Sunteți pe pagina 1din 41

Suport de curs la

disciplina Psihologie
Experimentală

Specializarea: Psihologie, an I (subiectele de examen vor fi din prima parte a


cursului până la metode şi tehnici experimentale)
Specializarea: Psihologie, an II (subiectele de examen vor fi din a doua parte
a cursului, metode şi tehnici experimentale în studiul proceselor psihice)
Prin metoda experimentală se înţelege acel set de demersuri prin care
declanşarea unui fenomen anume este provocată în mod deliberat, şi organizat de
către experimentator, care, de asemenea, înregistrează şi prelucrează sistematic
rezultatele. Psihologia experimentală reprezintă atît metoda, cît şi corpul de cunoştinţe
obţinute în psihologie prin mijloace experimentale.
Disciplina „Psihologia experimentala” nu vizează o ramură diferită a
psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt, de exemplu,
psihologia socială, psihologia muncii, psihologia educaţiei, etc). Domeniul de studiu
î-l constituie teoria şi practica experimentului, ca metodă de cercetare activă şi
eficientă.

Scurt istoric al metodei experimentale

Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus, în a


doua jumătate al secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1879, odată cu înfiinţarea
primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). De formaţie
fiziolog, W. Wundt devine primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de
psihologie iniţiat de el la Leipzig. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii
psihologiei experimentale din întreaga lume. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare
similare în marile centre universitare. Cattell organizează un astfel de laborator în
Statele Unite. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat
în anul 1906 de profesorul Costantin Rădulescu-Motru, care se formase în laboratorul
lui Wundt de la Leipzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris).
Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o
serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni, astronomi), care au evidenţiat date
experimentale, uneori cu totul întâmplător. Astfel, fizicianul Joseph Sauveur de la
Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil; fizicianul
Philipphe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive, iar
chimistul J. Darcet măsoară durata acestora (1777); astronomul W. Herschell (1738-
1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei
sensibilităţi din retină (fovea centralis); fizicianul italian Venturi determină întinderea
câmpului vizual (1791); fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a
formalizat matematic, pentru prima dată raportul dintre excitaţie şi senzaţie. De
asemenea, este notabilă contribuţia astronomilor Bessel, Exner ş.a. la cunoaşterea
unor date asupra timpului de reacţie, ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Lucrarea lui
G. Th. Fechner (1801-1887), Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”)
apărută în 1860, semnează, în fapt, actul de naştere al psihologiei experimentale.
Trebuie relevate, de asemenea, contribuţiile majore ale unor fiziologi din
epocă la fundamentarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria
rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii, Hering (1834-1918) care a adus
date asupra percepţiei spaţiului, a culorilor, simţului termic. În laboratoarele abia
înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele
mai variate, în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un
loc important.
Rolul explicaţiei în psihologia ştiinţifică

Psihologii abordează fenomenele cu care se confruntă lumea înconjurătoare


animaţi de nevoia de a-şi explica acele cauze ascunse care nu ţin de aparenţă, ci ţin de
constantele comportamentului.
Spre exemplu, un inginer agronom a observat că oamenii dintr-un sat tind să
obţină performanţe mai scăzute atunci cînd lucrează în grup, apărînd aşa-numitul
fenomen de irosire socială, fapt care a mai putut fi constatat şi în alte grupuri de
muncă. El s-a întrebat care este motivul apariţiei acestui fenomen şi s-a decis să-l
verifice experimental. Pentru aceasta, a organizat în acea comunitate un joc de "trasul
funiei". Folosind un aparat aşezat la mijlocul funiei care înregistra forţa cu care se
trăgea de capete, a cerut participanţilor să tragă de funie cîte unul la fiecare capăt, apoi
cîte doi, cîte patru, cîte opt. Astfel a putut să constate că, forţa cu care trăgeau de funie
cînd erau cîte doi era de 80%, cînd erau cîte patru scădea la 60%, iar cînd erau cîte opt
abia ajungea la 30%. S-a pus apoi întrebarea dacă la baza apariţiei acestui fenomen se
află o tendinţă de a lăsa responsabilitatea pe seama celorlalţi în contextul lucrului în
echipă, sau dacă este vorba pur şi simplu de o tendinţă intrinsecă a participanţilor de
a-şi conserva energia.

Paşii unei investigaţii experimentale:


- studiul literaturii de specialitate;
- stabilirea unor ipoteze de lucru;
- desfăşurarea propriu-zisă a experimentului;
- încercarea de a obţine, pe baza rezultatelor, o explicaţie şi integrarea acestei
explicaţii într-o teorie coerentă.
Urmîndu-se aceste etape, în cazul relatat mai sus s-a ajuns la respingerea
ipotezei legate de conservarea energiei şi s-a ajuns la teoria difuziei responsabilităţii.
Această teorie are aplicaţii în practică; atunci cînd un grup de oameni lucrează
împreună, soluţia pentru menţinerea performanţelor ridicate este ca activitatea lor să
fie foarte precis monitorizată şi evaluată. Iată cum o problemă din lumea reală poate fi
adusă în laborator şi studiată în manieră riguroasă, obţinîndu-se astfel date mai precise
decît prin simpla observare a fenomenului.

Psihologia experimentală îşi propune să descrie modul corect de conducere a


unor asemenea studii experimentale pentru a verifica ipotezele, pentru a colecta
datele, pentru analiza şi interpreta rezultatele. Psihologia experimentală acoperă
fundamentele cercetării ştiinţifice aplicate în psihologie.
Prima condiţie a oricărui demers ştiinţific, a oricărei cercetări şi cerinţa de
bază pentru oricare om de ştiinţă este curiozitatea. Pornind de la curiozitate trebuie să
stabilim care sunt izvoarele cunoaşterii.
Filosoful american Ch. S. Pierce (1877) arăta că investigaţia ştiinţifică este
precedată de alte trei modalităţi de fixare a cunoştinţelor:
- metoda autorităţii, adică achiziţionarea şi formarea ideilor încă din
copilărie cu ajutorul părinţilor, a educatorilor. Surse de autoritate pentru cunoaştere
sunt cărţile, tratatele, profesorii. Nu putem nega metoda autorităţii, pentru că individul
nu are cum să refacă în decursul vieţii sale întreg traseul de mii de ani al cunoaşterii.
Metoda autorităţii asigură şi un anumit confort psihologic, o anumită certitudine.
- metoda tenacităţii (perseverenţei) exprimă de fapt o anumită structură de
personalitate, legată de apartenenţa individului la o anumită ideologie sau religie. Ea
presupune menţinerea concepţiilor împărtăşite de individ în ciuda oricăror concepţii
contrare.
- metoda apriori presupune adoptarea unor concepţii fără nici un fel de
examinare critică prealabilă şi derivă din metoda autorităţii.
Pe lîngă aceste trei metode, există şi o a patra: metoda ştiinţifică. Ea conduce
la fixarea concepţiilor pe baza experienţei. Din această perspectivă, se poate defini
psihologia ştiinţifică drept un demers repetabil şi autocorector de înţelegere a
fenomenelor psihice pe baza datelor empirice (obţinute prin experienţă). Experienţa
este cea mai importantă sursă a cunoaşterii, mai importantă decît încrederea în
autoritate sau în propriile concepţii.
Autocorectarea presupune eliminarea treptată a ideilor incorecte din
conţinutul unei cercetări, refacerea şi replicarea experimentelor şi publicarea lor.
Observaţia empirică şi autocorectarea constituie paradigmele cunoaşterii ştiinţifice,
iar mecanismele ei sunt inducţia şi deducţia.
Orice concepţie ştiinţifică presupune două elemente de bază: datele
(observaţiile) empirice şi teoria. Atunci cînd se pleacă de la datele empirice şi se
construieşte pe baza lor o teorie, avem de a face cu un proces de inducţie. Cînd
demersul este invers şi se concretizează în anticiparea datelor pe baza unei teorii,
avem de a face cu un proces de deducţie. Inducţia şi deducţia nu se exclud reciproc; în
realitate demersul de cunoaştere este de tip circular. Atît în inducţie, cît şi în deducţie,
între date şi teorie se interpune ca necesitate formularea ipotezei. Teoria organizează
şi prezice datele, prin intermediul deducţiei; prin inducţie, datele sugerează, conduc la
organizarea conceptelor şi formularea teoriilor. Această relaţie circulară arată că
teoriile sunt ipoteze ale modului în care sunt organizate datele.
Esenţiale pentru cercetarea ştiinţifică sunt controlul evoluţiei variabilelor şi
verificarea.

Metoda ştiinţifică conduce la fixarea cunoştinţelor obţinute pe baza


experienţei. Din această perspectivă, definim psihologia ştiinţifică drept un demers
repetabil şi autocorector de înţelegere a fenomenelor psihice pe baza unor observaţii
empirice.
Experienţa este o sursă a cunoaşterii. Autocorectarea vizează acea calitate a
cunoaşterii ştiinţifice care presupune eliminarea ideilor incorecte pe baza replicării
experimentului şi publicării lui.
Prin deducţie, datele pot fi prezise, în timp ce prin inducţie datele sugerează
organizarea conceptelor.
Orice concepţie ştiinţifică presupune două elemente de bază: teoria,
organizarea conceptelor care să permită predicţia datelor, şi observaţiile empirice.
Această relaţie circulară ne arată că teoriile sunt ipoteze asupra modului în care sunt
organizate datele.
Teoriile

Teoria reprezintă un set de deducţii sau declaraţii care explică o varietate de


situaţii sau fenomene. O teorie care are puţine declaraţii, dar în schimb explică multe
situaţii, este o teorie puternică. Ea oferă un cadru pentru expunerea sistematică şi
ordonată a datelor şi permite emiterea de predicţii.
Teoria îndeplineşte două funcţii majore: funcţia de descriere sau de
organizare a datelor şi funcţia de predicţie.
Funcţia de descriere sau organizare a datelor. Prin teorii se organizează într-
o structură coerentă conceptele şi datele şi se fac predicţii asupra observaţiilor
suplimentare. Oamenii de ştiinţă preferă să declare că o teorie este susţinută în mod
semnificativ de către datele obţinute, lăsînd posibilitatea ca alte date să nu susţină
teoria. Altfel spus, în funcţie de măsura în care predicţiile sunt verificate prin datele
obţinute, există un nivel admisibil al erorii probabile a predicţiilor şi teoriilor.
Teoria are o serie de criterii de evaluare:
- economicitatea, care reprezintă relaţia invers proporţională dintre numărul
deducţiilor unei teorii şi numărul situaţiilor explicate de acea teorie;
- precizia (un criteriu important mai ales în psihologie); teoriile care apelează
la modele matematice sunt mai precise decît cele care folosesc declaraţii verbale.
- verificabilitatea presupune că o teorie care nu poate fi verificată, nu poate fi
nici negată vreodată.

Orice teorie sistematizează, descrie şi prezice efectul unor variabile.


Variabila este un decupaj din realitate, o mostră extrasă care priveşte modul
de manifestare a unor stimuli, situaţii sau persoane.
Variabila independentă presupune o serie de manipulări din partea
experimentatorului.
Variabila dependentă presupune observarea şi înregistrarea
comportamentului subiectului de către experimentator.
Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci şi ţin de factori fiziologici,
somatici, de etnie, religie, sex, vîrstă.
Variabilele intermediare pot interveni în timpul desfăşurării experimentului;
este necesară controlarea lor pe cît posibil.

Psihologia ca ştiinţă experimentală

Toate ştiinţele au un set de date şi de teorii explicative. Ele se disting prin


tehnicile folosite. Pentru psihologi, ştiinţele exacte au constituit un model de atins
încă de la începuturile constituirii psihologiei ca ştiinţă. Distingem psihologii hard,
care consideră că ştiinţele fizicii sau chimiei sunt modelul de urmat, şi psihologii soft,
care consideră că acest model trebuie să îl constituie ştiinţele sociale.
În sfera cercetării ştiinţifice se disting două sectoare importante:
- cercetarea aplicativă, care se orientează spre rezolvarea unor probleme
specifice rezultate din realitate şi aplicate realităţii;
- cercetarea fundamentală, care permite constituirea unui sistem de date,
explicaţii teoretice şi concepte care pot fi exploatate în cercetarea aplicativă.
Principiile şi practicile psihologiei experimentale se aplică în egală măsură
atît cercetării fundamentale, cît şi celei aplicative.

Metoda experimentală

Era definită de Paul Fraisse astfel: Metoda experimentală nu este în realitate


decît un mod de cunoaştere. Caracteristica ei esenţială este de a tinde spre coerenţa
unui sistem de realităţi controlate prin experienţă.
Leon Festinger oferă o definiţie mai cuprinzătoare a experimentului. El
afirmă că experimentul constă în observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei
variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea
altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum.
În această definiţie apar principalele caracteristici ale experimentului (anume,
observaţia provocată şi controlată), dar şi conceptele de bază pe care le implică
(variabile, situaţie experimentală, manipulare experimentală).
Prin variabilă înţelegem acel "ceva" care variază după unităţile de măsură şi
condiţiile în care acesta se află.
Al. Roşca definea variabila independentă ca fiind factorii de mediu, ca şi cei
legaţi de subiect (organism, personalitate), factori pe care experimentatorul îi
manipulează în scopul de a stabili influenţa lor asupra conduitei, relaţia lor cu anumite
aspecte ale conduitei.
I. Radu consideră că variabila independentă este reprezentată de orice stimul
care poate avea o influenţă relevantă asupra unor prestaţii sau comportamente, care
devin variabile dependente. Aşadar, variabila independentă reprezintă factorul
manipulat de experimentator pentru a determina un comportament experimental.
Variabila independentă, controlată de cel ce experimentează, se mai numeşte şi
"condiţie de stimulare" sau "variabila-stimul".
Variabila dependentă este o reacţie, un comportament, care se modifică în
funcţie de modificarea variabilei independente (valoarea ei creşte, scade sau nu se
modifică).
Orice tip de variabilă intermediară sau de control (internă, externă sau
parazită) modifică aspectul variabilei dependente. Între variabila independentă şi
variabila dependentă există o relaţie directă, clară şi precisă.

Observaţia

(o metodă de bază, o modalitate de studiu, care stă la baza oricărui tip de


experiment)
− este cea mai veche metodă de cercetare din psihologie, utilizată atât în studiile de
tip cantitativ, cât şi în cele de tip calitativ,
BRAINSTER şi colab. (1995) definesc observaţia ca fiind act de urmărire şi
descriere sistematică a comportamentului şi evenimentelor studiate ce au loc în
mediul social natural.
Primele cercetări centrate pe această metodă au fost cele antropologice în scopul
înţelegerii altor culturi.
Etimologie: "observ-are" (latină): a privi, a fi atent la
În cadrul observaţiei are loc constatarea şi notarea fidelă a fenomenelor, aşa
cum se desfăşoară ele în realitate.
În cadrul experimentului de laborator, observaţia este subordonată scopurilor
acestuia şi va urmări obţinerea unor date suplimentare care să ne ajute la explicarea
modificărilor survenite în variabila dependentă.
Scopurile observaţiei sunt:
1) de a vedea prin ochii persoanelor observate evenimente, acţiuni, norme şi valori
2) de a descrie contactul şi persoanele observate pentru a permite înţelegerea a ceea
ce se întâmplă acolo
3) de a contextualiza, social şi istoric, evenimentele observate, pentru a fi corect
înţelese
4) de a integra, a vedea viaţa socială ca un proces de evenimente interconectate
5) de a evita utilizarea prematură a teoriei şi conceptelor înainte ca fenomenul
respectiv să fie cu adevărat înţeles
6) de a oferi un design de cercetare flexibil care să permită o investigare deschisă
spre aspectele neaşteptate şi neprevăzute
Caracteristica esenţială a observaţiei este caracterul său de non-intervenţie.
Observatorul urmează fluxul evenimentelor, dar nu intervine pentru a le
modifica.
Caracteristici:
1) are un caracter flexibil
2) gradul de structurare poate varia de la un grad mare de structurare până la o
situaţie liberă de orice tentă de urmărire sistematică
3) observaţia se poate focaliza pe aspecte şi dimensiuni specifice, înguste sau poate
avea un caracter general
În ceea ce priveşte conştientizarea prezenţei observatorului de către subiectul
(subiecţii) observaţiei, putem întâlni mai multe modalităţi:
1) observator prezent şi neimplicat (ex. asistă la o clasă)
2) observator prezent şi implicat (ex. observatorul înlocuieşte profesorul la clasa
respectivă)
3) observator ascuns şi neimplicat (ex. oglinzi cu un singur sens - în anchete, la
poliţie)
În funcţie de explicaţiile care sunt oferite participanţilor, putem întâlni:
− explicarea completă a motivelor observaţiei şi a aspectelor urmărite, până la
− explicaţii false sau omiterea oferirii de explicaţii
Timpul observaţiei poate varia de la o simplă observaţiei la observaţii multiple,
în situaţii asemănătoare sau diferite.
Cu cât avem mai multe observaţii, cu atât precizia concluziilor formulate pe
baza lor creşte.
Înregistrarea aspectelor observate se poate realiza printr-o simplă luare de note
sau prin utilizarea de mijloace audio - vizuale, care să ne permită urmărirea repetată şi
independentă a celor înregistrate.
În ceea ce priveşte feed-back-ul, observatorul poate opta pentru oferirea unui
feed-back complet participanţilor cu privire la cele observate şi constatările făcute sau
poate întrerupe complet orice contact cu cei observaţi.
Tipuri de observaţie:
− naturală
− sistematică
− autoobservaţia

Observaţia naturală

Presupune înregistrarea comportamentelor unor persoane sau grupuri de


persoane în mediul lor de viaţă
Pentru aceasta, observatorul nu trebuie să interfereze cu mediul observat şi să nu
stingherească derularea comportamentelor supuse observaţiei.
Cele mai utilizate tehnici de observaţie naturală sunt cele cu observator vizibil şi
ignorat, cu observator ascuns sau cele care folosesc diverse metode de înregistrare.
O atenţie deosebită trebuie acordată situaţiei în care observatorul este ascuns şi
cercetătorul nu informează subiecţii cu privire la studiul la care participă (pentru că
există riscul de a fi încălcate principiile de etică).
Observaţia naturală se utilizează foarte mult în studiile de psihologia educaţiei,
cât şi în cele de psihologie socială, când observaţia se poate realiza în paralel cu alte
activităţi curente, cadrul didactic putând sesiza calitatea prestaţiilor elevilor, erorile ce
apar în rezolvarea unor probleme sau situaţii tipice de neatenţie şi indisciplină.
Observaţia ocazională ne poate duce la concluzii greşite, motiv pentru care este
indicat să apelăm la observaţia sistematică, prin care se pot stabili exact sursele de
eroare şi se pot evita.
Pentru cercetător este important în primul rând să descriem fenomenul observat
şi în al doilea rând să extragem datele cantitative şi să analizăm datele cantitative
extrase.
Ponderea interpretărilor rămâne însă în cadrul observaţiei analizei calitative.
Observaţia naturală impune o descriere acurată (cu acurateţe) a faptelor şi o
interpretare obiectivă a lor, fără a porni de la ipoteze dinainte stabilite.
Una din dificultăţile observaţiei naturale vizează gradul de implicare al
observatorului în desfăşurarea fenomenului studiat.
Observatorul trebuie să participe sau să fie camuflat în timpul desfăşurării
fenomenului luat în studiu.
Pentru a decide care din situaţii este mai potrivită, trebuie să ţinem cont atât de
criteriile etice, cât şi de specificul grupului sau al situaţiei care va fi supusă
observaţiei.
Limite ale metodei observaţiei naturale:
− nu poate fi utilizată în toate situaţiile
− este mai puţin utilizată în studiul unor ipoteze bine definite, în condiţii bine
specificate
Observaţia naturală necesită foarte mult timp, evenimentele sunt într-o
permanentă schimbare şi cercetătorul trebuie să înregistreze toate datele, deşi nu toate
sunt la fel de importante, urmând ca ulterior să le adapteze demersului cercetării.
Observaţia naturală este cel mai frecvent utilizată în investigarea unor aspecte
sociale complexe, pentru a înţelege aspectul respectiv şi pentru a dezvolta teorii pe
baza acestor observaţii.

Observaţia sistematică

S-a dezvoltat din nevoie de a controla anumite variabile din mediul natural
În observaţia sistematică se pot crea situaţii specifice în scopul studierii
comportamentului urmărit
Ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1) Debutează cu stabilirea unui scop precis (ce observăm, situaţiile în care se
manifestă anumite caracteristici).
Grila de observaţie ne ajută să înregistrăm într-o formă clară aspectul care ne
interesează.
De exemplu, dacă dorim să observăm aspecte ce ţin de atenţia unui elev, mai
întâi stabilim o listă de componente observabile ale acestui fenomen
( comportamentul mare îl împărţim în comportamente mici) şi pe baza
acestei grile vom recurge la simpla observare a faptelor (au loc sau nu), iar
apoi la conceptualizare şi interpretare.
2) Faptele trebuiesc notate cât mai exact, evitând interpretările de orice natură.
3) Manifestările pasagere şi situaţionale nu fac obiectul unor observaţii cu concluzii
de valabilitate generală.
De exemplu, nu putem spune că un copil are comportament agresiv dacă o
singură dată a avut un comportament agresiv (o altercaţie).
În cadrul observaţiei sistematice, cercetătorul poate fi interesat doar de câteva
comportamente specifice. În acest caz, observaţiile sunt cuantificabile, iar observatorii
specifică frecvent ipotezele de start asupra comportamentelor ce vor fi urmărite.
De ex. Bakeman şi Browlne (1980) au făcut un studiu asupra comportamentului
social al copiilor în vârstă de 3 ani, înregistrând copii într-o situaţie cu joc liber, cu
ajutorul unei camere video. Fiecare copil a fost înregistrat timp de 100 minute,
observatorii vizionând înregistrările şi codând comportamentul fiecărui copil la
fiecare 15 minute.
Au notat următoarele:
− neocupat: dacă copilul nu face nimic specific sau priveşte la ceilalţi copii joc
solitar: copilul se joacă singur cu jucării, dar nu este influenţat sau interesat de
jocurile celorlalţi copii
− împreună: copilul este cu ceilalţi copii, se joacă alături de ei, dar nu este antrenat
într-o activitate particulară
− joc paralel:copilul se joacă alături de ceilalţi copii, cu jucării asemănătoare, dar nu
interacţionează
− joc în grup: copilul se joacă cu alţi copii, împart jucăriile sau participă în activităţi
de joc organizate ca parte a grupului de copii
Autorii au fost interesaţi în special de tipul secvenţei de joc sau de ordinea în
care copiii au manifestat diferite comportamente.
Concluzia la care ei au ajuns a fost că rareori copiii trec de la neocupat la joc
paralel, în schimb trec frecvent de la joc paralel la joc în grup, ceea ce ne indică faptul
că jocul paralel este o stare de tranziţie, în care copilul decide dacă va interacţiona cu
ceilalţi în situaţia de grup.

Probleme metodologice în cadrul observaţiei sistematice

1) echipamentele: se pot utiliza de la simple însemnări (creion, hârtie) până la camere


video şi cronometre
2) reactivitatea presupune posibilitatea ca prezenţa observatorului să influenţeze
comportamentul subiecţilor.
Reactivitatea subiecţilor poate fi redusă:
− prin utilizarea de observator ascuns sau camuflat cu ajutorul unor ferestre cu
vedere unidirecţioanlă
− prin înregistrări cu camere video ascunse sau microfoane ascunse
− subiecţii să se acomodeze o perioadă de timp înaintea începerii observaţiei cu
prezenţa observatorului şi a echipamentului de înregistrare
3) concordanţa între observatori: gradul de acord între observaţii simultane asupra
aceluiaşi comportament făcute de către observatori diferiţi
Pentru a utiliza o grilă de observaţie, gradul de acord (concordanţa
interevaluatori) trebuie să fie de cel puţin 70%.
4) eşantionarea: presupune alegerea comportamentelor ce vor fi observate (la un grup
de elevei: 7-9 comportamente pe care să le urmărim în acelaşi interval şi pe care le
vom urmări la intervale de timp dinainte stabilite: o dată la 10 minute, o dată la 5
minute).
Observaţia nu poate fi considerată doar o lectură a faptelor; ea continuă cu
clasificări, conceptualizări şi anticipări ale unor relaţii.
Ea are un caracter:
− constatativ şi
− de diagnoză
Datele obţinute din observaţie se înregistrează cât mai exact, fără interpretări,
într-un tabel special -protocol sau grilă de observaţie.
Uneori este nevoie ca observaţia să se repete de un anumit număr de ori, pentru
a se ajunge la concluzii valabile.
Observatorul trebuie să fie instruit pentru a reduce subiectivitatea:
− să aibă un plan dinainte stabilit
− să se prevină apariţia unor fenomene perturbatoare
− înregistrările să se desfăşoare firesc
Grila de observaţie este instrumentul utilizat în cadrul activităţii de observare
propriu - zisă şi se realizează pe baza unei documentări sau a unei anchete prealabile.
Ea cuprinde o listă de rubrici drept cadru de clasificare pentru datele brute.
Pentru a se putea opera simultan cu toate rubricile de clasificare nu trebuie să
cuprindă decât cel mult 8-10 categorii.
Categoriile grilei de observaţie trebuie să acopere aspectele principale ale
fenomenului studiat şi să fie disjuncte.

Autoobservaţia

− deşi negată foarte mult timp, şi-a reintrat în drepturi odată cu afirmarea
paradigmei calitative de investigare
Ea s-a impus în special în studierea sinelui, considerându-se că dubla postură de
obiect şi subiect a unei investigaţii favorizează o înţelegere mai aprofundată a lumii
cercetate.
Cele mai utilizate tehnici:
− jurnalele
− fişele de monitorizare
− autoraportul

Stadiile observaţiei

Observaţia trebuie să se ghideze după răspunsurile la câteva întrebări care


direcţionează cercetarea.
1) De ce se iniţiază observaţia?
Care sunt întrebările la care cercetarea trebuie să răspundă?
Întrebările pot fi formulate în termen de ipoteze sau cu simple afirmaţii:
− ipoteze: "Pacienţii cu anxietate redusă interacţionează mai bine cu personalul
medical comparativ cu cei cu anxietate crescută"
− afirmaţii: "Urmărim modalităţile de interacţiune între pacienţi şi personalul
medical"
Formularea întrebărilor cercetării trebuie să pornească de la asimilarea literaturii
de specialitate relevante (cercetări făcute în ultimii 10 ani)
2) Cine va fi observat?
Cine vor fi subiecţii? În ce tip de activitate vor fi ei urmăriţi?
Ce caracteristici socio - demografice trebuie să îndeplinească?
"Pacienţi, femei şi bărbaţi, cu afecţiuni cardio - vasculare, cu educaţie medie şi
primară"
De ce s-a optat pentru acel grup de persoane?
3) Unde va fi realizată observaţia?
"În clinici, servicii ambulatorii, loc public"
Cercetătorul poate să opteze pentru un loc anume, unde consideră că
probabilitatea de apariţie a acelui comportament este mai mare.
4) Pe ce perioadă de timp se va întinde observaţia?
Observaţia se realizează:
− continuu
− repetitiv - depinde de mijloacele tehnice avute la dispoziţie
Ex. jocul la copii:
− camere video: o înregistrare mai lungă, alegând apoi perioadele potrivite.
− vizual, din timp în timp, la intervale dinainte stabilite
5) Care sunt aspectele comportamentului verbal şi non-verbal care vor fi
observate şi cum se va face înregistrarea datelor obţinute?
Vom studia comportamentule-ţintă (care ne interesează) şl le vom defini.
Acurateţea cu care facem aceste definiţii este foarte importantă în procesul de
observaţie.
Elaborarea unei grile de observaţie asigură un caracter sistematic acestui proces,
grila cuprinzând unităţi de comportamente ce vor fi observate: durata, intensitatea,
frecvenţa şi latenţa comportamentelor.
Notarea detaliată a procesului observat este un element esenţial al metodei.
Ce vom nota:
După Bannister:
1) descrierea contextului în care are loc observaţia, notând aici detalii de ambianţă
fizică, data, momentul zilei
2) descrierea participanţilor - cu toate particularităţile de vârstă, sex, etnie, religie,
educaţie, statut socio-profesional
3) detalii despre observator - cine este, sex, vârstă, dacă are vreo legătură cu subiecţii
observaţiei
4) descrierea acţiunilor participanţilor: comportamente verbale şi non-verbale,
incidente intervenite
5) interpretarea situaţiilor, găsirea de semnificaţii comportamentelor urmărite,
semnificaţii care pot deriva din comportamentul participanţilor, din experienţa
observatorului sau din proiecţia experienţei observatorului
6) oferirea de interpretări alternative, discutarea interpretărilor cu o altă persoană
familiară cu tema cercetată
7) analiza reflexivă vizează explorarea reactiv-emoţională a observatorului şi analiza
problemelor etice pe care a trebuit să le depăşească
Analiza datelor observaţiei poate urma unul sau mai multe din următoarele criterii:
1) Criteriul cronologic
2) Evenimentele-cheie – când sunt prezentate şi interpretateevenimentele majore
fără a se ţine cont de ordinea în care au avut loc
3) Contextul – fiecare loc în care a avut loc observaţia, constituind un studiu de caz
de care se va ţine cont în analiză.
4) Persoanele – indivizii sau grupurile de persoane devin unitate de analiză.
5) Procesele – datele observaţiei sunt organizate astfel încât să descrie procese
relevante pentru cercetare. Ex: luarea de decizii, comunicarea, rezolvarea de
probleme.
6) Problema-cheie, când rezultatele observaţiei au rolul de a face lumină cu privire
la anumite aspecte
Ex: cum se adaptează elevii la noul sistem curricular.

Avantajele observaţiei

− - este o metodă mai puţin intruzivă


− are caracter flexibil, permiţând o nouă perspectivă asupra unor fenomene studiate
anterior
− furnizează date bogate într-o perioadă scurtă de timp
− are o mare validitate ecologică (datele sunt luate din viaţa reală, nu sunt
sschimbate cu nimic
− observatorul nu lucrează cu categorii teoretice prestabilite şi el este acela care
construieşte teoriile ce vor genera, lega diferitele categorii relaţionale
− observaţia permite accesul la fenomene care sunt şi mai puţin evidente prin alte
tehnici şi poate fi replicată (repetată)

Limite

− dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat


(există variabile perturbatoare)
− dacă prima verigă a procesului de cercetare (de ce se realizează observaţia) nu este
bine formulată ea poate duce la urmărirea unor aspecte irelevante sau chiar greşite
− categoria de subiecţi poate fi incorect aleasă
− este o metodă costisitoare financiar, d.p. d.v. al timpului şi personalului calificat
necesar
− calitatea rezultatelor obţinute prin metoda observaţiei depinde de experienţa şi
abilitatea observatorului.
În general această metodă se utilizează alături de alte metode în cercetarea
psihologică.

Instrumente de observaţie
Grila de observaţie

Observaţia sistematică pune în acţiune grila de observaţie.


Grila de observaţie este:
− o listă de rubrici care oferă cadru de clasificare a datelor brute
− mijlocul cel mai sigur care facilitează recoltarea şi compararea datelor de observaţie
Ea nu trebuie să cuprindă mai mult de 12 categorii.
Categoriile pe care le vom folosi:
− trebuie să fie disjuncte
− trebuie să epuizeze principalele aspecte ale fenomenului care urmează să se studieze
− se stabilesc pe baza unui material empiric strâns în faze preliminare şi condensat în
concepte
Avantajul grilei de observaţie este că oferă acelaşi cadru de referinţă unor observaţii
diferite

Exemplu:
Identificăm tipul de temperament al unei persoane:
− găsim în viaţă situaţii relevante - situaţii de aşteptare, conflictuale - situaţii test
− aceste situaţii evidenţiază particularităţile persoanei, pe care le putem clasifica mai
uşor
− ele cuprind indici de temperament pe care îi putem sintetiza, îi putem condensa într-
o grilă de observaţie a comportamentului
Grila de observaţie a comportamentului este un tabel cu 2 intrări
− coloana 1: aptele de conduită pe care le condensăm (comportamentul)

Faptele de conduită Temperament


coleric sangvinic flegmatic melancolic
− se decide greu pentru x xx
acţiune, are gesturi
şovăitoare
− îşi pierde răbdarea xx x
aşteptând să-i vină rândul,
se agită
− este emoţionat înainte de x xx
probe
− execută activitatea în ritm xx x
lent, dar cu destulă
acurateţe
− reacţii verbale abundente, x xx
se îndeamnă pe sine
(haide, nu te lăsa!)
− reacţii motorii abundente, xx
devine nervos când
greşeşte, apar violenţe
verbale, plusul de energie
se descarcă pe fiecare act
− abandonează când xx x
eşecurile se acumulează
− linia 1: atitudinile, trăsăturile dezvăluite de acest comportament
Marcăm cu un x semnificaţiile posibile pentru fiecare faptă de conduită în juna sau
mai multe coloane de atitudini sau doi de x - xx - gradul maxim de plauzibilitate

Coeficientul de concordanţă K (Cohen)

Coeficientul de concordanţă interevaluatori a fost propus de Cohen pentru a


verifica fidelitatea evaluării unor comportamente prin grile de observaţie. Se
utilizează în situaţia în care grila de observaţie folosită are la bază o scală nominală.
În cazul în care grila de observaţie are la bază o scală de măsurare ordinală sau
hiperordinală, fidelitatea ei se verifică prin coeficientul de concordanţă a rangurilor
(Kendall) sau prin coeficientul de corelaţie parametric (Pearson).
Exemplu (apud I. Radu):
Belsky& Rovine (1988) au investigat relaţia dintre timpul petrecut de copil în
creşă şi modul de dezvoltare a ataşamentului copil-părinte. Ei au folosit în acest sens o
grilă de observaţie a comportamentului matern (securizant-în sensul întăririi
ataşamentului, sau insecurizant). Doi observatori au verificat grila, observând
independent, într-un mod sistematic (la intervale de 10 minute) o pereche mamă-copil.
S-au realizat în total 20 de observaţii, rezultatele obţinute fiind notate mai jos sub
forma celor două grile de observaţie.

Nr. obs. Securizant Insecurizant Nr. obs. Securizant Insecurizant


1 I 1 I
2 I 2 I
3 I 3 I
4 I 4 I
5 I 5 I
6 I 6 I
7 I 7 I
8 I 8 I
9 I 9 I
10 I 10 I
11 I 11 I
12 I 12 I
13 I 13 I
14 I 14 I
15 I 15 I
16 I 16 I
17 I 17 I
18 I 18 I
19 I 19 I
20 I 20 I

Fiecare observaţie s-a realizat simultan de către cei doi observatori, pentru
aceeaşi pereche mamă-copil. Rolul observatorilor a constat în a atribui, pe baza
definiţiilor grilei, categoria „securizant” sau „insecurizant” pentru comportamentul
mamei. Se poate remarca faptul că observatorii nu pot atribui decât o singură
categorie unei perechi mamă-copil la un moment dat (cele două categorii sunt
disjuncte). Se trece la calculul coeficientului K utilizând formula:

P0 − Pe
K =
1 − Pe
unde P0 reprezintă proporţia concordanţelor observate dintre categoriile celor doi
observatori (din numărul total de observaţii) şi Pe proporţia concordanţelor care ar
putea apărea întâmplător în cazul rezultatelor date. Pentru a înţelege Pe să ne
imaginăm că cei doi observatori ar obţine aceleaşi date, dar nu ar folosi grila de
observaţie, ci ar decide la întâmplare (fără să observe comportamentul mamei).
Pentru calculul valorile P0 şi Pe se condensează frecvenţa concordanţelor şi
discordanţelor dintre cei doi observatori în matricea de mai jos, numită matrice de
concordanţe. Prin definiţie, observaţiile se consideră concordante atunci când cei doi
observatori atribuie aceeaşi cateogorie unei perechi mamă-copil (adică securizant-
securizant sau insecurizant-insecurizant), şi discordanţe atunci când observatorii
atribuie categorii diferite (securizant-insecurizant sau insecurizant-securizant).

Observatorul 1
securizant insecurizant
Observatorul 2 securizant 16 0
insecurizant 1 3

Valoarea P0 va fi dată de raportul dintre numărul total de concordanţe


(securizant şi insecurizant) şi numărul total de observaţii realizate:
16 + 3
P0 = = 0,95
20
Indicele P se calculează prin determinarea probabilităţii de concordanţă
întâmplătoare a alegerilor celor doi observatori. De exemplu, aici, observatorul 1 a
ales de 17 ori opţiunea „securizant” din 20 de observaţii. Deci probabilitatea ca
această opţiune să fie dată de observatorul 1 este de 17/20. Observatorul 2 a ales
opţiunea „securizant” de 16 ori; probabilitatea ca el să dea această opţiune este 16/20.
Ca urmar, probabilitatea pentru ca opţiunea „securizant” să coincidă din
întâmplare este:
17 16
P= ×
20 20
Similar se calculează probabilitatea de coincidenţă pentru opţiunea „insecurizant”:
3 4
P= ×
20 20
Valoarea Pe se obţine însumând cele două probabilităţi:
17 16 3 4
Pe = × + × = 0,71
20 20 20 20
Valoarea coeficientului K este deci:
0,95 − 0,71
K = = 0,83
1 − 0,71
Interpretarea coeficientului K este similară unui coeficient de corelaţie (cu valori între
–1 şi +1). Este evident că din punct de vedere practic vom fi interesaţi doar de valorile
pozitive ale lui K (cele negative) indicând o concordanţă inferioară celei
întâmplătoare.
Calculul semnificaţiei valorilor K fiind laborios, Cohen propune valoarea –
prag de 0,7 pentru coeficienţi semnificativi. Deci orice valoare K egală sau mai mare
decât 0,7 este semnificativă. În cazul nostru valoarea calculată este 0,83, mai mare
deci decât valoarea prag. Spunem în acest caz că avem o grilă de observaţie cu o bună
fidelitate.

Experimentul
Fazele demersului experimental

Observaţia IDEE Documentare


curentă

Raţionament Formularea unei


deductiv ipoteze testabile

Elaborarea
designului
experimental

Selecţia
subiecţilor

Desfăşurarea
experimentului

Analiza şi
interpretarea datelor

Tipuri de experimente

Tehnicile de experimentare în psihologie diferă din cel puţin trei puncte de


vedere esenţiale:
1) Mărimea eşantionului utilizat. Cu cât sunt mai multe observaţii,
devine mai uşor de identificat tiparul comportamental existent în
date, făcându-se disticţia dintre covariaţia sistematică şi cea
nesistematică a variabilelor independente şi dependente.
2) Rolul cercetătorului care are control complet asupra situaţiei
experimentale (SITUAŢIE PROVOCATĂ) în ceea ce priveşte
variabila independentă, situaţia de testare, alegerea eşantionului.
Alteori acest lucru nu este posibil (în cazul cvasi-experimentului).
3) Metodele de control asupra efectelor exterioare posibile şi
distorsionante uneori.

Experimentul formal (provocat) presupune controlul maxim al cercetătorului


în condiţiile de testare. Acesta utilizează selecţia aleatoare în grupurile experimentale
şi de control. Influenţează grupurile în mod intenţionat, prin aplicarea diferenţiată
(mânuirea) variabilei independente. Exemplu: să ne imaginăm un experiment care ar
analiza rolul poveştilor violente în jocul agresiv al copiilor mici.
Condiţii de testare: cercetătorul planifică din timp, condiţiile în care să se
facă lectura, ce text să se citească, cum să se înregistreze rezultatele.
Copiii sunt introduşi în acest context, care să-i menţină atenţi la stimulul critic
şi să minimalizeze factorii exteriori care ar putea influenţa rezultatele.
Aranjamentul eşantioanelor. Experimentul se bazează atât pe simpla selecţie
aleatoare de observaţii cât şi pe atribuirea aleatorie de valori pentru observaţiile
respective. Cercetătorul poate atribui valori diferite variabilei independente la
eşantioanele din subgrupele experimentale şi valoarea 0 la grupul de control, ca să fie
sigur că orice diferenţă dintre rezultate este produsul variabilei independente, nu al
unor factori din afara experimentului (aranjament specific experimentului de
laborator).
Ne putem asigura că grupele experimentale şi de control sunt identice printr-
un pre-test, înainte de aplicarea variabilei independente, care să prezinte rezultate
similare, la cele două grupe. Deşi considerat cel mai riguros mod de testare,
experimentul formal, de laborator, are limitele lui. Condiţiile “artificiale” î-i
îndepărtează pe subiecţi de condiţiile reale, practice, în care reacţiile apar în mod
natural.
Experimentele de teren, generează în schimb probleme de etică profesională.
Cercetătorul trebuie să se abţină de la a inteprinde proiecte care au impact asupra
comportamentului real şi trebuie să-şi asume răspunderea pentru consecinţele care
decurg din acesta.
Testul ştiinţific constituie un plan de analizare şi interpretare de observaţii.
Experimentul formal este cel mai riguros tip de experiment făcând desemnarea de
subiecţi să fie aleatorie în scopul posibilităţii de control, structurând condiţiile de test
astfel încât să limiteze inferenţele exterioare şi permiţând cercetătorului manipularea
conştientă a VI, pentru a putea observa efectele acesteia cu mai multă claritate. Dar
izolarea cauzei şi efectului, specifică design-ului experimental, limitează în mod
inevitabil utilitatea lui pentru cercetarea în psihologie. Experimentele de laborator
prezintă riscul de a fi irelevante.
Experimentele de teren riscă să încalce legile eticii.
Cercetătorii în ştiinţele sociale, în loc de a provoca tipare comportamentale în
mod artificial, preferă să studieze astfel de tipare în stare naturală în lumea reală,
folosind cel mai adesea design-uri cvasi-experimentale şi inferenţele statistice pentru
a evalua ipotezele cauzale.
Cvasi-experimentul acceptă desemnarea de valori care se găsesc în realitate,
în lume şi foloseşte metode statistice pentru a decide dacă există sau nu o relaţie
sistematică între variabilele investigate. Cvasi-experimentul nu poate funcţiona fără
inferenţa statistică.
Conceptele de indici ai tendinţei centrale şi cel de dispersie aparţin statisticii
descriptive care se ocupă de înţelegerea tiparelor comportamentale, proprii, din
cadrul datelor luate în observaţie. Tendinţa centrală (media, mediana şi modului)
înregistrează care este înfăţişarea cazului tipic când se examinează o singură
variabilă şi care este expresia ce reprezintă relaţia de covariaţie tipică, atunci când
avem asocieri de două sau mai multe variabile.
Nu toate observaţiile din setul de date sunt asemenea cazului tipic, nu orice
pereche de valori ale variabilei independente şi dependente se plasează la nivelul
covariaţiei tipice. Tendinţa centrală poate exista în mai multe distribuţii posibile de
date. Datele, pot fi strâns reunite în jurul tendinţei centrale sau pot să se împrăştie în
jurul acesteia, la o distanţă considerabilă. Puterea statistică (dispersia şi abaterea
standard) măsoară gradul de împrăştiere a datelor observate, în jurul valorii centrale.
Semnificaţia datelor obţinute în cvasiexperiment implică statistica
inferenţială, stabilirea încrederii în faptul că rezultatele sunt sistematice şi astfel
legitime, pentru a fi generalizate la populaţia statistică din care s-a extras eşantionul
experimental, că ele nu sunt produsul unei pure întâmplări, sau al unui efect iluzoriu
al unor factori cauzali externi.
Statistica inferenţială, comparaţiile şi corelaţiile ne ajută să avem acces la
informaţii dincolo de datele observate în experiment, folosindu-ne de fapte care pot
produce afirmaţii plauzibile despre lucruri pe care nu le cunoaştem şi pe care nu le-am
observat în mod direct (generalizarea). Convenţiile statisticii inferenţiale – testarea
semnificaţiei – ne permite să emitem judecăţi, de tip probabilistic, dinspre datele
observate în experiment spre populaţia mai amplă, care nu se află sub observaţie în
întregime.
După Ramon Bhenkel „rezultatul unui test de semnificaţie este o probabilitate
pe care o acordăm unei statistici descriptive extrase dintr-un eşantion. Aceasta reflectă
cât este de probabil ca această statistică să fi reieşit din eşantionul extras din populaţia
specificată în ipoteză”. În testele de semnificaţie totul se bazează pe demonstrarea
faptului că ipoteza nulă este falsă. Infirmarea ipotezei nule (H0), dă şanse de
afirmare şi argumentare ipotezei specifice (Hs).
În afară de experimentele cu unul sau mai multe grupe experimentale există o
strategie alternativă de cercetare experimentală privind studierea sistematică a
comportamentului individual (tip de design ce aparţine lui Skinner).

(Acest tip de experiment a fost predat la curs)


Ipoteze, variabile, experiment

Ipoteza este considerată ca fiind momentul creator în cercetarea experimentală,


care traduce ideea într-o propoziţie testabilă. Ea trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
Ipoteza se formulează în termeni oferiţi de dezvoltarea ştiinţifică contemporană.
Elaborarea ei presupune o solidă informaţie în domeniu, informaţie care să
vizeze cadrul conceptual al ipotezei.
Valoarea acestei ipoteze rezidă din fecunditatea ei, adică din modul în care asigură
progresul cercetărilor şi oferă o explicaţie unui ansamblu de date. Ea trebuie să fie bine
întemeiată, plauzibilă şi să fie verificabilă.
Ex. Situaţia de aşteptare (gară, stomatologi, examen) Datele observaţiei arată că
efectul aşteptării este suportat în mod diferit de oameni, unii sunt agitaţi, alţii sunt
muţi de emoţie.
Pe măsură ce aşteptarea se prelungeşte, tensiunea psihică se accentuează şi
creşte cota de reacţii dezadaptate.
Factorii relevanţi persistenţi în contextul dat:
− situaţia de aşteptare S, care este caracterizată prin 2 parametri: durata şi
tensiunea psihică.
Consecinţele acestora sunt o serie de răspunsuri comportamentale R1, R2 ........
Rn
R = f (S)
Situaţia obiectivă este aceeaşi. Trăsăturile individuale sunt factorii de
personalitate.
S constituie un conflict între excitaţie şi inhibiţie, adică între impulsul spre
acţiune şi necesitatea de a suspenda până la momentul necesar.
Echilibrul emoţional (temperamental) determină diversitatea reacţiilor în situaţia
de aşteptare.
Acest tip de afirmaţie o vom numi ipoteză de cercetare, ipoteză specifică Hs.
Altfel spus, într-o situaţie de aşteptare, individul este pregătit pentru acţiune, dar
răspunsul însuşi este anulat pe o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, fapt care
pune la încercare echilibrul dintre excitaţie şi inhibiţie, adică echilibrul emoţional al
persoanei.
Situaţia noastră de aşteptare combină 3 factori:
1. Durata
2. Tensiunea psihică implicată
3. Echilibrul emoţional al persoanelor incluse în studiu.
Ca alternativă, S poate fi scurtă sau prelungită.
Tensiunea psihică poate di minoră sau accentuată.
Echilibrul emoţional poate fi precar sau marcat.
Toţi aceşti factori sunt cauze sau condiţii determinante, efectul lor reflectându-
se în cota de reacţii dezadaptate care caracterizează conduita persoanelor observate.
Pentru a disocia acţiunea fiecărui factor şi apoi a combinaţiilor lor, pornind de la
anumite ipoteze, se instituie un experiment ce miniaturizează situaţia concretă, adică o
reduce şi o simplifică în vederea înregistrării precise a datelor.
În această etapă, intervine aşa numita operaţionalizare a variabilelor.
Tipuri de variabile: Variabile sunt de două feluri:
− independente VI
− dependente VD
Variabilele independente VI sunt reprezentate de orice stimul care poate avea
o influenţă relevantă, cauzată asupra unor prestaţii sau comportamente care devin
variabila dependentă VD.
Modalităţile variabilei independente pot fi fixate anticipat - factor fixat sau pot
fi fixate aleator şi atunci se numesc factor aleator.
Exemplu: Ce efect are zgomotul asupra performanţei mnezice:
Zgomote de 40, 60, 80, 100 decibeli
Repetăm experimentul şi luăm 30, 50, 70, 90.
Prima categorie presupune că atât subiecţii luaţi în lucru, cât şi studiul se va face
aleator
În a doua categorie, grupele sunt alese pe un criteriu precis, iar compoziţia lor
devine aleatoare.
Variabilele dependente sunt de regulă performanţe comportamentale.
De exemplu, noi nu studiem efectul zgomotelor asupra copilului, ci efectuăm un
studiu asupra unei anumite faţete a comportamentului.
De multe ori, VD sunt operaţionalizări asupra unui construct teoretic.
Noi măsurăm memoria: testele de memorie verbală.
Multe constructe nu au o singură definiţie operaţională (probă de memorie
verbală).
Exemplu: Depresia se poate evalua utilizând scala de depresie MMPI - este un
chestionar, poate cel mai complex; se mai poate evalua şi după durata de spitalizare sau
pe bana nivelului neurotransmiţătorilor.
Exemplu: Anxietatea poate fi operaţionalizabilă sub formă de VD.
Examenul ne relevă cum se poate vedea cât de anxioasă este o persoană, prin:
− modificări psiho fiziologice: ritmul cardiac, transpiraţia mâinii,
− senzaţii subiective resimţite de subiect: teamă, vertij;
− comportamente specifice; evitarea situaţiei de risc, evitarea confruntărilor şi
performanţa scăzută în condiţii de stres.
Uneori, variabila dependentă nu operaţionalizează ceea ce am stabilit noi să
operaţionalizăm, de exemplu detectorul de minciuni se bazează pe răspunsul
electrodermal, dar noi nu ne-am propus să operaţionalizăm efectul electrodermal.
Variabila dependentă are anumite faţete ale comportamentului global.
Situaţia de aşteptare: poate să apară agitaţie, violenţă verbală, reacţii vegetative,
iar noi când facem studiul, reţinem doar una dintre aceste componente.
Condiţii care trebuie să le îndeplinească variabila dependentă pentru a avea un
bun experiment:
− să fie sensibilă la variaţiile sau manipulările variabilei independente, adică
reacţiile pe care subiectul le are să fie concordante cu tensiunea psihică implicată,
cu durata aşteptării.
Exemplu: la clasele mici dăm o problemă, unul o termică în 2 minute, altul în
mai multe; timpul necesar poate fi o altă evaluare a gradului de dificultate.
− variabila dependentă trebuie să fie uşor de măsurat şi clar definită pentru a putea fi
măsurată şi de către un alt cercetător în acelaşi fel.
− să fie fiabilă, adică să dea efecte statornice şi nu fluctuante sau episodice

Experimentul cu situaţia de aşteptare

În cadrul acestui experiment se modifică sistematic un factor sau un grup de


factori şi se notează paralel efectele modificărilor asupra activităţii şi conduitei
subiectului sau grupului.
Factorul manipulat de către experimentatori se numeşte variabila
independentă, iar efectelor acestor modificări, adică variaţiile paralele survenite în
răspunsurile sau prestaţia subiectului le denumim variabila dependentă.
Ceea ce noi denumim în timpul experimentului este efectul sau rezultatul, adică
variabila dependentă VD. Scopul este ca în final să stabilim o reacţie de tipul:
Y= f (X)
între efectele constatate şi variaţiile lor imprimate factorilor manipulaţi de către
experimentatori.
Scopul este stabilirea unei legităţi care să permită evidenţierea unei relaţii
cauză - efect.

Miniaturizarea în laborator a unei astfel de situaţii

Să determinăm T.R. în condiţii diferite de aşteptare.


T.R. - timpul scurs între apariţia stimulului şi declanşarea reacţiei răspuns.
În mod obişnuit, prezentarea stimulului este precedată de un semnal de
aşteptare.
Variind intervalul între stimulul avertizor şi stimulul real, se creează situaţia de
aşteptare care are durate diferite. Prin asocierea răspunsului cu un şoc electric de
intensitate variabilă, controlabilă se induce o stare de tensiune variabilă - poate fi mică
sau controlabilă. Apoi se constituie grupele de experienţe în funcţie de echilibrul
emoţional precar sau marcat. Experimentatorul are sub control 3 factori:
− durata aşteptării
− tensiunea induSă
− echilibrul emoţional
Când facem o cercetare facem un plan de cercetare.
Variabila dependentă este timpul de reacţie.
Variabila independentă este durata aşteptării cu 2 modalităţi: scurtă şi
prelungită.
Tensiunea indusă este tot variabilă independentă: modalităţi: precară sau
marcată.
Echilibrul emoţional este o variabilă etichetă sau clasificatoare, întrucât este o
caracteristică naturală, ce ne permite să reperăm sau să descriem subiectul; ea serveşte
la repartizarea subiecţilor în diferite grupe.
Variabile clasificatoare (etichetă):
− vârsta
− sexul
− nivelul de inteligenţă
− nivelul socio - cultural
− nivelul de şcolarizare
Acestea sunt caracteristici pe care subiectul le posedă din start, adică dinaintea
începerii experienţei.
Variabile independentă se notează cu literele mari de începutul alfabetului: A,
B, C, D şi modalităţile acestora se notează cu litere mici corespondente, cărora li se
atribuie indici: a1, a2, b1, b2.

Cauzalitatea

O afirmaţie cauzală constră între două variabile aflate într-o relaţie ipotetică.
Una din variabile notată cu X este antecedentă, sau variabilă cauză. Cealaltă, notată cu
Y este consecinţa sau variabila cauzată. Orice variabilă trebuie să prezinte o variaţie
– să se exprime în valori diferite. Acestea pot fi:
- da sau nu, un fenomen există sau nu la un moment dat
- gradaţii calitative sau categoriale (ex.: mere, portocale, banane în cadrul
categoriei „fructe”)
- exprimată în numerale ordinale (ierarhii)
- valori exprimate în numere cardinale

Variabila X este variabila independentă, variaţia ei este exogenă (are cauză


externă), în raport cu proiectul de cercetare.
Variabila Y se numeşte variabilă dependentă, variaţia acesteia depinde în mod
ipotetic de variaţia lui X.
Noţiunea de cauză implică un fenomen care exercită forţă asupra altuia
producându-l punându-l în mişcare sau influenţândui caracterul.
Dacă X este cauza lui Y, putem să ne aşteptăm ca o schimbare în valorile lui X
să aibă un efect direct şi puternic care să producă o schimbare în valorile lui Y.
Sunt necesare o serie de condiţii care să ducă de la X la Y, în conformitate cu
o lege generală L. În conformitate cu L, dacă X...atunci Y....
Exemplul 1: frecarea unui chibrit de o spurafaţă aspră determină aprinderea
acestuia.
Exemplul 2: forţa gravitaţională a lunii cauzează mareele pe pământ.
Exemplul 3: foametea dintr-o anumită regiune determină migraţia populaţiei
înspre alte ţinuturi.
Din variaţia totală a lui Y, o parte, se presupune că e legată de variaţia lui X,
prin urmare este cauzată de X, în timp ce restul este întâmplător, cauzat de alţi factori
externi.
Scopul ipotezei specifice şi a design-urilor experimentale este de a focaliza
atenţia asupra relaţiilor ce prezintă interes din punct de vedere teoretic doar în cadrul
proiectului de cercetare.
O afirmaţie cauzală este o ipoteză concretă, care poate fi dovedită falsă şi
care este accesibilă evaluării empirice.
Inferenţa cauzală presupune:
1) Un tipar de COVARIAŢIE între variabilele X şi Y. Cele două variabile
apar împreună, sunt conjugate în mod constant. Relaţia trebuie să
prezinte şi regularitate. Anumite stări ale lui X trebuie să fie asociate în
mod regulat cu anumite stări ale lui Y. Asociaţia poate fi:
- dihotomică (când poate fi observat X, poate fi observat şi Y)
- continuă (când creşte X, creşte şi Y)
- combinată (când X este prezent în valori peste un anumit prag, apare şi Y)

Asociaţia poate fi:


- pozitivă (dacă X...atunci Y...) covariaţie sistematică
- negativă (dacă X...atunci Y...nu are loc)
Cu cât X variază mai mult faţă de media sa, cu atât mai mult va prezenta
schimbări sistematice şi variabila Y faţă de media sa.
2) Cauzalitatea implică direcţie
Starea lui Y este produsă de către starea lui X şi nu invers (există şi
cauzalitate reciprocă). Cercetătorul trebuie să facă distincţia clară între
variabila dependentă şi cea independentă, pentru a susţine direcţionalitatea
cauzală. Direcţia este un concept logic care prevede ca variabila
independentă să o preceadă pe cea dependentă. Direcţia este observată
adesea ca succesiune temporală. Covariaţia direcţionată nu e suficientă
pentru a stabili cauzalitatea. Mai este necesară:
3) Raportarea non-aparentă. Enunţul cauzal bivariat trebuie să afirme că
asocierea direcţională observată între X şi Y este de fapt creeat de
dependenţa empirică a lui Y de X şi nu de către un al treilea factor. Există
un număr infinit de variabile care ar putea „falsifica” relaţia dintre X şi Y.
Cercetătorul, la un moment dat, trebuie să lucreze comform unei decizii
simplificatoare conform căreia nu sunt luate în considerare alte variabile
adiţionale neexaminate care să influenţeze rezultatele. Cauzalitatea din
punct de vedere al covariaţiei, direcţionalităţii şi raportării non-aparente
este deschisă observaţiilor empirice.
Mai există un aspect important pentru experiment:
4) Teoria cauzală. De exemplu: este dificil să ne imaginăm cum o
ameninţare la adresa unui stup de albine, face ca miile de albine să se
organizeze în apărare, dacă nu adăugăm că aceastea răspund instinctual la
anumite semnale chimice ale reginei. Mecanismul de conectare, între
variabile, trebuie să fie plauzibil din punct de vedere teoretic, ca să
putem stabili cauzalitatea. Aceasta implică înţelegere, alegere şi intenţie
din partea cercetătorului, presupune fundamentarea teoretică.
O afirmaţie cauzală nu trebuie să apară singură niciodată, ea trebuie
situată în contextul unui model (design) cauzal, o reprezentare parţială a
realităţii empirice care include una sau mai multe conexiuni direcţionale
propuse între variabilele independente şi cele dependente.

Etapele experimentului

I. Alegerea problemei
Sursele problemei alese se regăsesc în viaţa reală, în ceea ce se întîmplă în
jurul nostru, adică în observaţiile şi constatările curente, care evidenţiază variabilele
dependente, anume diferitele conduite observate la oameni. Alte surse sunt: literatura
de specialitate (cercetătorii oneşti nu afirmă că rezultatele obţinute de ei sunt ultimul
cuvînt spus în domeniul dat, şi chiar formulează în încheierea studiilor lor ipoteze
pentru cercetări ulterioare), profesorii şi asistenţii. În cazul cvasi-experimentului,
variabila independentă se produce, fără intervenţia cercetătorului, şi abia apoi
cercetătorul studiază variabila dependentă.
II. Studierea literaturii de specialitate
În această etapă se porneşte de la o problematică mai vastă şi, din aproape în
aproape, se ajunge cît mai aproape de problematica aleasă. Pentru documentare nu
teoriile sunt importante, ci studiile şi cercetările efectuate anterior; de aceea, cea mai
bună lectură în acest caz sunt revistele de psihologie.
III. Stabilirea obiectivului cercetării
Presupune stabilirea coordonatelor generale pe care le urmărim. Este bine ca
abordarea obiectivului să se facă din două perspective: obiectivele teoretice şi cele
aplicative (chiar dacă aplicarea rezultatelor nu poate fi făcută imediat; cercetările
fundamentale au o latenţă de 20-30 ani pentru a deveni aplicabile). Precizarea
obiectivelor este necesară, pentru că ele constituie o orientare ideologică a lucrării.
IV. Precizarea constructelor ipotetice
Practic, acest proces începe din etapa a doua. Constă din delimitări
conceptuale şi se concretizează în explicitarea semnificaţiei termenilor şi conceptelor
care vor fi utilizate în lucrare, la un mod cît mai ştiinţific posibil (stil dicţionar).
Această etapă este importantă datorită celei următoare, adică precizarea variabilelor.
V. Introducerea variabilelor
Se pleacă de la variabila dependentă (de la efect spre cauză), care se
concretizează într-un comportament (mai general sau mai specific). Ea trebuie
precizată şi sub aspectul general, şi sub cel specific. Variabila independentă trebuie, şi
ea, precizată foarte clar.

VI. Stabilirea şi formularea ipotezei


Ipoteza este exprimarea concisă a unei relaţii generale de tip cauzal între
variabila independentă şi variabila dependentă. După prezentarea aceasta concisă a
ipotezei, se evidenţiază aspectele de ordin cantitativ ale acestei relaţii. Ipoteza este şi
emiterea unei predicţii privitoare la amploarea efectului produs de variabila
independentă asupra variabilei dependente Introducem astfel elemente de ordin
anticipativ-predictiv, de tipul: "... va produce o creştere sau descreştere semnificativă
din punct de vedere statistic asupra variabilei dependente, în condiţiile..." (în cvasi-
experiment, această exprimare nu este admisibilă, ci se foloseşte o exprimare de tipul:
"există o corelaţie semnificativă")
În continuarea ipotezei de ordin general trebuie avansate ipotezele specifice
(una sau mai multe), în cadrul cărora anticipăm influenţele cantitative.
Ipotezele de tip relaţie cauzală necesită elaborarea unei situaţii experimentale
în cadrul căreia să putem urmări cu rigoare implicaţiile variabilei independente asupra
variabilei dependente. Astfel, vom utiliza ipoteze de tip descriptiv, fără anticiparea
unor influenţe de tip cauzal.
Ipoteza presupune stabilirea unui raport de cauzalitate între variabila
independentă şi variabila dependentă. Pentru a structura o ipoteză, punem în relaţie
cele două variabile într-o propoziţie de tip cauză-efect şi anticipăm mărimea efectului
scontat. După ce îşi precizează problema pe care vrea să o studieze, cercetătorul îşi
formulează ipoteza de cercetare, care este în esenţă anticiparea unui răspuns posibil la
întrebarea pe care şi-o pune. Cercetătorul enunţă posibilitatea existenţei unei relaţii
între o anumită condiţie stimulatoare şi un anumit act de conduită sau răspuns.
O ipoteză poate fi generată inductiv, ca rezultat al observării faptelor, sau
deductiv, din cunoaşterea unor relaţii, legi şi principii generale. Ipoteza porneşte de la
afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de
subiecţi, ca urmare a modificării condiţiei de stimulare.
În procesul elaborării ipotezei, cercetătorul trece în revistă un număr mare de
fapte şi cunoştinţe, le organizează, le filtrează, descoperă relaţii între anumiţi stimuli
şi reacţii sau/şi între anumite situaţii şi diferite acte comportamentale. Paul Fraisse
consideră că elaborarea ipotezei este faza cea mai creatoare a investigaţie, exprimă
momentul creator al raţionamentului experimental, este faza în care cercetătorul
imaginează relaţia care ar putea să existe între două fapte.
Cel mai ades, ipoteza se formulează ca o judecată ipotetică sau ca un răspuns
condiţional, şi ia forma "dacă..., atunci...", sau "cu cît..., cu atît...". Însă putem elabora
o ipoteză cauzală care explică o influenţă particulară asupra comportamentului, sau
cauzele unui comportament, sau putem elabora o ipoteză descriptivă, care descrie
caracteristicile unui comportament şi prezice cînd se va produce acesta.
O ipoteză poate fi confirmată sau infirmată; infirmarea nu aduce cu sine
zădărnicia muncii cercetătorului, căci ea poate sugera alte modalităţi de abordare şi
studiere a fenomenului de interes.

Criterii pentru o ipoteză ştiinţifică


O ipoteză ştiinţifică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Ipoteza trebuie să fie testabilă, verificabilă şi falsificabilă, adică să fie
probată, verificată direct sau indirect şi controlată statistic.
2. Ipoteza trebuie să fie precisă (pentru o situaţie specifică de cercetare) şi
verosimilă (să ţină seama de datele realităţii cunoaşterii ştiinţifice).
3. Ipoteza trebuie să fie raţională, pentru a fi bine înţeleasă.
4. Ipoteza trebuie să fie economicoasă.
Aşadar, o ipoteză valoroasă din punct de vedere ştiinţific este precis
formulată, raţională şi economicoasă, ea putînd fi testată şi verificată în multe situaţii.

Sursele formulării ipotezelor


- Opiniile, părerile noastre despre anumite fapte, observaţiile noastre;
- Existenţa cercetării înseşi;
- Teoria, adică un set logic, organizat de propuneri care definesc, explică şi
organizează cunoştinţele noastre despre comportament;
- Modelul, adică o descriere generalizată şi ipotetică, ce explică prin analogie
procesele, fundamentînd un set de comportamente comune.

Datele observaţiei conduc, în cadrul informaţiei existente, la anumite ipoteze,


supoziţii cu privire la anumite relaţii cauză-efect. Ea traduce ideea într-o propoziţie
testabilă, operaţională. Se notează cu Hs. Reluând exemplul cu o situaţie de aşteptare
conduita oamenilor este foarte diferită, efectul aşteptării nu-l suportă toţi la fel. De la
o atitudine plină de calm până la agitaţie motorie sau verbală, există o gamă largă de
reacţii posibile în aceste situaţii. Observaţia consemnează „tabloul comportărilor”,
diferitelor persoane, iar analiza şi interpretarea datelor conduce la stabilirea unor
grupuri sau tipuri de reacţii comportamentale (noţiune categorială).
Se emite supoziţia (Hs că aceste deosebiri la diferite persoane se datorează
unor factori legaţi de structura de personalitate, situaţia externă fiind aceeaşi pentru
toţi (aşteptarea). Analiza datelor scoate în evidenţă note comune privind deosebirile
constante între indivizi, fapt care permite o grupare a acestora. Prin ipoteză această
clasificare este pusă în relaţie cu un anumit paramentru care defineşte tipul de sistem
nervos: echilibrul proceselor nervoase fundamentale. Această ipoteză urmează să fie
supusă verificării (apud I. Radu).
Ipoteza specifică se naşte din observarea faptelor, dar se formulează în
termeni oferiţi de dezvoltarea ştiinţei contemporane. Elaborarea ipotezei
presupune o cultură de specialitate, informaţii solide în domeniu, care conferă
cadrul conceptual al ipotezei.

Ipoteza nulă

Datele colectate de către un cercetător nu vorbesc prin ele însele. În


conformitate cu ipoteza sa cercetătorul îşi grupează şi organizează datele (le
ordonează), pe baza covariaţiei X şi Y. O parte din variaţia lui Y (variabila
dependentă) este sistematică în raport cu covariaţia sa direcţională cu X (variabila
independentă), în timp ce restul rămâne aleatoriu, aparent neexplicat. Dar nu putem fi
siguri că relaţia observată între variabile, pe un eşantion experimental, este valabilă
pentru întreaga populaţie din care acesta a fost extras. Interesează deci relaţiile
generalizate dintre variabile, observaţiile selectate în studiul experimental constituie
doar ilustrări. Trebuie să evaluăm gradul de certitudine cu care putem generaliza
concluziile trase prin eşantion pentru populaţia întreagă. Este posibil ca tiparul
comportamental observat în datele eşantionare să fie diferit de tiparul care ar fi extras
dintr-un calcul la nivelul populaţiei statistice. Problema este că foarte rar avem la
dispoziţie întreaga populaţie pentru comparaţie.
Filozofia cunoaşterii afirmă că nu se poate dovedi ceva ca adevărat, deoarece
există un număr infinit de cazuri care nu au fost cuprinse în studiu, dar se poate
câteodată susţine că ceva este, probabil, infirmat de datele colectate.
Ipoteza nulă, notată cu H0, este negaţia ipotezei specifice (de cercerate).
Exemplul 1: O afirmaţie ar putea susţine că studenţii admişi la universitate au
un nivel de inteligenţă mai ridicat decât cei respinşi (Hs); ipoteza nulă susţine că în
acest caz nu este nici o diferenţă între cele două grupuri (H0).
Exemplul 2: Acei indivizi care călătoresc peste graniţe au vederi mai tolerante
la întoarcere acasă decât înainte (Hs); ipoteza nulă spune că experienţa călătoriei în
străinătate nu are efect asupra nivelului lor de toleranţă (H0).
În general, în cazul ipotezelor cauzale de tipul Y covariază sistematic în
funcţie de X, ipoteza nulă afirmă că nu există nici un fel de covariaţie sistematică şi
direcţională care să lege cele două variabile.
Dacă pe baza constatărilor noastre din cercetare avem motive să respingem
ipoteza nulă, atunci este posibil (nu absolut sigur) că am descoperit ceva adevărat.
Ipoteza nulă este deci o negaţie a afirmaţiei noastre din tema de cercetare. În primul
rând, cercetătorul trebuie să încerce să demonstreze ipoteza nulă. Deci în loc să
căutăm dovezi care să susţină o conexiune cauzală ipotetică între X şi Y trebuie să
incepem prin a susţine că în situaţia respectivă nu se manifestă nici o conexiune
cauzală. Doar atunci când suntem siguri că această alternativă logică nu poate fi
susţinută, putem găsi justificări în sprijinul ipotezei specifice. Este tentant, când
încercăm să demonstrăm o afirmaţie în care credem, teoretic, să încercăm să găsim
probe la nivel empiric (experimental) în conformitate cu direcţia noastră ipotetică şi să
decidem că avem dreptate dar cercetătorii care ignoră ipoteza nulă comit greşeli
împotriva normelor ştiinţifice, a metodologiei cercetării experimentale.
Analiza statistică (metodele statistice) utilizate ne permit să verificăm care
sunt şansele ca rezultatele obţinute de noi să se datoreze hazardului sau întâmplării.
Analiza statistică presupune utilizarea unor metode de comparaţie între medii,
frecvenţe eşantionare cu cele ale populaţiei din care acestea fac parte. Când facem
analiza statistică pentru o problemă de comparaţie, atât Hs cât şi H0 se referă la
populaţie şi nu la eşantion.
Preocupat să dovedească în mod temeinic justeţea ipotezei specifice,
cercetătorul admite în mod provizoriu – în raţionamentul său, ipoteza nulă şi
determină şansele (probabilitatea) ca diferenţele obţinute în experiment să aibă loc
numai pe baza legilor întâmplării (legi de probabilitate). Probabilitatea ia valori între 0
şi 1 în procente între 0% şi 100%.
- Dacă probabilitatea obţinerii diferenţei date în baza ipotezei nule este foarte
mică, mai mică de 5%, atunci respingem ipoteza nulă (sau a hazardului) şi
acordăm toată încrederea noastră ipotezei specifice.
- Dacă însă probabilitatea ipotezei nule este mai mare de 5%, atunci nu ne
putem asuma riscul respingerii ei şi vom considera diferenţele obţinute ca fiind
nesemnificative.
Altfel, spus, acceptăm ca semnificative acele rezultate care se pot produce din
întâmplare într-un număr cu 5% mai mic din cazuri.
Într-o cercetare, riscul pe care ni-l asumăm de a greşi trebuie să fie mai mic de
5%.Acest risc de a greşi se numeşte şi prag de semnificaţie, iar valoarea de 0,05 este
considerată limita de semnificaţie.

Valoarea de 0,05 o numim limită de semnificaţie.


Respingând ipoteza nulă Ho şi acceptând existenţa unui efect al variabilei
independente VI aşa cum susţine ipoteza specifică Hs, ne asumăm un risc de a greşi
destul de mic, risc numai sub 5%. Măsura acestui risc o notăm cu α sau cu p şi
constituie pragul de semnificaţie care însoţeşte fiecare aserţiune (afirmaţie).
Pragul de semnificaţie acreditat în tabelele de specialitate este de 0,05. Dacă dorim să
facem o caracterizare mai pretenţioasă pragul este de 0,01 - risc de a greşi de 1%.

Important

- Ipoteza nulă Ho nu poate fi niciodată acceptată (ipoteză statistică precisă)


- Ipoteza specifică Hs nu poate fi niciodată respinsă ipotezăstatistică mprecisă)
⇒ În primul caz, nu putem accepta ipoteza nulă nici când şansele ei sunt mai mari de 5%
(atunci spunem că nu putem să luăm o decizie, dar nu spunem că ea este acceptată -
pot exista erori în cercetare).
⇒ În al doilea caz, nu putem spune că ipoteza specifică este respinsă, pentru că nu
ştim dacă la alt nivel de cercetare putem obţine aceleaşi rezultate.

VII. Alegerea metodei


Cercetătorul selectează din multitudinea şi varietatea metodelor de
investigaţie acea metodă care este cea mai potrivită în demersul cercetării sale.
Alegerea metodei se realizează în funcţie de obiectivele, variabilele experimentale şi
ipotezele experimentului, deoarece o ipoteză nu poate fi testată prin oricare din
metodele existente. Sunt situaţii cînd o ipoteză poate fi testată cel mai bine printr-o
anumită metodă, şi atunci este recomandabilă alegerea acelei metode şi nu a alteia.
Exemplu: dacă un psiholog vrea să evidenţieze efectele unor procedee terapeutice în
vindecarea unor afecţiuni psihice, el este aproape "obligat" să recurgă la metoda
experimentală, şi chiar la o anumită variantă de experiment, cea care presupune
secvenţa pre-test - intervenţia terapeutică - post-test.
O ipoteză descriptivă o testăm prin utilizarea metodelor descriptive sau non-
experimentale. Adică, dacă ipoteza este corectă, atunci cînd observăm
comportamentul ar trebui să observăm şi caracteristicile prezise ale comportamentului
subiectului sau ale situaţiei, pe care le-am presupus. Aceste metode presupun un
studiu de corelaţie în care cercetătorul măsoară două aspecte ale comportamentului,
determinînd apoi măsura în care cele două sunt asociate sau corelate.

VIII. Instrumente, aparatură


Instrumentele reprezintă mijloacele tehnice de realizare a experimentului.
Acestea pot fi: cronometru, cartonaşe, liste de cuvinte, aparatele şi probele din
laborator, chestionare ale stării psihice a subiectului înainte şi după experiment, scale
numerice, etc.
Erori ale începătorilor:
- Alegerea unui instrument anume nu poate constitui punctul de plecare al
unei cercetări! În demersul unei cercetări experimentale se porneşte de la obiectiv la
variabile şi apoi la ipoteze, după care se aleg instrumentele.
- Nu trebuie pierdută din vedere dimensiunea sistemic-interacţionistă a
psihicului uman; interpretarea rezultatelor trebuie să fie cît mai completă din acest
punct de vedere.

IX. Selecţia subiecţilor


Într-un experiment, pentru ca datele obţinute să poată fi comparate, se
utilizează de regulă două grupuri de subiecţi; la unul dintre grupuri, numit grup
experimental, se aplică condiţiile de stimulare (variabila independentă); celălalt,
grupul de control, nu este supus situaţiei experimentale. (Exemplu: dacă se studiază
influenţa motivaţiei asupra concentrării atenţiei, grupului experimental i se va aplica o
supramotivare prin promiterea unei recompense şi apoi i se va aplica sarcina
experimentală, în timp ce grupului de control i se va aplica sarcina experimentală fără
nici o manipulare a nivelului motivaţional). Se poate apela la un singur grup de
subiecţi în două situaţii experimentale, însă cercetătorul trebuie să se asigure că nu
intervine învăţarea cu sarcina dată.
Mai pot exista situaţii cînd se folosesc două grupuri experimentale şi un grup
de control (păstrînd exemplul anterior, celui de-al doilea grup experimental i se aplică
o submotivare).
Este important ca grupurile să fie echivalente şi reprezentative pentru
populaţia respectivă. În laborator se aplică randomizarea, adică selecţia aleatoare.
Grupurile sunt selectate la întîmplare, după principiul că există şanse egale de
extragere a fiecărui membru din populaţia de bază. Numărul subiecţilor dintr-un grup
experimental este mic, 10-15 subiecţi.
Aşa cum s-a remarcat deja (McNemar, 1946) o mare parte a datelor
psihologiei se bazează pe cercetări asupra şoarecilor albi de laborator şi a studenţilor
din anul I – psihologie. Idealul ar fi ca selecţia subiecţilor să fie aleatoare, dar această
pretenţie este exagerată faţă de posibilităţile reale. Adesea utilizăm grupuri naturale
intacte, în compoziţia lor datorată hazardului. Situaţia trebuie avută în vedere la
interpretarea rezultatelor.
Randomizarea poate fi făcută prin mai multe tehnici:
- randomizarea simplă (metoda loteriei)
- randomizarea stratificată (populaţia împărţită în straturi după unul sau mai
multe criterii, pentru fiecare strat realizându-se o eşantionare aleatoare)
- randomizarea multistadială (selecţia indirectă a indivizilor prin intermediul
selecţiei grupurilor la care aceaştia aparţin)
- randomizarea multifazică (eşantion iniţial mare pe care se realizează fazele
extensive ale cercetării, din acestea se selectează eşantioane mai mici pentru
fazele intensive)

X, Procedura
Descrie concret paşii experimentului, în cele mai mici detalii. Procedura este
o structurare logică, raţională, precisă a secvenţelor. Se elaborează planurile
experimentale.
Pentru selecţia subiecţilor se poate apela la randomizare sau se poate opera
după anumite criterii, şi anume:
- grupurile constituite în baza legilor hazardului sunt grupuri independente,
iar grupurile structurate după un factor comun celor două grupuri se numesc grupuri
perechi (sau corelate). La acestea se face egalizarea subiecţilor, după echivalenţa lor
la factorul sau condiţia cunoscută că ar influenţa variabila dependentă.
- grupurile experimental şi de control vor fi de puteri egale în raport cu
factorul care corelează strîns cu variabilele dependente. Este nevoie ca, înainte de
repartizarea subiecţilor în grupuri, să se efectueze un experiment preliminar pentru a
se determina capacitatea lor în raport cu acest factor (variabila independentă). Se vor
testa toţi subiecţii, se prelucrează datele statistic şi vor fi aleşi subiecţii care se
situează la acelaşi nivel de eficienţă. Apoi subiecţii pot fi distribuiţi prin eşantionare
aleatoare. Acest factor constant pentru cele două grupuri se numeşte variabila de
echivalare. Ca variabilă de echivalare se folosesc numai factorii care corelează cu
variabila dependentă.

XI. Planul de experimentare (sau proiect, sau design)


Orice experiment este organizat după un plan, o schemă logică ce descrie o
ordine, o succesiune a fazelor experimentului. Există experimente cu o singură
variabilă independentă, care la prima vedere sunt mai simple. În realitate acţionează
simultan mai multe variabile în determinarea unei conduite. Cel mai simplu plan
experimental utilizează cel puţin două nivele sau grade ale variabilei independente.
Acestea pot fi diferenţe cantitative (ex: două durate de timp, două intensităţi) sau
calitative (ex: timpul de reacţie la un sunet sau la o lumină). Comparaţia se face prin
intermediul unui test statistic (testul t-Student, distribuţia z sau distribuţia chi-pătrat),
pentru a putea afirma că rezultatele obţinute în una sau alta din situaţii conduc la
diferenţe semnificative între cele două tipuri.
Dacă avem mai mult de două variabile independente, se impune utilizarea
unor planuri experimentale complexe, care permit evidenţierea interacţiunii dintre
variabile.

Planurile factoriale

Implică utilizarea tuturor combinaţiilor posibile ale nivelelor variabilelor


independente. De exemplu, dacă utilizăm două variabile independente, A şi B, şi două
nivele pentru fiecare dintre ele (A1, A2, B1 şi B2), vom avea patru combinaţii posibile:
A1B1, A1B2, A2B1 şi A2B2. Fiecare combinaţie de stimuli din cele patru constituie o
combinaţie experimentală prin care fiecare subiect este testat.
Exemplu: Dacă dorim să studiem efectul aşteptării asupra timpului de reacţie,
vom lua două durate diferite ale aşteptării: A1 = 20 secunde, şi A2 = 60 secunde. Apoi
luăm două condiţii de aşteptare: B1 - neutră cu timp de reacţie simplu, şi B2 anxioasă,
reacţia fiind însoţită de un mic şoc electric.
Planul factorial permite evidenţierea unei interacţiuni între două variabile,
astfel încît efectul uneia asupra variabilei independente depinde de valoarea celeilalte.
În cazul prezentat, efectul naturii aşteptării va depinde de durata acesteia, iar B2 are
efecte diferite faţă de B1.
Prin planul factorial vom compara diferenţa dintre grupurile II şi I cu
diferenţa dintre grupurile IV şi III. Dacă diferenţele nu sunt de acelaşi ordin în ambele
cazuri, există o interacţiune, iar dacă sunt de acelaşi ordin, nu există o interacţiune.

Timp de reacţie
simplu cu şoc
Aşteptare Scurtă I II
Lungă III IV

Planurile factoriale pot să aibă mai multe variabile independente şi mai multe
valori ale fiecărei variabile. Un plan factorial 3x2 înseamnă un plan cu două variabile
independente, dintre care prima are trei valori, iar a doua, două valori. Un plan
factorial 2x2x2 înseamnă un plan cu trei variabile independente, fiecare avînd cîte
două valori. Pentru un plan cu trei variabile independente avînd fiecare trei valori,
înseamnă douăzeci şi şapte de condiţii experimentale şi, respectiv, grupuri
experimentale, ceea ce, în general, depăşeşte posibilităţile unei cercetări.

1) Designurile experimentale de bază


Acest tip de planuri vizează situaţia în care manipulăm experimental un
singur factor.
Rezultatele obţinute de grupul experimental devin semnificative prin
compararea lor cu scorurile obţinute de grupul de control.
Schema unui astfel de design este:
Subiecţi (S) Grup experimental (ge) Grup de control (gr)
a1
a2
......
an
Exemple: facem un experiment pentru a evidenţia efectele unor tranchilizante
asupra activităţii de conducere auto.
În acest scop, administrăm 4 tipuri de tranchilizante la grupuri de subiecţi
selectaţi aleator.
VI = A (tipul de tranchilizant) Variabila independentă este tipul de tranchilizant
− grup de control (nu-i administrăm nimic, el va constitui situaţia 0)
− 4 tipuri de grupuri cu administrare de tranchilizante
a1, a2, a3, a4 - + cel de control
Efectul drogului va fi evaluat prin timpul de reacţie.
Pentru a putea evidenţia timpul de control se fac comparaţii multiple pe perechi.
2) Designurile experimental factoriale
Aici intervin două sau mai multe variabile controlate sau factori de variaţie.
În aceste cazuri este vizată de cercetare nu numai influenţa din partea acestor
factori ci şi influenţa interacţiunii lor asupra variabilei dependente.
Cele mai întâlnite sunt planurile di- şi trifactoriale.
Cel mai simplu plan factorial
B A a1 a2
b1
b2
2×2
De exemplu, s-a iniţiat un experiment de instruire programată în care s-au
utilizat în grupuri paralele programe liniare şi programe ramificate şi de asemenea s-a
menţinut pentru comparaţie un grup pe care s-a utilizat lecţia clasică.
Pentru a urmări mai atent efectele, grupele au fost dihotomizate (împărţite) în
funcţie de coeficientul de inteligenţă.
Într-o grupă, IQ sub medie, în alta IQ peste medie
− prima variabilă independentă:
A: metoda de instruire
2 modalităţi + 1 de control
a1 PL (liniară)
a2 PR (ramificată)
a3 LC (lecţia clasică)
− a doua variabilă independentă:
BA: nivelul de inteligenţă
b1 - CI (coeficient de inteligenţă) < m
b2 - CI > m
B A a1 a2
b1
b2
2×2
Acest tip de design ne permite să vedem cum reacţionează copii la diversele
tipuri de instruire,
Designul bifactorial are o validitate ecologică mai mare, adică reflectă mai
exact realitatea sau situaţia studiată de noi.
3) Design experimental mixt
− una dintre condiţii este ca una din variabilele independente să fie variabilă
clasificatorie
Designurile mixte se utilizează pentru că utilizarea lor sporeşte senzitivitatea pe
care o constatăm experimental pentru variabila dependentă faţă de factorul manipulat
şi oferă informaţii despre gradul de generalitate al rezultatelor obţinute.
Exemplu:
În condiţiile în care vrem să verificăm dacă cuvintele al căror conţinut poate fi
imaginat se memorează mai uşor:
− constituie două grupuri de cuvinte
− un grup de subiecţi
− o serie de variabile moderatoare
− alegem un număr de cuvinte egal: o listă cu cuvinte abstracte: unele se pot
imagina, se dă subiecţilor să le memoreze şi se verifică în cât timp
− alegem un grup cu număr par de subiecţi
− unei părţi i se dă un număr de cuvinte care pot fi imaginate şi celeilalte cuvintele
abstracte
la grila de observaţie nu se vor lua mai mult de 10 opţiuni.

Design-uri experimentale defectuoase

Design-urile experimentale defectuoase vizează erorile care pot să apară în cadrul


comparaţiei intragrupale şi intergrupale.

A. Erorile posibile în cadrul comparaţiilor intragrupale


1. Efectul de maturare
Pe parcursul desfăşurării unui experiment, subiecţii sunt implicaţi în procesul
propriilor lor evoluţii, motiv pentru care se poate întâmpla ca diferenţele dintre două
măsurări repetate pe acelaşi subiect să datoreze maturării care a avut loc pe parcursul
desfăşurării experimentului şi nu a manipulării experimentale.
2. Efectul testării repetate
Diferenţele de scoruri dintre mai multe măsurări succesive se pot datora administrării
repetate ale aceluiaşi test.
3. Degradarea instrumentelor de măsură
Între măsurări repetate, validitatea instrumentelor de măsură scade.
De exemplu: evaluarea personalităţii şi peste două săptămâni încă una, cea mai
relevantă este prima.
4. Regresia statistică:
Constă în tendinţa de regresie spre medie a scorurilor extreme odată cu repetarea unei
măsurări.
5. Un eveniment extern
Dacă un eveniment extern este relevant pentru tema studiată de noi poate distorsiona
rezultatele experimentului.
Exemplu: războiul

B. Erori întâlnite în cadrul comparaţiilor intergrupale


1. Eroarea de selecţie
− selecţia subiecţilor care participă la experiment nu este aleatorie şi, în consecinţă,
rezultatele pot fi nerelevante pentru populaţia respectivă.
2. Moartea experimentală:
− din diverse motive, cel experimentat dispare pe parcursul experimentului.
3. Efectul difuziunii:
− constă în răspândirea efectelor manipulării de la grupul experimental la cel de
control.
4. Efectul compensării:
− grupul de control se simte frustrat că nu face parte dintre cei participanţi şi se
supramotivează
5. Efectul resemnării:
nu face nimic că nu am fost luat la experiment.

Conceptul de variabilă

În sensul cel mai larg, variabila reprezintă un aspect al vieţii, al realităţii,


manifestări ale lumii fizice şi mentale care suferă modificări. În experimentul
psihologic, o primă distincţie se face între variabila independentă şi cea dependentă.
Variabila independentă vizează variaţii ale unor factori şi manifestări din
lumea reală, presupuse a avea şi a exercita o influenţă asupra comportamentului
uman.
Variabila dependentă, desemnată la modul generic ca "reacţie",
comportament, trăire, performanţă, este determinată de modificările variabilei
independente.
O a doua distincţie se face între variabile continue şi variabile discrete
(discontinue), această distincţie putîndu-se referi atît la variabila independentă, cît şi
la cea dependentă.
Variabila de tip continuu presupune şiruri de valori cu caracter continuu
(exemplu: variabila independentă poate să presupună variaţii continue ale valorilor
sun aspectul intensităţii, duratei, forţei de manifestare; variabila dependentă poate fi
evaluată prin evaluări numerice: număr de răspunsuri corecte, greşite, omise).
Variabilele discrete au un caracter mai apropiat de calitate, descrisă prin
adjective sau adverbe. Spre exemplu, variabila independentă poate fi de tipul: unei
serii de culori; cît de des - cît de rar; claritate, orientare, direcţie etc; variabila
dependentă poate fi de tipul: cît de rapidă sau de lentă este reacţia; cum îşi evaluează
subiectul performanţele pe o scală de la foarte slab la foarte bine, etc.
A treia distincţie se face între variabilele cantitative şi cele calitative. Ea ţine
de distincţia anterioară; de obicei, variabilele cantitative au caracter continuu şi
presupun evaluări numerice, iar cele calitative au caracter discret şi presupun evaluări
calitative.

Variabila independentă
Manipularea stimulilor are în vedere particularităţile stimulilor: ordinea de
prezentare, succesiunea lor, rapiditatea prezentării, ordinea (riguroasă sau aleatorie),
intervalele de timp dintre stimuli (foarte scurte sau foarte lungi), intensitatea
stimulilor. Manipularea stimulilor poate avea şi aspecte de ordin calitativ.

Manipularea contextului
Sunt situaţii în cadrul cărora experimentatorul încearcă să valorifice
contextul în care se desfăşoară experimentul, pornind de la premisa că un anumit
context experimental ar putea influenţa variabila independentă, iar aceasta pe cea
dependentă.

Manipularea informaţiilor date subiectului


Se poate presupune că informaţiile pe care le are subiectul despre situaţia
experimentală pot să influenţeze comportamentul său. Am putea reprezenta această
situaţie, schematic, astfel:

Informaţii → Variabilă intermediară → Variabilă independentă → Variabilă


dependentă

(Variabila intermediară reprezintă motivaţia subiectului, starea lui de


moment în timpul experimentului, etc.) Controlul pe care îl avem asupra informaţiilor
este foarte slab, pentru că nu putem decît să presupunem ce influenţă, ce efect va avea
una sau alta din informaţiile date subiectului.

Manipularea situaţiilor cu ajutorul complicilor


În multe experimente apelăm la complici, persoane de obicei apropiate
(colaboratori) ai experimentatorului, pentru a ajuta la crearea situaţiei experimentale.
Complicii sunt folosiţi cel mai des în cercetările din domeniul psihologiei sociale.

Manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale


Putem prelua acelaşi lanţ de tip cauzal prezentat anterior, punînd în locul
informaţiilor stresul.

Manipularea indicatorilor fiziologici


Indicatorii fiziologici reprezintă reacţii de tip somatic şi neuro-vegetativ ale
organismului, care pot fi modificate; există experimente în care urmărim efectul
variabilei independente (într-o probă de atenţie, de memorie etc.) sub influenţa acestor
variaţii fiziologice. Putem reprezenta aceasta schematic astfel:

Variabile fiziologice → Variabilă independentă → Variabilă dependentă


În experimentul în care manipulăm variabilele fiziologice este bine să apelăm
şi la efectul placebo. Indicatorii fiziologici pot urmări oboseala, rezistenţa fizică la
anumiţi factori stresanţi etc; aceştia sunt deseori folosiţi ca variabile independente
implicite.

Manipularea variabilei intermediare


Variabilele intermediare pot fi conjuncturale (de moment, de scurtă durată)
sau consistente şi caracteristice persoanei (caracterizînd-o ca personalitate).
O trăsătură poate fi manifestă sau latentă. Posibilitatea de manipulare a
variabilelor intermediare se plasează numai la nivelul celor manifeste, create de
situaţia experimentală.

Controlul variabilei independente


Variabila independentă se exprimă printr-o sarcină sau o acţiune pe care
subiectul trebuie s-o îndeplinească. Stimulul poate fi o probă de memorie, de atenţie,
un test.

Test şi experiment
Exercitarea controlului variabilei independente se realizează prin aşa-
numitele teste de verificare a ipotezei, urmărindu-se prin ele validitatea şi fidelitatea
ipotezei. Aceste teste sunt exigenţe la care trebuie să răspundă orice probă.
Experimentul este menit să verifice indicatorii diagnostici ai probei
respective. Experimentatorul trebuie să se asigure că validitatea şi fidelitatea ipotezei
sunt verificate. În situaţiile experimentale cînd preluăm o probă deja verificată, nu se
pune problema validităţii şi fidelităţii probei respective, ci a experimentului în sine.
Validitatea constituie cel mai important test de verificare a ipotezei, a unui
construct teoretico-metodologic în psihologie. În sensul cel mai larg, validitatea ne
arată în ce măsură proba măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi cît de bine face
acest lucru. Validitatea este un indicator al corectitudinii constructului teoretico-
metodologic.
Există trei mari forme de validitate: internă, externă şi predictivă.
- Validitatea internă: se are în vedere modul în care este construită proba sau
testul respectiv. În această categorie vorbim despre două sub-forme: validitatea de
conţinut şi validitatea de construct (ipotetică-deductivă sau conceptuală).
Validitatea de conţinut se referă la măsura în care o probă vizează anumite
comportamente, caracteristici, abilităţi, măsura în care proba respectivă vizează în
realitate aceste acţiuni, procese sau trăsături la care face trimitere.
A. Anastasi, specialist în psihodiagnostic, arăta că orice probă constituie un
decupaj din acţiunea subiectului, testul reprezentînd în esenţă o măsură obiectivă şi
standardizată a unui eşantion de comportament. Această autoare preciza că itemii
(părţile componente ale unui test) nu trebuie neapărat să se asemene strict cu
comportamentul pe care îl explorează şi că este necesar să se asemene sau măcar să
existe măcar o relaţie de corespondenţă experimentală dovedită între itemii respectivi
şi funcţia pe care o măsoară. Există cazuri cînd o probă este verificată printr-o
validitate internă concurentă, adică prin intermediul ei se realizează o confruntare,
printr-un raport de corelaţie cu o probă veche, verificată, validată.
În ce priveşte validitatea de construct, ea presupune demonstrarea suportului
constructului teoretic ce stă la baza probei sau a testului. În principiu, acest tip de
validitate ar trebui să arate măsura în care conceptele explicative, ipotezele testului
permit înţelegerea sau interpretarea rezultatelor la testele respective.
Atunci cînd vorbim despre teste de inteligenţă, de creativitate, de introversie
- extraversie, de anxietate etc., înseamnă că inferăm în dreptul fiecărei probe o
anumită teorie psihologică. Validitatea de construct are în vedere dacă acel construct
care stă la baza ipotezei însumează datele cercetărilor psihologice sau este doar un
clişeu preluat din constatări empirice comune. În această privinţă, tot A. Anastasi
constata că a apărut în psihologie o proliferare a testelor, fără ca suportul teoretic să
fie bine şi riguros asigurat.

Validitatea externă

Dacă validitatea internă se raporta la modul cum este elaborată variabila


independentă, validitatea externă se raportează la relaţia dintre variabila independentă
şi lumea exterioară şi priveşte consistenţa acestei relaţii. Validitatea externă poate fi:
temporală, ecologică şi predictivă.
Validitatea temporală arată în ce măsură un test, o probă, un experiment îşi
menţine valoarea, semnificaţia pe măsura trecerii timpului. O parte dintre studiile şi
experimentele mai vechi îşi menţin validitatea temporală deoarece vizează funcţii
psihice mai simple şi nesupuse în mod determinat influenţelor factorilor
socioculturali, educaţionali. Dar atunci cînd avem de a face cu experimente ce vizează
factori de personalitate sau experimente de psihologie socială referitoare la atitudinea
oamenilor faţă de ceva anume, validitatea temporală este mai greu de realizat.
Validitatea ecologică exprimă măsura în care un test, o probă, un experiment
exprimă o situaţie din viaţa reală. Experimentul de laborator este o situaţie precis
delimitată şi controlată; un reproş major care i se aduce este acela că este rupt de viaţa
reală.
Validitatea predictivă trebuie să arate în ce măsură variabila independentă
exprimată printr-un test, probă, situaţie experimentală permite emiterea unor predicţii
valide, consistente cu privire la performanţele subiecţilor într-o activitate dată. În
forma cea mai simplă, validitatea predictivă se poate realiza sub forma validităţii
concurente, prin realizarea unei corelaţii între rezultatele obţinute de subiecţi la proba
în discuţie (probă nouă) cu rezultatele aceloraşi subiecţi la o probă deja validată.
Validitatea predictivă se realizează în primul rînd prin predictori
(performanţele la testul respectiv) şi prin criteriu. Tipuri de criterii:
- performanţa şcolară;
- performanţa profesională;
- realizări într-un domeniu;
- autoevaluarea (în baza metodei aprecierii obiective, formulată de Gh.
Zapan: un grup de oameni care lucrează împreună o perioadă de timp (minimum 6
luni) sunt capabili să auto-evalueze performanţele grupului, dar şi pe cele ale fiecărui
membru al grupului în parte).
Criteriul se re-verifică o dată la 5-6 ani.
După ce se construieşte indicatorul de predicţie, se calculează un indice de
reuşită, care este bine să fie mai mare de 50%.

Controlul variabilei independente


Fidelitatea (reliability) reprezintă stabilitatea internă a probei, constanţa
evaluărilor în condiţii diferite de examinare. Există două variante de calcul al
fidelităţii:
- fidelitatea test - re-test, adică aplicarea probei în două momente diferite de
timp. Se urmăreşte coeficientul de corelaţie între perechile de cote, de valori ale
aceloraşi subiecţi.
- fidelitatea formelor paralele, care se determină prin aplicarea unei a doua
sau a treia variante a unui test. Şi în acest caz, corelaţiile dintre variante trebuie să fie
foarte înalte.

Tehnica şi aparatura
Trebuie să fie cît mai moderne, precise, riguroase.

Variabila dependentă

Modalităţi de abordare a variabilei dependente


Există patru modalităţi de abordare a variabilei dependente:
1. Prin observaţia directă, modalitate care presupune utilizarea metodei
observaţiei şi măsurători directe ale acelor manifestări comportamentale care sunt
expresia directă, nemijlocită a funcţiei sau procesului psihic invocat.
2. Prin măsurători indirecte ale proceselor psihice în baza unor inferenţe; spre
exemplu, în cazul timpului de reacţie, comportamentul permite inferenţe cu privire la
procesele psihice. Măsurătorile indirecte sunt foarte importante mai ales în studiile pe
copii.
3. Prin opiniile despre stimul: se apelează la declaraţii verbale ale subiecţilor,
de obicei sub forma simplă de răspuns (da - nu, este prezent - nu este prezent).
Această modalitate poate fi utilizată cu precădere în studiile asupra percepţiei şi
iluziilor perceptive, asupra atenţiei etc.
4. Prin raportul verbal. La această modalitate se apelează atunci cînd avem de
studiat procese psihice complexe, care nu permit evaluări nuanţate prin măsurători
directe. Raportul verbal presupune ca subiectul să descrie, să relateze ce a făcut, ce
strategie a ales, cum a lucrat, cum interpretează rezultatele. Raportul verbal poate fi
luat doar ca metodă complementară, datorită gradului mare de subiectivism implicat.

Mai multe variabile dependente


În cele mai simple experimente vizăm o singură variabilă dependentă. Dar, în
multe situaţii, apelăm la două sau mai multe variabile dependente, aceasta fiind o
cerinţă de economicitate şi profitabilitate ştiinţifică. Se consideră că numărul optim de
variabile dependente care pot fi evaluate într-un experiment riguros este de maximum
4.
Cel mai frecvent se combină indicatori obiectivi, riguroşi ai variabilei
dependente, evaluaţi prin intermediul unor măsurători precise, la care se asociază şi
unii indicatori fiziologici prin intermediul cărora se realizează măsurători indirecte
care privesc, de obicei, reacţiile afective ale subiecţilor. Dacă la acestea mai adăugăm
şi relatări, raporturi verbale în care solicităm subiecţilor să descrie strategiile de lucru
adoptate, dar şi trăirile afective pe care le-a avut, obţinem astfel patru variabile
dependente. De aici decurge o mai mare validitate internă a variabilei dependente şi o
mai mare siguranţă asupra rezultatelor obţinute. De aceea, este de preferat să obţinem
mai multe variabile dependente.

Evaluarea variabilei dependente


Evaluarea variabilei dependente presupune să avem în vedere indicatorii de
validitate internă (relaţia de concordanţă cu variabila independentă) şi externă
(expresia generalizării rezultatelor obţinute). Este foarte importantă fineţea şi precizia
măsurătorilor variabilei dependente. Dacă variabila independentă prezintă o anumită
scală de evoluţie, trebuie să avem grijă şi ca variabila dependentă să reflecte aceste
trepte (de calitate, de intensitate etc). Aici apare riscul aşa-numitului "efect de
limitare" inferioară sau superioară. Efectul de limitare inferioară apare atunci cînd,
indiferent de valoarea variabilei independente, variabila dependentă înregistrează
numai valori din registrul minimal, inferior. Efectul de limitare superioară apare
atunci cînd, indiferent de valoarea variabilei independente, variabila dependentă
înregistrează numai valori din registrul maximal, superior. Pentru a evita asemenea
situaţii este important ca nivelul de dificultate al sarcinilor în experiment să nu fie nici
prea mare, nici prea mic.

Controlul variabilei dependente


Iată cîteva pericole care afectează variabila dependentă şi modul în care pot
fi eliminate:
1. Reactivitatea primară a subiecţilor, adică acele reacţii pe care subiecţii le
manifestă în condiţii de experiment psihologic, de laborator, atunci cînd se simt
studiaţi. Prin reactivitatea primară se manifestă diferenţele inter-individuale de tipul
timid-agresiv, al imaginii de sine etc. Ea se contracarează oferindu-le subiecţilor o
anumită perioadă de obişnuire, de antrenament, dar şi prin inducerea unui sentiment
de siguranţă, de relaxare.
2. Fenomenul de dezirabilitate socială, adică tendinţa subiecţilor de a se
conforma caracteristicilor cerute, de a se prezenta într-o lumină favorabilă, de a "face
pe plac" experimentatorului. Acest fenomen este foarte greu de eliminat, dar poate fi
controlat printr-o corectă organizare a experimentului, ceea ce presupune: informare
corectă, motivare corectă, selectare corectă a subiecţilor. Dezirabilitatea socială iese în
evidenţă mai ales atunci cînd subiectul întrevede posibilitatea de afirmare mai clasă
(ex: în chestionare de personalitate).
3. Efectul de ordine derivă din situaţiile în care experimentul presupune un
număr mai mic sau mai mare de sarcini pe care subiectul le are de efectuat şi priveşte
ordinea acestor sarcini. Spre exemplu, subiectul ar putea fi mai puţin atent, antrenat,
interesat etc., la începutul probei, sau la sfîrşitul ei. Efectul de ordine se contracarează
prin procedeul contrabalansării, care presupune trecerea subiecţilor prin mai multe
succesiuni de ordine. Aceasta se face de obicei prin împărţirea în jumătate (A şi B) a
probei şi alternarea secvenţelor (AB - BA), prin împărţirea pe sexe; prin utilizarea a
doi experimentatori etc.
4. Efectul de prelungire presupune transmiterea de informaţii şi de strategii
de lucru de la o probă la alta realizată de acelaşi subiect, în virtutea obişnuinţei sau a
anticipării (pe baza efectului de dezirabilitate) unor rezultate de un anumit fel. Efectul
de prelungire are în vedere presupunerile subiectului despre probă în virtutea
experienţei sale anterioare. El se contracarează prin instructaj, prin verificarea
riguroasă a modului de lucru şi prin contrabalansare (ordine inversă a sarcinilor faţă
de cea anticipată de subiect).

Variabila subiect

Calităţile intrinseci ale persoanei le putem considera variabile care


influenţează experimentul. Variabila subiect impune un anumit control, astfel ca
subiecţii să prezinte în principiu însuşiri relativ asemănătoare, astfel încît modificările
variabilei dependente să nu poată fi puse pe seama acestor calităţi intrinseci.
În general, variabila subiect este controlată prin eşantionare. Putem acoperi
variabilitatea trăsăturilor individuale printr-o corectă reprezentativitate a subiecţilor.
În investigaţiile psiho-sociale suntem obligaţi să asigurăm o eşantionare riguroasă, şi
reprezentativitatea este o condiţie foarte importantă. Dar cu cît fenomenele psihice
sunt mai riguroase, cu atît cerinţele de eşantionare sunt mai puţin riguroase, astfel că
în investigaţia psihologică, eşantionarea are un caracter inerent limitat.
Voluntariatul subiecţilor
Atunci cînd se lucrează cu subiecţi voluntari, este important de luat în calcul
momentul prezentării lor la înscriere; de obicei, aceia care se prezintă primii au o
dorinţă mai mare de a se "afirma" şi pot prezenta un grad mai ridicat de dezirabilitate
socială. Aceste situaţii se pot controla printr-o corectă structurare a lotului
experimental şi a celui de control, şi prin randomizare.
Mortalitatea subiecţilor vizează riscurile ca subiecţii să se retragă din
experiment. Pentru a contracara asemenea situaţii, este bine ca eşantionul să conţină
cu 2-3 subiecţi mai mult decît este necesar.
Pentru controlul variabilei subiect se preferă selecţia aleatorie, care poate fi
absolută sau semidirijată.