Sunteți pe pagina 1din 32

DREPT CIVIL ŞI ADMINISTRATIV

Conf. univ. dr. RADU STANCU

OBIECTIVE

Concepută şi elaborată ca parte integrantă a pregătirii de specialitate a viitorilor economişti, disciplina Drept civil şi administrativ le asigură acestora atât însuşirea principalelor noţiuni de ştiinţă a dreptului, cât şi a instituţiilor juridice de drept civil şi administrativ. Managementul financiar-contabil nu poate fi realizat fără o foarte bună cunoaştere a cadrului juridic în care trebuie să se încadreze activităţile umane. Nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii. În actuala etapă de trecere de la economia centralizată la economia de piaţă, ne confruntăm cu o avalanşă de reglementări legale noi, majoritatea având ca domeniu de aplicare relaţiile economice. Pentru înţelegerea şi interpretarea corectă a actelor normative este necesară cunoaşterea principalelor noţiuni, instituţii şi teorii ale ştiinţei dreptului. Cursul este astfel alcătuit încât viitorul specialist în finanţe şi bănci, care este în primul rând un om al legilor şi abia apoi un om al cifrelor, să poată să înţeleagă şi să aplice corect legea.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept În vorbirea curentă, noţiunea de drept are mai multe accepţiuni: drept subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa dreptului. Dreptul subiectiv (care aparţine subiectului) este prerogativa, facultatea sau posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni. Dreptul obiectiv este alcătuit din ansamblul normelor juridice recunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului. Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu normele juridice. Nicolae Popa defineşte ştiinţa dreptului ca fiind „ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”. Diviziunile dreptului Jurisconsultul roman Ulpian a fost cel care a pus în evidenţă divizarea dreptului în drept public şi drept privat, definindu-le astfel:

- Jus publicum est quod ad statum rei romanae spectat (dreptul public este acela

care se ocupă cu organizarea republicii);

- Jus privatum quod ad singulorum utilitatem partinet (dreptul privat este acela

care priveşte interesele individuale). La rândul lor, atât dreptul public, cât şi dreptul privat se divid în ramuri ale dreptului. O ramură a dreptului se caracterizează prin obiectul său de reglementare sau studiu, constituit dintr-un ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele.

343

În cadrul dreptului public s-au constituit următoarele ramuri ale dreptului: dreptul

constituţional ; dreptul administrativ; dreptul penal; dreptul penal internaţional; dreptul public internaţional (dreptul tratatelor, dreptul consular); dreptul mediului; dreptul financiar ş.a. Dreptului privat îi aparţin următoarele ramuri: dreptul civil; dreptul comercial;

dreptul familiei; dreptul bancar ş.a. În cadrul ramurilor dreptului, reglementările ce privesc un anume gen de relaţie socială sunt grupate în instituţii juridice. Exemplu: instituţia căsătoriei, instituţia contractului, instituţia răspunderii juridice. Termenul de instituţie juridică poate să desemneze şi acea instituţie a statului însărcinată cu administrarea justiţiei.

Norma juridică Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia

Norma juridică este o regulă socială de comportament, generală, impersonală şi obligatorie.

O primă trăsătură a normei juridice o constituie socialitatea, faptul că este o regulă

de comportare socială. Cea de-a două trăsătură a normei juridice o constituie generalitatea şi impersonalitatea. Regula de conduită, pentru a fi normă juridică, trebuie să se adreseze nenominalizat şi să se aplice în toate împrejurările de acelaşi fel. Aplicarea ei într-o situaţie dată nu o lipseşte de efecte pentru alte situaţii de acelaşi fel, mai exact spus se aplică tuturor cazurilor pe care le reglementează. Sunt însă şi situaţii în care norma juridică, în funcţie de subiecţii cărora li se adresează, are o sferă de aplicare mai îngustă, fără însă a-şi pierde caracterul ei general sau impersonal. Cea de-a treia trăsătură a normei juridice este obligativitatea. Spre deosebire de alte norme de comportare socială (norme morale, norme etice, norme religioase etc.), norma juridică este impusă cu ajutorul sancţiunii şi prin intervenţia coercitivă a statului în caz de neconformare.

Structura normei juridice Pentru asigurarea accesibilităţii şi receptării prescripţiilor normei juridice, aceasta trebuie să aibă o anume logică. „Structura normei juridice arată cum este formulată, din punct de vedere logic, prescripţia pe care o conţine” (Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului). Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din trei părţi:

ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Ipoteza este acea parte a normei juridice în care se arată împrejurările în care este aplicabilă. Dispoziţia este partea care stabileşte modelul de conduită care trebuie adoptat. Sancţiunea este partea care stabileşte consecinţele neadoptării conduitei prescrise.

Clasificarea normelor juridice a) Clasificarea normelor juridice după criteriul conduitei În funcţie de conduita pe care trebuie s-o adopte destinatarii normei juridice, normele juridice pot fi:

344

Norme

juridice

permisive

imperative i m p e r a t i v e

dispozitiveNorme juridice permisive i m p e r a t i v e onerative prohibitive permisive

onerative prohibitive permisive
onerative
prohibitive
permisive

supletivea t i v e dispozitive onerative prohibitive permisive Normele imperative sunt cele care impun s

Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să se facă sau să nu se facă ceva. Normele onerative impun o anumită conduită, de la ele neputându-se deroga. Privesc obligaţiile de a da sau a face ceva. Normele prohibitive interzic o anumită conduită şi sunt specifice obligaţiei de a nu face ceva, fiind obligatorii. Normele dispozitive sunt cele ce prevăd o anumită libertate a subiectului de drept în alegerea conduitei.

Normele permisive sunt cele care permit subiectului o anumită conduită, fără să i-o impună şi, bineînţeles, fără să i-o interzică. Normele supletive sunt cele care vin şi se substituie voinţei individului, atunci când acesta nu alege singur conduita sa.

b) Clasificarea după sfera de aplicare şi gradul de generalitate

Normele generale sunt cele ce alcătuiesc dreptul comun. Normele speciale derogă

de la dreptul comun şi prevalează în faţa normelor generale. La concursul dintre o normă generală şi una specială, se aplică norma specială. Normele de excepţie reglementează situaţii de excepţie (exemplu: încuviinţarea căsătoriei femeii de 15 ani în situaţii de excepţie, cum ar fi starea de graviditate). Normele juridice mai pot fi clasificate în funcţie de:

- ramura de drept căreia îi aparţin: drept civil, penal, constituţional, administrativ, financiar, al familiei, comercial etc.;

- sancţiunea pe care o conţin: norme punitive (stabilesc o pedeapsă) sau stimulative

(au o sancţiune pozitivă, adică o recompensă: distincţii, decoraţii, facilităţi, scutiri de impozite, reducerea pedepsei).

Interpretarea normelor juridice Interpretarea normelor juridice este operaţiunea logică şi tehnico-juridică de cunoaştere a sensului şi conţinutului exact al unei prevederi legale pentru a vedea dacă şi

cum se aplică într-un caz dat. Scopul interpretării este de a releva intenţia legiuitorului, gândirea acestuia (ratio legis, mens legis) şi de a-i da satisfacţie deplină. După autorii interpretării, aceasta poate fi oficială sau neoficială (facultativă, doctrinală). Interpretarea oficială poate fi autentică, judiciară sau administrativă. Interpretarea doctrinală provine de la specialişti, reprezentând opiniile acestora cuprinse în lucrări ştiinţifice.

a) Metodele de interpretare intrinsecă au la bază textele interpretate.

Metoda gramaticală are la bază analiza gramaticală a textului, a sensului

cuvintelor şi legăturii dintre ele.

345

Metoda logică presupune folosirea unor procedee logice sau a raţionamentelor (a pari, per a contrario, a fortiori, a majori ad minus, a minus ad majori). Metodele de interpretare extrinseci au la bază aspecte exterioare textelor interpretate.

- Metoda teleologică, sau a interpretării după scop, urmăreşte scopul avut în vedere

de legiuitor (ratio legis, mens legis). Se caută spiritul legii (foarte des este întâlnită

formula: litera şi spiritul legii).

- Metoda istorică.

- Metoda sistemică.

În urma operaţiunii de interpretare, rezultatul interpretării poate fi: literal;

extensiv; restrictiv.

Aplicarea dreptului Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor principiul fundamental este cel al teritorialităţii, dreptul aplicându-se pe teritoriul statului în cauză. De la acest principiu există şi excepţii. În ce priveşte aplicarea asupra persoanelor, au fost puse în evidenţă două categorii de destinatari: destinatari de primă linie, adică persoanele cărora norma juridică le stabileşte drepturi sau obligaţii; destinatari de linia a doua, adică autorităţile însărcinate să vegheze la respectarea legii sau chiar s-o aplice. Aplicarea dreptului în timp În aplicarea normelor juridice în timp, se disting trei momente:

1) intrarea în vigoare a normei juridice; 2) acţiunea normei juridice; 3) ieşirea din vigoare a normei juridice. 1) Intrarea în vigoare a normei juridice este legată de momentul aducerii la cunoştinţa destinatarilor ei. Potrivit art. 78 din Constituţia României, Legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. 2) Acţiunea normei juridice, sau perioada în care aceasta este activă, este situată între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare. 3) Ieşirea din vigoare a legii poate avea loc în următoarele modalităţi: prin ajungere la termen; prin cădere în desuetudine; prin abrogare. directă

prin c ă dere în desuetudine; prin abrogare. direct ă e x p r e s

expresă

(tacită (implicită)

direct ă e x p r e s ă (tacit ă (implicit ă ) indirect ă

indirectă

Forme de abrogare

Izvoarele dreptului Noţiunea de izvoare ale dreptului are două accepţiuni:

- izvoarele de drept în sens material, denumite şi izvoare reale;

- izvoare de drept în sens formal.

Izvoarele materiale ale dreptului sunt realităţile exterioare acestuia. Aceste izvoare materiale, denumite şi factori de configurare a dreptului, sunt: cadrul natural; cadrul social-politic şi cultural; cadrul geopolitic; factorul uman. Actul normativ este izvorul de drept creat fie de puterea legiuitoare, fie de alte organe ale autorităţii publice pe care puterea legiuitoare le-a abilitat în acest sens. În vorbirea curentă se foloseşte şi termenul de lege.

346

II. DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT, PRINCIPII ŞI IZVOARE

Definiţie

Dreptul civil este acea ramură a dreptului ce aparţine diviziunii dreptului privat, care reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ce iau naştere, se modifică sau se sting între persoane fizice şi/sau persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Caracteristici ale dreptului civil: este o ramură a dreptului privată; reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ; reglementarea cuprinde întreaga lor evoluţie: naştere, modificare, stingere; relaţiile reglementate se stabilesc între persoane; persoanele se află pe poziţie de egalitate juridică.

Obiectul dreptului civil Dreptul civil are ca obiect de reglementare: condiţia juridică a persoanelor care

raporturile patrimoniale se stabilesc în

participă la raporturile juridice de drept civil;

regim de drept civil; raporturile neptrimoniale tot în raport de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului civil:

- principiul garantării proprietăţii private;

- principiul egalităţii în faţa legii;

- principiul ocrotirii drepturilor civile.

Izvoarele dreptului civil Izvoarele dreptului civil sunt: acte normative emanând de la puterea legiuitoare (legi organice, legi ordinare); acte normative emanând de la executiv ; acte ale altor autorităţi publice ; acte ale autorităţilor administraţiei publice locale. Între aceste acte este stabilită o anumită ierarhie al cărei element de bază îl constituie supremaţia legii, care, la rândul ei, trebuie să fie conformă cu Constituţia. Izvoarele dreptului civil, în sens formal, pot să fie: a) comune cu alte ramuri de drept; b) specifice numai acestei ramuri ale dreptului. Dreptul civil este recunoscut ca drept comun pentru alte ramuri de drept.

III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Noţiunea de raport juridic civil, premisele şi caracterele acestuia

Raportul juridic civil este relaţia socială guvernată de o normă juridică de drept civil Sunt considerate ca premise ale raportului juridic: a) existenţa relaţiei sociale (subiectele); b) norma juridică şi c) o împrejurare constând într-un act sau fapt juridic care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi subiective. Actul juridic este o acţiune umană făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Faptul juridic poate fi o acţiune umană prin care nu s-a urmărit producerea unor efecte juridice, dar care, totuşi, prin consecinţele ei, generează astfel de efecte, sau un eveniment ori stare de fapt de care legea leagă anumite efecte juridice.

347

Evenimentele sunt acele fapte care se produc independent de voinţa omului, dar care, potrivit legii, dau naştere la efecte juridice. Acţiunile pot fi licite sau ilicite. Acţiunile licite sunt cele săvârşite în conformitate cu legea. Acţiunile ilicite sunt cele interzise de lege şi care atrag răspunderea juridică, fie ea civilă, administrativă sau penală.

Caracterele raportului juridic civil Trăsături definitorii denumite şi caractere ale raportului juridic civil : caracterul social ; caracterul dublu voliţional ; egalitatea juridică a părţilor.

Structura raportului juridic civil (elementele raportului juridic civil) Structura raportului juridic civil este alcătuită din trei elemente:

- subiectele sau părţile, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice, titulare de

drepturi şi obligaţii;

- conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile

corelative ale părţilor;

- obiectul raportului juridic civil, constând în acţiunile sau inacţiunile la care părţile

sunt îndreptăţite şi respectiv obligate.

Subiectele raportului juridic civil Persoanele titulare de drepturi subiective sunt denumite şi subiecte active sau creditori, iar cele cărora le revin obligaţiile corelative sunt subiecte pasive sau debitori. Pluralitatea de subiecte. Poate fi pluralitate activă, atunci când sunt două sau mai multe subiecte active, sau pluralitate pasivă, atunci când sunt două sau mai multe subiecte pasive. Transmisiunea de drepturi şi obligaţii poate fi: universală - când se transmite un patrimoniu; cu titlu universal - când se transmite o fracţiune dintr-un patrimoniu; cu titlu particular - când se transmite un anumit drept. Persoana fizică, privită ca subiect de drept civil, este omul luat în individualitatea sa, titular de drepturi şi obligaţii. Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de drepturi şi obligaţii, căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Persoana juridică este o ficţiune a legii.

Capacitatea civilă a persoanelor fizice Capacitatea civilă a persoanelor fizice poate fi: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.

a) Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

b) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este capacitatea persoanei de a-şi

exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. În funcţie de poziţia subiectului raportului juridic, constând în existenţa discernământului, persoana fizică poate fi: lipsită de capacitate de exerciţiu - minorul sub vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc; cu capacitate de exerciţiu restrânsă - minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani; cu capacitate deplină de exerciţiu - persoana care a împlinit vârsta de 18 ani.

Persoanelor fizice le încetează capacitatea civilă în următoarele moduri şi situaţii:

la data morţii; la data declarării judecătoreşti a morţii; prin punerea sub interdicţie judecătorească; în caz de anulare a căsătoriei.

348

Capacitatea civilă a persoanei juridice Elementele esenţiale ale persoanelor juridice sunt: organizare de sine stătătoare; un scop în acord cu interesul obştesc; un patrimoniu propriu afectat acestui scop. Capacitatea civilă a persoanei juridice desemnează aptitudinea generală a acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Art.34 din Decretul din 31/1954 prevede că persoana juridică are numai „drepturile ce corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut” şi declară nul orice act care nu este făcut în realizarea acestui scop. Această limitare are valoare de principiu: principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la momentul încetării persoanei juridice însăşi. Pot constitui cauze de încetare a existenţei persoanei juridice:

împlinirea termenului pentru care a fost constituită; îndeplinirea scopului sau constatarea imposibilităţii îndeplinirii scopului; dizolvarea, comasarea (fuziunea), divizarea. Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice poate fi definită ca partea capacităţii civile constând în aptitudinea de a dobândi drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Sediul materiei îl constituie art.35 din Decretul

nr.31/1954.

Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din ansamblul drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative ale părţilor (subiectelor) acestui raport. Dreptul subiectiv se numeşte astfel deoarece aparţine subiectului raportului juridic şi este prerogativa, facultatea sau posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni. Obligaţia civilă este un corespondent al dreptului civil, fapt pentru care, în cazurile raporturilor juridice civile concrete, mai este numită şi obligaţie corelativă. Constă în îndatorirea subiectului pasiv (debitorului) al raportului juridic de a avea o anumită conduită în relaţia cu subiectul activ (creditorul), constând în a da, a face sau a nu face ceva, obligaţie care, la nevoie, poate fi adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Clasificarea drepturilor subiectiv civile în funcţie de opozabilitatea lor (sau

după sfera persoanelor obligate) După acest criteriu, drepturile subiective civile se divid în: drepturi absolute sau

opozabile erga omnes; drepturi relative. Drepturile absolute sau opozabile tuturor sunt cele care se execută numai de titularul lor, fără a mai fi necesară o altă persoană. Toate celelalte persoane au o obligaţie generală de a nu întreprinde nici o acţiune de natură să aducă o atingere dreptului absolut (obligaţie generală negativă). Drepturile relative sunt opozabile numai anumitor persoane.

b) Clasificarea după criteriul conţinutului sau posibilitatea exprimării lor băneşti:

drepturi patrimoniale; drepturi reale (jus in re); drepturi de creanţă (jus in personam); drepturi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt cele care pot fi exprimate băneşte şi au un conţinut economic. La rândul lor, tot în funcţie de conţinut, drepturile patrimoniale se subdivid în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

349

Drepturile reale (jus în re) îşi trag numele din limba latină (res, rei = bun, lucru). Prin urmare, acestea sunt drepturi legate de un anumit bun. Drepturile de creanţă sunt, în acelaşi timp, drepturi relative. Aparţin subiectului activ, care, în virtutea lor, poate să efectueze o anumită prestaţie. Drepturile nepatrimoniale, în opoziţie cu cele patrimoniale, nu au un conţinut evaluabil în bani şi nici natură economică. Ele sunt legate de persoană - dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă, sănătate, integritate fizică etc. Uneori, aceste drepturi nepatrimoniale se suprapun drepturilor patrimoniale.

c) Clasificarea după criteriul raportului ce poate lua naştere între drepturi:

drepturi principale; drepturi accesorii. Drepturile principale sunt drepturile care nu depind de existenţa altor drepturi, existând de sine stătătoare. Drepturile accesorii sunt cele a căror existenţă (naştere, modificare, stingere)

depinde de existenţa altor drepturi. Sunt astfel de drepturi dreptul de ipotecă şi dreptul de gaj, a căror existenţă depinde de creanţa pe care o garantează. Clasificarea obligaţiilor civile

a) Clasificarea după criteriul sancţiunii: obligaţii perfecte; obligaţii imperfecte

(obligaţii naturale). Obligaţiile civile perfecte sunt obligaţii de natură juridică, care beneficiază de sancţiune juridică. Acestea, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire cu sprijinul forţei de

constrângere a statului. Titularul dreptului subiectiv, în baza hotărârii judecătoreşti, poate obţine executarea silită a obligaţiei civile perfecte. Obligaţia civilă imperfectă, zisă şi obligaţie naturală, este acea obligaţie civilă, de natură juridică, a cărei îndeplinire nu se mai poate face pe calea executării silite, dar care, dacă a fost îndeplinită de bunăvoie de către debitor, nu poate să îndreptăţească pe debitor la înapoierea ei (restituirea sau repetiţiunea ei). Exemplu: o datorie bănească prescrisă. Creditorul nu mai poate cere în instanţă plata acesteia. Dacă debitorul face plata nu poate să ceară restituirea ei pe motivul că era prescrisă şi că nu mai era obligat.

b) Clasificarea după criteriul opozabilităţii lor: obligaţii obişnuite (opozabile

numai între părţi); obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem); obligaţii reale (propter in rem). Obligaţiile obişnuite sau opozabile între părţi sunt obligaţiile cele mai des întâlnite şi revin numai debitorului faţă de care au luat naştere. Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţii ce ţin de un anumit bun, titularului unui drept real revenindu-i o obligaţie care a luat naştere înainte de dobândirea de către acesta a dreptului real. Obligaţiile reale (propter in rem) sunt corelative unor drepturi reale şi decurg din importanţa deosebită a bunului asupra căruia se aplică. Exemplu: obligaţia proprietarului unui autovehicul rutier de a face inspecţia tehnică periodică a autovehiculului. c) Clasificarea după criteriul naturii prestaţiei Obligaţia de a da (aut dare) constă în obligaţia civilă de a constitui sau transmite un drept real. Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a îndeplini o anumită prestaţie în favoarea creditorului. Obligaţiile pozitive sunt cele care impun o acţiune, un fapt, pozitiv, constând în a da sau a face ceva. Obligaţiile negative impun debitorului să se abţină de la orice acţiune de natură să aducă atingere dreptului subiectiv al altuia. Obligaţiile de mijloace sunt cele în care debitorul se obligă să depună toată stăruinţa în scopul ajungerii la un anume rezultat, fără însă să se oblige la obţinerea

350

acestuia. Obligaţiile de rezultat sunt cele în care debitorul se obligă la obţinerea rezultatului contractat în funcţie de care se produce şi liberarea sa de obligaţie.

d) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structura lor

Obligaţiile pure şi simple sunt obligaţiile decurgând din raporturile juridice în care este un singur subiect activ, un singur subiect pasiv, un singur obiect şi nu sunt

afectate de modalităţi. Obligaţiile complexe sunt cele în care există o pluralitate de subiecte ori o

pluralitate de obiecte.Pluralitatea de subiecte poate fi: pluralitate activă, pluralitate pasivă sau pluralitate mixtă. Obligaţiile complexe, la rândul lor, pot fi:

- obligaţii conjuncte (sau divizibile), care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi

debitori, iar creanţa este divizibilă. În acest caz, fiecare debitor sau fiecare creditor nu poate fi urmărit şi, respectiv, nu poate urmări, decât pentru partea sa;

- obligaţii solidare, care se particularizează prin faptul că fiecare creditor poate

cere debitorului întreaga sumă (solidaritate activă) sau fiecare debitor poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă) ; - obligaţia indivizibilă poate să producă efecte între creditori (indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă). Indivizibilitatea poate fi generată de natura obiectului (indivizibilitate naturală) sau să rezulte din voinţa părţilor (indivizibilitate convenţională). Obligaţiile afectate de modalităţi, cea de-a treia categorie de obligaţii în clasificarea după structura lor, sunt cele care în conţinutul lor pot avea o condiţie, un termen sau o sarcină. Obiectul raportului juridic Prin obiect al raportului juridic civil se desemnează conduita părţilor, constând în acţiunile sau inacţiunile care le revin acestora şi care rezultă din conţinutul raportului juridic concret.

IV. BUNURILE

Definiţie

În sens larg, termenul de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi drepturile care se aplică la acesta. În sens strict, desemnează numai lucrurile. Putem defini bunurile ca fiind valori economice, exprimate în bani, utile oamenilor pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale şi susceptibile de apropriere sub forma drepturilor de proprietate.

Clasificarea bunurilor

a) Clasificarea bunurilor în raport de natura lor şi clasificarea dată prin lege

Art.461 al Codului civil : „Toate bunurile sunt mobile sau imobile”. La rândul lor, bunurile imobile, potrivit art.462 din Codul civil, sunt: imobile prin

natura lor; imobile prin destinaţia lor; imobile prin obiectul la care ele se aplică. Bunurile mobile, potrivit clasificării făcute de Codul civil (art.472), sunt: mobile prin natura lor; mobile prin determinarea legii; mobile prin anticipaţie.

b) Clasificarea după regimul juridic al circulaţiei lor: bunuri aflate în circuitul

civil; bunuri scoase din circuitul civil.

351

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice civile. Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt cele care nu pot face

obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor.

c) După modul de determinare : individual determinate (res certa); determinate

generic (res genera). Bunurile individual determinate sunt cele care fie după natura lor, fie după elementele de individualizare stabilite cu ocazia încheierii actelor juridice civile sunt precis stabilite de părţi.

Bunurile determinate generic sunt cele cărora li se indică numai anumite însuşiri şi caracteristici ale speciei sau categoriei din care fac parte. Mai sunt numite şi bunuri de gen. Particularizarea sau individualizarea lor se fac prin numărare, cântărire, măsurare.

d) Clasificarea în funcţie de posibilitatea înlocuirii lor în executarea obligaţiilor:

1) bunuri fungibile şi 2) bunuri nefungibile. Bunurile fungibile sunt cele care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele. Ele pot fi înlocuite fie ca urmare a naturii lor generice (bunuri de gen), fie ca urmare a voinţei părţilor. Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, în executarea unei obligaţii, nu pot fi

înlocuite unele cu altele. Sunt acest gen de bunuri cele individual determinate (res certae).

e) Clasificarea după calitatea de a fi sau nu producătoare de fructe: 1) bunuri

frugifere şi 2) bunuri nefrugifere. Codul civil distinge trei categorii de fructe (art.483): fructe naturale sunt cele pe care pământul le produce de la sine (fâneţe, arbori) şi sporul animalelor (prăsila) - a se

vedea şi art.522 Cod civil; fructe industriale, care se obţin ca urmare a activităţii umane, prin cultură. În acest sens, spre exemplu, culturile agricole sunt producătoare de fructe industriale şi nu fructe naturale; fructe civile, care, potrivit art.523 din Codul civil, sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele. În afara noţiunii de fructe, în Codul civil se mai face vorbire şi de producte, aceste două noţiuni fiind diferite. Productele sunt rezultatele obţinute de pe urma unui bun cu consumarea substanţei sale, cum este cazul, spre exemplu, pietrei extrase dintr-o carieră sau producţia obţinută dintr-o mină. Regimul lor juridic este diferit.

f) Clasificarea în funcţie de modul de percepere:1) bunuri corporale şi 2) bunuri

incorporale (necorporale). Bunurile corporale sunt cele care au un corp fizic, o existenţă materială perceptibilă simţurilor omului. Bunurile incorporale (necorporale) au o existenţă abstractă, perceptibilă cu „ochii minţii”, ele scăpând simţurilor noastre. Sunt astfel de bunuri: drepturile reale; drepturile de creanţă; drepturile de proprietate intelectuală; titlurile de valoare. Drepturile reale, care împreună cu drepturile de creanţă alcătuiesc drepturile patrimoniale, sunt acele drepturi ce privesc un lucru şi, în temeiul cărora, subiectele pasive au obligaţia de a nu face nimic de natură să împiedice subiectul activ să stăpânească şi să folosească acel lucru. Dreptul de creanţă este dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv o anumită prestaţie. El poate fi referitor la sume de bani sau la obligaţia de a face sau a nu face. Drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect producţii intelectuale din domeniile literar, artistic, industrial şi altele şi constă dintr-o idee, o formă sau o tehnică nouă.

352

Titlurile de valoare sau valorile mobiliare sunt acţiunile, părţile sociale, alte titluri de credit (bonuri de tezaur, cambia, biletul la ordin, cecul). Titlurile de valoare pot fi la purtător sau nominale. g) Clasificarea în funcţie de posibilitatea divizării lor. În raport de posibilitatea divizării bunurilor, fără ca ele să-şi schimbe destinaţia economică, acestea pot fi: 1) bunuri divizibile şi 2) bunuri indivizibile. h) Clasificarea bunurilor după corelaţia dintre ele: 1) bunuri principale şi 2) bunuri accesorii Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent, potrivit destinaţiei lor, fără a servi la utilizarea altor bunuri. Bunurile accesorii nu pot fi folosite în mod independent, ele servind la utilizarea altor bunuri. i) Clasificarea bunurilor după posibilitatea urmăririi şi executării silite asupra lor. În situaţiile în care debitorii (subiectele pasive) nu-şi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile lor, creditorii au posibilitatea să-i urmărească în justiţie şi să-i execute silit. În funcţie de această posibilitate, distingem între: 1) bunuri urmăribile (sesizabile) şi 2) bunuri neurmăribile (insesizabile). Bunurile din domeniul public, fie al statului, fie al unităţilor administrativ- teritoriale, nu pot fi urmărite şi nici executate silit (sunt insesizabile). În schimb, bunurile din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul juridic civil şi pot fi supuse urmăririi şi executării silite (sunt sesizabile).

V. FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC

Faptul juridic. Noţiune şi clasificare

Faptul juridic este o împrejurare prevăzută de norma juridică, în funcţie de care are loc naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret. Aceste împrejurări pot să fie evenimente sau fapte voluntare (acţiuni) Evenimentele sunt împrejurările care se produc independent de voinţa omului şi de care legea leagă producerea de efecte juridice. Sunt astfel de evenimente: naşterea, moartea, catastrofele naturale, accidentele ş.a Evenimentele pot fi: naturale (naşterea, decesul); forţa majoră, care constă într-un eveniment imprevizibil, irezistibil şi insurmontabil (uragan, război); prescripţia, care constă în trecerea unei perioade de timp, stabilite de lege, având drept consecinţă dobândirea sau pierderea unui drept; cvasi-delictele sunt împrejurări care atrag răspunderea civilă (exemplu: accidentele de circulaţie care generează obligaţia autorului de a repara prejudiciul cauzat victimei). Faptele voluntare pot să fie licite sau ilicite.

Actul juridic. Noţiune şi trăsături Actul juridic civil este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, în conformitate cu norma juridică, în scopul de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice civile concrete (negotium juris). Este cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii. Noţiunea de act juridic civil este folosită şi pentru desemnarea înscrisului constatator al manifestării de voinţă care are rolul de mijloc de probă (instrumentum probationis).

353

Trăsăturile (elementele definitorii) ale actului juridic civil sunt: 1) existenţa unei

manifestări de voinţă; 2) intenţia manifestării de voinţă de a produce efecte juridice;

3) manifestarea de voinţă este făcută în conformitate cu legea, diferenţiindu-se astfel de

acţiunile ilicite; 4) efectele urmărite sunt de a da naştere, a modifica sau stinge un raport

juridic civil concret.

Clasificarea actelor juridice

A) Clasificarea după criteriul voinţei pe care se întemeiază

a) acte unilaterale, la baza cărora stă manifestarea de voinţă a unei singure părţi;

b) actele bilaterale şi actele multilaterale, care se formează prin voinţa a două sau mai

multe părţi.

B) Clasificarea actelor juridice după efecte

a) acte juridice civile constitutive sunt cele care dau naştere unui drept subiectiv

civil care nu a mai existat până în acel moment;

b) acte juridice civile translative sunt cele care transmit un drept dintr-un

patrimoniu în alt patrimoniu. Un astfel de act este contractul de vânzare-cumpărare, dar şi contractul de schimb şi alte tipuri de contracte;

c) acte juridice civile declarative sunt cele care vin şi definitivează sau

consolidează drepturi subiective preexistente (exemplu: partajul).

C) Clasificarea după scopul urmărit

a) acte juridice civile cu titlu oneros sunt actele în care fiecare parte urmăreşte

obţinerea unui folos patrimonial în schimbul folosului procurat celeilalte părţi;

b) acte juridice civile cu titlu gratuit sunt cele prin care se asigură uneia din părţi un

folos patrimonial fără ca, prin aceasta, să se urmărească obţinerea altui folos în schimbul folosului procurat. Astfel de acte sunt; donaţia, împrumutul fără dobândă ş.a

D) Clasificarea după modul de formare

a) acte consensuale sunt actele încheiate prin simpla manifestare de voinţă;

b) actele juridice civile solemne (sau formale) se fac cu respectarea unor formalităţi

cerute de lege pentru validitatea lor (ad validitatem);

c)

actele reale sunt cele care se încheie valabil prin predarea (remiterea) bunului.

E)

Clasificarea după efectul economic

a)

actele juridice de conservare sunt cele făcute pentru a menţine, conserva sau

preîntâmpina anumite drepturi. Sunt astfel de acte cele făcute pentru întreruperea unei

prescripţii sau cele pentru înscrierea unei ipoteci;

b) actele juridice civile de administrare sunt cele făcute pentru normala punere în

valoare ale unui patrimoniu sau părţi a acestuia. Sunt astfel de acte: încasarea chiriilor sau altor venituri (dobânzi sau alte fructe civile); efectuarea de reparaţii sau îmbunătăţiri;

c) actele juridice civile de dispoziţie sunt cele care au ca efect ieşirea din

patrimoniu a unui bun (vânzare-cumpărare), ori grevarea acestuia cu sarcini (gajare, ipotecare).

F) Clasificarea din punct de vedere patrimonial

a) acte juridice civile patrimoniale sunt astfel calificate pentru că au un conţinut

evaluabil în bani (vânzare-cumpărare, împrumut, donaţie etc.);

b) acte juridice civile nepatrimoniale sunt cele care nu pot fi evaluate în bani şi

privesc drepturile nepatrimoniale (exemplu: dreptul la nume).

G) Clasificarea după momentul producerii efectelor

a) acte juridice civile (încheiate) între vii (inter vivos) sunt cele care produc efecte

fără a fi condiţionate de moartea autorului;

b) acte pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acelea care produc efecte

numai la moartea autorului lor (exemplu: testamentul).

354

H) Clasificarea după legătura cu modalităţile

a) acte juridice civile pure şi simple sunt cele care nu au în conţinutul lor modalităţi

cum ar fi: condiţia, sarcina ş.a filiaţiei;

b) acte juridice civile afectate de modalităţi sunt actele care cuprind elemente ce ţin

de esenţa lor, numite modalităţi, prin care poate fi afectată valabilitatea lor. Sunt astfel de acte: contractele de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere; contractul de asigurare ş.a

Sunt astfel de acte: căsătoria; înfierea; recunoaşterea

I) Clasificarea după posibilitatea încheierii prin reprezentare

a) acte juridice civile strict personale sunt actele care, sub sancţiunea nulităţii,

trebuie încheiate de persoanele în cauză.

b) acte juridice civile care pot fi încheiate prin reprezentare. Acestea reprezintă

regula. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.

J) Clasificarea după raportul dintre ele

a) acte juridice civile principale sunt cele a căror existenţă nu depinde de un alt act

al părţilor;

b)

actele juridice civile accesorii sunt cele care depind de un alt act al părţilor

K)

Clasificarea după raportul cu cauza actului

a)

acte juridice civile cauzale sunt acele acte a căror valabilitate depinde de

valabilitatea cauzei;

b) acte juridice civile abstracte sunt acele acte la care nu mai este necesară

cercetarea cauzei;

L) Clasificarea după reglementarea şi denumirea lor legală

a) acte juridice civile tipice (numite) sunt acelea care au o denumire şi reglementare

făcută prin lege. Acest gen de acte îl reprezintă regula şi majoritatea;

b) acte juridice civile atipice (nenumite) sunt acele acte care nu au o denumire şi

reglementare făcute expres de lege. M) Clasificarea după determinarea conţinutului: a) acte juridice civile cu conţinut predeterminat; b) acte juridice civile fără un conţinut predeterminat,.

N) Clasificarea după modul de executare

a) acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) sunt cele la care executarea se face

dintr-o singură prestaţie; b) acte cu executare succesivă sunt acele acte în care executarea obligaţiilor se face eşalonat în timp.

Condiţiile actului juridic civil Noţiune şi clasificare Condiţiile actului juridic civil sunt elementele pe care se întemeiază şi din care este alcătuit actul juridic civil. Pentru actele juridice, condiţiile pot fi esenţiale sau neesenţiale. Condiţiile esenţiale prevăzute de art. 948 Cod civil sunt următoarele: capacitatea de

a contracta; consimţământul valabil al părţilor care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită. Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului şi sunt de fapt cele prevăzute de Codul civil ca esenţiale: capacitatea; consimţământul; obiectul şi cauza. Condiţiile de formă privesc forma exterioară în care se prezintă conţinutul. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o componentă a capacităţii juridice civile, respectiv componenta numită capacitate de exerciţiu.

355

Consimţământul Definiţie şi noţiuni generale Actul juridic este definit ca o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Manifestarea de voinţă presupune, în primul rând, existenţa unei voinţe şi apoi exteriorizarea ei. Voinţa juridică este un fenomen complex atât sub aspect juridic, cât şi psihologic. Din punct de vedere juridic, voinţa juridică este complexă pentru că include consimţământul şi cauza. Consimţământul este manifestarea în exterior a hotărârii de a încheia acte

juridice. În ce priveşte voinţa juridică, în doctrină sunt enunţate două mari principii care o guvernează: principiul libertăţii actelor juridice şi principiul voinţei interne (reale). Condiţiile consimţământului Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie dat de o persoană cu discernământ; să fie exteriorizat; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să nu fie afectat de un viciu de consimţământ. Viciile de consimţământ Art.953 Cod civil prevede că nu este valabil consimţământul „când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Tot un viciu de consimţământ este şi leziunea. Fiecare dintre aceste vicii de consimţământ vor fi prezentate separat în continuare.

A. Eroarea

Eroarea este falsa reprezentare a unui element esenţial care a determinat consimţământul. Eroarea, ca falsă reprezentare a realităţii, poate să fie:

- eroare de fapt, atunci când greşita reprezentare cade asupra unei situaţii sau stări de fapt, ori unei împrejurări ţinând de actul juridic încheiat;

- eroare de drept, constând în necunoaşterea legii.

După consecinţele pe care le generează, se face distincţie între: eroarea obstacol; eroarea viciu de consimţământ; eroarea indiferentă. În funcţie de aspectul pe care-l priveşte, la rândul ei, poate fi: eroare asupra naturii actului care se încheie (error in negotium), subiectul crezând că încheie un alt act juridic (spre exemplu, crede că face o vânzare-cumpărare şi nu o donaţie sau o închiriere, aşa cum crede celălalt); eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore), când părţile cred, fiecare în parte, că este vorba de un alt bun. Se spune despre eroarea obstacol că este distructivă de voinţă. Îmbracă cele două forme enunţate în art.954 Cod civil: 1) eroarea asupra substanţei obiectului (error in substantiam). Priveşte calităţile substanţiale ale obiectului

şi nu viciile ascunse. Codul civil face distincţie între viciile ascunse şi viciile aparente; 2) eroarea asupra persoanei (error in personam). Aceasta produce efecte numai atunci când tocmai considerarea persoanei (intuitu personae) este cauza principală; 3) eroarea indiferentă (inexpresivă sau uşoară). Poartă asupra unor aspecte neesenţiale şi care nu afectează valabilitatea actului.

B. Dolul

Art. 960 Cod civil: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.

356

Se defineşte dolul ca viciul de consimţământ constând în inducerea în eroare, prin mijloace viclene, pentru a determina pe cineva să încheie un contract. Se spune că dolul este eroare provocată. Se clasifică în: dol principal, care priveşte elementele importante care au determinat încheierea actului; dol incident sau secundar, care priveşte aspecte care nu sunt determinante pentru încheierea contractului. În funcţie de mijloacele dolosive folosite, dolul poate fi: dolus malus, care constă în

manopere calificate şi grave care conduc la anulabilitate; dolus bonus, care constă în viclenii curente, uşor de dejucat, cum sunt: lăudarea calităţilor unui produs; reclama comercială (Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală). Condiţiile dolului. Pentru a exista şi constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie: să fie determinant pentru încheierea actului; să provină de la cealaltă parte.

C. Violenţa

Acest viciu de consimţământ este reglementat de art. 955, 956, 957, 958, 959 Cod civil. Astfel, violenţa este un viciu de consimţământ care constă în insuflarea unei temeri, raţionabile pentru persoana în cauză, că va fi supusă ea personal, averea sa,

soţul/soţia, ascendenţii sau descendenţii, unui rău considerabil şi prezent, dacă nu încheie un anume act juridic. În ce priveşte felurile violenţei, distingem:

1. după cel care exercită violenţa (art.955 Cod civil): violenţă provenind de la

persoana în folosul căreia s-a făcut convenţia; violenţa provenind de la o altă persoană

decât cea cu care se contractează, dar exercitată în scopul de a o determina să contracteze;

2. după natura răului cu care se ameninţă: violenţă fizică, atunci când ameninţarea

vizează suferinţe fizice, integritatea corporală, averea persoanei; violenţă morală, când

vizează cinstea, onoarea, demnitatea, prestigiul social sau chiar numai cel familial;

3. după persoana asupra căreia se îndreaptă ameninţarea (art.956 şi 957 Cod

civil): asupra persoanei care urmează să contracteze; asupra soţului, soţiei,

descendenţilor, ascendenţilor;

Condiţiile violenţei pentru a fi un viciu de consimţământ: a) să fie nelegitimă (injustă); b) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.

D. Leziunea

Leziunea nu este unanim acceptată de doctrinari, ea fiind un viciu de consimţământ. Leziunea este definită ca disproporţia vădită dintre prestaţiile părţilor actului juridic. Având în vedere că disproporţia a fost acceptată la momentul încheierii actului, consimţământul poartă şi asupra întinderii prestaţiilor. Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele cerinţe: să fie acte civile de administrare; să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; să fie lezionare pentru minor; să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative. Obiectul actului juridic civil Obiectul actului juridic civil îl constituie acţiunile sau inacţiunile la care sunt

îndreptăţite sau obligate părţile. Pentru ca un act juridic să fie valabil, trebuie ca obiectul acestuia să îndeplinească următoarele condiţii: a) să existe; b) să fie în circuitul civil; c) să fie determinat sau determinabil; d) să fie posibil; e) să fie licit; f) să fie moral.

357

Cauza (scopul) actului juridic civil Cauza (scopul) actului juridic civil o (îl) constituie dreptul dobândit de subiectul raportului juridic în schimbul obligaţiei asumate (obiectivul urmărit) la încheierea actului juridic civil. Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil: a) să existe; b) să fie reală (să nu fie falsă); c) să fie licită şi morală. Forma actului juridic Conceptul de formă a actului juridic este definit în doctrină ca modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, cu intenţia de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Acest concept are două accepţiuni: în sens restrâns (stricto sensu) desemnează doar modalitatea de exteriorizare care este guvernată de principiul consensualismului (simplul acord de voinţă); în sens larg (lato sensu) desemnează trei cerinţe de formă:

forma cerută pentru validitatea actului juridic civil (ad validitatem); forma cerută pentru a putea proba (ad probationem); forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

a) Actele solemne (autentice). Acestea se fac în faţa funcţionarului anume

desemnat. Sunt prevăzute expres de lege. Neîndeplinirea acestei condiţii duce la nevalabilitatea actului (de aici, denumirea de formă solemnă sau ad validitatem). b)Forma cerută pentru a putea proba (ad probationem). Sunt situaţii când legea cere forma scrisă, dar nu ca o condiţie ad validitatem, ci pentru a uşura proba actului juridic civil. Este o excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic, ci imposibilitatea dovedirii lui. Modalităţile actului juridic Modalitatea este o clauză conţinută în act care afectează fie începutul sau sfârşitul raportului juridic, fie modul de executare al acestuia. Codul civil cunoaşte trei modalităţi: termenul, condiţia şi sarcina. Termenul Este definit ca evenimentul viitor şi sigur ca realizare, până la care se amână fie

începerea, fie stingerea posibilităţii de exercitare a dreptului subiectiv şi, respectiv, de a cere executarea obligaţiei civile corelative.

1. După efectul termenului: există termene suspensive şi termene extinctive.

2. După beneficiarul termenului, termenele pot fi: în favoarea creditorului; în favoarea debitorului; în favoarea ambelor părţi. 3. În funcţie de izvor, termenele pot fi voluntare, legale sau judiciare (jurisdicţionale) 4. În funcţie de cunoaşterea lor, termenele pot fi certe sau incerte.

Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa actului juridic. Codul civil defineşte următoarele feluri de condiţii:

1. După legătura cu voinţa părţilor:

a) condiţia cazuală este cea care depinde de hazard şi nu este nici în puterea

creditorului şi nici a debitorului (art.1005 Cod civil);

358

b) condiţia potestativă, care, la rândul ei, poate fi potestativă pură sau potestativă

simplă (art.1006 Cod civil); b 1 ) condiţia potestativă pură este cea care depinde exclusiv de voinţa unei

părţi. Când condiţia potestativă pură vine din partea debitorului, este nulă, acesta nevoind să se oblige (mă oblig dacă vreau). Când vine din partea creditorului, este valabilă; b 2 ) condiţia potestativă simplă este cea care depinde de voinţa unei din părţi şi de un fapt exterior;

c) condiţia mixtă este cea care depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de

voinţa unei alte persoane (art.1007 Cod civil). 2. După criteriul efectului:

a) condiţia suspensivă este cea a cărei îndeplinire depinde de un eveniment

viitor şi necert;

b) condiţia rezolutorie este cea de a cărei realizare depinde desfiinţarea obligaţiilor

şi drepturilor subiective civile. Sarcina Această modalitate nu beneficiază de o reglementare generală în Codul civil, fiind menţionată doar în câteva texte privitoare la liberalităţi (acte cu titlu gratuit). Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, nu ca o contraprestaţie, ci independent de prestaţia cu care a fost gratificat, obligaţie constând în a da, a face sau a nu face ceva. În funcţie de beneficiarul obligaţiei, sarcina poate fi: în favoarea dispunătorului; în favoarea gratificatului; în favoarea unui terţ. Efectele actului juridic civil În dreptul civil, prin efectele actului juridic civil se desemnează drepturile subiective şi obligaţiile civile ale părţilor actului. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii: principiul forţei obligatorii; principiul irevocabilităţii; principiul relativităţii. Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) – actul juridic încheiat legal se impune între părţi, întocmai ca legea, adică este obligatoriu şi nu facultativ. Principiul irevocabilităţii – actele juridice civile nu pot fi revocate unilateral, ci numai prin acordul părţilor. Principiul relativităţii – efectele se produc numai între părţile actului juridic civil, neputând nici să profite, nici să dăuneze celor care nu au luat parte la facerea lui. În raport cu actul juridic civil, persoanele pot avea una din următoarele poziţii:

parte a actului juridic civil; terţ (cel de-al treilea); având-cauză. Părţile sunt persoanele fizice sau juridice între care se încheie actul juridic civil. Terţii (penitus extranei) sunt persoanele care sunt străine actului juridic, nu au participat la încheierea lui, nici direct şi nici prin reprezentare. Avânzii-cauză (habentes causam) sunt tot persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar cărora actul poate să le profite, prin el dobândind anumite drepturi sau din acestea să le revină obligaţii ca urmare a legăturii sau relaţiei lor juridice cu una din părţile actului juridic. Aceştia sunt: succesorii universali sau succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Succesorul universal este persoana care dobândeşte un patrimoniu (de exemplu:

moştenitorul legal unic; persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării). Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (moştenitorul legal sau persoana juridică dobânditoare a unei părţi dintr-un patrimoniu al altei persoane juridice divizate).

359

Succesorul cu titlu particular este persoana care dobândeşte numai un anumit drept individual (exemplu: cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular). Creditorii chirografari sunt creditorii care nu au o garanţie reală pentru o creanţă

a lor.

Nulitatea actului juridic civil Definiţie şi clasificare

Definiţie. Nulitatea actului juridic civil este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare legii. Clasificarea nulităţilor

1. După natura efectelor produse, nulităţile pot fi absolute şi relative. Nulitatea

absolută este sancţiunea care se aplică în cazul când normele legale nerespectate ocrotesc un interes general sau obştesc. Nulitatea relativă sancţionează nerespectarea normelor juridice care ocrotesc un interes particular. Nulitatea absolută este imprescriptibilă Nulitatea relativă este prescriptibilă. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce nulitatea relativă se poate acoperi prin confirmare. În concluzie: nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmare; nulitatea relativă

poate fi invocată numai de persoana ocrotită, este prescriptibil