Sunteți pe pagina 1din 18

CAPITOLUL I: ASPECTELE GENERALE LEGATE DE PSIHOLOGIA

PERSONALITĂȚII

1. INTRUDUCERE ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

Hogan (1998) afirmă că psihologia personalității se preocupă de analiza naturii ”naturii umane”.
Acest subiect este în opinia autorului de o importanță practică, morală și politică deosebită –
virtula, toată politica publică este prezisă de asumpțiile despre natura umană – iar psihologia
personalității este singura disciplină empirică care abordează problema naturii umane explicit.
Hogan (1998) adoptă o abordare de tip ”istorie a ideilor” pentru a defini conținutul psihologiei
personalității. Aceasta abordare se referă la o analiză de conținut în care se încearcă identificarea
temelor esențiale de la baza acestui subiect. Adoptând această perspectivă autorul propune în
1976 cinci idei- cheie care formează substanța personalității. Acestea sunt:

a) Motivația. Fiecare teorie a personalității include unele asumpții despre motivația umană.
Termenii motivaționali sunt conceptele explicative distincte în psihologia personalității;
psihologii folosesc trăsăturile pentru a prezice acțiunile oamenilor și utilizează concepte
motivaționale pentru a le explica.

b) Inconștientul. Orice teorie competentă a personalității face trimiteri la felul în care


ideile, emoțiile și impulsurile de care nu suntem conțtienți influențează comportamentul
nostru și despre felul în care devin acestea inconștiente.

c) Sinele. Orice teorie a personalității conține o definiție a sinelui și încearcă să explice felul
în care acesta se dezvoltă și influențează comportamentul nostru. Imaginile despre sine
pot avea fie proprietăți motivaționale fie reglatorii si pot fi conștiente sau inconștiente.

d) Dezvoltarea. Fiecare teorie a personalității ar trebui să conțină idei despre felul in care
personalitatea se dezvoltă și se schimbă în timp. Deși majoritatea discuțiilor se axează pe
dezvoltarea intrapsihică, este adecvat să fie descris și felul în care tinerii devin integrați în
societatea mai largă, proces numit socializare sau dezvoltare morală.
e) Maturitatea. Fiecare teorie a personalității conține un model, o viziune sau o definiție a
maturității – idei despre sănătatea mentală și despre cum se poate destructura.

Nici o teorie a personalității nu acoperă chiar toate aceste domenii. De exemplu, Freud a
ignorat conceptul de imagine de sine. Cu toate acestea Hogan (1998) consideră că acestea sunt
ideile-rădăcină ale psihologiei personalității care permit psihologilor să realizeze trei determinări
importante atunci când iau în considerare o teorie a personalității. În primul rând aceste idei
permit distincția între ceea ce este și ceea ce nu este psihologia personalității. Acele teorii care se
bazează pe principiile învățării și care localizează cauzele acțiunii umane în ”situații” nu sunt,
prin definiție, teorii ale personaliății; sunt de fapt versiuni ale psihologiei sociale behavioriste. În
al doilea rând, putem evalua adevarea unei teorii observând gradul în care aceasta acoperă cele
cinci teme.

2. DEFINIREA PERSONALITĂȚII

De-a lungul anilor, au fost propuse diferite definiții ale personalității. Multe dintre acestea se
referă la un sistem mental – o colecție de aspecte psihologice ce includ motivația, emoțiile și
gândurile. Definițiile variază în ceea ce privește identitatea acestor componentă dar majoritatea
ajung la concluzia că personalitatea implică un patern al sistemelor mentale.

Definițiile personalității subliniază diferite aspecte în funcție de orientarea teoretică a


propunătorilor. Pentru unii psihologi, esența definiției este felul în care persoanele răspund sau
reacționează la oamenii sau situațiile întâlnite. Pentru alții este importantă compenenta organică,
biofizică, ereditară a personalității. Alții accentuează paternurile de oragnizare ale personalității
care dau consistență și stabilitate comportamentului. Există și clinicienii care subliniază
importanța adaptării la mediu. Nu în ultimul rând există psihologi care concept personalitatea ca
fiind expresia unicității individului.

Conform lui Furnham și Heaven (1999) majoritatea definițiilor dispun de câteva teme specifice:
• Diferențele individuale – oamenii sunt unici dar pot fi descriși și categorizați de-a lungul
unor dimensiuni fundamentale variate sai în categorii specifice;
• Dimensiunile personalității sunt dispoziții comportamentale în sensul că ele corelează cu
determinarea și motivația pentru a influența comportamentul social;

• Dimensiunile personalității sunt relative stabile în timp și se manifestă consistent și coerent


de-a lungul situațiilor sociale variate;

• Personalitatea unei persoane poate, și trebuie, să fie descompusă în părțile sale specifice și
fundamentale și, în același timp combinate într-un sistem organizat pentru a întelege
funcționarea sa.

Exemple de definiții:
”Personalitatea este suprema realizare a idiosincraziei înnăscute a ființei umane. Este un act
de curaj înalt în fața vieții, este afirmarea absolută a tot ceea ce constituie individual, este cea
mai de success adaptare la condiția universal a existenței cuplată cu cea mai mare libertate de
auto-determinare posibilă” (Jung, 1934)

"Personalitatea este organizarea mentală întreagă a ființei umane în fiecare stadiu de


dezvoltare. Ea cuprinde fiecare fază a caracterului uman: intelectul, temperamental, aptitudinile,
moralitatea și fiecare atitudine care s-a construit de-a lungul vieții individuale” (Warren &
Carmichael, 1930, p. 333)
”Personalitatea este insăși esența ființei umane” (Hall & Lindzey, 1957, p. 9)
”Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului,
temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane, această organizare determină adaptarea
sa unică la mediu.” (Eysenck, 1953, cf. Zlate 2006).
”Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice
care determină gândirea și comportamentul lui characteristic” (Allport, 1981).
”Personalitatea nu este o entitate substanțială existentă ce poate fi studiată, ci un contruct
complex ce trebuie dezvoltat și definit de observator” (Smith & Vetter, 1982, p.5).
Liury (1990) consider că personalitatea poate fi definită în sens restrâns (personalitatea
descrie doar aspecte afective și sociale, adică temperamental și caracterul, oamenii comportându-
se relative stabil în situații sociale) dar și în sens larg (personalitatea se referă la ansamblul
tuturor caracteristicilor individului, începând de la cele senzorio-motorii, cognitive, aptitudini și
interese, aspecte emotive până la valorile care depend de societate). În această accepțiune,
personalitatea apare ca un compozit de factori genetici, cultural-situaționali, de învățare,
schimbări personale, mecanisme inconștiente, procese cognitive și trăsături (Hergenhahn și
Olson, 1999 cf. Bonchiș și al. 2006).
Atkinson și al. (2002) defineau personalitatea ca un patern distinctiv și caracteristic al
gândirii, afectivității și comportamentului care definește stilul personal al unui individ si
influențează interacțiunea acestuia cu mediul. Din acest punct de vedere autorii consideră ca
psihologia personalității încearcă:

a) Să descrie și să explice diferențele interindividuale – felul în care indivizii se deosebesc


între ei;

b) Să sintetizeze, într-o viziune integratoare asupra personalității, numeroasele procese care


pot influența interacțiunile individului cu mediul – interacțiuni biologice, de dezvoltare,
învățare, gândire, afectivitate, motivație și interacțiune socială.

O definiție contemporană a personalității este oferită de Carver și Scheier (2000, p.5):


”Personalitatea este o organizare dinamică, în interiorul persoanei, a sistemelor psihofizice care
creează paternurile caracteristice de comportament, gânduri și sentimente ale unei persoane”
(Carver & Scheier, 2000, p.5).

• Organizarea dinamică sugerează reajustări continue, adaptarea la experiență, upgradare


continuă iar menținerea personalității nu se oprește aici. Personalitatea presupune o
procesualitate și o organizare, nu o juxtapunere de piese diferite.

• În interiorul persoanei sugerează înmagazinarea internă a paternurilor, idee ce susține


asumpția că personalitatea influențează comportamentele, etc.

• Sisteme psihofizice sugerează ideea ca fizicul (somaticul) este implicat in ceea ce suntem.
Personalitatea este un concept psihologic ale cărui baze sunt fiziologice.

• Paternuri caracteristice implică ideea consistenței/continuității ce identifică în mod unic


un individ.

• Comportament, gânduri si sentimente indică faptul că personalitatea include o plajă largă


de experiențe/manifestări, că personalitatea se dezvăluie în modalități multiple.
Carver și Scheier (2000) sugerează ca termenul de personalitate dezvăluie un sens al
consistenței, o cauzalitate interioară și distinctivitate personală.

” Personalitatea este setul stabil de tendințe și caracteristici care determină acele aspecte
commune și diferențiatoare din comportamentul psihologic al oamenilor (ganduri, semtimente,
acțiuni) care au continuitate în timp și care nu pot fi ușor înțelese ca rezultat singular al
presiunilor sociale și biologice ale momentului (Maddi, 1989). "Personalitatea se referă la
paternul individual de procese psihologice ce iau naștere din motivațiile, sentimentele, gândurile
și alte arii majore ale funcționării psihologice. Personalitatea este exprimată prin influențele sale
asupra corpului, în viața mentală conștientă și prin comportamentul social al individului”
(Mayer, 2005).

3. MODALITĂȚI DE ABORDARE ALE PERSONALITĂȚII - Nomotetic


versus idiografic

Crețu (2005) formulează întrebarea fundamentală cu care psihologia personalitaății s-a


confruntat de-a lungul anilor: ”Scopurile cercetării trebuie să vizeze descoperirea paternurilor
generale, a legităților de funcționare care, virtual, s-ar aplica oricărui individ sau trebuie să
vizeze analiza extensivă a personalității fiecarui individ, separat, pentru a-l înțelege în expresia
unicitatii sale functionale?”. Se stie deja ca in functie de raspunsul ales, demersurile teoretico-
metodologice au fost fie cel nomotetic, fie cel idiografic. Acelasi autor realizeaza o detaliere a
acestor doua tipuri de abordari ale personalitatii din perspectivele catorva teoreticieni de marca.

Astfel, in psihologia personalitatii, termenii de idiografic si nomotetic au fost introdusi de


Gordon Allport (1937) care i-a definit din punct de vedere teoretic si metodologic. Unii
cercetatori au incercat sa conceapa strategii metodologice cat mai sensibile la manifestarile
distinctive si centrale ale fiecarei persoane. Acestia considerau ca orice demers de intelegere a
personalitatii individuale trebuie sa se intemeieze doar pe experientele particulare ale persoanei
respective. Aceasta orientare a fost numita idiografica (de la grecescul idios = propriu,
persoana). Alti cercetatori au apreciat ca unicitatea personalitatii poate fi inteleasa doar ca produs
al unor legitati bio-fizico-psihologice. Acestia plecau de la asumptia ca desi, personalitatea este
unica sub aspectul organizarii sale interne, structurile generate prin organizarea functionala sunt
de fapt produse ale unor procese generale pentru toti indivizii. Aceasta abordare a fost numita
nomotetica ( de la grecescul nomos=lege, norma) si se centreaza pe identificarea legilor ce stau
la baza personalitatii tuturor indiviziilor.

Un alt autor identificat de Cretu (2005) care a realizat o distictie similara de abordare a
personalitatii apartine lui Cattell (1944). Acesta considera ca masuratorile personalitatii pot fi
ipsative si normative. Masuratorile ipsative (dein latina ipse=sine, cu referire la sine) se aplica
individului ca entitate izolata, atunci cand pentru aspectul sau trasatura studiata cercetatorul nu
dispune de un etalon extern de raportare, sau atunci cand raportarea externa in sine este
considerata nerelevanta (Hogan, 2003 apud. Cretu, 2005). Astfel, scorul obtinut de o persoana la
o anumita trasatura de personalitate dobandeste semnificatie si poate fi interpretata psihologic
doar prin raportare la o alta trasatura de personalitate (de exemplu, o persoana se evidentiaza mai
mult prin agreabilitate si mai putin prin constiinciozitate – pentru ca scorul la agreabilitate este
mai mare decat cel al constiinciozitatii). In acelasi timp, masuratorile normative apeleaza la un
element extern de raportare sau la un etalon construit in baza unor norme de grup (de exemplu, o
persoana este mai agreabila decat o alta pentru ca a obtinut un scor mai mare la Agreabilitate
decat cea din urma). Cretu (2005) concluzioneaza ca atunci cand interesul cercetatorului se
plaseaza la nivelul interpersonal, nu la cel intrapersonal, scorul unei persoane la o trasatura are o
semnificatie mai buna decat in functie de pozitia pe care o ocupa la nivelul etalonului. Pe de alta
parte, nevoia de raportare a persoanei la un referent extern tine de natura sociala a constructiei
personalitatii.

Conform Cretu (2005) o delimitare similara a fost realizata de Mischel (1973) care a
introdus distictia intre abordarea centrata pe persoana si abordarea centrata pe variabila.
Astfel abordarea idiografica este de fapt centrata pe persoana in timp ce abordarea nomotetice
este focalizata pe variabila. Scopul abordarilor centrate pe variabila este de a investiga si intelege
aspecte particulare ale persoanei (variabile) si nu persoana ca intreg. Abordarea centrata pe
variabila considera ca astfel poate obtine o imagine globala a personalitatii celor investigati:
”Individul unic este punctul simplu de intersectie a unui numar de variabile cantitative”
(Eysenck, 1952 apud. Cretu, 2005). Abordare centrata pe persoana considera ca o astfel de
perspectiva nu poate ajunge la complexitatea si unicitatea individuala. De aceea sustinatorii
acestui punct de vedere considera ca numai focalizarea pe aspectele unice ale persoanei poate
surprinde aspectele care o diferentiaza de celelalte persoane si astfel o trasnforma intr-o
personalitate distinctiv conturata.

Cretu (2005) expune si punctul de vedere al lui Bem (1983) care face disticntii clare intre
cele patru abordari si astfel elimina confuziile ce pot aparea. Astfel, abordare nomotetica
presupune un set comun de descriptori dispozitionali (trasaturi) ce poate fi utilizat pentru a
descrie toate personalitatile iar diferentele individuale sunt doar pozitionari diferite de-a lungul
acestor dimensiuni. Abordarea idiografica considera ca fiecare individ trebuie evaluat utilizand
un set strict specific de trasaturi-descriptor. Abordarea centrata pe variabile analizeaza pozitia
relativa a indivizilor de-a lungul acestor variabile, in timp ce abordarea centrata pe persoana se
preocupa de modul specific si distinctiv de configurare a variabilelor in persoana.

Zlate (2000) sintetizeaza principalele caracteristici ale abordarii nomotetice si ale celei
idiografice. Astfel, psihologia nomotetica se caracterizeaza prin:

a) Cauta explicatiile cauzale ale fenomenelor psihice si sociale, folosindu-se in acest scop
de un limbaj analitic bazat pe operationalizarea variabilelor si conceptelor, pe utilizarea
modelelor stricte cauza-efect;

b) Urmareste cuantificarea proceselor mintale si comportamentale;

c) Propozitiile cauzale formulate pe baza studiului subiectilor alesi la intamplare sunt


generalizate apoi asupra populatiei neinvestigate;

d) Foloseste in larga masura experimentul de laborator

e) Recurge la materialul cules prin metode idiografice numai pentru scopuri ilustrative,
deoarece aceste date sunt nesistematice, bazate pe bunul-simt si mai ales cantitative;

f) Legile descoperite sunt deductive si probabiliste, oferind explicatii functionale ale


fenomenelor

Psihologia idiografica se bazeaza pe metode si presupuneri opuse:

a) Manifesta un interes profund si sustinut fata de studiul si analiza unui singur caz pe o
perioada mai indelungata de timp, deci pentru studiile de tip longitudinal, deoarece numai
in felul acessta este posibil sa fie evaluate ”curentele singulare” in toata complexitatea
lor;

b) Exploreaza specificatiile individuale, pe de o parte, pentru ca fiecare individ este


presupus a fi unic, pe de alta parte, deoarece tocmai diferentele individuale sunt
considerate ”determinantii” primari ai comportamentului;

c) Favorizeaza in cercetare unele metode relativ nestructurate, deschise, proiective si


interpretative (analiza documentelor personale, a biografiilor, cercetarea naturalista etc),
acestea permitand subiectului sa se exprime in propria sa limba, sa fixeze intelesurile care
tin de lumea vietii sale personale, sa constientizeze experientele parcurse.

Cele doua abordari diferentiaza intr-o maniera fundamentala diversele teorii asupra personalitatii
si metodele ei de evaluare:

a) abordarea nomotetica studiaza ceea ce indivizii au in comun si permite identificarea


trasaturilor sau tipurilor de personalitate contribuind la elaborarea unei structuri ipotetice a
personalitatii
Acestei abordari i se reproseaza o perspectiva elementarita, atomista, incapabila sa explice
complexitatea conduitei umane.

b) abordarea idiografica analizeaza individul in globalitatea sa, tinand cont de toate


componentele care intra in interactiune si permite accesul la procesele, inaccesibile
observatiei, care stau la baza comportamentelor observate si masurate cu ajutorul tehnicilor
“obiective” ale psihometriei
Acetsei abordari i se reproseaza lipsa rigorii si faptul ca ofera o imagine mai degraba
impresionista asupra personalitatii.

Quick (1997 apud. Furnham si Heaven, 1999) a incercat să clasifice diferențele dintre
cele două abordări.

Dimensiunea idiografică-nomotetică a cercetării științifice


Paradigma de cercetare
Nomotetică Idiografică
Definiția lumii Determinată Nedeterminată
Ipoteza lumii Mecanism Contextualism
Procesele centrale Analiza Sinteza
Integrarea Dispersia
Reducționism Holism
Metoda Experimentul Istoria
Metafora Mașina Evenimentul istoric
Interacținule Cauza—efect Reciproc—tranzacțional
Caracteristica cunoașterii Positivist—pragmatic Hermeneutic—spiritual
Tratarea faptelor Exclusiv Inclusiv
Puncte forte Intindere Adâncime
Precizie Bogăție
Replicabilitate Unicitate
Predicție Comprehensivitate
Puncte slabe Lipsa bogăției Lipsa preciziei

Lupta sau dezacordul între abordarea nomotetică și cea idiografică este frecvent considerată lupta
dintre psihologii ”duri” și cei ”sensibili”. Cercetătorii idiogtafici tind să fie sensibili și consideră
că personalitatea este ”mai mult decât” o simplă descriere. Aceștia se confruntă adesea cu ceea
ce ei consideră analiza reducționistă și mecanicistă a intregii persoane de către școala nomotetică
(Valentine, 1992 apud. Furnham, Heaven, 1999). În central acestei discuții este intrebarea dacă
știința individului este posibilă. Neurocercetătorii prezintă de multe ori studii de caz individuale
a celor care au suferit trauma extreme. Cu toate acestea Valentine (1992 apud. Furnham, Heaven,
1999) considera: ” rezultatele acestor studii sunt din punct de vedere științific neinterpretabile
dacă nu exista o există o bază adecvată de comparație (fie în forma performanțelor anterioare
traumei ale pacientului, care sunt de obicei indisponibile, fie în forma scorurilor unei populații
normale la testele standardizate). Luate izolat, este dificil să se determine dacă rezultatele unui
caz singular se datorează șansei, și dacă acestea sunt generalizabile. Aceste date sunt insificiente
pentru a stabili legi generale”.

Cercetătorii idiografici accentuează unicitatea indivizilor și faptul că proprietățile calitative


ale indivizilor nu pot fi subiectul cunatificării și că acea combinație unică de trăsături, abilități,
nevoi, etc., sunt cele importante. Cercetătorii nomotetici răspund prin a sublinia idea că dacă nu
ar exista comunalități între indivizi, atunci cercetarea idiografică ar fi lipsită de sens. Aceștia
consideră că toate aspectele comportamentului uman – chiar și valorile, dispozițiile sau aspectele
capricioase – pot fi măsurate adecvat. Ei argumentează idea că, de fapt, metoda empirică este cea
mai bună modalitate de a examina structure complexe. Dacă există o structură sistematică la toți
oamenii atunci metoda cantitativă este cea mai bună modalitate de a o investiga.

Cercetătorii nomotetici consideră că metodele cu adevărat idiografice nu pot fi științifice și


că de fapt numai măsurătorile nomotetice se aplică cazurilor individuale. Psihologii care au
favorizat abordarea nomotetică și care au dominat psihologia trăsăturilor în ultimii 30 de ani, nu
resping ideea că omul este unic. Cu toate acestea, autorii percep unicitatea ca fiind reflectarea
combinației unice de niveluri ale dimensiunilor de trăsături, ăn timp ce dimensiunile însele sunt
la fel pentru toată lumea. După cum afirma Eysenck: ” Pentru omul de știință unicitatea
individului este pur și simplu punctual de intersecție a unui număr de variabile cantitative”
(Eysenck, 1952 apud. Furnham și Heaven, 1999).

Cloninger (1996) enumera 3 obiectii majore frecvente privind valoarea stiintifica a studiului
clinic al indivizilor:

• Nu permite predictii. Studiile indivizilor separati rezida in faptul ca ele unt incapabile sa
produca predictii care sa poata fi testate cu ajutorul unor observatii obiective. De ex., in
studiile de caz psihanalitice, analistul face interpretari, dar acestea nu sunt testate intr-o
maniera sistematica.
• Lipsa obiectivitatii. Majoritatea clinicienilor afirma ca studiul de caz este fundamentat pe o
intersubiectivitate la care psihologul si subiectul contribuie fiecare cu partea sa in cadrul unei
situatii unice si inanalizabile. “Studiul de caz nu poate fi nici obiect, nici intrument al unei
cercetari verificabile” (M. Reuchlin, 1992)
• Nu permite generalizari. Generalizarea, in baza unui numar mic de observatii, la nivelul
intregii populatii, implica riscul unor erori foarte mari.
Daca acceptam aceste critici, ajungem in situatia paradoxala de a studia personalitatea
pierzand individul printre mediile grupurilor cercetate. Astfel putem ajunge la adevaruri general-
valabile, uneori atat de generale, incat nu mai au nimic in comun cu viata oamenilor concreti pe
care peram sa-i intelegem si ajutam (Cloninger, 1996).
Referindu-se la disputa nomoteti-idiografic, clinic (calitativ)-experimental (cantitativ),
Cloninger (1996) evidentiaza urmatoarele resurse ale studiului indivizilor separati:
• Intelegerea personalitatilor exceptionale sau plasate in medii exceptionale.
• Ofera ocazia modificarii unor teorii. Aplicarea unei teorii la un individ anume permite nu
numai intelegerea lui, ci si clarificarea teoriei insasi. Particularitatile vietii acestui individ pot
antrena modificari teoretice.
• Plasarea individului in contextul sau. Mediul social influenteaza profund indivizii,
furnizeaza stimularile, reactiile care modeleaza comportamentul si ofera cadrul de referinta
necesar descoperirii sensului experientelor oamenilor.
• Permite evidentierea complexitatii personalitatii. Abordarile nomotetice, experimentale, care
reduc personalitatea la una sau mai multe variabile – abordarile idiografice, clinice, au ca
functie intrinseca aceea de a evidentia complexitatea persoanei. Numarul mare de
caracteristici pe care le are in vedere clinicianul il conduc pe acesta la un nivel superior al
descrierii si intelegerii mecanismelor profunde ale comportamentului uman.
• Intelegerea schimbarii si dezvoltarii personalitatii. In contrast cu cercetarea traditionala care
nu oberva indivizii, cel mai adesea, decat intr-o singura situatie, abordarea biografica
introduce factorul timp care clarifica procesul scimbarii si dezvoltarii peronalitatii umane.
• Accentul pus pe procesele care se desfasoara in interiorul personalitatii.
Cloninger (1996) considera ca intregul caracterul stiintific al metodelor experimentale este
minat de imposibilitatea studierii persoanei, in complexitatea ei, in situatie; studierea
fragmentara a persoanei, izolarea artificiala a unor variabile si imosibilitatea de a ajunge la o
imagine comprehensiva a persoanei prin combinarea unor scoruri sunt doar cateva aspecte care
trebuie avute in vedere in disputa clinic-experimental.
Lamiell (1981 cf. Zlate, 2000) argumentează faptul că teoriile personalității sunt mai degrabă
ineficiente în a descrie personalitatea individului. El a propus abordarea idiotetică care
utilizează metodele idiografice pentru descrierea personalității și principiile nomotetice pentru
studierea personalității.
4. TEORII EXPLICITE ALE PERSONALITATII

La nivel stiintific, teoria reprezinta ansamblul elementelor cognitive si reprezentarea relatiilor


dintre aceste elemente, modul de organizare a informatiilor cu privire la modul de functionare a
personalitatii. Teoriile stiintifice abordeaza personalitatea in maniera riguroasa bazandu-se pe
metode si tehnici care impun “rigoarea experimentala” in studiul personalitatii (Dumitru, 2001).
“Putem considera fiecare teorie in termenii diferitelor caracteristici cum ar fi ipotezele,
cercetarea si aplicabilitatea” (Eysenck 1991, apud. Furnham si Heaven 1999). O teorie buna a
personalitatii trebuie sa includa o afirmare clara a datelor pe care incearca sa le explice; utilizarea
unor concepte clare, bine-definite si utile care sunt suficient de discriminatoare pentru a oferi o
descriere adecvata. Pe de alta parte, e nevoie de o examinare a calitatii, cantitatii si coerentei
cercetarilor experimentale realizate pentru teoria respectiva. Testarea teoriilor este de o relevanta
majora pentru dezvoltarea psihologiei personalitatii ca stiinta.

Furnham si Heaven (1999) considerau ca scopul psihologiei personalitatii este de a intelege


(a descrie si explica) individualitatea. Felul in care teoreticienii definesc personalitatea variaza in
functie de tipul de comportament considerat a fi relevant pentru studiul fiintei umane si
constructele folosite pentru a descrie si conceptualiza acel comportament. Teoriile pot fi evaluate
dupa numeroase criterii.

De exemplu, Hall si al. (1985 cf. Furnham si Heaven 1999) a selectat 9 dimensiuni de
diferentiere ale teoriilor explicite:

1. Daca comportamentul uman este controlat de procese constiente sau de procese


inconstiente

2. Daca ceea ce este cel mai important este procesul invatarii (cum poate fi modificat
comportamentul) sau rezultatele (structura)

3. Daca comportamentul uman este determinat in mod esential de factori genetici sau de
factori de mediu

4. Daca cheia intelegerii comportamentului curent al unei persoane se afla in trecut


(copilarie) sau in prezent (trecutul imediat)

5. Daca oamenii pot fi mai bine intelesi in termenii unui intreg orgaic sau analitic, in
termenii unor unitati mai mici, discrete de comportament

6. Daca comportamentul este conceput ca un produs al persoanei (interior) sau al


situatiei si mediului extern
7. Daca comportamentul persoanei este considerat a fi orientat spre scop sau poate fi
explicat doar in termenii evenimentelor anterioare

8. Daca comportamentul este determinat de cateva motive (innascute) interioare sau de


motivatii dobandite

9. Daca studiaza normalitatea prin raportare la anormalitate sau daca normalitatea este
cantitativ si calitativ diferita

Ewen (1993, cf. Furnham si Heaven 1999) incearca sa clasifice multi teoreticieni clasici
ai personalitatii in functie de un set de dimensiuni, pe care le considera in mod particular
relevante:

• Natura de baza a fiintelor umane – masura in care natura umana este ereditar maligna sau
benigna. Freud se pozitioneaza la polul malign, prin accentul pus pe implusurile innascute
incestuos si destructiv, in timp ce Rogers este un autor tipic pentru perspectiva optimista.
• Reducerea impulsurilor (drive reduction) — masura in care toate motivatiile pot fi explicate
in termenii reducerii instinctelor (satisfacerea lor). Freud si Cattell credeau ca baza intregii
motivatii umane este reducerea impulsurilor. Maslow si Allport considerau ca notiuni
precum mentinerea si cresterea unei tensiuni placute trebuie incluse.
• Dinamica naturii umane – masura in care toate comportamentele sunt determinate de cauze
anterioare (cauzalitate), sau in termenii scopului si obiectivelor pe care oamenii si le stabilesc
pentru ei insisi (teleologie). Freud si Skinner se localizeaza pe pozitia cauzalitatii, in timp ce
Allport si Kelly, pe cea teleologica.
• Importanta motivelor inconstiente – masura in care cunoasterea sinelui adevarat este dificil
de obtinut. Pentru toti freudienii, importanta inconstientului poate si supraestimata, in timp
ce pentru toti behavioristii, cum ar fi Skinner si Bandura, acest lucru este mai putin
important.
• Masura in care conceptele structurale si conflictele intr-psihice sunt importante. Freud si
Cattell credeau ca ambele sunt importante, in timp ce Bandura si Adler le considerau pe
ambele neimportante.
• Importanta anxietatii si mecanismelor de aparare. In aceasta privinta, unii freudieni (Freud,
Horney si Sullivan) se afla la polul extrem (inalt), in timp ce altii (Adler) se situeaza la polul
opus.
• Dezvoltarea personalitatii – importanta evenimentelor din copilarie. Freud le considera
foarte importante iar Allport, teoreticianul trasaturilor, foarte putin.
Asemeni oricarei teorii stiintifice si teoriile personalitatii trebuie evaluate dupa anumite criterii
precum (Hjelle and Ziegler, 1981, cf. Furnham si Heaven 1999):

• verificabilitatea – o teorie este cu atat mai valoroasa cu cat conceptele folosite au fost
verificate in investigatii independente. O teorie este buna daca se verifica in cat mai
multe si mai diverse cazuri si daca aceste verificari determina modificarea teoriei, atunci
cand este necesar

• valoarea euristica – masura in care o teorie stimuleaza cercetarea, aceasta din urma
conferindu-I un support empiric sufficient de relevant

• consitenta interna – coerenta si caracterul necontradictoriu al sustinerilor sale

• economicitatea – numarul de concepte explicative pe care le propune. Cu cat o teorie


utilizeaza mai putine concepte pentru a explica o gama larga de fapte cu atat ea este mai
buna.

• comprehensivitatea – se refera la numarul si diversitatea fenomenelor explicate. O teorie


este cu atat mai comprehensive cu cat explica mai multe aspecte ale comportamentului
favorizand exactitatea si precizia explicatiilor.

• semnificatia functionala – masura in care teoria ii ajuta pe oameni sa inteleaga


comportamentele cotidiene sis a se cunoasca pe ei insisi sip e altii.

In functie de aceste sase criterii, teoriile personalitatii sunt evaluate diferit (Hjelle, A.L., Ziegler,
J.D., apud. Dumitru, 2001):

Criterii de Scazuta Moderata Ridicata


evaluare a teoriilor
personalitatii

Verificabilitatea Freud, Maslow, Murray, Kelly Skinner, Bandura,


Adler, Erikson, Rogers
Allport

Valoarea euristica Erikson, Allport, Adler, Murray Freud, Skinner,


Kelly, Maslow Bandura, Rogers

Consistenta Freud, Allport Adler, Maslow,


interna Murray, Rogers,
Bandura, Kelly,
Skinner, Erikson

Intelegerea Bandura, Maslow, Freud, Adler


comportamentului Erikson, Rogers,
Murray, Allport,
Skinner, Kelly

Semnificatia Murray, Allport, Adler, Erikson, Freud, Rogers,


functionala Kelly Bandura Maslow, Skinner

In acord cu unii autori (Hjelle, Ziegler, 1981, apud. Dumitru, 2001) se considera ca una
dintre cauzele fundamentale ale multitudinii de teorii si conceptii privind personalitatea rezida in
prezumtiile de baza asupra naturii umane. Aceste prezumtii reprezinta descrieri ale personalitatii
situate pe un continuum bipolar in care se pozitioneaza orice teorie a personalitatii si care
cuprind urmatoarele aspecte:

Libertate – determinism: comportamentul persoanei este expresia libertatii de gandire si actiune a


acestuia sau este cauzat de actiunea unor factori externi, neexistand astfel, libertatea de
manifestare a individului?

Rationalitate – irationalitate: omul actioneaza rational sau faptele sale sunt determinate si
directionate de forte irationale?

Holism – elementarism: comportamentul uman este expresia manifestarilor personalitatii ca


intreg sau a unor elemente (aspecte, laturi) particulare, independente de mediu?
Factori constitutionali – factori de mediu: ce rol au factorii ereditari si respective, factorii de
mediu in explicarea naturii umane si a comportamentului unei persoane?

Schimbare – uniformitate: in ce masura personalitatea se schimba, se restructureaza pe parcursul


existentei sale sau se complace intr-un conservatorism, se manifesta conformist si chiar
obedient?

Subiectivitate – obiectivitate: existenta umana este influentata, in buna masura, de factori


obiectivi, externi sau de factori subiectivi, interni?

Stimulare interna – stimulare externa: cauzele reale ale actiunilor umane se afla in interior, sunt
generate de stimuli interni sau in exterior, sunt stimulate de stimulari externe?

Homeostazie – heterostazie: sunt oamenii motivate pentru reducerea tensiunii interne sau
realizarea unei stari de echilibru, sau actiunile lor sunt directionate spre evolutie, dezvoltare,
autoactualizare si realizarea de sine?

Cognoscibilitate – incognoscibilitate: poate fi natura umana cunoscuta in mod stiintific sau ea


ramane, in mare parte o enigma, un mister?

Pozitia teoreticienilor personalitatii fata de prezumtiile de baza asupra naturii umane (dupa
Hjlelle, si Ziegler, 1981, apud. Dumitru, 2001):

Caracteristici de Puternic Modera Slab Mediu Slab Modera Puternic


baza t t

Libertate – Adler, Allport Bandura, Erikson Freud.


determinism Maslow, Kelly Skinner,
Rogers Murray

Rationalitate – Maslow, Adler, Freud


irationalitate Rogers, Erikson
Bandura,
Allport,
Murray,
Kelly
Holism – Adler, Allport, Bandura Skinner
elementarism Maslow, Kelly,
Rogers, Murray,
Erikson Freud

Factori Rogers, Maslow Adler, Skinner,


constitutionali – Freud, Allport, Bandura,
factori de mediu Kelly Murray Erikson

Schimbare – Maslow, Allport Murray, Adler,


uniformitate Skinner, Kelly Freud
Rogers,
Erikson,
Bandura

Subiectivitate – Adler, Murray Allport Bandura Erikson Skinner


obiectivitate Maslow,
Rogers,
Kelly

Stimulare Adler, Freud, Bandura Skinner


interna – Maslow, Murray,
stimulare Allport< Erikson
externa Rogers

Homeostazie – Freud, Erikson Adler,


heterostazie: Murray Maslow,
Allport,
Rogers

Cognoscibilitate Freud, Allport, Murray Adler,


– Skinner, Erikson Maslow,
incognoscibilitate Bandura Rogers,
Kelly
Astazi este larg recunoscut faptul ca, in studiul personalitatii, nu exista o singura paradigma
ci mai multe, este vorba, mai degraba, de un ansamblu de conceptii teoretice putandu-se vorbi
despre un eclectism conceptual si metodologic. Spiritul modern si post modern in studiul
personalitatii isi propune trecerea de la speculatiile despre natura umana la instituirea unor
concepte operationalizabile si posibil de studiat empiric. Numarul mare de teorii ale
personalitatii ridica problema evaluarii lor si, in functie de aceasta, optiunea pentru o paradigma
teoretico-metodologica mai larg acceptata (Dumitru, 2001).