Simbolismul

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului ce

promoveaza conceptul de poezie moderna. Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas,care în
1886,a publicat un articol-manifest, numit ”Le symbolisme”. Un poet precursor al simbolismului a fost Charles
Baudelaire, iar dintre poetii incadrati in curent ii amintim pe Stephane Mallarme, Arthur Rimbaud si Paul
Verlaine. Curentul parnasian a apărut la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, ca reacţie
împotriva romantismului. Acesta dusese versul la perfecţiune formală, in sensul ca poeziile aveau forma
perfecta din punct de vedere al ritmului si al versurilor, dar golise poezia de sentiment. Simbolismul restituie
poeziei sensibilitatea şi emoţia,însă nu in mod direct, ci recurgând la aluzie,la analogie, la sugestie si
utilizând un limbaj poetic inedit ce comunica senzaţii neobişnuite si stări sufleteşti vagi. Putem spune ca cea
mai importanta trasatura a simbolismului este redescoperirea sensibilitatii, prin intermediul simbolului, care
poate fii un element al realitatii exterioare pe care poetul il investeste cu semnificatii multiple si poate fi orice
obiect comun.
Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX-lea. Scriitorii dezvăluie exploatarea
şi asuprirea, comunică exasperarea provocată de monotonia vieţii provinciale din acea vreme. Ca şi în
Franţa, simbolismul apare ca produs al mediului urban. Reprezentaţi importanti ai curentului sunt Ştefan
Petică, D. Anghel, Ion Minulescu, D. Iacobescu, George Bacovia. Simbolismul romanesc se va clasifica in
patru etape importante : etapa tatonarilor (cel mai important poet in aceasta perioada fiind Alexandru
Macedonski, considerat si teoreticianul simbolismului romanesc), etapa simbolismului retoric, cu
reprezentantul Ion Minulescu, simbolismul parnasian cu D. Anghel si etapa simbolismului autentic cu cel mai
important reprezentant, George Bacovia.
Principalul element al simbolismului este evident simbolul. Termenul de „simbolism”provine din
cuvântul grecesc „symbolon ”. Simbolul este un substituent, el înlocuieşte expresia directă, vorbirea
noţională, mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei. O dată cu evoluţia limbajului, simbolul a
devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii, iar în literatură este un mod de constituire a
imaginii artistice. În simbolism raportul dintre simbol şi realitate este sugerat. La baza tehnicii simboliste stau
sugestia, corespondenţele, cultivarea simbolului, sinesteziile, dezamagirea, disperarea, frica, spaima,
angoasa, teama, spleen-ul, panica, lipsa de speranta, presentimentul mortii, singuratatea. Simbolul se
realizează prin sugestie. Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare. Mallarme susţine că „a
numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului” şi adaugă „a sugera,iată visul!”. Urmând
acest principiu, poeţii simbolişti nu descriu, nu narează, nu relatează. Ei resping anecdotica, fabula,
reportajul.D. Anghel nu descrie florile, în volumul „În grădină”, nici Ştefan Petică fecioarele, în ”Fecioara în
alb”. Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.Ion Minulescu
descrie corăbii mari,insule,faruri spre a-şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de călătorii,tentaţia
depărtărilor.
Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea
fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi
lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce
există,pe baza unor afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic,în categoria corespondenţelor
intră şi analogiile dintre senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite.
O alta trasatura importanta a simbolismului este muzicalitatea. Simboliştii vor plasa în lumea de
obiecte şi fenomene care apropie arta simbolista de muzica. Au pledat pentru muzică Verlaine „muzica
înainte de toate”, Mallarme face distincţie între valoarea muzicală şi cea poetică a cuvintelor. Cuvintele
capătă nuanţe subtile,ele devin muzică. Sunt folosite tehnici precum refrenul, aliteratiile, eufoniile si
laitmotivele.
Foarte importanta in simbolism este prozodia. Astfel versul clasic apare multor poeţi simbolişti ca
insuficient,rima este considerată ca o simplă convenţie,de aceea,ei ajung la concluzia că sfoara
asimetrică,cu versificaţie liberă,în ritm variabil,corespunde muzicii interioare.Versul liber produce efecte
muzicale deosebite. Tematica poeziei simboliste sustine în ultima analiză ,o atitudine noncoformistă la o
lume mercantila ce nu merita sufletele poetilor simbolisti. Apar motivele mortii, bolii, parcului, instrumentelor
cu corzi, fanfarei, pescarusului, clavirului, corabiei, pianului, pietrelor pretioase, amurgului, apei, ploii (ce
sugereaza moartea in toate poeziile simboliste romanesti), focului. De asemenea sunt cultivate culorile.
Prin simbolism poezia românească s-a înnoit artistic,şi-a îmbogăţit considerabil mijloacele de
expresie,instrumentele prozodice,lărgindu-şi tematica îndeosebi prin orientarea spre lumea oraşului.
Cel mai cunoscut poet simbolist este George Bacovia. Debuteaza in revista „Literatorul” a lui
Alexandru Macedonski cu volumul „Plumb”. Ca poet creeaza in poeziile sale o atmosfera inedita, cunoscuta
si sub numele de atmosfera bacoviana. Este poetul toamnei reci si umede, al iernii aspre, al verii toride si al
monotoniei orasului. Poeziile sale contin printre altele si motivul parcului solitar, al gradinii devastata de furia
naturii. Principalul mijloc de transmitere al starilor sufletesti la Bacovia este sugestia cromoatica. Sunt
frecvente culoarea neagra (ce sugereaza moartea), culoarea alba (care accentueaza sentimentul de ireal) si
cea violeta care evoca halucinatia. Rosul si galbenul sunt de asemenea foarte folosite pentru a exprima
sangele respectiv deznadejdea. Bacovia vede toamna ca un cataclism ce lasa lumea fara viata. Moartea in
conceptia sa ia forma ploii, a ninsorii. Instrumentele muzicale devin motive poetice (vioara, violina). Tema
fundamentala a creatiei bacoviene este inutilitatea existentei omului in lume, structurata pe motiul
singuratatii, al bolii si al golului interior (nebunia) si exterior (solitaritatea).
Una dintre poeziile cele mai cunoscute al lui Bacovia este „Plumb”, poezia din debutul volumului cu
acelasi nume, aparut in 1916.
Poezia se inscrie in tematica lirica specific bacoviana, a atmosferei de dezolare in care moartea,
neantul si descompunerea sunt motive sugerate. Este considerata o arta poetica deoarece contine in
principiu intreaga conceptie a lui Bacovia despre viata.
Tema poeziei este conditia de blestemat a poetului intr-o societate superficiala si neputincioasa de a
aprecia cu adevarat valoarea artistica. Izolarea poetului si a fiintei umane in general intr-o lume
inspaimantatoare evidentiaza constiinta inspaimantate a eului liric.
Ideea poetica exprima starea de melancolie si tristete a poetului.
Titlul „Plumb” este termentul cheie al poeziei si se constituie pe parcurs in laitmotiv, aparand in sase
dintre cele opt strofe. Acest cuvant are drept corespondent in natura metalul ale carui trasaturi sugereaza
atitudinea poetica : greutatea sugereaza apasarea sufleteasca, culoarea gri sugereaza monotonia si
angoasa, maleabilitatea metalului sugereaza dezorientare si labilitatea psihica, iar sonoritatea surda a
cuvantului sugereaza inchiderea spatiului existential fara posibilitate de iesire.
Poezia este structurata pe doua secvente fiecare fiind o catrena. Ambele evidentiaza cate un plan al
existentei.
Prima parte sugereaza planul exterior si sugereaza spatiul inchis, sufocant, apasator in care traieste
eul liric, asociat cu societatea si chiar propriul suflet. Cadrul temporal nu este precizat, insa vantul si frigul din
cavou sugereaza o dimensiune nocturna, tomnatica ce sugereaza presentimentul mortii. Camplu semantic al
elementelor funerare „sicriele de plumb”, „cavou”, „funerar vestman” exprima iminenta mortii. Starea de
solitudine este sugerata de sintagma „stam singur”. Asociata plumbului, coroanelor si vantului, aceasta
sintagma transmite pustietatea sufleteasca, nevroza si spleenul eului liric. Repetarea simbolului „plumb”
sugereaza apasare sufleteasca si lipsa posibilitatii de evadare. Macabrul acestui peisaj este sporit de
elementele sonore precum scartaitul coroanelor de plumb.
A doua secventa ilustreaza universul interior degradat, sugerat de sentimentul „amorului de plumb”
care „dormea intors”. Participiul „intors” exprima inutilitatea sentimentului de iubire si inevitabilitatea mortii.
Imposibilitatea sentimentului iubirii este ilustrat de „zborul frant” al „aripilor de plumb” care sugereaza
caderea grea. „Florile de plumb” reprezinta iluzia eului liric de salvare a sentimentului. Verbul „strig” evoca
solitudinea morbida. Alaturarea cu un cadavru „stam singur langa mort” subliniaza distrugerea interioara
cauzata de solitudinea apasatoare in care se afla eul liric.
Poezia este o confesiune lirica, fapt ilustrat de folosirea formelor verbale si pronominale de persoana
intai : „stam”, „meu”. Poezia are caracter simetric din cauza folosirii simbolului „plumb” ca laitmotiv si din
cauza repetarii primelor cuvinte din versurile doi si trei din fiecare strofa „flori de plumb”, respectiv „stam
singur”. Simbolul plumbului sugereaza stari sufletesti diverse. Acestuia ii sunt asociate sintagme precum
„flori de plumb” (asocierea viata-moarte), „amor de plumb” (oboseala psihica si sentimente apasatoare),
„aripile de plumb” (imposibilitatea implinirii idealului). Toate aceste elemente creeaza o atmosfera bacoviana,
sufocanta, in care viata lasa locul sentimentelor apasatoare, oboselii psihice, nevrozei. Repetabilitatea si
prelungirea sentimentelor negative pe o perioada nedeterminata este data de folosirea verbelor la imperfect
„dormeau”, „stam”, „era”, „dormea”. Alte simboluri sunt verbele auditive a caror sonoritate ascutita sugereaza
disperare „scartaiau”, iar sintagma „era vant” exprima pustietatea sufleteasca. Repetitia si simetria poeziei
evoca o stare fara sfarsit si o oboseala psihica vesnica. Culoarea gri ce exprima monotonia este data de
simbolurile folosite asociate plumbului : vesminte, coroane, flori. Muzicalitatea este ilustrata de rima data de
cuvinte cu sonoritate surda, terminate in consoane (plumb, vant, vestmant), de verbele la imperfect si de cele
cu sonoritate stridenta.
Din punct de vedere al versificatiei, observam rima imbratisata si tonul grav dat de repetarea rimei din
versurile 1 si 4 al fiecarei strofe. Ritmul iambic este prezent aproape in intreaga poezie cu unele structuri
peonice si amfibrahe.
Poemul este o capodopera a simbolismului romanesc ce sugereaza sensibilitatea iesita din comun,
ilustrata prin structuri expresives si meritul lui Bacovia este cu atat mai mare cu cat reuseste sa creeze
simbolism autentic si reprezinta „un pictor in cuvinte si compozitor in vorbe”.
O alta poezie care evidentiaza stilul bacovian este „Lacustra” si ea publicata in volumul de debut
„Plumb”. Ea exprima foarte bine chintesenta poeziei bacoviene si este o capodopera a simbolismului
romanesc.
Titlul „Lacustra” este un simbol ce denumeste o locuinta preistorica, temporara si nesigura, construita
la suprafata apei si sustinuta de piloni. Semnifica autoizolarea eului liric si faptul ca acesta este vanat de
pericole, de aceea devine un fugar din societatea in care traieste. Desi o astfel de locuinta este izolata, ea
protejeaza totusi locuitorul de pericolele exterioare. Lacustra simbolizeaza asadar o solitudine dorita si o
autoizolare care duce la prabusirea spirituala a eului liric. Motivul apei bacoviene, care actioneaza incet in
scopul distrugerii este dat de campul semantic al acesteia prezent in poezie : ploaia, malul, valul.
Tema poeziei este conditia nefericita a poetului intr-o lume ostila, meschina si incapabila sa inteleaga
arta sa. Sunt prezente motive specific bacoviene precum cel al sinugratatii, al nevrozei, al golului sufletesc,
motivul ploii si al terorii fata de ploaie, angoasa dezordinii, sentimentul de dezintegrare, moartea potentiala,
claustrarea si dezagregarea naturii. Ideea poetica este starea de dezolare a poetului cauzata de
imposibilitatea adaptarii la aceasta lume supusa degradarii morale.
Discursul liric este construit pe doua planuri : unul exterior, al lumii materiale si al naturii si unul
interior al spiritului, al trairilor dezolante si al inadaptarii spirituale.
Din punct de vedere structural, poezia este alcatuita din patru strofe impartite in doua parti, avand o
structura simetrica si circulara deoarece prima strofa se reia in final, avand doar al doilea vers modificat,
acesta sugerand momentul de maxima tensiune lirica „Tot tresarind, tot asteptand”.
Prima parte apartine planului exterior si contureaza prezentul. Vom incepe cu prima strofa. Primul
vers „De-atatea nopti aud plouand” consemneaza caderea ploii, perceputa auditiv de eul liric. Sintagma „De-
atatea nopti” sugereaza eternitatea fenomenului si permanenta lui obsesiva. Atemporalitatea planului sustine
caracterul distructiv al ploii si efectele sale apocaliptice exprimate prin metafora personificatoare „Aud
materia plangand”. Aceasta sintagma evoca dezagregareanaturii. Motivul solitudinii este sugerat de
singuratatea totala a eului liric, asemanata cu locuintele lacustre „Sunt singur si ma duce-un gand/ Spre
locuintele lacustre”.
A doua secventa este dominata de simboluri psihologice exprimate prin verbe ce sugereaza
incertitudinea, nesiguranta („dorm”, „tresar” si „mi se pare”) si spaima de dezagregare a materiei sub
actiunea apei. Eul liric patrunde in sfera trecutului unde traieste cosmarul dezintegrarii cosmosului „Si parca
dorm pe scanduri ude/ In spate ma izbeste-un val”. Scandurile ude sugereaza nevroza, iar valurile cauzeaza
sentimentul de panica si disperare. Agresiunea apei si si nelinistea permanenta este sugerata de starea de
veghe permanenta cu privire la pericolele ce ar putea veni din exterior. „Podul” este simbolul legaturii
individului izolat cu lumea de afara si este vazut ca un factor destabilizator, siguranta provenind doar din
tragerea de la mal. In a treia strofa se realizeaza un salt universal, prin toata istoria „Un gol istoric se intinde”.
Aceasta reprezinta unicul reper al existentei umane si „golul istoric” sugereaza starea de nelinste, de
angoasa si de spleen a eului liric. Intre trecut si prezent se stabileste o relatie de echivalenta prin versul „Pe-
aceleasi vremuri ma gasesc”. Sugestia dezagregarii lumii, a universului devenit neant, a destramarii cauzate
de apa este data de versurile „Si simt cum de atata ploaie/Pilotii grei se prabusesc”. Singura certitudine este
prabusirea „Pilotilor grei” fapt ce exprima spaima de haos si sugereaza posibilitatea caderii omului in neant.
Prima secventa este reluata in ultima strofa, care este identica cu prima cu exceptia versului al doilea
„Tot tresarind, tot asteptand”. Acesta reprezinta climaxul liric si sugereaza cresterea zbuciumului interior si
asteptarea incordata ce sporeste starea de anxietatea cauzata de prabusirea lumii. Este sugerata vesnicia
acestor sentimente prin repetarea ultimelor doua versuri „Sunt singur si ma duce-un gand/Spre locuintele
lacustre”.
Poemul are caracter de confesiune lirica intrucat reprezinta o sinteza a tuturor motivelor tipic
simboliste : ploaia, vidul, moartea, plansul, nevroza, spleen-ul, spaima, singuratatea, disperarea. Metaforele
si simbolurile exprima un eu liric ravasit, debusolat si insingurat, stapanit de teama de neant „materia
plangand”, „locuinta lacustra”, „podul de la mal”. „golul istoric”. Prezenta verbelor la persoana I singular
exprima subiectivismul poeziei. Acuitatea senzoriala sugereaza starea de anxietate si este data de verbele
„aud”, „tresar”, „simt”. Aceste duc la realizarea unei atmosfere debusolante, obositoare si sumbre.
Muzicalitatea poeziei este data de verbele la prezent „dorm”, „sunt”, „ma duce”, „ma izbeste”. Verbele
la gerunziu sugereaza tristetea apasatoare, disperarea si starea de nevroza „Plangand”, „plouand”. Limbajul
artistic este ilustrat prin tonul elegiac al poeziei, ce reiese din starile de nevroza ale poetului.
Din punct de vedere prozodic, rima este data de cuvinte cu sonoritate surda ce accentueaza starea
de apasare „plouand”, „plangand”, „gand”. Masura este de 8-9 silabe si rimele accentuate sugereaza
prabusirea in gol.
Poezia „Lacustra” apartine curentului simbolist si evidentiaza atmosfera coplesitoare bacoviana, a
unei toamne reci si ploioase si este una dintre poeziile reprezentative ale poetului si implicit ale
simbolismului. Poemul se inscrie in estetica simbolista si sugereaza o realitate a sufletului, a trairilor
interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei, muzicalitatii versurilor concentrand astfel o puternica
incarcatura emotionala.