Ministerul Educaţiei si Tineretului Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Asistenţă Socială ,Sociologie şi Filozofie
Catedra de Asistenă socială

REFERAT

COPII- VICTIMELE ALE ABUZULUI

Efectuat de studenta anului 2, gr.2

Specialitatea Asistenţă Socială,
Bîrca Tatiana

Controlat de:
Matasa Viorica

1
 Chişinău- 2010
În ultimele două decenii s-a observat o creştere a violenţei domestice în
societatea noastră. Mai mult chiar, există opinii conform cărora unii
indivizi prezintă un risc mai mare de a deveni victime. Violenţa
domestică are efecte extrem de dăunătoare aupra indivizilor, familiilor şi
a societăţii în general.Violenţa domestică include abuzul fizic, sexual,
psihologic(emotional) si neglijarea.
Victimele acestor forme de violenţă consideră că trec printr-o
experienţă care le ameninţă viaţa şi pot rămâne uneori cu sentimentul
vulnerabilităţii, al neputinţei şi, in unele cazuri extreme, cu un sentiment
de groază.
Abuzul fizic se referă la orice comportament care implică folosirea
intenţionată a forţei cu scopul de a răni o altă persoană. Abuzul fizic
implică îmbrâncirea, lovirea, pălmuirea, folosirea de obiecte
cuntundente, obligarea de a ingera o substanţă nocivă sau folosirea unei
arme astfel punind in pericol viata copilului.
Unul dintre subiectele discutare de specialisti tine de difirerentierea intre
pedepsele corporale ,aplicate cu scopuri educative si abuzul fizic.Ceea
ce incepe ca o relatie disciplinara poate sfirsi ca abuz.
Abuzul sexual implică orice tip de intimitate sexuală nedorită impusă
cuiva de către o altă persoană. Poate include penetrarea orală, anală sau
vaginală, nuditatea forţată, obligarea de a privi activităţi de natură
sexuală sau orice alt tip de practică sexuală nedorită. Victima este
ameninţată prin folosirea forţei fizice sau prin alte forme de
constrângere.
Abuzul psihologic (emotional) poate include declaraţii sau ameninţări
privitoare la viitoare abuzuri (ameninţarea cu moartea). Ar mai putea
include izolarea, ameninţări lagate de situaţia materială, abuzul
emoţional.
Abuzul emotional ataca esenta persoanei si are efecte profunde si de
lunga durata. De asemenea, este cel mai greu de probat si mult mai
raspandit decat alte forme de abuz. In timp, afecteaza capacitatea
victimei de a judeca realist si de a lua decizii.

Abuzul emoţional poate fii de mai multe tipuri si

anume:
Asteptari abuzive, nerealiste: agresorul are solicitări nerezonabile din
partea victimei şi doreşte ca aceasta să i le satisfacă cu prioritate faţă de
orice altceva, de multe ori acţionand chiar împotriva propriilor interese
(de exemplu, mama care se plange ca se simte rau doar ca fiul/fiica să nu
iasa din casa cu o persoană neagreată de ea). Solicitarea de a-i da
agresorului toata atenţia, în detrimentul celorlalţi, dar, oricat ar primi, nu
e niciodata de ajuns. Victima este criticată constant si facută să se simtă
vinovată pentru că nu are grijă de persoana care o agresează (ex. Tu
niciodata nu stai destul cu mine, întotdeauna mai ai ceva de făcut sau
2
M-am saturat de fotbalul tău, tu numai la fotbal de gîndeşti, la mine
niciodată)
Întreţinerea unei stări conflictuale. Agresorul generează în mod
deliberat discuţii în contradictoriu pentru a fi în stare de conflict cu cei
din jur. Agresorul face din ţîntar armăsar, are comportamente şi atitudini
exagerate.
Negarea nevoilor emoţionale ale victimei cu scopul de a o răni, umili,
pedepsi. Agresorul poate nega că anumite evenimente au avut loc, că s-
au făcut anumite afirmaţii, să pună sub semnul îndoielii judecata,
percepţia, memoria şi chiar sănătatea mentală a victimei. De asemenea,
refuzul de a comunica, de a asculta si de a vorbi cu victima cu scopul
pedepsirii este abuz emoţional. Negarea distruge încrederea in sine şi
respectul de sine al victimei care ajunge să se îndoiască de sentimentele,
experienţele,judecata,percepţiilesale.
Dominarea. Agresorul controlează fiecare mişcare a victimei care
trebuie să se supuna dorinţelor agresorului, altfel acesta ia masuri
împotriva sa (o izolează/ ameninţă/agresează sexual/fizic/ îi taie
privilegiile etc). Treptat, respectul de sine al victimei se erodează pînă
cînd aceasta şi-l pierde cu totul devenind complet dominantă de agresor.
Şantajul emoţional. Agresorul îi induce victimei sentimentul de
vinovăţie sau teamă, face apel la compasiunea sa ori acţionează alte
pîrghii sentimentale (face pe îmbufnatul, respinge victima, o
abandonează).
Minimalizarea. Agresorul pretinde că victima reacţionează exagerat ori
că ceea ce face/spune/simte este total lipsit de importanţă.
Raspunsurile şi reacţiile imprevizibile, schimbarile bruşte de stare
de spirit naucesc victima. Cînd cineva reacţionează diferit la aceiaşi
stimuli, în situaţii similare, creează confuzie. În mod similar, lipsa de
consecvenţă a părinţilor în respectarea unei reguli sau atitudini faţă de
copil determină confuzia acestuia şi ingreunează disciplinarea, îi dău o
stare de nelinişte. Victima unui astfel de abuz emoţional este mereu “în
priză”.
Atacul verbal este directă şi evidentă şi, dintre toate formele de abuz
emoţional, cea mai uşor de remarcat. Poreclirea, acuzarea, blamarea,
ameninţarea, utilizarea de către agresor a unui ton poruncitor, rostit,
superior în comunicarea mesajelor sale către victimă, reproşurile,
cicălirea, critica, sfatul nesolicitat, interogarea victimei, vanarea
greselilor cu scopul de a dovedi victimei cît e de neputincioasă,
nepricepută, inaptă, incapabilă etc sunt toate forme de atac verbal.
Adesea, sunt însoţite de remarci ironice, afişate cu un aer de
superioritate, de genul, Eu nu mă înşel niciodată/ Eu stiu cel mai
bine/Ti-am spus eu/ Ai vazut ca tot eu am avut dreptate. Urletele,
ţipetele, sarcasmul, învinovaţirea, umilirea, ameninţarea, exagerarea
greşelilor, a defectelor, a minusurilor, ironizarea (în public, dar şi între
patru ochi) sunt alte forme ale violenţei verbale.
3
 Negarea este încapacitatea cronica a părintelui /îngrijitorului de a-i sadisface
copilului nevoile de bază ca hrană, înbrăcămintea, adăpostul, îngrijirea medicala,
oportunitaţi educaţionale, protecţie şi supraveghere.indicatorul de bază al neglijerii
fiind lipsa grijii şi educaţiei din partea parintelui.
Violenţa domestică este larg răspândită şi se petrece în toate mediile
sociale. Studiile asupra frecvenţei violenţei fizice şi sexuale arată că
aceste forme de violenţă pot fi considerate probleme sociale serioase. În
1992 instituţiile de stat au confirmat 211.000 de cazuri de agresiune
fizică asupra copiilor şi 128.000 de cazuri de abuz sexual: cel puţin 1200
de copii au murit ca urmare a maltratării la care au fost supuşi. S-a
estimat că o femeie din 5 şi un copil din 10 sunt agresaţi sexual.
Violenţa domestică-sursă de traume
Datorită creşterii nivelului violenţei în societatea noastră, au apărut mai
multe preocupări legate de investigarea consecinţelor cognitive,
emoţionale şi comportamentale determinate de violenţa domestică, mai
ales la copii. Stresul traumatic apare ca urmare a unor experienţe extrem
de grave, care necesită eforturi importante de adaptare. Asemenea
experienţe sunt de cele mai multe ori neaşteptate şi imposibil de
controlat. Ele copleşesc persoana, afectându-i sentimentul de siguranţă.
În 1991 Terr a descris două tipuri de evenimente traumatizante:
Traumele de tpiul I se referă la evenimente singulare( viol, atac, bătaie).
Traumele de tipul II includ experienţe repetate şi prelungite (victimizarea
“cronică” cum ar fi abuzul fizic sau sexual). Cercetările au arătat că cele
din urmă afectează mai mult capacităţile funcţionale ale individului.
Violenţa domestică are de obicei un caracter prelungit şi de aceea se
poate încadra în al doilea tip de traume.
Datorită prelungirii în timp a experienţelor traumatice, unele persoane
pot ajunge să sufere de stres posttratmatic. Acesta implică modele
specifice de evitare şi o hiperexcitabilitate: indivizii pot începe să-şi
organizeze viaţa în jurul dramei pe care o trăiesc. Deşi majoritatea
persoanelor ce suferă de stres posttraumatic (în special în cazul unor
abuzuri grave) au probleme în ceea ce priveşte intergrarea socială şi
profesională, măsura în care această tulburare afectează capacităţile
funcţionale generale ale indivizilor variază foarte mult.
Pentru ca un individ să fie diagnosticat cu această tulburare (stres
posttraumatic), acesta trebuie să fi trecut printr-o experienţă care i-a pus
viaţa în pericol şi i-a provocat sentimente de teamă, neputinţă şi
groază..Experienţa traumatizantă este retrăită foarte des de către victimă
( amintirile nu-i dau pace) iar stimulii asociaţi cu trauma sunt permanent
evitaţi.. Victima devine hipersensibilă (se sperie din orice). Aceste
simptome persistă mai mult de o lună de zile şi provoacă tulburări
importante ale activităţilor cotidiene. Când tulburările durează între două
zile şi patru săptămâni de la producerea evenimentului traumatizant
diagnosticul de stres acut este mai indicat.

4
S-a arătat că reacţiile la experienţele traumatice se pot împărţi în cel
puţin patru categorii: Reacţiile emoţionale include şocul, teroarea,
vinovăţia, iritabilitatea, anxietatea, ostilitatea şi depresia. Reacţiile
cognitive sunt legate de tulburări ale concentrării, confuzie,
autoculpabilizare, amintiri persisiente ale experienţei trăite, scăderea
eficienţei profesionale, frica de a nu pierde controlul şi de a nu retrăi
experienţa traumatizantă. Reacţiile biologice includ tulburări ale
somnului, coşmaruri, tresăriri frecvente, simptome psihosomatice.
Reacţiile comportamentale implică izolarea, evitarea contactelor sociale,
diminuarea intimităţii şi a încrederii în ceilalţi .
Evalarea şi intervenţia în cazul cu maltratare a copilului.
Pentru a primi decizia în privinţa unor masuri de intervenţie e necesar o
analiza minuţioasă a cazului prin prizma răspunsurilor la urmatoarele
întrebari:
 Este situaţia copilului atit de dramatica încit necesita izolarea de propriu
mediu?
 Cit este de mare probabilitatea repetarii unor rele tratamente sau este vorba
de un caz unic?
 Este situaţia atit de grava cum o vede asistentul social?
Asistentul social în lucru cu copii expuşi abuzului va respecta
urmatoarele principii:
1. Informaİiile continute în evaluarea situaţiei copilului trebuie să fie
confidenţiale.
2. Evaluarea trebuie să includă ansamblul nevoilor copilului.
3. Evaluarea este un proces care se desfaşoară într-o anumita perioada de
timp, însa nedefinită.Evaluarea trebuie să aibă loc periodic.
4. La evaluare trebuie să participe diversi specialisti.
5. Evaluarea impune utilizarea unui limbaj explicit, a unor termeni
precis definiţi.
6. În procesul investigaţiei trebuie să se acorde o atenţie speciala
analizei familiei copilului.
Investigatia va cuprinde doua etape importante.
Investigaţia iniţială, care include:
a) descrierea tipului de maltratare care constituie motivul îngrijorării pentru
serviciul de protecţie a copilului;
b) aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcţie de vîrstă şi
gradul de maltratare);
c) informaţii despre persoana care a comis abuzul;
d) informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitudinea lor actuală
privind copilul.
Investigaţia detaliată care include:
a) atitudinea părinţsau a celor care înlocuiesc părinţii (obiceiurile zilnice,
dezvoltarea copilului, relaţcopilului cu părinţii );
b) componenţa familiei şi situaţia ei juridică;
c) profilul individual al părinţilor/persoanei de îngrijire;
5
 d) relaţde cuplu între părinţi;
e) interacţiunile specifice familiei;
f) reţeaua sociala a familiei în care creşte copilul;
g) condiţiile de locuit.
Una din metodele cele mai eficiente în lucru cu copii abuzaţi este
metoda- interviului. Aceasta metoda de regula are o funţie terapeutică,
avînd ca scop relatarea a cît mai multe date privind evenimentile din
viaţa copilului.
Etapele unui interviu cu copii abuzaţi poate fii rezumat astfet:
1. Stabilirea contactului
 Prezentare reciprocă,
 Asistentul social trebuie să ţina cont de factorii nonverbalii”;de tempoul
copilului,să nu-l grabeasca ,să respecte copilul ca pe orice beneficiar.
2. Ascultarea copilului
Interviul la aceasta etapă include un ansamblu de tehnici de ascultare a copilului,
insoţite de indemnuri care să îi stimuleze exprimarea.
3. Faza de explorare
Practicianul poate influenţa alegerea temelor care se vor afla în centrul atenţei şi
să exploreze unele teme în profunzime.
4. Însumarea celor exprimate
Însumarea înseamna formularea unor idei cu caracter sentetic care pot servi nu
numai celui care duce intervenţia dar şi copilului pentru a-şi întelege propriile
atitudini.
5.Formularea unui diagnostic multidimensional
Diagnosticul va fi opţinut prin cordonarea elementelor subective şi obective
obţinute în cadrul interviului vor fi verificare. Ipotezele formulate în cadrul
interviului vor fi verificate pas cu pas.
6.Negocierea continuarii relatiei cu copilul
Elementele subective care servesc pentru formularea unui diagnostic
multidimensional dinamic, conduc şi la elaborarea direcţii de intervenţie
terapeutica,orice încercari de a oferi ajutor copilului vor ramîne ineficiente dacă
nu vor fii luate în considerare cele exprimate de copil şi dacă acest ajutor nu va
corespunde nevoilor şi asteptărilor copilului.
Inainte de a interveiva copilul abuzat este necerar să fie stabilit:
- locul (spaţiu unde se va desfăşura interviul), acest spaţiu trebuie să fie perceput
de copil ca fiind un loc sigur, securizat, este preferabil un loc în afara locuinţei
copilului.
- persoanele care trebuie să fie prezente . (în cazul abuzului în familie
sunt obligaţii să fie prezenţii parinţii unde din comportamentul copilului ne putem
da deama dacă abuzul a avut loc sau nu.
Pentru intervevarea copilului sunt folosite multiple tehnici. Dintre care cele mai
folosite în lucru cu copii mici sunt întrebările-ţina şi anumite materiale ajutatoare ,
cum ar fii: papuşile anonime, desenele anatomice, desene făcute de
copii.
În cadrul intervievarii pot fi folosite urmatoarele tipuri de întrebării:
6
 - întrebări generale,
- întrebări focalizate,
- întrebări cu raspuns multiplu.
Întrebări generale sunt folosite frecvent ca întrebări de deschidere.În cazul
unui copil vicitimă a unui abuz sexual, se poate pune următoarea întrebare: „Ţi-a
spus cineva de ce ai venit la mine azi? ” În unele cazuri copii ştiu de ce sunt aduşi
la terapeut, dar nu doresc să discute cu terapeutul despre acest lucru.
Întrebări focalizate sunt cele mai utilizate, pentru că deseori furnizeaza
informaţii relevante. Exista trei tipuri de întrebări focalizate:
- focalizate pe persoană, care vor include întrebări despre agresor.
- Pe circumstanţele în care a avut loc abuzul sunt întrebări localizate pe loc de
residenţă, anumite tradiţii şi obiceiuri ale familiei.
- Focalizate pe parţile corpului ( spre exemplu, întrebările despre baie pot
scoate la iveala detalii despre corp, despre parţintele care ajuta copilul la baie,
chiar despre primele tentaţii de abuz sexulal).Aici sunt folosite papuşile
anatomice sau desenele anatomice.Asistentul social se interesează de numele
pe care copilul le da parţilor coprului.
Întrebări cu răspuns multiplu sunt utilizate cînd informaţia abţinuta prin
întrebări focalizate nu e relevata şi atunci se poate recurge la întrebări cu răpuns
multiplu. Există anumite restricţii în folosirea lor deoarice copii mici vor considera
aceste întrebări dificile, terapeutul trebuie să fie sigur că a înţeles răspunsul, astfel
încit copilul să nu aibă de ales între două răspunsuri incorecte.

MODELUL DESA
Una din tehnicile terapeutice adesea utilizate în tratamentul copilor victime ale
abuzului sexual este modelul DESA care include următoarele componente:
D- descrierea abuzului. Copii folosesc diferite mijloace de exprimare a proprilor
trăiri în funţie de vîrsta şi dispoziţie, fie prin limbaj, fie prin joc. Unii copii nu pot
descrie deloc abuzul atunci aceste secrete devin o parte importantă a terapiei unul
din cele mai mari obstacole în ai determina pe copii sa descrie cea ce sa întimplat
este faptul că abuzul a fost ţinut în secret şi asociat cu rusinea, există diverse
modalitaţi despre secrete bune sau rele, copilului trebuie să i se explice că ar fii
mai bine pentru el dacă ar încredinţa ceste secrete adulţilor pe care îi consideră
apropiaţi.
E- exprimarea sentimentelor. Copii trebuie încurajaţii să descrie sentimentele
asociate abuzului pentru al ajuta să-şi exprime furia.
S- a spune nu şi a stabili graniţe. Un lucru comun tuturor copilor abuzaţi sexual
este faptul că ei au fost maltrataţi fizic si emoţional, ei au nevoie de ajutor pentru a
identifica şi exprima emoţile care au legatura strinsă „a vrea” , „a nu vrea” a spune
„da” sau „nu” . Granitele sunt foarte importante în această parte a tratamentului.
A- acceptarea. La această etapă copii trebuie să înveţe să depăşească evenimentul
traumatizant şi să-şi continue viaţa , să evite victimizarea să renuntţe la ideea că
trecutul poate fi refăcut sau negat. Copii au nevoie de suport pentru a se accepta ca

7
fiind normali, obişnuiţi, în ciuda experienţei anormale şi neobişnuite prin care au
trecut. Ei trebuie încurajaţi şi să aibă aceleaşi activitaţi, trebuie evitată situaţia
riscantă în care abuzul este folosit ca pretext pentru atitudinehiperprotectoare din
partea parinţilor. Acceptarea este la fel de dificilă şi necesară pentru toţi adulţii din
viaţa copilului abuzat.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
Terapia ocupaţională reprezintă metoda prin intermediul căreia este derijată
participarea omului spre îndeplinirea anumitor sarcini cu scopul de a restabili,
susţine şi spori performanţa de a învaţa si facilita apariţia unor noi abilitaţi şi
funcţii esenţiale pentru adaptare, de a deminua şi corecta aspectele patologice
promovînd şi susţinind sănătatea.
Scopurile si funcţile terapiei ocupaţionale.
Asociaţia ameticană de terapie ocupaţională difineşte această metodă ca fiind o
arta şi ştiinţa ce derijeaza modurile de răspuns al oamenilor faţă de activitatea
selectiva menită să promoveze sănătatea, să impedice evoluţia spre infirnitate, să
evalueze comportamental şi să trateze benificiarul cu disfunţii fizice si mentale.
Terapia ocupaţională are ca obective :
1. stimularea responsabilitaţii în diferite situaţţii de viaţă;
2. dezvoltarea deprinderilor de auto-îngrijire;
3. formarea deprinderilor de muncă;
4. organizarea de jocuri şi distracţii
5. cultivarea auto-controlului şi exprisivităţii personale;
6. cultivarea unei imagini de sine pozitive;
7. abilitaţi cognitive;
8. sprijinirea relaţilor interpersonale;
9. educarea capacităţii de acţiune în funcţie de constringere şi resursele de
mediu.Astfel terapia ocupaţională se direcţionează pe trei dimensiuni:
- formarea deprinderilor de viaţa
- cultivarea capacitaţilor şi aptitudinilor de munca
- educarea abilitaţilor pentru a petrece timpul liber
În aplicarea terapiei ocupaţionale asistentul social trebuie să fie preocupat de
următoarele aspecte :
1. să realizeze însuşirea de către benificiar a unei deprinderi pierdute sau cu un
nivel redus de funcţionare;
2. de a contribui la învaţarea de noi deprinderi şi abilitaţi menite să le
compenseze pe cele care au disparut.

LUDOTERAPIA
Ludoterapia reprezintă metoda prin intermediul caruia copilul este implicat în
activitaţi de joc fie individuale sau de grup sau au drept scop dezvoltarea
personalitaţii copilului.

8
Ludoterapia este o metodă de tratament al bolilor mintale prin joc. Astăzi
ludoterapia se afla la baza tuturor psihoterapiilor infantile. Vizează să scoată
subiectul din închiderea în sine făcandu-l să ia aminte la conflictele sale interioare.
Tehnicile pot fi individuale sau colective. Jean Piaget susţinea că jocul reprezintă
cea mai pură formă de asimilare. El descria trei stadii în dezvoltarea jocului:
stadiul jocului practic - apare în primul an de viaţă şi constă în acţiuni senzorio-
motorii, stadiul jocului simbolic - apare începand cu al doilea an de viaţă şi implică
reprezentări ale obiectelor absente, stadiul jocului cu reguli - este ultima categorie
structurală care se dezvoltă, cuprinzand coordonarea socială şi o înţelegere bazată
pe relaţii sociale. Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulti. Este
un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relaţiilor, descrierea
experientelor, marturisirea dorinţelor şi împlinirea de sine. Deoarece dezvoltarea
limbajului copiilor rămane în urma devoltării lor cognitive, ei comunică prin joacă.
În terapia prin joc, jucăriile sunt percepute ca şi cuvinte ale copilului, iar jocul ca şi
limbaj al copilului. Funcţia simbolică a jocului este cel mai important aspect,
asigurand copiilor posibiltatea de a-şi evalua exprimarea simţămintelor interioare.
Experienţele semnificative din punct de vedere emoţional pot fi exprimate, într-un
mod mai confortabil şi mai sigur, prin reprezentarea simbolică pe care o asigură
În concluzie putem menţiona că eficienţa metodelor si tehnicilor depinde în cea
mai mare masură de profesionalismul asistentului social.