Fondatorii Uniunii Europene

Konrad Adenauer (n. 5 ianuarie 1876, Köln; d. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef,
lângă Bonn) a fost un politician creştin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 şi până în 1933 a
exercitatat funcţia de primar general al Kölnului. Adversar al naţional-socialismului, a fost înlăturat din
funcţia de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzaţia de
complot împotriva regimului nazist. Soţia sa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei
Secrete (Gestapo).

În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de
reconstrucţie a creştin-democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În anul
1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al Republicii Federale Germania - primul
de după cel de-al doilea război mondial.

A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianţei
franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din "părinţii
Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franţei), Alcide de
Gasperi (ministru de externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor
vesteuropene, plan pus în practică de politicienii enumeraţi anterior).

Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul

atlantic de securitate.

În 1955 a obţinut repatrierea germanilor deportaţi la muncă forţată în Siberia.

Şi-a dat demisia din funcţia de cancelar federal la data de 15 octombrie 1963, făcând loc lui
Ludwig Erhard, un politician creştin-democrat mai tânăr, în fotoliul de cancelar.

A continuat să fie activ politic.

Autorul a patru volume de memorii, intitulate "Erinnerungen"

Winston Churchill s-a născut la şapte luni în cadrul căsătoriei contractată cu opt luni înainte
între lordul Randolph Churchill, descendent al familiei Marlborough şi Lady Randolph Churchill
(născută Jennie Jerome), fiica milionarului american Leonard Jerome. Winston Churchill a fost
corespondent de presă în Cuba în timpul campaniei spaniole din 1895. De asemeni, a participat la
campaniile militare din India, Egipt, Sudan, şi la războiul burilor. A fost membru al parlamentului din
1900; ministru în diferite guverne între 1908 - 1929; lord al amiralităţii între 1911 - 1915; lider al
partidului conservator între 1940 - 1955; prim ministru între 1940 - 1945 şi 1951 - 1955. Pe lângă
prestigioasa sa activitate politică, militară şi statală, Winston Churchill a avut o imensă activitate
literară în domeniile de memorialistică,istorie şi publicistică, fiind şi un excepţional orator.

Datorită vastei sale activităţi politice, Winston Churchill este recunoscut ca unul din cei mai
importanţi conducători din istoria Regatului Unit şi a lumii întregi.
 Alcide de Gasperi (1881-1954)

Om politic italian; premier (1945-1953); cel care a promovat ideea de unificare europeana
prin CECO şi NATO.

S-a născut la Pieve Tesino (Trento), la 3 aprilie 1881. A studiat mai întâi la Trento (Austria),
iar apoi la Universitatea din Viena. Aici a obţinut o licenţa în filosofie. După terminarea studiilor, în
1905, a preluat direcţiunea ziarului “ Il Trentino”, ce asigura propaganda pentru “ Partito Popolare
Trentino “ şi pentru toţi ce credeau în Mişcarea Catolică Socială.

În 1911 a fost ales în Parlamentul multinaţional de la Viena, unde a rămas membru până la
anexarea Trentino-ului la Italia. În timpul primului război mondial a lucrat pentru asistenţa
minorităţilor din Imperiul austro-ungar. El va fi printre primii care vor adera la “ Partito Popolare
Italiano “.
În anul 1921 a fost ales în Parlamentul Italian ca preşedinte al grupului parlamentar al
Partidului Popular Italian. După dizolvarea Partidului Popular, în 1926, De Gasperi a fost condamnat
pentru antifascism la patru ani de detenţie, din care a ispăşit 16 luni, fiind apoi angajat la Biblioteca
Vaticanului.

La sfârşitul anului 1942, De Gasperi a început elaborarea “ Ideilor de Reconstrucţie “ (Idee

Riconstruttive) care devine programul oficial al Democraţiei Creştin e, până la sfârşitul lui 1943
Preşedinte al Democraţiei Creştine şi al Comisiei Centrale ce administra partidul în aşteptarea unui
Congres liber, De Gasperi, a fost ales secretar politic al Congresului Inter-regional de la Napoli, din
iulie 1944.

Imediat după război, a fost ales ministru fără portofoliu, mai apoi ministru de externe , iar între
1945 şi 1953 preşedinte al Consiliului de Miniştri. În toată această perioadă, în calitate de Prim-
ministru, De Gasperi s-a implicat asiduu în lupta pentru integrarea europeană.

Autor împreună cu Schuman şi Adenauer al CECO, De Gasperi a sprijinit şi proiectul realizării

rapide a integrării politice şi militare a Europei, prin Comunitatea Europeană a Apărării şi prin
Comunitatea Politică Europeană.

În mai 1954 a fost ales preşedinte al Adunării CECO.

A murit la 19 august 1954, la Sella, în Valsugana.

Robert Schuman (* 29 iunie 1886, - † 4 septembrie 1963, Scy-Chazelles) a fost un politician

francez, unul dintre fondatorii Uniunii Europene.

S-a născut la Évrange, Lorena, tatăl său fiind francez, iar mama sa luxemburgheză. A venit din
provincia sa natală - parte integrantă a Germaniei, la aceea dată - la Metz pentru a-şi finaliza studiile
secundare. Între 1904 şi 1910, studiază dreptul la universităţile din Berlin, München, Bonn şi
Strasbourg, după care, în 1912 îşi deschide un cabinet de avocatură în Metz. Desfăşoară o intensă
activitate în cadrul organizaţiilor catolice. În timpul primului război mondial face parte din serviciul
auxiliar al armatei germane, iar apoi apoi a fost detaşat în administraţia civilă.
 După re-alipirea Alsaciei şi Lorenei la Franţa, devenit cetăţean francez, Schuman este ales
deputat şi a avut un rol decisiv în asigurarea re-integrării progresive ale celor două provincii. Ca
militant catolic, a reuşit să menţină regimul confesional şi şcolar în Alsacia şi a luptat pentru acordarea
unui rol sporit al Bisericii în cadrul societăţii franceze, precum şi pentru justiţie socială.

În anul 1940, până la arestarea sa de către Gestapo în luna septembrie 1940, face parte ca sub-
secretar de stat pe probleme de refugiaţi în cadrul guvernelor Paul Reynaud şi Philippe Pétain. Pus în
domiciliu supravegheat, în 1942, reuşeşte să evadeze şi intră în mişcarea de rezistenţă.

În septembrie 1944, revine în Lorena, este ales deputat şi devine Ministru de Finanţe în anul
1946 în cadrul guvernului Paul Ramadier. Între 1947 şi 1948 a deţinut funcţia de Prim-Ministru. În
lupta contra inflaţiei şi a pieţei negre, a urmărit o politică de restricţii pentru atingerea echilibrului
bugetar.

Opera sa politică esenţială se situează în perioada 1948-1952, timp în care a îndeplinit funcţia
de Ministru de Externe şi a imprimat orientări noi în politica externă a Franţei. Dubla sa cultură a fost
foarte utilă în realizarea reconcilierii franco-germane. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei
europene, instalând o autoritate supra-naţională la Luxemburg - Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului- care includea şi Germania. Procesul început prin Tratatul de la Paris din 1951, a fost
continuat prin proiectul pieţei comune europene (CEE), ratificat la Roma în 1957. Schuman a mai
îndeplinit un scurt mandat ca Ministru de Justiţie în 1955, apoi între 1958 şi 1960 a fost primul
preşedinte al Adunării parlamentare europene.

A încetat din viaţă în 1963, un an după retragerea sa din viaţa politică.

Jean Omer Marie Gabriel Monnet (n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie 1979) este considerat
arhitectul Unităţii Europene.

Data şi locul naşterii

Jean Monnet s-a născut în data de 9 Noiembrie 1888 în Cognac, Franţa, într-o familie de
comercianţi de coniac.La vârsta de şaisprezece ani,după trecerea numai primei părţi a universităţii,a
abandonat educaţia şi s-a mutat la Londra.Acolo,a petrecut doi ani învăţând arta afacerilor şi prima
limbă a comerţului,Engleza. În 1906,tatăl său l-a trimis în străinătate să lucreze pentru afacerile
familiei.

Primul război mondial

În 1914, deşi nu a participat la război din motive de sănătate, s-a făcut folositor în alte feluri şi
anume atacând problema ivită în organizarea proviziilor, pe care Aliaţii nu au reuşit să o rezolve şi care
putea să compromită rezultatele conflictului. Mulţumită succesului eforturilor sale în război, Monnet,
la vârsta de 31 ani, a fost numit deputat secretar general al Ligii Naţiunilor.

Al doilea război mondial

În decembrie 1939, Monnet a fost trimis în Londra să supravegheze colectivizarea capacităţilor

de producţie ale celor două ţări. Când a picat Guvernul Franţei în iunie 1940, Monnet i-a influenţat pe
de Gaulle şi Churchill să accepte un plan pentru o uniune a Franţei cu Marea Britanie pentru a da
posibilitatea celor două ţări să ţină piept nazismului. În august 1940, Jean Monnet a fost trimis în
Statele Unite de către Guvernul Britanic, în calitate de membru al Consiliului Britanic de Provizii,
pentru a negocia cumpărarea de provizii pentru război. Curând după sosirea sa în Washington, a
devenit consilier al preşedintelui Roosevelt. Convins că America ar putea servi ca „mare arsenal de
democraţie”, l-a sfătuit pe preşedinte să lanseze un program de producţie masivă de arme pentru a-i
aproviziona pe Aliaţi cu armament. După război, economistul britanic John Maynard Keynes a spus că,
prin implicarea sa, Monnet a scurtat probabil cel de-al doilea Război Mondial cu un an. În timpul unei
reuniuni a Comitetului Naţional de Eliberare, în 5 august 1943, Monnet a declarat comitetului: „Nu va
fi pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranităţii naţionale…Ţările Europei sunt
prea mici să garanteze populaţiei necesarul de prosperitate şi dezvoltare socială. Ţările europene
trebuie să se constituie într-o federaţie.”