalista decât ţinând cură sau postind
ani de zile, doar apoi vei deveni unul are ştiinţa unui muraya,
sumi sau banco, cele mai înalte trei ranguri ale cunoaşterii în
medicina tradiţională vegetalistă de pe Amazon.
În imagine putem vedea un Vegetalista şi câinele său, ca
o întrupare a păzitorului a cărui menire este să ţină la depărtare
oameni sau alte animale. Dar câinele însuşi are o viziune. Poate
vedea, în mod mistic, că un duşman se apropie şi îl poate răni pe
stăpânul său. Chair dacă Vegetalistul îşi pune arkanele (arkanas)
în chip de sistem defensiv, el nu are o sensibilitate îndeajuns de
dezvoltată pentru a simţi duşmanul de la distanţă. Câinele în
schimb, da, pentru că el poate vedea şi simţi mai multe lucruri,
mai multe spirite în moduri diferite. Câinele are şi ceva magic şi
spiritual. Pentru acest motiv, Vegetalistul trebuie să fie întot-
deauna în tovărăşia câinelui său.
 Epilog

Din neputinţa de a obţine şi alţi colaboratori în afara distinsului şi

scumpului nostru prieten Dinuţ Ion Elvis şi a controversatului Dorian Dănilă,
a căror contribuţie rămâne una aproape insignifiantă, cu toate aprecierile şi
mulţumirile de rigoare, toate celelalte articole îi aparţin editorului , cel ce aşterne
acum, aici, aceste cuvinte care constituie un soi de notă explicativă întru a jus-
tifica sărăcăcioasa componenţă (numeric, vorbin, fireşte) a echipei Criticonului
Gracian. Mă văd nevoit să subliniez că numai imposibiliatea unei colabărori
mai ample cu importante voci ale scrisulu românesc face ca majoritatea textelor
să fie semnate de acelaşi pseudonim, nicidecum un anume imbold de megalo-
manie aşa cum, pe deplin îndreptăţit, pot gândi şi aprecia mulţi cititori. Acestea
fiind lămurite, primiţi călduroasele mele salutări şi urări de bine.

Cu simpatie şi fără de cusur consideraţie,

Absinthe Drinker

Concept grafic, tehnoredactare : Abisnthe Drinker

Adresa redacţiei :www.absinther3@gmail.com
Partener: www.cebineafost.blogspot.com