Sunteți pe pagina 1din 9

Imbogăţirea lexicului românesc actual prin procedee interne

Lexicul se deosebeşte de gramatică, între altele, prin marea sa capacitate


de schimbare: în orice epocă din istoria unei limbi sunt cuvinte care dispar sau
care se întâlnesc tot mai rar, întrebuinţarea lor restrângându-se, eventual, la
domenii speciale sau la anumite regiuni; totodată se produce fenomenul invers:
apar, de obicei în număr mai mare, cuvinte noi – împrumuturi din alte limbi sau
creaţii interne, formate din elementele de care dispune limba respectivă şi care
sunt destinate să îmbrace conceptele noi, pe care viaţa unui popor, în multiplele
ei forme, le creează şi le impune comunicării.
Formarea de cuvinte noi – derivate sau compuse – reprezintă un fenomen
constant în cursul istoriei unei limbi. Particularităţile care caracterizează sub
acest aspect o anumită epocă, deosebind-o de altele, privesc intensitatea
procesului şi preferinţa pentru anumite procedee, pentru anumite elemente de
derivare sau compunere.
Bogăţia şi diversitatea formaţiilor sufixale apărute în presa
postdecembristă confirmă faptul că, în ciuda creşterii spectaculoase a numărului
compuselor, româna îşi păstrează caracterul de limbă derivată de tip sufixal,
ceea ce o apropie – sub aspect structural – de franceza contemporană.
Derivarea cu afixe se caracterizează prin menţinerea pe primul loc – ca
importanţă cantitativă şi calitativă – a sufixării şi printr-o sporire marcată a
derivatelor cu prefixe. In ambele situaţii, cele mai productive afixe sunt cele
neologice, cu etimologie multiplă.
Sufixarea rămâne, în continuare, pe primul loc între procedeele interne,
deşi acest fapt fusese contestat in anii `60 chiar de autoarea DCR5, care
semnala tendinţa de trecere de la tipul structural derivativ la unul nou, în care
predomina compunerea.

Transpunând în domeniul formarii cuvintelor o distincţie propusă de Sextil


Puşcariu, ne putem referi – sub aspectul motivaţiei – la derivate „necesare” si
derivate „de lux”. DCR2 ilustrează printr-un număr impresionant de derivate,
ambele categorii, confirmând tendinţele constatate de noi în presa
postdecembristă.
In domeniul sufixării, derivatele „necesare” reprezintă cuvinte cu funcţie
denominativă şi sens denotativ, având rolul de a „umple” un „gol” lexical sau de a
propune un termen mai adecvat (prin monosemantism sau brevilocvenţă).
Majoritatea derivatelor denotative se realizează cu ajutorul unor sufixe
neologice:
Sufixele substantivale sunt astăzi, ca şi în trecut, cele mai numeroase,
cele mai diverse ( sub aspect semantic şi stilistic) şi cele mai productive.
Sufixele pentru nume de agent se caracterizează prin multiple valori
semantice şi stilistice.
Sufixul neologic de origine greacă - IST a pătruns în română la începutul
secolului al XIX- lea prin intermediul unor împrumuturi din franceză şi italiană, iar
ulterior şi din alte limbi (germană, rusă, spaniolă, engleză).
Alături de corelativul său – ISM, - IST este, probabil, cel mai productiv
sufix neologic din perioada interbelică şi până astăzi.
Derivatele în – IST sunt, de regulă, substantive, dar pot fi şi adjective;
unele funcţionează cu dublă valoare: evazionisit [fiscal], opoziţionist, tupeist,
pedeserist.
Marea lui productivitate se explică prin capacitatea de a se ataşa mai
multor parţi de vorbire:
Substantive comune simple (valutist, A.22.03.1999, p. 16) sau compuse
(ping-pongist, A.16.01.1996, p.10), inclusiv prin abreviere ( pedeserist,

cederist, A, 13.03.1998, p.1); nume proprii ( ciorbist „susţinător al ex-


premierului Victor Ciorbea, A, 8.06.1998, p.1; trabantist „ posesor de automobil
Trabant”, TVR1, 13.06.1993; lăzărist elev la Liceul „Gh. Lazăr”, A, 15.06.1999,
p.13);
Adjective: vocalist „interpret vocal” (D, 23.12.1994,p.6); fiscalist „ lucrător
al fiscului”.
Numerale: [ poet ] optzecist, nouăzecist („ Curierul Românesc”, 2/1996
p.7);
Adverbe: angrosist (cf. DN3. p.68).
Sub aspectul etimologic, bazele sunt, de regulă, neologisme latino-
romanice, dar şi împrumuturi foarte recente din engleză ( hobbyst, R.Act,
24.08.1998; lobbyst, A.28.10.1995, p.3), rusă ( pedeserist, DCR2, p.175).
Majoritatea derivatelor recente în- IST exprimă sensuri denotative. Sunt ,
astfel, desemnate urmatoarele categorii de pleonasme („ agenţi”, în sens larg):
-cel care are o anumită profesie, specialitate sau ocupaţie: [medic]
infecţionist (RL, 7.11.1996, p.8); penalist ( A, 1.07.1999, p.8); civilist [ în domeniul
dreptului]; ştirist [la radio] ( A, 5.07.1999, p.4); internist „ utilizator al reţelei
Internet” ( A, 18.02.1998,p.12), calculatorist ( PTV,14/1999,p.22).
-cel care işi practică meseria într-un anumit loc: tonetist (A, 3.09.1997,
p.3), tarabist, garajist, traseistă („ prostituată de pe şoseaua de centură”) ( A,
7.04.199,p. 1).
-cel care face parte dintr-o organizaţie culturală, politică, etc.: vetrist [<
Vatra Românească>] ( A, 22.07.1996, p.4); pedeserist, cederist, yogist
(A.23.05.1999, p. 8).
-cel care are anumite convingeri, atitudini, comportamente:
fundamentalist, deviaţionist ( A, 27.05. 1998, p.1); satanist (A, 9.05.1997,
p.3), opoziţionist, tranziţionist, trekist „fan al filmului Star Trek” [ EM,
5/1995, p.15).
Valorile semantice peiorative sau nuanţele ironice ale derivatelor în- IST
( semnalate de Iorgu Iordan în „Limba română actuală. O gramatică a
„greşelilor”, p.180-184 apar cu pregnanţă în cazul celor care denumesc persoane
cu un comportament reprobabil: „mitingist” ( „O nouă profesie: mitingistul” – RM,
237/1994,p. 12); „ simpozionist” ( „ simpozioniştii de week-end adunaţi în fosta
sală ARLUS”, A,8.06.1998,p.1); „zvonist” („Zvoniştii îl aşează deja pe banca
steliştilor pe Emeride Ienei”, A, 29.08.1998,p.9).
Alte sufixe substantivale frecvent întâlnite în presa actuală sunt cele în: -
ITATE, - IADA, - RE.
Sufixul neologic, cu etimologie multiplă – ITATE formează în limbajul
literar actual substantive de la baze adjectivale: criminalitate, fiscalitate,
infecţiozitate, mobilitate, aplicabilitate, excentricitate, precaritate, seropozitivitate,
tardivitate, utilitate.
Dintre formaţiile sufixale în – itate, neînregistrate în dicţionare ( DN3,
DCR2, MDTA) dar atestate în presa postdecembristă, semnalăm:
aproximativitate ( TVR1, 2.12.1990); dezirabilitate ( ANT 1, 10.07.1999);
emoţionalitate ( „Azi”, 263/ 1990, p.1); radicalitate ( EZ, 20.01.1997,p.1);
scabrozitate ( A, 22.09.1998,p.11); sistemicitate ( „22”, 39/1990, p. 3).
Sufisul neologic cult –IADĂ, foarte productiv în presa postdecembristă, a
fost, probabil, detaşat din împrumuturi ( ca olimpiada, spartachiadă, robinsonadă)
sau nume proprii de epopei ( Iliada, Ţiganiada). El se regăseşte şi în creaţii
româneşti mai vechi cu sens exclusiv denotativ precum cruciadă sau derivate
care denumec competiţii sportive ( balcaniadă, ceferiadă, dinamoviadă,
universiadă).

După aceste modele au fost creaţi în presa actuală numeroşi termeni:


cuponiadă, caminiadă, dosariadă, mineriadă, lideriadă, metalurgiadă, feseniadă,
clintoniadă, Remeşiadă etc..
Sufixul substantival – RE formează abstracte verbale. Numărul foarte
mare al substantivelor derivate cu sufixul- re care circulă în presa actuală se
explică prin preferinţa jurnaliştilor pentru expresia nominală cu caracter abstract.
Sufixul se ataşează, de regulă, la infinitivl unor verbe în- iza împrumutate:
monotorizare, accesibilizare, ambasadorizare, dolarizare, austerizare,
desţânţărizare, clientelizare, masterizare, demonetizare, butonare, obstaculare,
parolare, carantinare.
Sufixele adjectivale cel mai des întâlnite sunt: - bil ( antalogabil, circulabil,
jucabil, schiabil); - al ( impresarial, epicentral, timbral); - istic ( estradistic).
Cele verbale sunt în: - iza ( acutiza, aluniza, căminiza, croniciza,
esenţializa, secretiza).
Dintre sufixele vechi româneşti, se creează derivate cu caracter denotativ
in – ar, -ita, -a, -i, -giu.
Sufixul vechi si popular –AR se ataşează unor teme substantivale
aparţinând, de preferintţă, fondului lexical uzual ( sacoşar „ pesoană implicată în
micul trafic de frontieră”, A, 13.07.1998, p.10); dughenar, talciocar, celui familiar (
bişniţar, A, 7.07.1998,p.3; chichiţar, A, 19.03.1998,p.1) sau argotic ( şmenar, A,
2.08.1997,p.12; şpăgar, A, 17.03.1999,p.16).
Majoritatea derivatelor substantivale in –ar din presa actuală prezintă
sensuri conotate negativ, sau, cel puţin, ironic: hoitar ( „Foamea de case
generează profesii noi: Hoitarii de la ICRAL”,A, 28.10.1995, p.1), tejghetar („Tot
ce spune acest tejghetar politic îţi trezeşte o nesfârşită nostalgie după Corneliu
Coposu” A, 2.09.1997, p.1); fursecar ( „Cu alte cuvinte, staţi liniştiţi
la locurile voastre, privind la fursecarii politici vorbind despre Reformă la
seminariile stropite cu şampanie[...]”, A, 4.12.1998,p.1).
Sufixul vechi şi popular –GIU şi-a redus mult productivitatea în limba
română actuală, iar toate derivatele din presa actuală, realizate cu sufixul în
discuţie au conotaţii peiorative: bursangiu, culturagiu, „pseudooameni de cultură”,
gargaragiu, maidanagiu.
Sufixele diminutivale ( -AŞ, -EL, -ICĂ, -IŞOR, -IŢĂ, -ULEŢ, -UŢ) ce aparţin
fondului vechi şi popular, dau naştere în presa actuală la numeroase derivate,
reprezentând creaţii ad-hoc, cu sens dominant depreciativ: buticuţ, blugişori,
bluziţe, cadouaşe, slujbuliţă, partiduleţul, căsuţa, vilişoara, directoraşi, etc..
Alte exemple formate cu sufixe vechi: cuptorar, chioşcar, drumar,
barmăniţă, dulgheriţă, primăriţă, xeroxa, falimenta, hingheri`, pisici`.
Derivatele „ de lux” sunt creaţii cu caracter expresiv. Majoritatea au
caracter ironic sau glumeţ, fiind formate cu ajutorul unor sufixe vechi, populare:
-ar, şi –tor, moştenite din latină (boschetar, dughenar, gărar, scăunar, tţepuitor);
-ac din slava veche (răspandac, zvonac); –ui din maghiară (şmenui, ţepui); -giu
din turcă (bancagiu, tarabagiu).
Sub aspect stilistic, efectul de surpriză asupra receptorului este mai
puternic în situaţiile când derivatul realizează un contrast între un sufix neologic
şi un cuvânt – bază vechi şi popular (dughenizare, maidanez, sufletist, tupeist,
urechist) sau invers (aplaudac, buticar, clovnesc, coşmăresc, panicos).
De asemenea, trebuie menţionat numărul relativ însemnat de derivate
sufixale având ca bază antroponime şi, mai rar, toponime. Cele mai numeroase
sunt adjectivele derivate de la nume de persoană cu sufixele – ian (barbian,
brebanian, caragian, cărtărescian, dinescian), -esc (choplinesc); -ist
(gorbacionist); verbe formate cu sufixul – iza(re) de la antroponime şi

toponime (barbiza, bulgarizare, cotrocenizare, iugoslavizare); substantive


in –ism (bucureştenism, ceauşism, dejism, stalinism).
Prefixarea a înregistrat în ultimile decenii o creştere constantă, mai
evidentă în stilul tehnico-ştiinţific şi în cel publicistic.
Deşi cele mai productive sunt prefixele neologice, cu caracter cult şi
etimologie multilplă, DCR2 înregistrează şi un număr (relativ redus) de cuvinte
derivate cu prefixe vechi, de origine latină sau slavă.
Se poate menţiona, în acest sens, prefixele de origine latina în-/îm-, care
dau naştere unor cuvinte ca: încifra, format ca antonim al verbului a descifra,
destul de vechi şi de răspândit (cf. După ce a citit o carte el consultă un cronicar
literar în „ Scânteia” 1970 nr. 8389 p.4/5), îmborcana, împoma, înnaveta şi
prefixul de origine slavă veche, ne-, foarte activ în formarea antonimelor unor
adjective: neaşteptat, nedorit, nefiresc, nemeritoriu, nediseminare, neetanşitate,
neprotejat, neşifonabilitate.
Un caz interesant prin mulţimea derivatelor, dar şi prin fenomenul
cunoscut sub numele „ dublete etimologice”, este reprezentat prin prefixul vechi
cu valoare negativă de(s)- /de(z)-, moştenit din latină şi consolidat prin
împrumuturi de origine franceză, din care româna a detaşat prefixul neologic
de- . Derivatele (verbale, substantivale, adjectivale) exprimă contrariul cuvântului
– bază sau anularea acţiunii verbului (dezaburire, dezalergizare,
desfia, dezideologizare, dezideologizat, decomunicare, dedughenizare,
destabiliza, detensiona).
Intre prefixele neologice „ la modă” în stilul publicistic ( mai ales după
1989) predomină cele negative. “Ponderea însemnată a acestora a fost pusă în
legatură cu conţinutul contestatar şi negator al presei româneşti
postdecembriste”( Irina Preda, Imbogaţirea lexico-semantică a limbii române
actuale (cu privire la perioada postdecembristă),(I) in LR, XLI,1992, nr.9,p.487-
488).
Cele mai numeroase derivate substantivale şi adjectivale cu sens negativ
conţin prefixele anti- (antiacademic, antiartistic, antibraconaj, anticancer,
anticarie, anticomunism, antijoc, antireclamaţie), la care se adaugă contra-
(contramanifest,); i(n)- (inasortabil); non- (nonautor, noncarte, nonom).
O productivitate remarcabilă se observă, în cazul prefixelor neologice care
exprimă ideea de superlativ, dănd naştere unor derivate marcate stilistic. Din
această categorie, frecvent întâlmită în presă şi în limbajul reclamelor, DCR2
înregistrează derivate cu prefixele: super- (superaccesorizat, superautomobil,
supercalculator, supercupă, superfinisare, supergreu, supergrâu, supersatelit,
supertren); supra- (supraalbire, supracongelat,suprapoluat, suprarapid); hiper-
(hiperdezvoltat, hipersensibilizat).
Un număr mare de derivate prefixate formate pe teren românesc exprimă
sensuri temporale cu ajutorul prefixelor latino-romanice: ante- (antecalculaţie,
anteprogramat); pre- ( prealabil, preambalare, precomanda, precompetiţional,
preconsultare, preoraşenesc, presesiune, prespălat); post- (postcomunist,
postcurativ, postdecembrist, postelectoral, postgaranţie, posttotalitar).
Alte prefixe neologice productive sunt co- (colider, copatron, coregizor,
coscenarist) şi iterativul re- (reactualiza, realegere, recalifica, refolosibil,
revopsire).
Limba româna este într-o continuă evoluţie, iar abaterile reprezintă una
dintre modalităţile de schimbare a limbii. Dar, deşi în foarte multe cazuri
modificările de limbă, iînnoirile lingvistice nu sunt decât foste abateri
generalizate, nu se poate pune semnul identităţii între abatere şi modificare a
limbii (evoluţie lingvistică), din cel puţin două motive:
1. nu orice greşeală se impune;
2. nu întotdeauna o modificare lingvistică are la origine o greşeală.
La fel ca şi în alte perioade limba română este marcată de dinamică si
chiar dacă uneori ea are manifestări nedorite, ea nu poate fi oprită.
Bibliografie

Avram Mioara, Noutăţi reale şi noutăţi aparente în vocabularul românesc actual,


în Limbă şi Literatură, vol.I, 1998;
Avram Mioara,Vocabularul actual al limbii române actuale, în LLR,1997, vol.3;
Hristea, Theodor, Ortogrfia şi ortoepia neologismelor româneşti (cu specială
referire la împrumuturile recente) , în LL, 1995, vol.2;