Sunteți pe pagina 1din 18

1.

Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

1. LEGI ŞI TEOREME
ALE ELECTROMAGNETISMULUI APLICATE
ÎN TEORIA MASINILOR ELECTRICE

Transformatorul electric şi maşinile electrice rotative (asincronă,


sincronă, de curent continuu) funcţionează pe baza legilor fenomenelor
electromagnetice. Cu ajutorul legii inducţiei electromagnetice, a legii
circuitului magnetic, conducţiei şi legii transformării energiei în procesul
de conducţie se pot scrie modelele matematice ale maşinilor electrice.
În numeroase aplicaţii din domeniul maşinilor electrice, legile teoriei
câmpului electromagnetic se aplică în una din formele lor particulare, iar
anumite legi nu intervin în mod direct în teoria maşinilor electrice.
Din aceste considerente, în acest capitol sunt prezentate legile
generale, legile de material şi câteva teoreme importante cu aplicaţii în
teoria maşinilor electrice.

1.1. LEGILE GENERALE ALE TEORIEI


CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

1.1.1. Legea conservării sarcinii electrice

Legea conservării sarcinii electrice se referă la intensitatea curentului


electric de conducţie iΣ printr-o suprafaţă închisă Σ presupusă în mişcare
şi precizează că în orice moment, intensitatea curentului electric de
conducţie este egală cu viteza de variaţie în timp luată cu semn schimbat, a
sarcinii electrice qΣ din interiorul suprafeţei închise Σ :
dq Σ
iΣ = − (1.1)
dt

sau:
d
∫ J ⋅ dA = − dt ∫ ρv ⋅ dv (1.2)
Σ VΣ

5
Maşini şi acţionări electrice

în care: J [A/m 2
] – este vectorul densitate a curentului electric de
conducţie;
ρV [C/m 3 ] – este densitatea de volum a sarcinii electrice; d A = n ⋅ dA –
este elementul de arie orientat; dv – este elementul de volum.
Modelul (1.2) reprezintă forma integrală a legii, din care prin aplicarea
teoremei Gauss-Ostrogradski rezultă forma locală:
∂ρ v
div ( J + ρ v ⋅ v) = − (1.3)
∂t

unde: v – este viteza de deplasare a corpului.


dqΣ
În regim electrocinetic staţionar, (qΣ =ct, = 0 ) şi în cazul
dt
corpurilor imobile ( v =0 ) rezultă că intensitatea curentului electric de
conducţie prin orice suprafaţă închisă este nulă:
iΣ = 0 (1.4)
sau:
div J = 0 (1.5)

1.1.2. Legea fluxului electric

Forma integrală a legii fluxului electric afirmă că pentru orice


suprafaţă închisă Σ , fluxul electric Ψ Σ este egal cu sarcina electrică totală
qΣ din volumul vΣ mărginit de această suprafaţă:
Ψ Σ = q vΣ (1.6)

Având în vedere că: Ψ Σ = Σ∫ D ⋅ d A şi qv Σ = v∫ ρv dv , rezultă:


Σ

∫ D ⋅ d A = ∫ ρv dv (1.7)
Σ vΣ

în care: D – este vectorul inducţie electrică.


Forma locală a legii se obţine prin aplicarea teoremei Gauss-
Ostrogradski modelului (1.7):
div D = ρv (1.8)
Sensul pozitiv al fluxului electric este sensul normalei exterioare la
suprafaţa închisă considerată, iar liniile de câmp electric sunt curbe

6
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

deschise ce pornesc de pe corpurile încărcate pozitiv şi sfârşesc pe cele


încărcate negativ.

1.1.3. Legea fluxului magnetic

Legea fluxului magnetic se referă la fluxul vectorului inducţie


magnetică B printr-o suprafaţă închisă şi precizează că în orice moment şi
pentru orice suprafaţă închisă Σ aflată în câmp magnetic, fluxul vectorului
inducţie magnetică este nul (forma integrală a legii):
Φ Σ = ∫ B ⋅ dA = 0 , (1.9)
Σ

în care: B – este vectorul inducţie magnetică, iar dA – elementul de arie


orientat (normal la suprafaţă şi orientat spre exterior).
O consecinţă importantă imediată a legii este aceea că liniile de câmp
magnetic sunt cu necesitate curbe închise.
Prin aplicarea teoremei Gauss Ostrogradski rezultă:
div B = 0 . (1.10)
1.1.4. Legea inducţiei electromagnetice

Este o lege generală a teoriei câmpului electromagnetic care stă la


baza conversiei electromecanice a energiei şi stabileşte legătura dintre
tensiunea electromotoare de-a lungul unei curbe închise Γ şi fluxul
magnetic ΦS Γ printr-o suprafaţă SΓ mărginită de conturul Γ .
În forma integrală, legea afirmă că tensiunea electromotoare indusă în
lungul unei curbe închise Γ , aflată în câmp magnetic, este egală cu viteza
de variaţie în raport cu timpul, luată cu semn schimbat, a fluxului magnetic
ΦS Γ prin orice suprafaţă SΓ mărginită de conturul Γ .

dΦS Γ
ue = − (1.11)
Γ dt

Cunoscând faptul că, prin definiţie, tensiunea electromotoare de-a


lungul conturului închis Γ este egală cu circulaţia vectorului intensitate a
câmpului electric pe curba Γ ( ueΓ = ∫ΓE ⋅ dl ), legea inducţiei
electromagnetice se poate scrie sub forma:
d
∫ E ⋅ dl =−
dt ∫ B ⋅ dA (1.12)
Γ SΓ

7
Maşini şi acţionări electrice

în care: dl – este elementul de linie orientat; dA – este elementul de arie,


al cărui direcţie şi sens se asociază cu sensul de parcurgere al conturului Γ
(pentru care s-a stabilit în prealabil un sens de parcurgere) după regula
burghiului drept, regulă după care se asociază şi sensul de referinţă al
tensiunii electromotoare induse cu sensul vectorului inducţie magnetică B .
Dezvoltând integrala din partea dreaptă a modelului (1.12) se va
obţine:
∂B
∫ E ⋅ dl = − ∫ ∂t
⋅ dA − ∫ ( v × B ) ⋅ dl (1.13)
Γ SΓ Γ

unde: v – este viteza locală de deplasare a mediului în care are loc


fenomenul inducţiei electromagnetice. Componenta:
∂B
ue Γ = ∫ ∂t
⋅ dA , (1.14)

se numeşte tensiunea electromotoare de transformare sau statică, fiind


determinată de variaţia în timp a inducţiei magnetice, în timp ce
componenta:
uem = ∫ (v × B ) ⋅ dl (1.15)
Γ

este denumită tensiunea electromotoare de mişcare (sau de rotaţie la


maşinile electrice) şi depinde de inducţia magnetică B şi viteza de deplasare
v a conturului considerat.
Prin aplicarea teoremei lui Stokes modelului (1.13) se obţine forma
locală a legii inducţiei electromagnetice:

∂B
rot E = − − rot (v × B ) ⋅ dl (1.16)
∂t

1.1.5. Legea circuitului magnetic

Această lege exprimă legătura dintre câmpul electric şi curentul de


conducţie pe de o parte şi câmpul magnetic pe de altă parte.
Forma integrală a legii afirmă că tensiunea magnetomotoare
(circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic pe orice curbă închisă
Γ ) este egală cu suma dintre intensitatea curentului de conducţie prin
orice suprafaţă SΓ sprijinită pe conturul Γ şi viteza de variaţie în timp a
fluxului electric prin SΓ :

8
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

D dΨ S Γ
umΓ = ∫ H ⋅ dl = iSΓ + (1.17)
Γ dt

Intensitatea curentului de conducţie prin suprafaţa SΓ numită şi


solenaţia θ S Γ ataşată suprafeţei SΓ ) este suma algebrică a intensităţilor
curenţilor de conducţie prin toate conductoarele secţionate de suprafaţa SΓ :
iS Γ =∫ J ⋅dA (1.18)

Derivata în raport cu timpul a fluxului electric prin suprafaţa SΓ


(denumită şi intensitatea curentului hertzian prin SΓ ) are expresia:
dΨ S Γ d
dt
=
dt ∫S Γ
D ⋅ dA (1.19)

în care: D – este vectorul inducţie electrică; dA – elementul de arie


orientat, corelat cu sensul de referinţă al curbei Γ , după regula burghiului
drept.
Înlocuind (1.18) şi (1.19) în (1.17) legea circuitului magnetic devine:
d
∫ H ⋅ dl = ∫ J ⋅ dA + dt ∫ D ⋅ dA (1.20)
Γ SΓ SΓ

şi încă:
∂D
∫Γ H ⋅ dl = ∫ J ⋅ dA + ∫

( v ⋅ div D +
∂t
) ⋅ dA + ∫ ( D ×v ) ⋅ dl
Γ (1.21)

Prin aplicarea teoremei lui Stokes şi având în vedere forma locală a


legii fluxului electric se obţine:
∂D
rot H = J + ρ ⋅ v + + rot [ D ×v ] (1.22)
∂t

În regim cvasistaţionar, curentul de deplasare (hertzian)


d
iDS =
Γ dt ∫S Γ D ⋅ dA , este nul, astfel încât legea circuitului magnetic capătă
forma simplificată:

∫ΓH ⋅dl =∫ J ⋅dA


SΓ (1.23)

respectiv forma locală:


rot H = J . (1.23’)

9
Maşini şi acţionări electrice

1.1.6. Legea transformării energiei în procesul de conducţie


(Legea Joule - Lenz)

Această lege se referă la efectul caloric produs de starea


electrocinetică a corpurilor. Forma locală a legii stabileşte legătura dinte
puterea specifică p (cedată pe unitatea de volum), intensitatea câmpului
electric E şi densitatea curentului electric de conducţie J , şi afirmă că
densitatea de volum a puterii cedate de câmp conductoarelor în stare
electrocinetică este egală cu produsul scalar dintre intensitatea câmpului
electric şi densitatea curentului electric de conducţie:
p =E ⋅ J (1.24)
În sistemul internaţional de unităţi, puterea specifică p se măsoară în
watt pe metru cub [W/m3].
Având in vedere legea conducţiei electrice ( E C = ρ ⋅ J − E i ) obţinem:
p = ρJ 2 − Ei ⋅ J (1.25)
în care: ρ ⋅ J 2 = p R reprezintă densitatea de volum a puterii transformate
ireversibil în căldură; Ei – intensitatea câmpului electric imprimat.
În cazul conductorilor omogeni ( Ei =0), relaţia (1.25) devine:
p = ρJ2 (1.26)
Forma integrală a legii transformării energiei în procesul de conducţie
se obţine prin integrarea expresiei (1.24) pe întreg volumul v al unui
conductor filiform, în care E , J , dl sunt paraleli:
P = ∫ p ⋅ dv = ∫ E ⋅ Jdv
V V
(1.27)

Dacă scriem elementul de volum dv sub forma:


dv = dA ⋅ dl (1.28)
relaţia (1.27) devine:
P = ∫ p ⋅ dA ⋅ dl = ∫ ∫ ( E ⋅ J ) ⋅ (dA ⋅ dl )
V A C AB
(1.29)

P =∫ E ⋅ dl ∫ J ⋅ dA = u f ⋅ i (1.30)
C AB A

10
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

Expresia (1.30) reprezintă forma integrală a legii transformării


energiei în conductoare şi se poate enunţa astfel:
Puterea totală dezvoltată într-un conductor filiform este egală cu
produsul dintre tensiunea electrică în lungul firului ( uf ) şi intensitatea
curentului electric de conducţie (i).
Având în vedere legea conducţiei electrice: uf = R·i - e şi înlocuind în
relaţia (1.30) rezultă:
P=Ri2-ei (1.31)
Primul termen din membrul drept al relaţiei (1.31) este termenul
corespunzător efectului caloric ireversibil, iar relaţia:
PR = R ⋅ i 2 = ∫ ρ ⋅ J 2 ⋅ dv
V
(1.32)

reprezintă forma integrală a legii Joule-Lenz. Al doilea termen: Pg=e·i este


puterea electrică a sursei.
Prin integrarea în timp a relaţiei (1.32) se obţine căldura totală
dezvoltată în intervalul de timp ∆ t = t2-t1:
t2
W = ∫ R ⋅ i 2 dt (1.33)
t1

relaţie care în regim electrocinetic staţionar (circuite de curent continuu)


devine:
W = RI 2 ⋅ Δt = RI 2 (t2 − t1 ) (1.34)
1.1.7. Legea legăturii dintre inducţia electrică ( D ),
intensitatea câmpului electric ( E ) şi polarizaţia electrică ( P
)

Legea legăturii dintre vectorii D , E şi P , valabilă în orice regim de


desfăşurare a fenomenelor electromagnetice, stabileşte legătura dintre cele
trei mărimi şi precizează că vectorul inducţie electrică D este egal cu
suma produsului dintre intensitatea câmpului electric cu permitivitatea
vidului ε 0 şi polarizaţia electrică P :
D = ε0 ⋅ E + P (1.35)
în care: ε 0 este o constantă universală numită permitivitatea electrică a
vidului şi care în sistemul internaţional de unităţi, are valoarea:

11
Maşini şi acţionări electrice

1
ε0 = ⋅ 9 ⋅ 10 9 [F/m].

1.1.8. Legea legăturii dintre inducţia magnetică ( B ),


intensitatea câmpului magnetic ( H ) şi magnetizaţia ( M )

Valabilă atât în regim staţionar cât şi în regim variabil şi în orice punct


al unui corp magnetizat în repaus sau în mişcare, legea afirmă că în fiecare
moment, între vectorii inducţie magnetică ( B ), intensitatea câmpului
magnetic ( H ) şi magnetizaţia ( M ) este satisfăcută relaţia:
B = µ0 ⋅ (H + M ) (1.36)
Constanta universală µ0 – permeabilitatea magnetică a vidului, în
sistemul internaţional de unităţi este:
µ0 =4π ·10-7 [H/m].

1.2. LEGI DE MATERIAL ALE TEORIEI


MACROSCOPICE A CÂMPULUI
ELECTROMAGNETIC

1.2.1. Legea polarizaţiei electrice temporare

Legea priveşte acea categorie de dielectrici care se pot polariza sub


efectul câmpului electric (polarizaţia temporară). Polarizaţia temporară
depinde de intensitatea câmpului electric în care a fost introdus dielectricul,
iar legea polarizaţiei temporare stabileşte relaţia de legătură dintre
polarizaţia temporară ( Pt ) şi intensitatea câmpului electric ( E ):
Pt = f ( E ) .

Experienţa arată că există o clasă de materiale dielectrice pentru care


dependenţa dintre polarizaţia electrică temporară şi intensitatea câmpului
electric este o dependenţă liniară:
Pt = ε 0 ⋅ χ e ⋅ E (1.37)

12
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

Aceşti dielectrici se numesc liniari şi izotropi, iar factorul χ e, numit


susceptivitate dielectrică, este o constantă scalară adimensională,
caracteristică materialului respectiv.
Legea polarizaţiei temporare se utilizează de regulă împreună cu legea
de legătură dintre vectorii D , E şi P :
D = ε0 E + Pt + Pp

D =ε0 (1 + χe ) E + Pp (1.38)
D = ε E + Pp

în care: ε = ε 0·(1+χ e) =ε 0·ε r reprezintă permitivitatea dielectrică


absolută a mediului; ε r = (1+χ e ) este permitivitatea relativă a
materialului.
În cazul corpurilor fără polarizare permanentă, Pp =0 , (cazul cel mai
frecvent întâlnit în aplicaţii), relaţia (1.38) devine:

D =ε ⋅E (1.39)

1.2.2. Legea magnetizaţiei temporare

Legea magnetizaţiei temporare stabileşte legătura dintre magnetizaţia


temporară M t şi intensitatea câmpului magnetic ( H ).
Legea afirmă că pentru materialele magnetice izotrope, cu
caracteristică magnetică liniară, magnetizaţia temporară Mt este
proporţională cu intensitatea câmpului magnetic.
M t = χm ⋅ H (1.40)
în care factorul de proporţionalitate χ m este o constantă scalară
adimensională numită susceptibilitate magnetică.
Asociind legea magnetizaţiei temporare cu legea legăturii dintre B , H
şi M rezultă:
B = µ0 ⋅ H + µ0 ⋅ ( M p + M t )
B = µ0 ⋅ H + µ0 ⋅ M p + µ0 ⋅ χm ⋅ H
B = µ0 (1 + χm ) ⋅ H + µ0 ⋅ M p
(1.41)
B = µH + µ0 ⋅ M p

13
Maşini şi acţionări electrice

unde: M p – magnetizaţia permanentă; 1+χ m =µ r – permeabilitatea


magnetică relativă a mediului; µ = µ0 µr – permeabilitatea absolută a
mediului.
Din punctul de vedere al valorilor susceptibilităţii magnetice χ m şi al
permeabilităţii relative µ r, materialele se pot împărţii în trei categorii:
- materiale diamagnetice (χ m <0; µ r <1);
- materiale paramagnetice (χ m>0; µ r >1);
- materiale feromagnetice (χ m >>>0; µ r >>>1).

În majoritatea aplicaţiilor industriale, circuitele magnetice sunt


realizate din materiale feromagnetice, materiale caracterizate prin
susceptibilitate şi permeabilitate magnetică foarte mari, cu magnetizare
temporară intensă, care nu dispare la scoaterea materialelor din câmp (au
magnetizare remanentă). Aceste materiale au o caracteristică de
magnetizare, B=f(H), neliniară cu histerezis, prezentată calitativ în fig. 1.1.
Valoarea inducţiei magnetice pentru care H=0, notată pe grafic cu Br
se numeşte inducţie remanentă, iar valoarea intensităţii câmpului magnetic
pentru care B=0, notată cu HC se numeşte câmp coercitiv.
Valoarea maximă a inducţiei magnetice (obţinută pentru Hmax)
reprezintă inducţia de saturaţie.
Caracteristica prezentată în fig. 1.1 scoate în evidenţă şi fenomenul de
histerezis. Valorile inducţiei magnetice obţinute pentru aceeaşi valoare a lui
H este diferită pentru cele două sensuri de variaţie a intensităţii câmpului
magnetic.
Cunoaşterea curbelor
B de magnetizare şi a ciclu-
BS lui de histerezis al
materialelor feromagne-
Br tice prezintă o importanţă
-Hmax -HC O practică deosebită în ale-
H
gerea materialelor şi di-
HC Hmax mensionarea circuitelor
-Br magnetice.
Materialele fero-
-BS magnetice sunt realizate
din fier, fontă, oţel,
nichel, cobalt, crom, din
Fig. 1.1. Curba de magnetizare B=f(H). aliaje fier-siliciu, fier-
aluminiu, fier-nichel, fier-
cobalt sau din compuşi de Fe cu diferite metale (Ni, Mn, Zn, Co, Mg).
Aceste materiale au o permeabilitate relativă ridicată, curba de magnetizare

14
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

B=f(H) neliniară, prezintă fenomenul de histerezis (ca cel prezentat în fig.


1.1) cu inducţia remanentă Br şi câmp coercitiv HC şi pierderi prin histerezis
pH. Prin încălzirea acestora peste o anumită limită de temperatură (punctul
Curie), proprietăţile evidenţiate mai sus dispar.
Materialele feromagnetice se clasifică în:
- materiale magnetice moi;
- materiale magnetice dure.
Materialele magnetice moi, au ciclul de histerezis îngust (HC – mic),
permeabilitate magnetică foarte ridicată şi se folosesc la realizarea
circuitelor magnetice ale maşinilor electrice rotative şi ale
transformatoarelor, ale aparatelor de măsură, comandă şi control, ale
releelor, traductoarelor şi servomecanismelor, miezurilor unor bobine, etc.
Materialele magnetice dure se caracterizează prin valori mari ale
câmpului coercitiv (HC) şi inducţiei magnetice remanente (Br) şi
permeabilităţi mai mici şi sunt utilizate la realizarea magneţilor permanenţi.

1.2.3. Legea conducţiei electrice

Forma locală a legii conducţiei electrice stabileşte legătura dintre


densitatea curentului electric de conducţie J şi intensitatea câmpului
electric E şi precizează că pentru conductoarele liniare şi izotrope, în
fiecare moment şi pentru orice punct din câmpul electric, vectorul densitate
de curent J este proporţional cu intensitatea câmpului electric, în sens larg,
E + Ei :

J = σ ⋅ ( E + Ei ) (1.42)
în care: σ – constantă de material numită conductivitate electrică; Ei –
intensitatea câmpului electric imprimat.
1
Deoarece, prin definiţie σ = ρ , relaţia (1.42) se mai scrie:

E + Ei = ρ ⋅ J (1.43)
unde: ρ – rezistivitatea materialului.
În cazul conductoarelor omogene din punctul de vedere al
proprietăţilor fizico-chimice, câmpul electric imprimat este nul, iar relaţia
(1.42) capătă forma particulară:
J =σ ⋅E (1.44)

15
Maşini şi acţionări electrice

Pentru stabilirea formei integrale a legii conducţiei electrice se


integrează modelul (1.43) între extremităţile A şi B ale unui conductor
filiform şi se obţine:

∫AB E ⋅ dl +∫
AB
E i ⋅ dl = ∫
AB
ρJ ⋅ dl (1.45)

Primul termen din relaţia (1.45) reprezintă tensiunea electrică între


punctele A şi B, iar cel de-al doilea termen este prin definiţie tensiunea
electromotoare a câmpului imprimat Ei pe porţiunea AB a conductorului,
adică:
u =∫ E ⋅ dl
AB
(1.46)
ue = ∫ Ei ⋅ dl
AB

Considerând densitatea de curent J cu o distribuţie uniformă pe


secţiunea conductorului şi vectorii J şi dl paraleli, membrul drept din
relaţia (1.45) se poate scrie:
i ρ
∫AB ρJ ⋅ dl = ∫AB ρ ⋅ J ⋅ dl = ∫AB ρ ⋅ A dl = i ∫AB A ⋅ dl = i ⋅ R (1.47)

în care: i – intensitatea curentului de conducţie din conductorul filiform


considerată constantă pe lungimea acestuia; A – aria secţiunii
ρ
conductorului; R = ∫AB ⋅ dl – rezistenţa electrică a conductorului filiform.
A
În acest mod se obţine:
u+ue=R·i (1.48)
care reprezintă modelul matematic al formei integrale a legii conducţiei
electrice pentru un conductor liniar şi filiform.
1
Deoarece: G = , relaţia (1.48) se poate exprima şi sub forma:
R

i = G ⋅ (u + u e ) (1.49)
1
unde: G = – se numeşte conductanţa conductorului filiform.
R
Rezistenţa unui conductor omogen, filiform de secţiune constantă
este:
l
R = ρ⋅ (1.50)
A

16
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

Reprezentarea simbolică a unui conductor cu câmp imprimat este


prezentată în fig. 1.2. a) pentru laturi receptoare şi în fig.1.2 b) pentru laturi
generatoare de circuit.

În cazul conductoarelor fără câmp imprimat (ue=0), modelul (1.48)


devine:
u=R·i , (1.51)
model cunoscut sub denumirea de Legea lui Ohm.
Se constată experimental că rezistivitatea ρ a unui conductor este
dependentă de temperatura sa T:
ρ = ρ (T )

Pentru o gamă largă de materiale , variaţia rezistivităţii cu temperatura


se exprimă printr-o relaţie liniară:
ρ = ρ 0 ⋅ [1 + α (T − T0 )] (1.52)
în ue ue care:
ρ0 A R i B A R i B –
este ub = u ub = u
u+ue = RI –u+ue=RI
a b
Fig. 1.2. Convenţii de asociere a sensurilor:
a – pentru laturi receptoare; b – pentru laturi generatoare.
rezistivitatea materialului la temperatura de referinţă T0; α – coeficientul
de variaţie a rezistivităţii cu temperatura; T – temperatura materialului
(care nu diferă foarte mult de T0).
La variaţii mari de temperatură, în relaţia (1.52) trebuie introdus şi
termenul pătratic:
ρ = ρ 0 ⋅ [1 + α ⋅ (T − T0 ) + β ⋅ (T − T0 ) 2 ] (1.53)

17
Maşini şi acţionări electrice

La temperaturi foarte joase, rezistivitatea metalelor variază


aproximativ cu puterea a cincea a temperaturii:
ρ ≅ K ⋅T 5 , (1.54)
iar pentru majoritatea materialelor semiconductoare, rezistivitatea variază
cu temperatura după o lege exponenţială de forma:
Wa 1 1
( − )
ρ = ρ0 ⋅ e k T T0 (1.55)

unde: Wa – este o constantă de material (energia de activare); k =1,38·10-23


J/°C – constanta lui Boltzman.
Pentru temperaturi foarte scăzute (1÷ 7˚K) rezistivitatea unor metale şi
aliaje (Pb, Sn, Tl ) scade brusc la zero – materialele trecând în stare de
supraconductibilitate.

1.3. TEOREME ALE TEORIEI MACROSCOPICE


CU APLICAŢII ÎN TEORIA MAŞINILOR
ELECTRICE

1.3.1. Teoremele lui Kirchhoff şi teorema conservării puterilor

a)Teorema întâi a lui Kirchhoff este o consecinţă directă a legii


conservării sarcinii electrice:
dq Σ
iΣ = − .
dt

În regim electrocinetic staţionar (regimul de curent continuu), q=ct. şi


dq Σ
= 0 , de unde se obţine:
dt
iΣ = 0 , (1.56)
adică suma algebrică a curenţilor din laturile care “înţeapă” suprafaţa
închisă Σ este nulă. Comprimând suprafaţa Σ până când aceasta capătă
dimensiuni punctiforme (se reduce la un nod), teorema se poate enunţa
astfel:
Suma algebrică a curenţilor din laturile ce concură într-un nod este
nulă, adică:
n
∑I k = 0. (1.57)
k =1

18
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

În regim armonic (curent alternativ sinusoidal) modelul matematic al


teoremei este:
n n
∑ik = 0 sau ∑ I k = 0 (1.58)
k =1 k =1

unde: ik – valoarea instantanee a curentului prin latura “k”; I k – imaginea


în complex (simplificat) a curentului ik.
b) Teorema a II-a a lui Kirchhoff
Se referă la ochiurile circuitelor electrice şi este o consecinţă directă a
legii conducţiei electrice. Pentru circuitele de curent continuu, teorema
afirmă că în orice moment şi pentru orice ochi al unui circuit electric, suma
algebrică a tensiunilor electromotoare ale surselor din laturile ochiului este
egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune din laturile acestuia:
∑E k = ∑Rk I k (1.59)
k ∈ochi k ∈ochi

În modelul (1.59), tensiunile electromotoare Ek , respectiv căderile de


tensiune RkIk au semnul pozitiv sau negativ, după cum sensul de parcurgere
al ochiului (ales arbitrar) coincide sau nu cu sensul stabilit pentru Ek
respectiv Ik .
În regim armonic, modelul matematic al teoremei a doua a lui
Kirchhoff, devine:
∑E k = ∑Z k I k (1.60)
k ∈ochi k ∈ochi

unde: Zk – este impedanţa complexă a circuitului; Ek, Ik – sunt imaginile în


complex simplificat ale tensiunii electromotoare respectiv intensităţii
curentului.
c) Teorema conservării puterilor
Teorema conservării puterilor este o consecinţă a teoremelor lui
Kirchhoff, reprezintă un caz particular al principiului conservării energiei şi
afirmă că suma algebrică a puterilor debitate de sursele unei reţele electrice
este egală cu suma algebrică a puterilor consumate în receptoarele laturilor
reţelei.
În regim electrocinetic staţionar, modelul matematic al teoremei este:
l l
∑Ek I k = ∑Rk I k2 (1.61)
k =1 k =1

iar pentru regimul armonic:

19
Maşini şi acţionări electrice

l l
* *
∑ Ek I k = ∑ Z k ⋅ I k ⋅ I k
k =1 k =1

l l
∑S k =∑( Rk + jX k ) I k2 (1.62)
k =1 k =1

l l l l l
∑S k =∑Rk I k2 + ∑ jX k I k2 = ∑Pk + j∑Qk
k =1 k =1 k =1 k =1 k =1

unde: I *k – imaginea complex conjugată a curentului Ik ; Sk – puterea


aparentă complexă debitată de sursa din latura k; Zk, Rk, Xk – impedanţa
complexă, rezistenţa, respectiv reactanţa receptorului din latura k; Pk, Qk –
puterile activă şi reactivă absorbite de impedanţa Zk.

1.3.2. Teoremele rezistenţelor (impedanţelor) echivalente

a) Rezistoare conectate în serie. Rezistenţa echivalentă a mai multor


rezistoare conectate în serie este dată de relaţia:
n n
1 1
Res = ∑ Rk sau = ∑
Ges k =1 Gk
(1.63)
k =1

În curent alternativ:
n n
1 1
Z es = ∑ Z k sau =∑ (1.64)
k =1 Y es k =1 Y k

în care: Gk =1/Rk – conductanţa laturii k; Yk=1/Zk – admitanţa complexă a


laturii k.
b) Rezistoare conectate în paralel. Relaţiile care exprimă rezistenţa
(conductanţa) echivalentă a n rezistoare conectate în paralel sunt:
n
1 1
=∑ ,
Rep k =1 Rk

respectiv (1.65)
n
Gep = ∑ Gk
k =1

sau pentru circuitele de curent alternativ:

20
1. Legi şi teoreme ale electromagnetismului aplicate în teoria maşinilor electrice

n n
1 1
=∑ ; Y ep = ∑Y k (1.66)
Z ep k =1 Z k k =1

1.3.3. Teorema energiei magnetice

Energia magnetică a unui sistem de n conductoare parcurse de


curenţii i1, i2, … ,in, situate într-un mediu liniar fără magnetizaţie
permanentă ( M p = 0 ) este:
1 n
Wm = ∑ik ⋅Φk
2 k =1
(1.67)

iar densitatea de volum a energiei magnetice este:


1 1 2
wm = ⋅B ⋅H = B (1.68)
2 2µ

1.3.4. Teorema energiei electrostatice

Energia electrică liberă a unui sistem de corpuri încărcate cu sarcină


electrică adevărată situate într-un mediu liniar fără polarizaţie permanentă
( Pp = 0 ) este:
1 n
We = ∑ q k ⋅ Vk
2 k =1
, (1.69)

iar densitatea de volum a energiei electrice este:


1 1
we = ⋅ E ⋅ D = ε ⋅ E2 (1.70)
2 2

1.3.5. Teorema forţelor generalizate în câmpul magnetic

Cunoscând energia magnetică înmagazinată în câmpul magnetic a n


circuite parcurse de curenţi electrici şi situate în câmpul magnetic
exprimată în funcţie de curenţii ik (k =1,2, … , n), şi de coordonatele
generalizate xk (k =1,2, … , n),
Wm =Wm (ik , xk ) (1.71)
forţa generalizată Xk corespunzătoare coordonatei xk se poate determina cu
relaţia:

21
Maşini şi acţionări electrice

∂Wm (ik , xk )  ∂Wm 


Xk = =
 ∂x 
 (1.72)
∂xk  k ik =ct

Dacă energia magnetică este exprimată în funcţie de fluxurile Φ k şi de


coordonatele generalizate xk ,
Wm =Wm (Φk , xk ) (1.73)
forţa generalizată Xk , corespunzătoare coordonatei xk are expresia:
∂Wm (Φk , xk )  ∂Wm 
Xk =− = −
 ∂x 
 (1.74)
∂xk  k Φk =ct

1.3.6. Teorema forţelor generalizate în câmpul electrostatic

Forţele generalizate Xk ce acţionează după coordonatele generalizate


xk asupra unui sistem format din n conductoare electrizate de potenţiale Vk
(k =1,2, … , n) se determină din energia electrostatică exprimată în funcţie
de potenţialele Vk (k =1,2, … , n) ale celor n conductoare şi de
coordonatele generalizate xk (k =1,2, … , n) cu relaţia:
∂Wes (Vk , xk )  ∂Wes 
Xk = =
 ∂x 
 (1.75)
∂xk  k Vk =ct

Dacă energia electrostatică este exprimată în funcţie de sarcinile qk şi


coordonatele generalizate xk (k =1,2, … , n),
Wes =Wes ( qk , xk ) ,

forţa generalizată Xk, corespunzătoare coordonatei generalizate xk este dată


de relaţia:
∂Wes ( qk , xk )  ∂Wes 
Xk =− = −
 ∂x 
 . (1.76)
∂xk  k qk =ct

22