Sunteți pe pagina 1din 67

DREPTUL FAMILIEI

- SUPORT CURS -
Anul IV
Semestrul I

2007
CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE......................................................................................... 3

Noţiunea de familie...................................................................................................... 3
Funcţiile familiei............................................................................................................ 3
Definiţia dreptului familiei...................................................................................... 4
Obiectul de reglementare.......................................................................................... 4
Metoda de reglementare............................................................................................ 5
Calitatea părţilor............................................................................................................. 5
Caracterul normelor juridice................................................................................... 5
Natura sancţiunilor....................................................................................................... 5
Principiile generale ale dreptului familiei....................................................... 5
Interferenţa dreptului familiei cu alte ramuri de drept............................. 7
Izvoarele dreptului familiei...................................................................................... 8

II. CĂSĂTORIA........................................................................................................................... 1
0
Noţiunea de „căsătorie”............................................................................................. 1
0
Caractere juridice.......................................................................................................... 1
0
Natura juridică a căsătoriei...................................................................................... 1
2
Căsătoria şi concubinajul.......................................................................................... 1
3
Condiţii de validitate ale actului juridic al căsătoriei............................... 1
4
Condiţiile de fond............................................................................................... 1
5
Impedimente la căsătorie................................................................................ 1
9
Condiţiile de formă ale căsătoriei.............................................................. 2
2
Proba căsătoriei.............................................................................................................. 2
5
Nulitatea actului juridic al căsătoriei................................................................. 2
5
Efectele căsătoriei......................................................................................................... 2
8
A. Raporturile patrimoniale dintre soţi.......................................................... 2
8
Bunurile soţilor.................................................................................................... 3
0
Datoriile soţilor.................................................................................................... 4
4
B. Raporturile personale dintre soţi................................................................. 4
7

2
9. Desfacerea căsătoriei.................................................................................................... 4
8
Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi......................... 4
8
Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor............................................. 4
9
Procedura divorţului.......................................................................................... 4
9
Efectele desfacerii căsătoriei........................................................................ 5
3
III. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ.................................................................................... 5
8
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin certificatul de naştere................. 5
8
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaşterea voluntară
a 5
mamei............................................................................................................................... 9
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească............. 6
1
IV. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE.... 6
3
Prezumţia timpului legal al concepţiei.............................................................. 6
3
Prezumţiile legale de paternitate........................................................................... 6
4
Conflictele de paternitate.......................................................................................... 6
4
Tăgada paternităţii........................................................................................................ 6
5
V. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA
CĂSĂTORIEI.......................................................................................................................... 6
9
Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin recunoaştere................. 6
9
Stabilirea paternităţii copilului din afara casătoriei prin acţiune
în 7
justiţie............................................................................................................................. 1

VI. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE................................................. 7


6
Caractere juridice.......................................................................................................... 7
6
Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere.................... 7
9
Ordinea în care se datorează întreţinerea......................................................... 7
9
Condiţii generale ale obigaţiei de întreţinere................................................. 8
0
Modalităţi de excutare a obligaţiei legale de întreţinere......................... 8
2

3
Stingerea obligaţiei de întreţinere........................................................................ 8
2
Obligaţia legală de întreţinere între soţi........................................................... 8
4
Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi.............................................. 8
5
Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii................................................. 8
6
10. Aspecte procesuale privind obligaţia legală de întreţinere................... 8
8

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................... 9
0

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

NOŢIUNEA DE FAMILIE
În vechiul drept roman, familia desemna un grup larg de persoane libere şi sclave, care locuiau
în acelaşi domus şi care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias.
Din această familie făceau parte: soţia căsătorită cum manu, fiii cu soţiile lor, fiicele şi nepoatele
până la căsătoria cum manu. Ulterior, familia patriarhalaă s-a extins, incluzând şi persoanele
adoptate şi copiii legitimaţi (adoptaţi sau adrogaţi). Dreptul familiei recunoaşte familia agnatică din
dreptul roman, bazată pe rudenia de sânge. Familia agantică e cea de mai sus (rudenii prin bărbaţi –
poter).
Conceptul de „familie” poate fi analizat pe mai multe coordonate:
biologic – familia se raportează dintre bărbat şi femeie şi procreare
sociologic – familia reprezintă o formă de relaţii sociale dintre persoanele unite între ele prin
căsătorii, filiaţii sau rudenie;
juridic – familia desmnează grupul de persoane între care există relaţii sociale reglementate de
norme juridice.
În cadrul dreptului familiei nu există o definiţie a familiei. Potrivit art. 1, alin. 3, C. fam.,
„familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”.
Prin urmare, în sens larg, prin „familie” înţelegem totalitatea persoanelor care descind dintr-un
center comun, în linie dreaptă sau colaterală, precum şi soţii acestora.
În sens restrâns familia cuprinde pe soţi şi copiii lor minori. Aceasta este accepţiunea luată în
considerare de dreptul familiei.

2. FUNCŢIILE FAMILIEI
Familia îndeplineşte următoarele funcţii
funcţia de perpetuare a speciei umane – familia are o bază biologică, deosebirea şi atracţia între
sexe, care stă la temelia uniunii dintre un bărbat şi o femeie; copiii în familie având un factor
de echilibru;

4
funcţia economică – este expresia comunităţii de bunuri a soţilor, a obligaţiei de întreţinere între
soţi, părinţi–copii. Această funcţie derivă din raporturile patrimoniale care fac obiectul
divorţului.
funcţia educativă – familia joacă un rol important în formarea unei persoane, în dezvoltarea ei
morală şi fizică, integrarea în societate, învăţătură şi pregătire profesională. O serie de
factori influenţează o persoană:
relaţiile dintre membrii familiei;
trăinicia şi profunzimea sentimentelor dintre părinţi;
comportamentul membrilor familiei faţă de persoane din afara familiei.
Familia reprezintă punctul de plecare pentru copil, etapa cea mai importantă în formarea
personalităţii.
funcţia de solidaritate familială – izvorăşte din relaţiile de familie, relaţii de afecţiune. Relaţiile
de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde
unul altuia sprijin material şi moral.(art.2).

3. DEFINIŢIA DREPTULUI FAMILIEI


Totalitatea relaţiilor personale şi patrimoniale născute din căsătorie, filiaţie, adopţie sau alte
reglementări asimilate de lege relaţiilor de familie, reglementate de norme juridice alcătuiesc dreptul
familiei.
Dreptul familiei reglementeză raporturile existente între membrii unei familii, precum şi cele
dintre aceştia şi alte persoane.

4. OBIECTUL DE REGLEMENTARE al dreptului familiei este alcătuit din:


raporturi de căsătorie: norme juridice care preved încheierea căsătoriei, norme juridice care
reglementează raporturile personale şi matrimoniale dintre soţi, desfacerea sau desfiinţarea
căsătoriei.
raporturi rezultate din rudenie
raporturi bazate pe rudenia de sânge (raporturi de filiaţie) între mai multe persoane – rudenie în
linie dreaptă şi rudenie în linie colaterală – norme juridice care reglementează filiaţia faţă de
mamă, filiaţia faţă de tată, situaţia legală a copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei.
raporturi bazate pe rudenia civilă – raporturi de adopţie – norme juridice care reglementează
încuviinţarea adopţiei, raporturile personale şi patrimoniale izvorâte din adopţie, nulitatea şi
desfacerea adopţiei.
raporturi privitoare la ocrotirea părintească – norme juridice care reglementează drepturile şi
obligaţiile ce le revin părinţilor pentru realizarea şi apărarea intereselor copiilor lor minori,
norme juidice relative la creşterea şi educarea copiilor, sancţiunile care intervin.
raporturile asimilate de lege raporturilor de familie: norme juridice care reglementează tutela,
curatela minorilor; normele juridice care prevăd plasamentul familial (Legea 272/04),
raporturile născute dintre foştii soţi.
Nu intră sub incidenţa dreptului familiei raporturile născute din concubinaj, logodnă,
succesiune.
Alături de obiectul de reglementare (relaţiile interumane cu caracter complex), metoda de
reglementare face din dreptul familiei o ramură de drept distinctă în cadrul sistemului de drept.

5. METODA DE REGLEMENTARE se caracterizează fie prin egalitatea părţilor în raport de


dreptul familiei – egalitatea dintre soţi, fie prin subordonarea părţilor – raporturile dintre părinţi şi
copii.
Totodată, dreptul familiei se caracterizează şi prin metoda reglementării unui statut legal
(instituţia căsătoriei).

5
6. CALITATEA PĂRŢILOR
În raporturile de dreptul familiei, părţile au o calitate specială: soţ, soţie, părinte – copil, adoptat
– adoptator, rudă, afin.

7. CARACTERUL NORMELOR JURIDICE


Predominante în dreptul familiei sunt normele imperative:
prohibitive. Este oprit să se căsătorească alienatul sau debilul mintal, precum şi cel lipsit
vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale – art. 9, Codul
familiei.
onerative – Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat – art. 28,
codul familiei.

8. NATURA SANCŢIUNILOR
Sancţiunile în dreptul familiei sunt specifice (de exemplu decăderea din drepturile părinteşti).

9. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI


La baza relaţiilor de familie şi a dreptului familiei ca ramură de drept, stau următoarele principii:

a) Principiul ocrotirii familiei, a căsătoriei, a mamei şi a copilului


Potrivit art. 1, Codul familiei, statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină prin măsuri
economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei (alin. 1), iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi
articol, statul apără interesele mamei şi a copilului şi manifestă o deosebită grijă pentru creşterea şi
educarea tinerei generaţii
Aceste dispoziţii sunt preluate din Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U la 10 decembrie 1948 (art. 16, alin. 3), în accepţiunea căruia familia
constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din partea societăţii şi
a statului.
Ocrotirea căsătoriei, apărarea intereselor mamei şi copilului se realizează prin norme juridice
care reglementează încheierea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, stabileşte filiaţia faţă de mamă,
tată, obligaţia de întreţinere, exercitarea îndrumării şi controlului de către autoritatea tutelară,
încuviinţarea adopţiei, etc.

b) Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi


Conform art. 1, alin. 3, Codul familiei, familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi
Acest principiu constituţional este preluat din Declaraţia Universală a drepturilor omului şi
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi Pactul intenaţional privind drepturi
economice, sociale şi culturale.
Raţiunea instituirii acestui principiu rezidă din faptul că la baza căsătoriei se află sinceritatea şi
teimeinicia sentimentelor de afecţiune dintre soţi.

c) Principiul monogamiei este reglementat în art. 5, Codul familiei – „Este oprit a se căsători
bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită” precum şi de dispoziţii din alte acte
normtive:
art. 227, alin. 1 din Legea 307/2004 – încheierea unei căsătorii de către o persoană căsătorită
constituie infracţiunea de bigamie
alin. 2 – persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită
săvârşeşte infracţiunea de bigamie.

d) Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor

6
Potrivit art. 25 şi art. 26, Codul familiei, bărbatul şi femeia au drepturi egale în căsătorie; soţii
hotărăsc de comun acord în tot ce ptiveşte căsătoria.
Acest principiu are la bază egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate sectoarele vieţii
sociale şi este preluat din reglementările internaţionale.
Principiul vizează raporturile dintre soţi, dintre aceştia, în calitate de părinţi şi copii lor minori.
Toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi în comun. Membrii
unei familii au obligaţia de a-şi asigura sprijin moral şi material (art. 98, Codul familiei).
Obligaţiile de întreţinere există între soţi, părinţi – copii, dar şi între bunici şi nepoţi, străbunici
si strănepoţi, fraţi – surori sau între persoanele anume prevăzute de lege – obligaţia de întreţinere a
soţului faţă de copilul minor al celuilalt soţ, cât timp este minor, iar părinţii săi fireşte au murit, sunt
dispăruţi sau în nevoie.

e) Principiul exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor


Art. 1, alin. 5, Codul familiei statuează: „Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul
copiilor”.
Această dispoziţie se aplică atât copiilor din căsătorie, cât şi din afara căsătoriei, precum şi
copiilor adoptaţi. Exercitarea îndatoririlor părinteşti se face sub îndrumarea şi controlul autorităţii
tutelare.

10. INTERFERENŢA DREPTULUI FAMILIEI CU ALTE RAMURI DE DREPT


Raporturile interumane care se află în strânsă legătură cu familia, constituie obiect de
reglementare pentru numeroase ramuri de drept. De aceea, dreptul familiei se află în strânsă legătură
cu alte ramuri de drept.

a) Dreptul civil
Normele de dreptul familiei se completează cu normele de drept civil. Dreptul civil are rol de
drept comun în materie. Codul familiei s-a desprins din Codul familiei. Dispoziţiile privind
capacitatea, consimţământul soţilor la încheierea căsătoriei, viciile de consimţământ, dispoziţii
privind nulitatea, domiciliul, starea civilă, completează normele de dreptul familiei. Totodată,
succesiunia se dezbate după rudenie, reglementată de dreptul familiei.

b) Drept procesual civil


Normele de drept procesual civil asigură realizarea normelor de dreptul familiei pe calea
constrângerii judiciare, atunci când participanţii la raporturile de dreptul familiei nu le îndeplinesc
de bună voie.
Procedura divorţului constituie una dintre procedurile speciale reglementate în Codul de
procedură civilă: competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti investită cu soluţionarea divorţului
este cea de la ultimul domiciliu comun al soţilor;
- încredinţarea minorilor se poate realiza pe calea ordonanţei preşidenţiale, cu respectarea
dispoziţiilor din Codul de procedură civilă;
- hotărârile judecătoreşti privind pensia de întreţinere şi încredinţarea minorilor nu au
autoritate de lucru judecat;
- potrivit art. 189, Cod procedură civilă, nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii pâna la
gradul trei inclusiv, şi nici soţul, chiar despărţit.

c) Dreptul muncii
Codul muncii conţine dispoziţii menite a proteja interesele părinţilor, ale copiilor, precum
concediul de maternitate/paternitate pentru îngrijirea copiilor nou-născuţi sau bolnavi, alocaţiile de
stat, alocaţiile suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii.

7
d) Dreptul constituţional – principiile dreptului familiei sunt, în general, principii
constituţionalităţii
e) Dreptul administrativ – o serie de organe ale publice au atribuţii privitoare la raportul de
dreptul familiei – primarul acordă dispensă de vârstă pentru încheierea căsătoriei, la Oficiul Român
pentru Adopţii desfăşoară activitate funcţionari publici.

f) Drept penal
Sunt consacrate în Codul penal o serie de dispoziţii prin care se urmăreşte ocrotirea relaţiilor de
familie:
- art. 305 incriminează abandonul de familie;
- art. 303 – bigamia;
- art. 306 – rele tratamente aplicabile minorilor;
- art.307 – nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului;
- art. 198 – act sexual cu un minor.
Titlul V este intitulat „Minoritatea” şi reglementează răspunderea penală a minorilor, sunt
instituite măsuri educative, etc.

g) Drept procesual penal


- soţul sau orice altă rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului sunt scutiţi a depune
mărturie;
- femeia însărcinată sau care are în îngrijire un copil mai mic de 1 an poate solicita amânarea
sau întârzierea pedepsei cu închisoarea;
- tribunale pentru minori sunt instanţe judecătoreşti care soluţionează cauze cu minori.

h) Drept internaţional privat


Atunci când raporturile de familie cuprind unul sau mai multe elemente de extaneitate, se aplică
dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat. Normele conflictuale
soluţionează conflictele de legi care pot să apară în materia căsătoriei, a divorţului, obligaţiei de
întreţinere, etc.

11. IZVOARELE DREPTULUI FAMILIEI


Codul familiei care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954 prin Legea nr. 4/1954,
constituie principalul izvor al dreptului familiei.
Reglementările Codului familiei sunt completate de prevederile constituţionale, ale Codului
civil, ale Codului de procedură civilă, ale Codului de proedură penală, Codului muncii, ale Codului
penal şi ale altor acte normative de natură administrativă şi financiară.
Alte acte normative ce cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie sunt:
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei;
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
La aceste dispoziţii se adaugă o serie de acte internaţionale:
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiilor încheiată la Haga, la
data de 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de către Adunarea Generală O.N.U. la
data de 20 mai 1989 şi ratificată de România prin Legea nr.18/1990;

8
- Convenţia de la Haga cu privire la regimurile matrimoniale, încheiată la data de 1
septembrie 1992, semnată de Austria, Portugalia, Franţa, Luxemburg.

II. CĂSĂTORIA

1. NOŢIUNEA DE „CĂSĂTORIE”
În accepţiunea Codului familiei, prin căsătorie se întelege:
- într-un prim sens, actul juridic prin care viitori soţi îşi manifestă voinţa, de a se căsători, în
condiţiile şi în termenele impuse de lege (art. 3–18, Codul familiei). Acesta este înţelesul
noţiunii în contextul art. 1, alin. 3 din Codul familiei: „familia are la bază căsătoria liber
consimţită între soţi”;
- în al II-lea sens, termenul de „căsătorie” desemnează situaţia juridică dobândită prin
încheierea actului juridic şi care subzistă pe toată durata căsătoriei – art. 28, alin. 1 din
Codul familiei: „Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
- în al III-lea sens, prin căsătorie, se înţelege instituţia juridică, alcătuită din ansamblul
normelor juridice care reglementează actul juridic de căsătorie şi statutul juridic al soţilor;
desemnează şi ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic de căsătorie; art.
217 – celebrarea căsătoriei – procedura încheierii căsătoriei de către ofiţerul stării civile.
Definiţia căsătoriei
Codul familiei nu defineşte căsătoria.

9
Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată în scopul
întemeierii unei familii şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

2. CARACTERE JURIDICE
Căsătoria se distinge prin următoarele caractere juridice:
a) Căsătoria este o alianţă între două persoane de sex opus, o uniune dintre un bărbat şi o
femeie
Căsătoria, ca uniune, intră sub incidenţa normelor juridice. Prin cosimţământul exprimat la
încheierea căsătoriei, viitorii soţi situează uniunea dintre ei sub incidenţa normelor juridice
imperative.
Căsătoria nu se poate încheia decât între un bărbat şi o femeie, în sensul persoanelor de sex
opus. În situaţia în care o persoană îşi schimbă sexul printr-o intervenţie chirurgicală (transsexual),
se poate căsători în mod valabil, numai după ce schimbarea de sex a fost înregistrată la serviciul de
stare civilă. (art. 44, litera i din Legea 119/1996 – schimbarea sexului se face prin menţiune pe actul
de stare civilă, iar certificatul de naştere se eliberează în baza hotărârii judecătoreşti definitivă şi
irevocabilă).
b) Căsătoria este liber consimţită
Art.1, alin. 3 din Codul familiei prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între soţi. Consimţământul viitorilor soţi trebuie să fie liber exprimat şi nu viciat. Aceste
reglementări sunt cuprinse şi în acte internaţionale: Declaraţia Universală a drepturilor omului,
Convenţia O.N.U. cu privire la consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătorie încheiată la New York la data de 10 decembrie 1992 şi ratificată de România
prin Legea 116/1992, Convenţia europeană a drepturilor omului ratificată de ţara noastră prin Legea
nr. 30/1994.
c) Căsătoria este monogamă
Se bazează pe fundamentul căsătoriei şi anume existenţa unor sentimente de afecţiune reciprocă
între soţi, care implică monogamia. Codul familiei reglementează monogamia ca şi principiul
fundamental în art. 5, iar alte dispoziţii legale incriminează bigamia (art. 303, Cod Penal).
d) Căsătoria este în principiu o uniune pe viaţă (caracterul perpetuu)
Căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi şi
se poate desface prin divorţ. Ca o consecinţă a acestui caracter legiuitorul a prevăzut şi situaţiile în
care se acoperă cazurile de nulitate absolută. Acest caracter nu este stipulat expres, dar decurge din
rigurozitatea cu care a reglementat încheierea, desfacerea sau desfiinţarea nulităţii, numai pe cale
judiciară, în baza unor proceduri derogatorii de la dreptul comun.
e) Căsătoria se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi femeie – este un
principiu constituţional.
f) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii
Cauza actului juridic al căsătoriei constă în întemeiere unei familii. Căsătoria încheiată din alte
considerente, de către unul dintre soţi (sau ambii) poate fi desfiinţată. Este vorba despre căsătoria
fictivă care poate fi probată prin orice mijloc de probă. Nulitatea absolută a unei căsătorii încheiate
în scopul de a obţine anumite avantaje poate fi acoperită dacă între soţi se stabilesc relaţii conjugale
reale.
g) Caracterul laic/civil al căsătoriei
În România, încheierea şi înregistrarea căsătoriei este de competenţa autorităţilor de stat – art. 3,
Codul familiei recunoaşte numai căsătoriile încheiate în faţa ofiţerului de stare civilă şi nu poate fi
dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare
civilă (art. 18, Codul familiei).
Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice.

10
Există legislaţii în care viitorii soţi pot opta între căsătoria religioasă şi cea civilă (Italia, Spania,
S.U.A., Finlanda, Danemarca, Brazilia, India) sau legislaţii în care se recunosc efectele juridice
numai căsătoriilor religioase (ţări musulmane, Grecia).
h) Căsătoria este un act juridic solemn
Simplul acord de voinţă al viitorilor soţi nu este suficient pentru încheierea căsătoriei; pentru a fi
valabil, el trebuie exprimat cu respectarea solemnităţilor impuse de lege:
- în faţa ofiţerului de stare civilă, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul
sau reşedinţa oricare dintre viitorii soţi;
- consimţămâmtul trebuie exprimat personal şi public, în faţa a doi martori.
i) Căsătoria este un act juridic bilateral
Consimţământul, ca o condiţie de fond, este de esnţa căsătoriei în sensul că numai prin acord de
voinţă se poate încheia actul juridic de căsătorie, în sens de negotium iuris.
j) Din punct de vedere al rolului voinţei părţilor în determinarea conţinutului actului juridic,
căsătoria este un act juridic de condiţie. Viitorii soţi, prin consimţământul exprimat la încheierea
căsătoriei, acceptă aplicarea unui regim judiciar de la care nu pot deroga şi nici nu îl pot modifica.

3. NATURA JURIDICĂ A CĂSĂTORIEI


Natura juridică a dat naştere la discuţii în literatura de specialitate. Astfel au fost exprimate
opinii diferite care pot fi grupate pe mai multe teze:
1) Căsătoria este o instituţie civilă diferită de instituţia contractului. Argumentele invocate în
susţinerea acestei teorii au fost:
- părţile nu pot stabili clauzele uniunii dintre ei;
- există un regim juridic diferit din punct de vedere al capacităţii părţilor, consimţământului şi
viciilor de consimţământ, obiectului şi cauzei
- regim juridic diferit în materia nulităţilor;
- principiile fundamentale care stau la baza încheierii actelor juridice civile: principiul
consensualismului (mutuus consensus, mutuus dissensus) şi principiul forţei obligatorii nu se
regăsesc şi în materia căsătoriei (căsătoria se desface sau desfiinţează numai pe cale
judiciară);
- efectele căsătoriei sunt diferite de efectele actului juridic civil
2) Căsătoria este un contract
Argumente:
- raportul juridic dintre soţi ia naştere în baza acordului de voinţă liber exprimat;
- în baza acestui acord de voinţă se nasc drepturi şi obligaţii între soţi.
Acest contract de căsătorie este diferiot de convenţia matrimonială, care are un caracter
accesoriu şi facultativ şi reglementează raporturile patrimoniale. Analizând aceste argumente, putem
desprinde o serie de asemănări şi deosebiri între căsătorie şi contract.
Asemănări:
1. căsătoria şi contractul sunt acte juridice bilaterale;
2. participanţii la raporturile judiciare născute din căsătorie sau contract se află într-o poziţie de
egalitate juridică.
Deosebiri:
1. principiul libertăţii de voinţă a părţilor care conferă posibilitatea de a determina efectele
actului juridic încheiat este lipsit de eficenţă în materia căsătoriei. Căsătoria este un act
juridic condiţie, în timp ce majoritatea contractelor sunt acte juridice subiective. Se apropie
de contractul de adeziune.

11
2. contractul încheiat prin voinţa părţilor (mutuus consensus) poate înceta tot prin acord de
voinţă (mutuus dissensus), căsătoria poate fi desfăcută prin acordul soţilor, dar numai în
condiţiile legii (art. 38, alin. 2, Codul familiei, art. 298–302, Proiect cod civil) şi numai pe
clae judiciară (art. 1020–1021, Cod civil).
3. în cazul contractului, fiecare parte are un scop diferit de cel cocontractantului său, în timp ce
prin încheierea căsătoriei viitori soţi urmăresc acelaşă scop, al întemeierii unei familii.
4. nulitatea în materia căsătoriei au particularităţi faţă de nulitatea actelor juridice, în general.
5. contractul poate fi susceptibil de modalităţi: termen , condiţie, sarcină, pe când căsătoria nu
poate fi afectată de nici una dintre ele
6. contractul poate fi încheiat prin reprezentare , în timp ce căsătoria este un act juridic
personal
7. în ceea ce priveşte efectele, părţile contractante pot stabili, de comun acord, întinderea
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, în timp ce soţii prin acordul lor exprimat la încheierea
căsătoriei se supun unui regim legal şi imperativ cu anumite drepturi şi obligaţii.

4. CĂSĂTORIA ŞI CONCUBINAJUL
Concubinajul este o uniune de fapt cu caracter de stabilizare şi nu intră sub incidenţa
reglementărilor legale.
Starea de concubinaj se caracterizează prin următoarele:
a) uniune de viaţă în comun;
b) aparenţa exterioară a unui menaj;
c) libertatea juridică de a se căsători.
În ceea ce priveşte concubinajul, este exclusă aplicarea prin analogie a dispoziţiilor din codul
familiei privitoare la relaţiile dintre soţi.
Efectele concubinajului
Starea de concubinaj dă naştere la o serie de efecte.
1) Regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului
Regimul juridic al comunităţii de bunuri, aplicat soţilor, nu se extinde şi asupra bunurilor
concubinilor. Nu se aplică prezumţia legală de bunuri comune bunurilor dobândite de concubini în
perioada cocncubinajului. Concubinii pot dobândi bunuri aspra cărora să aibă fiecare un drept de
propietate pe cote-părţi, în raport cu contribuţia fiecăruia la dobândirea lor. Contribuţia concubinilor
este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor judecătoreşti, pe baza probatorului
administrat.
2) Regimul juridic al construcţiilor ridicate de concubini diferă după aceştia au ridicat o
construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, când incidente sunt dispoziţiile art. 494, Cod civil – fără
consimţământul proprietarului terenului, construcţia devine proprietatea concubinului proprietar al
terenului, constructorul concubin având dreptul la o creanţă egală cu valoarea contribuţiei sale.
Dacă starea de fapt se transformă într-o acţiune juridică, bunurile concubinilor vor avea regimuri
juridice diferite:
- bunuri dobândite separat – bunuri proprii fiecăruia dintre soţi;
- bunuri dobîndite împreună – bunuri asupra cărora au o cotă-parte potrivit regulilor care
guvernează proprietatea pe cote-părţi;
- bunuri dobândite după încheierea căsătoriei – sunt supuse regimului proprietăţii devălmaşe;
- Actele juridice menite a determina pe una dintre prţile contractante să înceapă sau să
menţină o relaţie de concubinaj sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză imorală şi
ilicită. Donaţia între concubini, cu cauză imorală, devine valabilă cu încheierea căsătoriei.

12
- Răspunderea civilă delictuală – concubina are de suferit un prejudiciu în urma decesului
susţinătorului, dacă relaţia de concubinaj are caracter de stabilitate.
- În privinţa copiilor rezultaţi din relaţii de concubinaj, nu operează prezumţia legală de
paternitate. Convieţuirea în fapt a mamei cu pretinsul tată sau prestarea unei întreţineri
produce efecte asupra cursului prescripţiei extinctive: dreptul la actiune în stabilirea
paternităţii copilului începe să curgă de la încetarea convenţiei sau prestării întreţinerii.
- Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt şi din relaţia de concubinaj a mamei cu alt bărbat ia naştere
un copil, acesta are ca tată pe soţul mamei, iar paternitatea biologică poate deveni legală
numai în urma tăgăduirii paternităţii de către soţul mamei sau recunoaşterii sau admiterii
acţiunii în stabilirea paternităţii faţă de tatăl biologic.

CONDIŢII DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC


AL CĂSĂTORIEI
Ca orice act juridic, căsătoria valabilă presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă
prevăzute de lege, dar şi lipsa impedimentelor legale.

CONDIŢIILE DE FOND reprezintă acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea


căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă.
Impedimentele reprezintă acele împrejurări care nu trebuie să existe la încheierea căsătoriei
pentru ca ea să fie valabilă.
Condiţiile de formă reprezintă totalitatea formalităţilor cerute de lege pentru încheierea
căsătoriei în mod valabil.

Clasificarea condiţiilor de fond


1) După caracterul lor:
- condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a se încheia căsătoria: difernţa de sex, vârsta
legală, sănătatea fizică a viitorilor soţi;
- condiţii să asigure o căsătorie liber consimţită: consimţământul;
- condiţii privind aptitudinea morală de a încheia căsătoria: căsătoria între rude (rudenia),
tutela, adopţia.
2) După consacrarea lor legislativă:
- condiţii exprese: consimţământul soţilor, vârsta matrimonială;
- condiţii virtuale, care rezultă implicit :diferenţa de sex.
3) în funcţie de sancţiunile care intervin în caz de nerespectare:
- dirimante – condiţii a căror neîndeplinire atrage nulitatea relativă;
- prohibitive – nu afectează valabilitatea căsătoriei.
Dispoziţiile codului familiei prevăd în mod expres, ca şi condiţie de fond:
- consimţământul la căsătorie;
- vârsta matrimonială;
- comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate.
La acestea se mai adaugă diferenţa de sex, care rezultă implicit din dispoziţiile Codului familie.

A) Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi (art. 16, art. 17, Codul familiei
Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane, făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, în primul sens. Acordul d voinţă exprimat în vederea naşterii unui rapot
juridic - în al doilea sens.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
13
1. să existe – existenţa consimţământului la căsătorie se concretizează în răspunsul afirmativ al
viitorilor soţi la întrebările ofiţerului de satre civilă, adresate fiecăruia dintre ei, în sensul că
vor să se căsătorească (art. 31, alin. 1 din Legea 119/1996). Atunci când unul dintre soţi este
cetăţean străin, sau dacă unul sau ambii soţi nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi,
consimţământul va fi dat prin interpret şi consemnat într-un proces verbal.
Lipsa consimţământului la căsătorie.
Poate fi materială sau psihică şi poate privi pe unul sau pe ambii soţi.
Situaţii:
- alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători pentru că nu pot să-şi exprime
consimţământul, nici chiar în perioadele de luciditate pasageră;
- persoana lipsită vremelmic de facultăţile mintale, datorită unor cauze precum
afecţiuni psihice, cu excepţia alienaţiei sau debilităţii mentale, somnambulism,
influenţa alcoolului etc.; pe timpul cât nu are discernământul faptelor sale,
viitorul soţ nu poate exprima un consimţământ valabil;
- răspunsul negativ sau refuzul de a răspunde a unuia sau ambilor soţi la întrebarea
ofiţerului de stare civilă dacă doreşte să se căsătorească, iar căsătoria a fost
declarată încheiată;
- eroarea-obstacol, adică faptul că unul dintre soţi sau ambii cred că încheie un alt
act juridic, altul decât actul juridic al căsătoriei;
- căsătoria fictivă, încheiată în alt scop de cât acela de a întemeia o familie, iar
între cei care au încheiat căsătoria nu au intevenit raporturi conjugale reale.
2. Consimţământul să fie actual
Consimţământul la căsătorie trebuie să fie dat chiar în momentul încheierii căsătoriei.
Promisiunile de căsătorie, logodnă nu da naştere la obligaţia de a încheia în viitor căsătoria. Se poate
antrena răspunderea civilă delictuală în condiţiile cauzării unui prejudiciu moral sau material.
Caracterul actual reiese din cerinţa prezenţei personal şi simultan a viitorilor soţi la încheierea
căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă.
3. Consimţământul trebuie să fie nealterat de vreun viciu de consimţământ
La fel ca în dreptul civil, viciile care pot afecta voinţa soţilor la încheierea căsătoriei sunt:
eroarea, dolul şi violenţa.
Eroarea reprezintă falsa manifestare a realităţii în momentul încheierii actului juridic. Ea
constituie viciu de consimţământ numai dacă priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ (se căsătoreşte
cu sora sau fratele geamăn). Nu constituie viciu de consimţământ eroarea asupra unor calităţi psihice
sau fizice, asupra caracterului, pregătirii profesionale, stării civile (divorţat sau necăsătorit) chiar
dacă au fost determinante la încheierea actului de căsătorie.
Datorită formalităţilor cerute de lege pentru încheierea căsătoriei, precum şi a realităţilor sociale
(căsătoria presupune o „perioadă de probă”), eroarea-viciu de consimţământ nu este întâlnită în
practică.
Dolul (eroare provocată, viclenie) constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace
dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.
Dolul are un element subiectiv, care constă în intenţia de a induce în eroare şi un element
obiectiv, materializat în utilizarea de manopere dolosive pentru a induce în eroare. Dacă în materie
contractuală, dolul constituie viciu de consimţământ dacă provine de la celălalt contractant,
reprezentant al contractului sau complice, în materia căsătoriei dolul trebuie să provină de la celălalt
soţ.
Dolul trebuie să fie determinant. Caracterul determinant este o chestiune de fapt, care se
apreciază de către instanţă, de la caz, la caz, în funcţie de experienţa de viaţă, pregătire profesională,
vârstă; ascunderea vârstei sau a pregătirii profesionale nu constituie dol. Numai dolul principial este
viciu de consimţământ.
14
Dolul poate îmbrăca forma comisivă dar şi omisivă (dol prin reticenţă), de exemplu ascunderea
stării de graviditate la încheierea căsătoriei, a neputinţei de a procrea sau a bolii de care suferă.
Violenţa constă în constângerea morală sau fizică a viitorului soţ, menită a-i insufla acestuia o
temere decisivă pentru încheierea căsătoriei. Constângerea fizică – imposibilă. Constrângerea
morală – simpla temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ.

B) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială)


Potrivit prevederilor art. 4, alin. 1, Codul familiei, vârsta matrimonială este de 18 ani pentru
bărbat şi 16 ani împliniţi pentru femeie (în Proiectul de cod civil nu se mai face distincţie între
bărbat şi femeie, căsătoria încheindu-se valabil dacă viitori soţi au împlinit vârsta de 18 ani).
Minorul care a împlinit 17 ani se poate căsători numai dacă are încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui. Dacă unul din părinţi e decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, e
suficientă încuviinţarea celuilalt părinte. În lipsa acestuia este nevoie de consimţământul persoanei
sau al autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători pentru motive temeinice, în temeiul
unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor şi a preşedintelui consiliului judeţean în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul (dispensa de vârstă).
Prin urmare, singura condiţie cerută de lege referitor la vârsta viitorilor soţi este cea a vârstei
minime. Legea nu impune o vârstă maximă pentru încheierea căsătoriei chiar dacă, din punct de
vedere biologic şi moral, nu se urmăreşte întemeierea unei familii.
Raţiunile care au impus această cerinţă legală sunt multiple:
- din punct de vedere biologic şi eugenic, viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea fizică de a se
căsători, adică să fi atins cel puţin vârsta pubertăţii. Pubertatea e o chestiune de fapt, astfel
încât legea impune o vârstă superioară celei reale.
- din punct de vedere psihic şi moral, viitorii soţi trebuie să aibă maturitatea necesară
înţelegerii importanţei căsătoriei. De asemenea, ei trebuie să aibă capacitatea de a-şi asuma
îndatoririle pe care căsătoria le implică.
- din punct de vedere juridic, căsătoria este un act juridic care presupune existenţa
discernământului ca o consecinţă a consimţământului liber şi conştie nt al viitorilor soţi.

Dispensa de vârstă
În mod excepţional, femeia minoră se poate căsători, în baza unei încuviinţări prealabile a
preşedintelui consiliului judeţean din raza teritorială a domiciliului solicitantei sau al primarului
general al municipiului Bucureşti.
Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt următoarele:
minora a împlinit 15 ani;
există motive temeinice pentru încheierea căsătoriei (graviditatea, naşterea unui copil);
aviz medical favorabil care să ateste că minora este suficient de matură fizic şi intelectual.
Dispensă poate acorda şi comandantul navei sau aeronavei, dacă se încheie căsătoria între autori
români, pe o navă română în afara graniţelor României.

C) Comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate


Această cerinţă este în strânsă legătură cu asigurarea caracterului liber al consimţământului la
căsătorie. Viitorii soţi sunt obligaţi să-şi comunice reciproc starea de sănătate. În acest fel viitorii
soţi sunt preveniţi asupra pericolului la care sunt expuşi ei sau descendenţii lor în cazul în care unul
dintre ei suferă de o maladie. În principiu legea nu opreşte căsătoria persoanelor care suferă de
anumite boli. În mod excepţional, art. 8 din Decretul 41/953 privind prevenire bolilor venerice
opreşte căsătoria persoanelor afectate de o boală venerică transmisibilă (testul Hiv este facultativ, nu
există reglementare prin care să fie interzisă căsătoria persoanelor bolnave de SIDA).

15
Ascunderea de către unul dintre viitori soţi a stării de boală faţă de celălalt soţ, poate constitui
motiv de anulare a căsătoriei pentru vicierea consimţământului prin dol, atunci când:
- existenţa bolii a fost cunoscută de soţ anterior încheierii căsătoriei. Boala dobândită în
timpul căsătoriei constituie motiv de divorţ;
- boala să fie ascunsă în mod deliberat , cu rea-credinţă
- boala să aibă o anumită gravitate, adică poate pune în pericol, viaţa, sănătatea ambilor soţi şi
elaţiile de familie.
Cerinţa instituită de art. 10, Codul familiei este asigurată prin obligativitatea depunerii la ofiţerul
de stare civilă a certificatelor medicale privind starea de sănătate a viitorilor soţi şi prin inserarea în
declaraţia de căsătorie a menţiunii că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor.
Certificatul medical se eliberează în urma unui examen mediacal prenupţial, în baza căruia
medicul atestă dacă o persoană se poate căsători sau nu. Examenul medical este obligatoriu pentru
că în lipsa certificatului medical, ofiţerul de stare civilă nu realizează publicitatea declaraţiei de
căsătorie (art. 22, lit. g din Legea nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică).

D) Diferenţa de sex – această condiţie reiese din interpretarea textelor din Codul familiei în
care se vorbeşte despre bărbatul şi femeia care se pot căsători.

IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE – diferite împrejurări de fapt sau de drept a căror


existenţă împiedică încheierea căsătoriei.

Clasificarea impedimentelor
În funcţie de persoanele între care intervin, acestea se clasifică în:
- absolute, interzic încheierea căsătoriei unei persoane cu orice altă persoană (alienaţia,
debilitatea, căsătoria nedesfăcută);
- relative, interzic încheierea căsătoriei între anumite persoane (rudenia, adopţia,tutela, lipsa
autorizaţiei).
În funţie de sancţiunile care intervin în cazul încălcării impedimentului:
- dirimante – atrag nulitatea absolută a căsătoriei (căsătoria nedesfăcută, rudenia, adopţia,
alienaţia);
- prohibitive, nu atrag nulitatea absolută, ci numai sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă care
nu a observat impedimentul şi a încheiat căsătoria (tutela, lipsa autorizaţiilor prevăzute de
lege în anumite cazuri).
Constituie piedici legale la încheierea căsătoriei următoarele împrejurări: starea de persoană
căsătorită (art. 5), rudenia firească (art. 6), adopţia (art. 7), tutela (art. 8) alienaţia sau debilitatea
mintală precum şi lipsa discernământului (art. 9).
În funcţie de consacrarea legislativă:
- impedimente prevăzute de codul familiei;
- impedimente prevăzute în legi speciale: Legea nr. 195/2000 prevde constituirea şi
organizarea clerului militar; Legea nr. 80/1995 modificată prin O.U.G. nr. 90/2001 privind
statutul cadrelor militare.

1) Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi (art. 5, Codul familiei)
Acest impediment decurge din principiul monogamiei care guvernează familia şi căsătoria. Se
pot căsători în mod valabil numai persoanele necăsătorite, fie că nu au încheiat niciodată o căsătorie,
fie că au pierdut calitatea de soţ prin moartea sau declararea juridică a morţii unuia dintre soţi ori
căsătoria a fost desfiinţată prin nulitate sau desfăcută prin divorţ.
Distingem mai multe situaţii:

16
a) dacă soţul supravieţuitor încheie o căsătorie între data morţii prezumate şi data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti, căsătoria nu e valabilă;
b) dacă cel declarat mort reapare, hotărârea juridică declarativă de moarte va fi anulată şi, în
consecinţă, efectele încetării căsătoriei vor fi înlăturate după cum urmează;
c) situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă în momentul încheierii căsătoriei
subsecvente, adică avea cunoştinţă că cel declarat mort se afla în viaţă, căsătoria
subsecventă va fi desfiinţată pentru bigamie, iar prima căsătorie va fi menţinută;
d) în situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de bună credinţă, iar soţul său din căsătoria
subsecventă a fost de rea-credinţă în momentul încheierii acesteia, căsătoria va fi desfiinţată
pentru fraudă la lege;
e) căsătoria subsecventă este valabilă numai dacă soţul supravieţuitor cât şi soţul din căsătoria
subsecventă sunt de bună-credinţă (art. 22, Codul familiei), prima căsătorie este desfăcută pe
data încheierii noii căsătorii;
Rectificarea ulterioară a datei morţii stabilită prin hotărâre judecătorească nu afectează
valabilitatea căsătoriei subsecvente.
f) în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot recăsători în mod valabil după data
rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. În cazul divorţului prin acordul soţilor, divorţul
este irevocabil pe data pronunţării hotărârii;
g) în cazul desfiinţării căsătoriei pentru motive de nulitate absolută sau realtivă, soţii se pot
recăsători în mod valabil după data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care
s-a pronunţat nulitatea;
h) cetăţeanul străin căsătorit nu se poate căsători în mod valabil pe teritoriul României chiar
dacă legea sa naţională permite poligamia, întrucât ar contraveni ordinii publice.

2) Rudenia
Art. 6, Codul familiei interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă şi între cele în linie
colaterală până la gradul patru inclusiv. Rudenia constituie impediment dacă provine din căsătorie
sau din afara căsătoriei.
În ceea ce priveşte rudenia din afara căsătoriei, aceasta constituie impedement la căsătorie chiar
şi atunci când nu este confirmată juridic, cu condiţia probării existenţei relaţiei de rudenie în grad
interzis. Ofiţerul de stare civilă, poate refuza oficierea căsătoriei (art. 30 din Legea nr.119/1996 şi
art. 15, Codul familiei) dacă are indicii cu privire la existenţa unui impediment la căsătorie. Partea
interesată are posibilitatea să atace acest refuz în justiţie (art. 10, Legea 119/96).
Pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, primarul municipiului
Bucureşti, poate încuviinţa căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul 4.
3) Adopţia (art. 7, Codul familiei)
Codul familiei opreşte căsătoria între:
- adoptator sau ascendenţii săi, pe de o parte şi adoptat sau descendenţii săi, pe de altă parte;
- copiii adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte;
- persoanele adoptate de acelaşi părinte adoptativ.
Pentru motive temeinice poate fi încuviinţată acordarea dispensei de vârstă căsătoriei între copiii
adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte, precum şi căsătoria
între persoanele adoptate de acelaşi părinte adoptiv.

4) Tutela (art. 8, Codul familiei)


Tutela şi persoana minoră aflată sub tutela sa nu se pot căsători în mod valabil. După încetarea
funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă.

17
În cazul în care persoana aflată sub tutelă este alienat sau debil mintal, şi nu minor, şi între
tutore şi cel aflat sub tutelă se încheie căsătorie, căsătoria este nulă absolut datorită alenaţiei sau
debilităţii.

5) Starea de alienaţie sau debilitate mentală, precum şi lipsa discernământului (art. 9, Codul
familiei)
Starea de alienaţie mintală se instalează în timpul vieţii unei persoane şi exprimă înstrăinarea
acesteia de propriul pshic şi de interrelaţiile sociale.
Alienatul mintal îşi creează propria lume, ieşind dim sfera realului şi nu are capacitatea de a
nega sau de a evalua actele sale.
Debilitatea mintală este nativă. Ea situează persoana la limita dintre normalitate şi boala psihică,
afectează funcţiile de cunoaştere şi exprimă o dezvoltare dizarmonică a peronalităţii.
Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul. De aceea, alienatul sau debilul
mintal, indiferent dacă se află sau nu sub interdicţie judecătorească, nu poate încheia căsătoria în
mod valabil, nici chiar în momentele de luciditate pasageră.
Nu au discernământ nici persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale, datorită unor cauze
precum boala psihică (alta decât alienaţia sau debilitatea), beţia. Căsătoria poate fi încheiată în mod
valabil în perioadele de luciditate, în care se prezumă existenţa discernământului, prin urmare,
persoana poate să-şi exprime consimţământul.

6) Lipsa unor autorizaţii prevăzute de lege


Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, aşa cum a fost modificată şi completată de
O.U.G. nr. 90/2001, condiţionează încheierea valabilă a căsătoriei de către un cadru militar (ofiţer,
subofiţer, maistru militar) cu un apatrid sau o persoană care nu are cetăţenie română de obţinerea
aprobării prealabile a ministrului apărării naţionale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar,
valabilitatea căsătoriei preoţilor militari este condiţionată de aprobarea conducătorului instituţiei
unde este încadrat.

CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI


Reprezintă formalităţile prealabile şi concomitente încheierii căsătoriei. Sunt reglementate de
art. 12–18, Codul familiei şi art. 27–33 din Legea nr. 119/1996 în scopul asigurării respectării
condiţiilor de fond cerute de lege şi garantării recunoaşterii publice a căsătoriei şi dovedirii ei.

Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei


Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi şi în scris, la autoritatea
administraţiei publice locale unde urmează a se încheia căsătoria, adică la sediul serviciului de stare
civilă din raza teritorială a domiciliului sau reşedinţei fiecăruia dintre viitorii soţi.
Declaraţia de căsătorie poate fi făcută şi în altă localitate de către unul din viitorii soţi. Serviciul
de stare civilă la care afost înregistrată declaraţia de căsătorie o va transmite, în termen de 48 de ore,
serviciului de stare civilă al localităţii unde urmează a fi celebrată căsătoria.
În mod excepţional, în cazul în care unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se
prezenta la sediul serviciului de stare civilă din motive temeinice (boală, infirmitate), ofiţerul de
stare civilă va putea lua declaraţia în locul în care se află persoana.
În cazul în care viitorii soţi sunt cetăţeni străini sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate,
declaraţia de căsătorie poate fi făcută la primăria localităţii în care aceştia se află temporar (art. 38,
alin. 2, Metodologia de aplicare a Legii nr.119/1996).
Conţinut
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
- datele de identificare a fiecăruia dintre viitorii soţi;
18
- manifestarea voinţei de a se căsători;
- menţiunea că nu există impedimente la căsătorie şi că au luat cunoştinţă reciproc, de starea
sănătăţii lor;
- menţiunea cu privire la numele pe care au convenit să-l poarte în timpul căsătoriei.
Înţelegerea cu privire la nume poate interveni şi ulterior depunerii declaraţiei de căsătorie,
dar nu mai târziu de încheierea căsătoriei. Înţelegerea va fi consemnată într-o declaraţie
scrisă şi anexată declaraţiei de căsătorie.
- indicarea locului unde urmează a se încheia căsătoria, dacă viitorii soţi au făcut declaraţiile
de căsătorie la servicii de stare civilă diferite.
Declaraţia de căsătorie va fi însoţită de înscrisurile doveditoare celor menţionate în declaraţie.
Acestea sunt enumerate de art. 28 din Legea nr. 119/1996 şi art. 39, alin. 1 din Metodologia de
aplicare şi sunt:
- actul de identitate;
- certificatul de naştere în original şi copie;
- certificat medical privind starea sănătăţii;
- acte din care să rezulte desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei anterioare;
- dacă este cazul, decizia de acordare a dispensei de vârstă, rudenie, adopţiei;
- decizia primarului sau comandantului de navă pentru încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea termenului de 10 zile de la înregistrarea declaraţiei de căsătorie, dacă persoana
interesată face o solicitare în acest sens.
Dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean străin, la declaraţia de căsătorie trebuie anexată
dovada eliberată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România din care să
reiasă faptul că îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea
căsătoriei. Dacă nu există oficii consulare sau misiuni diplomatice în România, viitorul soţ, cetăţean
străin, trebuie să facă o declaraţie pe propria răspundere, în faţa unui notar public, în sensul că nu
este căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea
căsătoriei.
În cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi,
trebuie anexat la declaraţia de căsătorie procesul-verbal încheiat de interpretul autorizat.
În cazuri expres prevăzute de lege, pentru persoane care au o anumită calitate, trebuie făcută
dovada aprobării organelor abilitate.
Ofiţerul de stare civilă va confrunta datele înscrise în declaraţie cu dovezile prezentate, apoi
viitorii soţi vor semna în faţa sa , declaraţia de căsătorie. În ziua în care primeşte declaraţia, ofiţerul
de stare civilă va dispune afişarea sa în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei la care
se va oficia căsătoria. Extrasul cuprinde datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi înştiinţarea că orice
persoană poate face opunere la căsătorie în primele zece zile de la data afişării. La calcularea
acestor zece zile se ia în considerare atât ziua depunerii declaraţiei, cât şi ziua în care are loc
oficierea căsătoriei.
Pentru motive temeinice, primarul localităţii poate încuviinţa încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea celor zece zile; de asemenea, termenul de zece zile poate fi depăşit, însă încheierea
căsătoriei trebuie să aibă loc până la data expirării certificatelor medicale (14 zile de la data
emiterii).
Opoziţia la căsătorie constă în aducerea la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă a unor împrejurări
care afectează valabilitatea căsătoriei. Poate face opoziţie orice persoană, chiar dacă nu justifică un
interes.
Trebuie făcută în formă scrisă şi cu indicarea dovezilor pe care se sprijină împrejurările şi
înainte de încheierea căsătoriei.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea celor arătate în opoziţie.
19
În urma verificărilor efectuate ofiţerul de stare civilă poate respinge sau poate admite opoziţia.
Refuzul ofiţerului de stare civilă de a celebra căsătoria se consemnează într-un proces verbal şi
poate fi atacat de persoana nemulţumită în instanţă, competentă în acest sens fiind judecătoria de la
domiciliul său.
Formalităţi privind încheierea căsătoriei
1. Solemnitatea încheierii căsătoriei presupune:
- încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă, prezenţa personală a viitorilor soţi,
prezenţa a doi martori, constatarea încheierii căsătoriei de ofiţerul de stare civilă.
Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă al primăriei localităţii în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Sunt ofiţeri de stare civilă
primarii, şefii misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, comandanţii de nave şi aeronave. Aceştia
pot delega exerciţiul atribuţiei de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor
funcţionari, agenţilor diplomatici, funcţionarilor consulari.
Competenţa ofiţerului de stare civilă este:
- personală – determinarea se face în funcţie de domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii
soţi;
- materială – determinată de calitatea de ofiţer de stare civilă, adică persoană investită cu
atribuţii de stare civilă;
- teritorială, determinată de graniţele teritoriale ale localităţii în care funcţionează ofiţerul de
stare civilă.
2. Locul încheierii căsătoriei este acela al sediului serviciului de stare civilă din localitatea în
care cel puţin unul dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa. Căsătoria se poate încheia în
afara sediului serviciului de stare civilă numai în situaţii extreme. De asemenea poate fi încheiată la
bordul unei nave sau aeronave sub pavilion românesc în timpul unei călătorii în afara apelor
teritoriale.
3. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând
îndeplinirea tuturor cerinţelor legale cerute pentru valabilitatea căsătoriei, declară pe viitorii soţi
căsătoriţi.
Înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă se face imediat după încheierea
căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă. Actul de căsătorie se semnează de către soţi cu numele pe
care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei, de doi martori şi de ofiţerul de stare civilă. Pe baza
actului de stare civilă va fi eliberat certificatul de stare civilă soţilor.
Publicitatea căsătoriei ce realizează prin procedura de încheiere a căsătoriei.

6. PROBA CĂSĂTORIEI.
În ceea ce priveşte proba căsătoriei, art. 18, Codul familiei prevede că aceasta nu poate fi
dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare
civilă.
Dacă certificatul de căsătorie conţine unele greşeli sau omisiuni, dar înregistrarea lui în registrul
actelor de stare civilă este corectă, rectificarea se va face de către funcţionarul care a eliberat
certificatul de căsătorie, în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Actul de căsătorie, cât şi certificatul de căsătorie sunt înscrisuri autentice, în consecinţă,
constatările personale ale ofiţerului de stare civilă fac dovada până la înscrierea în fals, iar celelalte
menţiuni până la proba contrară.
Reconstituirea actului de căsătorie nu poate fi făcută decât atunci când registrele de stare civilă
au fost pierdute, distruse sau actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat.
Întocmirea ulterioară a actului de stare civilă se poate face numai atunci când nu au existat
registre de stare civilă sau ofiţerul de stare civilă a omis întocmirea.

20
Cererea de reconstituire sau întocmire ulterioară a actului de stare civilă se depune la auroritatea
administraţiei publice locale competente a întocmi actul sau a locului de domiciliu al persoanei
interesate. Starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În cazul pierderii, distrugerii sau sustragerii certificatului de căsătorie, ofiţerul de stare civilă, la
cererea persoanei interesate, va elibera un nou certificat.
Prin urmare, atunci când se pretind efecte de stare civilă precum vocaţia succesorală, pensia de
urmaş, dovada se face exclusiv prin certificatul de căsătorie.
Atunci când proba căsătoriei este necesară în alte scopuri, probaţiunea se poate face prin orice
mijloc de probă.

7. NULITATEA ACTULUI JURIDIC AL CĂSĂTORIEI este sancţiunea civilă care


intervine ca urmare a nerespectării condiţiilor de fond sau de formă cerute de lege.

Cazuri de nulitatea absolută:


1. lipsa vârstei matrimoniale cerută de lege – dispensa – se acoperă;
2. starea de persoană căsătorită;
3. rudenia în gradele interzise de lege;
4. adopţia;
5. starea de alienaţie sau debilitate mintalăsau lipsa vremelnică a discernământului;
6. lipsa consimţământului la căsătorie şi ofiţerul de stare civilă a oficiat căsătoria;
7. neîndeplinirea măsurilor de publicitate şi a solemnităţii căsătoriei;
8. lipsa diferenţei sexuale;
9. necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă;
10. fictivitatea căsătoriei.

Cazuri de nulitate relativă:


1. eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ;
2. dolul;
3. violenţa.

Regimul juridic al nulităţii absolute


1. poate fi invocată de soţi sau de orice altă persoană care justifică un interes (moştenitorii
soţului decedat pot solicita constatarea nulităţii căsătoriei pentru a înlătura de la moştenire
pe soţul supravieţuitor); chiar şi de procuror, în timpul vieţii soţilor pentru a apăra drepturile
şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanei puse sub interdicţie şi ale celor dispăruţi şi
de instanţa de judecată, din oficiu, în baza rolului activ;
2. dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibil;
3. în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare; prin excepţie, nulitatea
absolută a căsătoriei, încheiată fără ca unul dintre soţi sau ambii să aibă vârsta legală, se
acoperă atunci când soţia rămâne însărcinată sau dă naştere unui copil sau dacă soţul/soţii a
împlinit vârsta legală pentru căsătorie.

Regimul juridic al nulităţii relative


1. poate fi invocată numai de către soţul care pretinde că i-a fost viciat consimţământul prin
eroare dol sau violenţă;
21
2. acţiunea în anularea căsătoriei are caracter personal, moştenitorii nu pot iniţia şi nici
continua acţiunea în anularea căsătoriei autorului lor;
3. acţiunea în anularea căsătoriei este prescriptibilă în termen de 6 luni socotite de la data
descoperirii erorii sau a dolului sau de la data încetării violenţei;
4. nulitatea relativă poate fi confirmată. Împlinirea termenului de 6 luni prezumă că titularul
dreptului la acţiune a renunţat la dreptul de a invoca nulitatea, ceea ce echivalează cu o
confirmare.
Instanţa de judecată investită prinr-o acţiune în constatarea nulităţii sau în anularea căsătoriei
este obligată să se pronunţe asupra bunei sau relei - credinţe a soţilor la încheierea căsătoriei.
Instanţa competentă din punct de vedere material este tribunalul, iar din punct de vedere
teritorial , instanţa din raza teritorială a domiciliului pârâtului.
Hotărârea prin care s-a pronunţat nulitatea căsătoriei este supusă căilor de atac, privitoare
dreptului comun. Căsătoria este desfiinţată din ziua rămânerii irevocabile a hotărârii. În baza
hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei se înscriu menţiuni în actele de naştere şi de
căsătorie ale soţilor cu privire la modificarea intervenită în starea civilă a acestora.

Căsătoria putativă
Potrivit art. 23, alin. 1, C. fam., „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei,
declarată nulă sau anulată, păstrază, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.
Trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- exitenţa unei căsătorii nule sau anulate;
- buna-credinţă a ambilor sau a unuia dintre soţi. Buna-credinţă derivă din eroarea unuia sau a
ambilor soţi cu privire la cauza nulităţii căsătoriei.
Eroarea poate să privească un fapt sau o dispoziţie legală. Buna-credinţă se prezum şi trebuie să
existe în momentul încheierii căsătoriei.
Efectele căsătoriei putative sunt cuprinse în dispoziţiile art. 23, alin. 1, C. fam., care consacră
regula retroactivităţii efectelor nulităţii în favoarea soţului de bună-credinţă.
Dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă distingem următoarele efecte:
- în privinţa raporturilor personale dintre soţi, subzistă, până la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat nulitatea, obligaţia de sprijin moral reciproc,
obligaţia de fidelitate; cursul prescripţiei extinctive se suspendă; soţul minor va păstra
capacitatea de exerciţiu deplină dobândită prin încheierea căsătoriei;
- în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, se impun unele precizări:
1. împărţirea bunurilor comune va fi cârmuită de regulile din materia divorţului;
2. va exista obligaţia de întreţinere potrivit prevederilor art. 24, alin. 1 şi ale art. 41,
alin. 2 şi alin. 3, C. fam.
3. soţul supravieţuitor are drept la moştenirea soţului decedat înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii.
Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, efectele sunt diferite:
- în privinţa raporturilor personale, numai soţul de bună-credinţă va beneficia de efectele pe
care le produce căsătorie;
- în privinţa raporturilor patrimoniale, bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor fi
considerate comune numai în beneficiul ambilor soţi.
Prin urmare, comunitatea de bunuri subzistă atât timp cât cel puţin unul dintre soţi a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei. Dreptul la moştenire nu poate fi recunoscut decât soţului de
bună-credinţă.
22
8. EFECTELE CĂSĂTORIEI
Încheierea căsătoriei dă naştere la un complex de drepturi şi obligaţii, atât de natură personală
cât şi de natură patrimonială. Codul familiei consacră capitolul III, intitulat „Efectele căsătoriei”:
secţiunea I (art. 25–28) reglementează drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor, iar secţiunea a
II-a (art. 29–36), drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.
De asemenea, sunt consacrate drepturi şi obligaţii ale soţilor şi în alte capitole ale codului –
obligaţia de întreţinere între soţi (art. 86, alin. 1, art. 89, litera a, art. 41, alin. 1, Codul familiei),
drepturile şi obligaţiile soţilor privind copilul minor (art. 97, Codul familiei).
Unele drepturi şi obligaţii ale soţilor îşi au izvorul în norme aparţinând altor ramuri de drept:
interdicţia contractului de vânzare-cumpărare între soţi (art. 1037, Cod civil); vocaţia succesorală
reciprocă între soţi (art. 1–5, Legea nr. 319/1944). Totodată unele dispoziţii referitoare la numele
soţilor şi comuniunea de bunuri se completează cu dispoziţii din Legea nr. 119/1996 şi dispoziţiile
Codului civil.

A. RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI pot fi clasificate în:


a) raporturi privitoare la obligaţiile de sprijin material reciproc între soţi: obligaţia de a suporta
cheltuielile căstoriei şi obligaţia de întreţinere între soţi;
b) raporturi cu privire la bunurile soţilor.
a) obligaţia de sprijin material reciproc între soţi (art. 2, Codul familiei). Obligaţia este
detaliată în art. 29, art. 86 şi art. 89 din Codul familiei.
1) obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei (art. 29, Codul familiei)
În sens larg, noţiunea de „cheltuielile căsătoriei” cuprinde costurile propriu-zise ale menajului
comun, cele referitoare la creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor, precum şi cele
necesare soţului aflat în nevoie din cauza imposibilităţii de a munci.
Soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei.
Munca depusă în gospodărie şi pentru creşterea copilului reprezintă o contribuţie la cheltuielile
căsătoriei; mai pe larg, Proiect cod civil – venituri profesionale – dreptul la compensaţie (art. 253–
256).
Atunci când unul dintre soţi nu îşi îndeplineşte obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei,
indiferent dacă soţii duc sau nu o viaţă în comun sau, din motive temeinice, celălalt soţ poate apela
la forţa coercitivă a statului. Instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în sensul admisibilităţii acţiunii
prin care unul dintre soţi solicită obligaţia celuilat soţ să contribuie, în temeiul art. 29, Codul
familiei, potrivit cu mijloacele sale, la suportarea cheltuielilor comune ale căsniciei.
2) Obligaţia de întreţinere între soţi (art. 86 şi art. 89, Codul familiei).
Această obligaţie este prioritară faţă de celelate obligaţii de întreţinere enumerate imperativ în
art. 89, Codul familiei.
3) Raporturi cu privire la bunurile soţilor au cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor
patrimoniale dintre soţi.
Raporturile dintre soţi sau dintre soţi şi terţi, cu privire la bunurile soţilor alcătuiesc regimul
juridic al bunurilor soţilor, numit regim matrimonial.
Potrivit prevederilor codului familiei, bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt
cârmuite de regimul comunităţii de bunuri (art. 70, C. fam. „Bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune, orice conveţie contrară fiind lovită de nulitate absolută”).
Caractere juridice
Regimul comunităţii de bunuri este:
- legal – consacrat în Codul familiei;
- imperativ;
23
- unic – este exclus alt regim (regimul separaţiei de bunuri sau al comunităţii convenţionale);
- imutabil – nu poate fi schimbat sau modificat pe durata căsătoriei.
În literatura juridică, comunitatea matrimonială a soţilor a fost consacrată prin noţiunea de
proprietatea comună în devălmăşie. Aceasta se caracterizează prin următoarele:
- are izvorul în actul juridic al căsătoriei;
- este legată exclusiv de calitatea de soţ;
- oricare dintre soţi poate face singur acte juridice de administrare şi conservare asupra
bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie cu privire la bunurile mobile, prezumându-se
că are mandat de la celălalt soţ;
- cota-parte a fiecăruia dintre soţi din bunurile comună nu poate fi determinată, aceasta
stabilindu-se cu ocazia unei eventuale împărţiri a bunurilor comune;
- soţii nu pot dispune prin acte juridice de dreptul asupra bunurilor comune, deoarece acesta
nu este determinat;
- în cazul împărţirii bunurilor comune, aceasta se va face în funcţie de contribuţia fiecărui soţ
la achiziţionarea bunurilor.
- soţii nu pot intenta unul faţă de celălalt acţiune posesorie sau acţiune în revendicare, întrucât
nici unul nu exercită o posesie exclusivă.
În timpul căsătoriei oricare dintre soţi poate solicita constatarea, prin hotărâre judecătorească, a
faptului că unul sau mai multe bunuri sunt comune şi nu proprii celuilat soţ sau că, dimpotrivă, deşi
sunt dobândite în timpul căsătoriei, sunt bunuri proprii şi nu comune ambilor soţi. Acţiunea este
admisibilă, deoarece se clarifică situaţia unui drept aflat în incertitudine.
Acţiunea în constatarea întinderii drepturilor soţilor asupra masei bunurilor aflate în proprietatea
lor devălmaşă e inadmisibilă, fiindcă ar avea drept consecinţe transformarea dreptului de proprietate
comun devălmaşă în proprietate comună pe cote-părţi. Pentru motive temeinice, conform art. 36,
alin. 2, C. fam, bunurile comune se pot împărţi şi în timpul căsătoriei.

b) bunurile soţilor
Noţiunea de „bunuri”
Legiuitorul întrebuinţează termenul de „bunuri dobândite în timpul căsătoriei”.
Accepţiunea conferită noţiunii de „bunuri” este cea din dreptul comun, ea desemnând bunurile
corporale – mobile şi imobile, şi bunuri incorporale – toate drepturi reale, şi drepturi de creanţă,
principale şi accesorii.

Categoriile de bunuri ale soţilor. Există două categorii de bunuri în patrimoniul soţilor şi anume:
bunuri comune ambilor soţi (art. 20, Codul familiei) şi bunuri propii fiecăruia din soţi (art. 31,
Codul familiei).

BUNURILE COMUNE ALE SOŢILOR


Potrivit art. 30, Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (alin. 1). Calitatea de bun comun nu trebuie
dovedită (alin. 3). Coraborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 31, Codul familiei, putem desprinde
două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, un bun pentru a fi calificat ca fiind
comun al ambilor soţi:
1) Bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei
Această condiţie presupune existenţa a trei elemente constitutive: noţiunea de dobândire,
calitatea dobânditorului şi momentul dobândirii bunului.
a) Noţiunea de „dobândire” consacrată de lege în cuprinsul art. 30, Codul familiei, trebuie
înţeleasă în sensul că vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soţilor

24
prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă (originare sau derivate)
indiferent dacă au fost acdhiziţionate de unul sau ambii soţi şi indiferent de natura bunului.
În cazul drepturilor reale, acestea vor fi considerate dobândite de soţi indiferent dacă au la bază
un mod originar sau deviat de dobândire. Înscrierea în cartea funciară a unui astfel de drept numai
pe numele unuia dintre soţi nu afecteză comunitatea bunului, dacă a fost dobândit în timpul
căsătoriei. În cazul în care în actul de dobândire figurează ambii soţi, iar în Codul familiei se indică
şi cota fiecăruia, bunul va fi considerat bun comun în devălmăşie şi nu în coproprietate pe cote părţi.
În cazul dobândirii bunului prin uzucapiune, bunul urmează să fie considerat comun dacă
termenul de prescripţie a început să curgă în timpul căsătoriei (uzucapiunea de 30 de ani); în cazul
celei de 10–20 de ani, bunul este comun dacă data justului titlu se situează în timpul căsătoriei.
În cazul dobândirii bunului prin acte juridice, bunul urmează a fi considerat comun dacă actul
juridic este cu titlu oneros; în cazul dobândirii prin act juridic cu titlu gratuit, bunul este comun
numai dacă dispunătorul precizează că bunul urmează să fie comun.
Dobândirea dreptului de creanţă în patrimoniul comun al soţilor poate avea ca izvor orice act
juridic generator de obligaţii: delictul civil, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei, plata
nedatorată.
Creanţele dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune.
b) Calitatea dobânditorului
Din acest punct de vedere, singura cerinţă este calitatea de soţ, în momentul dobândirii bunului.
Această calitate este dobândită în momentul în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt
îndeplinite condiţiile legale pentru încheirea căsătoriei, şi se pierde cu desfiinţarea căsătoriei prin
divorţ, încetarea prin moartea unuia dintre soţi sau desfiinţarea în cazuri de nulitate.
În cazul desfiinţării căsătoriei prin divorţ, prezumţia de comunitate subzistă şi în intervalul de
timp dintre data pronunţării hotărârii şi data rămânerii irevocabile. Faţă de terţi, prezumţia de
comunitate încetează atunci când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului
de căsătorie sau la data când aceştia au aflat despre divorţ, pe o altă cale.
Dacă încetează căsătoria prin decesul fizic constatat al unuia dinte soţi, bunurile dobândite de
soţul supravieţuitor vor fi proprii. Bunurile dobândite până la data fixată prin hotărâre
judecătorească ca fiind cea a morţii vor fi comune. Bunurile dobândite de soţul supravieţuitor după
această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, beneficiază provizoriu,
de prezumţia de comunitate.
Dacă hotărârea judecătorească declarativă de moarte este anulată datorită reîntoarcerii celui
declarat mort, atunci comunitatea de bunuri reînvie retroactiv; prin urmare bunurile dobândite de
soţul supravieţuitor între data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi data anulării hotărârii
sunt bunuri comune, deoarece data dobândirii se afla în timpul căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei operează retroactiv, astfel încât calitatea de soţ se consideră că nu a existat
niciodată şi, prin urmare, soţii nu au putut dobândi bunuri în comun. Toate bunurile achiziţionate
vor fi considerate proprii al celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani
la achiziţionarea unor bunuri de către celălalt, va avea un drept de creanţă sau va fi considerat
coproprietar, dacă cota sa din bunurile în discuţie a fost determinată.
Prin excepţie, în ipoteza în care unul din soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei nule
sau anulate, căsătoria îşi va produce efectele faţă de acesta până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă. Soţul de bună-credinţă va putea beneficia de comunitatea de
bunuri, ca efect al căsătoriei probative. Comunitatea de bunuri este alcătuită din bunurile dobândite
în timpul căsătoriei de soţul de rea-credinţă.
Despărţirea în fapt a soţilor nu atrage încetarea comunităţii de bunuri. Faptul că unul dintre soţi
nu a contribuit la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt prezintă importanţă la
stabilirea contribuţiei acestuia la dobândirea bunului comun.
c) Momentul dobândirii bunurilor.

25
Pentru a deveni comun ambilor soţi, bunul trebuie dobândit în timpul căsătoriei, adică în
perioada cuprinsă între încheierea şi desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei.
Momentul dobândirii bunurilor este acela în care bunurile intră în patrimoniul unuia dintre soţi
sau ambilor. Nu prezintă importanţă momentul intrării în posesia bunului sau momentul realizării
creanţei.
În cazul în care naşterea dreptului de creanţă şi dobândirea pe baza acestuia a dreptului de
proprietate au loc în timpul căsătoriei, ambele categorii de bunuri sunt comune. Dacă aceste
momente nu coincid, unul situându-se în timpul căsătoriei, iar altul în afara căsătoriei, atunci numai
bunul dobândit în timpul căsătoriei este bun comun, dacă nu intră sub incidenţa art. 31, Codul
familiei.
În cazul în care bunurile sunt dobândite prin acte juridice afectate de modalităţi, se impun
următoarele precizări.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin conveţii afectate de termen sunt bunuri comune, iar
cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de convenţii nu mai fac parte din comunitate întrucât
termenul afectează numai producerea efectelor.
Bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei sub condiţia suspendării nu se vor considera bunuri
comune atât timp cât nu s-a realizat condiţia. Dacă condiţia se realizează retroactiv după desfacerea
sau încetarea căsătoriei, bunul se consideră dobândit, retroactiv, din momentul contractării, bunul
comun depinde de realizarea sau nerealizarea condiţiei.
Bunul comun înstrăinat, în timpul căsătoriei sub condiţia suspendării nu va ieşi di comunitate
cât timp nu se va realiza condiţia. Dacă se realizează condiţia, bunul se va considera ieşit din
comunitate din momentul contractării.
Dacă bunul este dobândit sub condiţie rezolutorie calitatea de bun comun depinde de realizarea
sau nerealizarea condiţiei. Dacă bunul a fost achiziţionat în timpul căsătoriei sub condiţie
rezolutorie, actul juridic produce efecte imediat, bunul devenind comun. Realizarea condiţiei face ca
ctul juridic să se desfiinţeze cu efect retroactiv.
Bunul înstrăinat în timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie se consideră ieşit din comunitate.
Dacă se realizează condiţia, contractul se va desfiinţa cu efect retroactiv, bunul va fi considerat ca
aparţinând comunităţii soţilor.
2) Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii unuia dintre soţi.
Art. 31, Codul familiei determină bunurile calificate drept proprii ale fiecăruia dintre soţi.
Enumerarea categoriilor de bunuri proprii din cuprinsul art. 31, Codul familiei are caracter
limitativ şi este de strictă interpretare. Criteriile avute în vedere de legiuitor în determinarea
bunurilor prorpii sunt: momentul dobândirii în raport cu data încheierii căsătoriei (art. 31, litera a);
legătura bunului cu persoana soţului (art. 31, litera b–e); subrogaţia reală (art. 31, litera f); criteriul
afectaţiunii.

Bunurile proprii
1) Bunurile dobândite înainte de înheierea căsătorie (art. 31, litera a).
Bunurile achiziţionate înainte de încheierea căsătoriei sunt, în principiu bunuri proprii ale
dobânditorului şi vor păstra acest caracter şi după încheierea căsătoriei. Dacă unul dintre soţi
pretinde că anumite bunuri sunt comune, trebuie să facă dovada proprietăţii indivize, precum şi a
contribuţiei sale la dobândirea bunului, în raport cu care se va stabili cota-parte cuvenită; cota-parte
respectivă constituie bun propriu.
Prin analogie şi bunurile dobândite ulterior desfiinţării sau încetării căsătoriei sunt bunuri
proprii.
Practica judiciară recunoaşte caracterul de bun comun în devălmăşie imobilului dobândit prin
contribuţia comună a viitorilor soţi, dacă există convenţie în acest sens. O asemenea convenţie este
sub condiţie şi determină caracterul comun al bunului, da la data încheierii csătoriei.

26
2) Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă
dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art. 31, litera b).
În ceea ce priveşte bunurile dobândite prin moştenire, legiuitorul are în vedere moştenirea
legală, când transmiterea dreptului succesoral se realizează în temeiul legii, în considerarea legăturii
de rudenie sau a calităţii de soţ supravieţuitor în raport cu de cuius. Bunurile dobândite prin
moştenire legală vor fi, în toate cazurile, proprii ale soţului moştenitor.
Liberalităţile, legatele şi donaţiile sunt făcute în considerarea persoanei gratificate. Bunurile
dobândite prin aceste acte juridice vor fi proprii sau comune după cum dispunătorul a urmărit
gratificarea unuia sau a ambilor soţi.
Voinţa dispunătorului cu privire la caracterul bunului poate fi exprimat expres sau tacit, cu
condiţia să rezulte neîndoielnic. Dovada voinţei dispunătorului se poate face prin orice mijloc de
probă. În lipsa ei bunul va fi considerat propriu.
Donaţiile între soţi se pot face numai din bunurile proprii. Donaţia sub forma darului manual
făcută de un soţ celuilat soţ, înaintea încheierii căsătoriei şi în vederea încheierii căăsătoriei, sunt
bunuri proprii ale soţului donatar.
În cazul liberalităţilor cu sarcină, bunul donat sau testat va fi bun propriu, numai în limita
diferenţei dintre emolumentul sarcinii şi valoarea bunului.
În practica judiciară s-a decis că sunt bunuri proprii, bunurile înstrăinate de ascendent
descendentului, cu rezerva dreptului de uzufruct, întrucât are caracterul unei liberalităţi, în timpul
căsătoriei prin contribuţia părinţilor unuia dintre soţi întrucât reprezintă o donaţie făcută în favoarea
exclusivă a copilului lor.
Prin urmare manifestarea de voinţă a dispunătorului este hotărâtoare în calificarea bunului.
Distingem următoarele situaţii:
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, cu menţiunea expresă ca bunul să fie comun-bunul
intră în proprietatea în devălmăşie a soţilor;
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, dar fără menţiune expresă ca bunul să devină comun-
bunul intră în proprietatea în devălmăşie a soţilor;
- liberalitatea a fost făcută unuia dintre soţi, cu menţiunea ca bunul să fie comun-bunul intră
în proprietatea în devălmăşie a soţilor
- liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nici o menţiune – în principiu bunul este
propriu al soţului gratificat.
În ceea ce priveşte darurile de nuntă obişnuite, adică acele bunuri care sunt oferite oricăruia
dintre soţi cu ocazia celebrării căsătoriei, se prezumă a fi făcute ambilor soţi, pentru că se prezumă
intenţia dispunătorului de a contribui la constituirea minimului patrimonial necesar în căsnicie. Dacă
valoarea bunului este ridicată sau constă în sume de bani foarte mari dăruite unuia dintre soţi cu
ocazia nunţii, atunci acest bun nu intră în categoria darurilor obişnuite şi vor deveni bunuri proprii,
dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel.
3) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi (art. 31, litera
c).
Caracterul de bunuri proprii este conferit acelor categorii de bunuri datorită afectaţiunii lor
uzului personal sau profesional al unuia sau altuia dintre soţi.
Bunurile de uz personal – pentru a fi considerate bunuri proprii, bunurile de uz personal trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Bunul să fie dobândit de unul dintre soţi – este posibil ca bunul să aparţină unuia dintre soţ,
dar să fie folosit de celălalt. Exemplu: autoturism moştenit de soţie, dar condus în
exclusivitate de soţ sau bijuteriile moştenite de soţ şi purtate de soţie. În această situaţie,
destinaţia bunului şi folosinţa lui nu clarifică caracterul de bun propriu.
b) Bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul de dobândire, în
afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie arătată în art. 31,
27
Codul familiei. Bunul va fi propriu soţului care îl foloseşte, chiar dacă a fost dobândit cu
mijloace comune; dobândirea trebuie să se fi făcut în acest scop. Soţul care a contribuit la
procurarea unui astfel de bun are un drept de creanţă împotriva celuilalt soţ, născut din
îmbogăţirea fără justă cauză.
3) Bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre soţi.
Cele două criterii trebuie îndeplinite cumulativ. Intră în această categorie bunurile destinate
folosinţei exclusive a unuia dintre soţi: îmbrăcăminte, încălţăminte. Uzul personal poate fi fizic sau
intelectual (cărţile, revistele de pescuit, undiţa, hobby).
Obiectele de lux sunt considerate bunuri comune, chiar dacă sunt folosite exclusiv de un soţ,
atunci când valoarea lor este disproporţionată faţă de nivelul de viaţă al soţilor. Calitatea de bunuri
comune sau proprii este o chestiune de fapt. Dacă se dovedeşte că unele obiecte de valoare au fost
achiziţionate pentru investirea cheltuielilor comune ale soţilor, ele vor fi considerate comune, chiar
dacă au fost folosite în exclusivitate de către unul dintre soţi.
Bunurile destinate exercitării profesiei sunt acele bunuri carte potrivit naturii şi afectaţiunii lor,
servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi. Pentru a deveni bun propriu, nu este
suficientă destinaţia acestuia concordată cu profesia exercitată de unul dintre soţi ci şi întrebuinţarea
concretă.
Calitatea de bun propriu subzistă şi în cazul în care intervin schimbări în profesia soţului. Când
unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe profesii bunurile destinate exercitării
fiecăreia sunt proprii, indiferent de caracterul principal sau subsidiar, de moment sau temporar,
exceptând bunurile care servesc unor activităţi cu titlu vremelnic.
În ipoteza profesiilor comune ale soţilor, bunurile sunt proprii sub forma coproprietăţii în cote-
părţi egale, oricare dintre soţi va putea dovedi o cotă superioară a contribuţiei la achiziţionarea
bunului, sau că anumite bunuri sunt proprii, întrucât se încadrează în altă categorie de bunuri din cel
prevăzute de art. 31.
La fel ca la bunurile de uz personal, sunt comune dacă au valoare în raport de standardul de
viaţă a soţilor şi sunt achiziţionate din mijloace comune, cu intenţia de capitalizare a unor economii.
4) Bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele literare sau ştiinţifice,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii sau inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri
(art. 31, litera d).
Aceste bunuri sunt proprii datorită aportului exclusiv sau calităţilor intelectuale deosebite ale
unuia dintre soţi, care le-a obţinut sau le-a creat.
- premiul reprezintă răsplata ocazională pentru eforturi remarcabile
- recompensa este bun propriu dacă s-a acordat în mod excepţional, pentru merite deosebite.
Dacă au caracter periodic, fiind incluse în salariu, vor fi considerate bunuri comune (bonus la
salariu, primă de Crăciun, etc.).
Bunurile enumerate în a doua grupă au caracter exemplificativ şi au ca trăsătură comună
materializarea capacităţii creatoare, literare, artistice sau ştiinţifice a unuia dintre soţi. Se are în
vedere doar obiectul material care încorporează opera de creaţie intelectuală şi asupra căruia autorul
are un drept de proprietate, distinct de dreptul de autor şi consecinţele patrimoniale care decurg din
acesta. Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului în timpul căsătoriei sunt bunuri
comune în practica judiciară şi bunuri proprii în doctrină. Considerăm că renumeraţia trebuie
socotită bun comun dacă creaţia intelectuală reprezintă o activitate obişnuită a soţului.
Dreptul patrimonial de autor dobândit prin moştenire, legat sau donaţie intră sub incidenţa art.
31, litera b.
5) Indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei (art. 31, litera
e).
Sumele obţinute cu acest titlu de unul dintre soţi sunt bunuri proprii ale acestuia, indiferent dacă
provin dintr-o asigurare contractuală sau prin efectul legii. Nu interesează sursa sumelor care au
servit la plata primelor de asigurare.

28
Textul se referă la asigurare de persoane şi nu la asigurare de bunuri, în cazul căreia sumele
încasate vor fi bunuri comune sau proprii, în funcţie de categoria bunurilor asigurate.
De asemenea constituie bun propriu şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei unuia
dintre soţi ca urmare a faptei ilicite a altei persoane. Dacă prejudiciul e strâns legat de persoană şi
despăgubirea sau indemnizaţia sunt destinate să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa
persoanei care nu mai este capabilă să muncească, etc.; atunci sunt bunuri proprii.
6) Valoarea ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare
(art. 31, litera f).
Această categorie are la bază principiul subrogaţiei reale cu titlu universal.
Devin bunuri proprii al soţilor:
- bunurile dobândite prin valorificarea altui bun propriu; astfel imobilul achiziţionat în timpul
căsătoriei prin întrebuinţarea sumelor provenite dintr-o donaţie făcută în favoarea unuia
dintre soţi este bun propriu al acestuia, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost
încheiat pe numele ambilor soţi;
- preţul obţinut din vânzarea unor bunuri proprii sau creanţa preţului de vânzare-cumpărare a
acestora;
- bunul cumpărat din sume obţinute ca preţ din vânzarea bunurilor proprii;
- bunul dobândit sau sulta obţinută în baza unui contract de schimb având ca obiect bunuri
proprii;
- indemnizaţia de asigurare sau despăgubirile datorate pentru daune cauzate unor bunuri
proprii.
Subrogaţia reală poate să producă şi efecte parţiale, dacă într-un bun propriu investesc, în
vederea reparării sau modificării atât valori proprii cât şi valori comune sau într-un bun comun se
investesc valori proprii.
Îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei aasupra bunului propriu nu
determină, în principiu, schimbarea naturii juridice a hotărârii, adică nu-l transformă în bun comun.
Doar sporul de valoare va fi comun. Atunci când în urma acestei lucrări bunul este cu totul deosebit
de cel iniţial, bunul va fi considerat comun; e o chestiune de fapt, apreciată de către instanţa de
judecată.

Dovada bunurilor soţilor


1. Dovada bunurilor comune
Potrivit prevederilor art. 30, alin. 1, Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de
oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune, calitate care nu trebuie dovedită
(alin. 3). Acest text de lege instituie o prezumţie de comunitate în privinţa bunurilor dobândite de
soţi în timpul căsătoriei.
Prezumţia de comunitate a bunurilor soţilor este o prezumţie relativă şi legală, care poate fi
răsturnată prin orice mijloc de probă. Celui care contestă comunitatea unui bun îi revine sarcina de a
proba că bunul este propriu.
Beneficiul art. 30, alin. 3, Codul familiei poate fi invocat atât de soţi, cât şi de terţii interesaţi, de
regulă creditorii comuni ai soţilor.
2. Dovada bunurilor proprii
Art. 5, alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 prevede că „dovada că un bun este propriu se va putea
face între soţi prin orice mijloc de probă”. Coraborând acest text cu prevedrile art. 1191, Cod civil,
în literatura juridică au fost formulate puncte de vedere diferite în privinţa mijoacelor de probă:
a) Într-o opinie se consideră că probaţiunea bunurilor proprii se poate realiza fără nici o
restricţie şi în toate situaţiile, chiar şi în privinţa actelor solemne şi împotriva sau peste
cuprinsul unui înscris.

29
b) Într-o altă părere, se susţine că atunci când dobândirea bunului s-a realizat printr-un act
juridic solemn, dovada actului juridic nu se poate face decât prin forma cerută de lege pentru
valabilitatea acelui act juridic; lipsa probei unui act solemn nu poate fi suplinită prin
administrarea altor probe (exemplu: dovada darului manual se face prin faptul predării).
c) S-a exprimat şi opinia conform căreia în privinţa actelor juridice sunt admisibile toare
mijloacele de probă reglementate de lege cu condiţia să nu se fi întocmit un înscris ad
probationem (jurisprudenţa a consacrat imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris
între soţi).
Prin urmare, în raporturile dintre soţi, dovada calităţii de bun propriu a bunurilor dobândite prin
fapte juridice (bunuri dobândite prin uzucapiune) se poate face prin orice mijloc de probă. La fel şi
în cazul bunului dobândit prin subrogaţie reală.
Dovada calităţii de bun propriu a bunului dobândit prin acte juridice derogă de la dreptul comun
sub următoarele aspecte:
- dovada că un bun este propriu, chiar şi atunci când valoarea lui este mai mare de 250 lei, se
va putea face prin orice mijloc de probă, numai dacă forma scrisă a actului juridic este
cerută de lege ad protionem. Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad
validitatem nu vor putea fi dovedite decât prin înscrisul respectiv. Nerespectarea formei
cerute de lege atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv şi deci, condiţia dobândirii
valabile a bunului de către unul dintre soţi nu e îndeplinită (art. 1191, alin. 1, Cod civil).
- dacă părţile deţin un înscris cerut ad probationem, dovada cu martori poate fi primită
împotriva şi peste cuprinsul înscrisului doveditor al actului juridic (art. 1191, alin. 2).
- mărturisirea extrajudiciară orală este acceptată ca mijloc de probă în toate cazurile în care
dovada cu martori este admisă. În ceea ce priveşte mărturisirea judiciară este admisibilă
numai când constituie un fapt probator, fapt material care din moment ce a fost dovedit
printr-un mix de probe, este folosit la rândul lui pentru a dovedi o împrejurare determinantă
în soluţionarea pricinii.
Mărturisirea este inadmisibilă atunci când este de natură să ducă la pierderea unui drept sau la
decăderea dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu poate face tranzacţie, prin urmare, renunţarea la
beneficiul comunităţii este lovită de nulitate absolută. Mărturisirea ca mijloc de probă este lăsată la
aprecierea instanţei.
În ceea ce priveşte condiţiile procedurale de administrare a probelor, art. 5, alin. 1 din Decretul
nr. 32/1954 nu derogă de la dispoziţiile art. 189, Cod de procedură civilă, în sensul că un soţ nu
poate dovedi calitatea de bun propriu cu martori care să fie rude sau afini până la gradul al 3-lea
inclusiv.
În raporturile dintre soţi şi terţi, dovada calităţii de bun propriu se face diferit, după cum este
vorba de căsătorii încheiate anterior sau ulterior punerii în aplicare a codului familiei (1 februarie
1954).
Sunt terţi acele persoane care nu se află în nici un raport juridic cu soţii, succesorii cu titlu
particular ai soţilor, creditorii chirografari care invocă un drept propriu (dreptul de solicita revocarea
actelor încheiate în fraudă prin promovarea acţiunii pauliene).
În ipoteza căsătoriei încheiate anterior datei de 1 februarie 1954, dovada calităţii de bun propriu
se poate face faţă de terţ prin orice mijloc de probă. Dispoziţiile se aplică numai bunurilor proprii
dobândite anterior intrării în vigoare a Codului familiei. Bunurile dobândite ulterior, chiar în cazul
căsătoriei anterioare datei de 1 februarie sunt supuse regulilor de drept comun, întrucât se prezumă
că soţii au cunoscut regimul matrimonial instituit de Codul familiei. În cazul căsătoriei încheiate
după data intrării în vigoare a Codului familiei, dovada calităţii de bun propriu se face în condiţiile
dreptului comun.

30
Terţele persoane, în raporturile dintre ele şi în raporturile cu soţii, vor putea face dovada calităţii
de bun propriu prin orice mijloace de probă, întrucât ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au
întocmit în acest sens.

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune şi proprii


1. Prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi.
Art. 35, Codul familiei dispune că soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi
dispun tot astfel de ele (alin. 1). Oricare dintre soţi, exercitând singur acest drept este socotit că are
şi consimţământul celuilalt soţ, cu toate că niciunul dinte soţi nu poate înstrăina un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ
(alin. 2).
Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi este legată indisolubil de calitatea de
soţ şi funcţionează pe toată durata căsătoriei.
Izvorul mandatului tacit de reprezentare se află în lege, şi nu în voinţa soţilor.
Această regulă are un caracter imperativ, adică nici unul dintre soţi nu ar putea, prin
manifestarea contrară de voinţă, să o înlăture.
Caracterul relativ constă în faptul că soţul neparticipant la actul juridic respectiv poate face
dovada că s-a opus la încheierea lui, fapt care va atrage anularea actului juridic; opoziţia chiar
dovedită nu va putea fi opusă terţului de bună-credinţă cu care s-a contractat. Pentru anularea actului
juridic încheiat de unul dintre soţi în baza mandatului tacit reciproc trebuie dovedită atât lipsa
consimţământului soţului necontractant cât şi reaua-credinţă a terţului contractant.
Practica judiciară a stabilit reaua-credinţă a terţului atunci când există opunere expresă din
partea soţului neparticipant la încheierea actului juridic, dar şi când această opunere poate fi dedusă
din fapte sau împrejurări care au semnificaţia lipsei consimţământului soţului reprezentat. Lipsa
consimţământului poate fi desprinsă din faptul separaţiei soţilor, atunci când s-a introdus o cerere de
divorţ, soţul necontractant a cerut punerea bunului sub sechestru, etc..
Opunerea soţului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, care o pot
cenzura dacă îmbracă forma abuzului de drept sau nu este în interesul comunităţii.

Domeniul de aplicare
Constituie obiect al dreptului de reprezentare reciprocă între soţi actele de administrare, de
folosinţă, precum şi actele de dispoziţie privitoare la bunurile comune.
Actele de administrare a bunurilor comune sunt acelea prin care se urmăreşte valorificarea
bunurilor, fără a se ajunge la înstrăinarea lor. Sunt de asemenea acelea care tind la exploatarea
normală a patrimoniului, precum şi la întrebuinţarea veniturilor.
Pot fi clasificate în:
- acte de administrare prin natura lor, care se referă la un bun izolat: dreptul de închiriere pe
durată determinată (până la 5 ani, peste 5 ani este act de dispoziţie), executarea unor
reparaţii la bunurile comune
- acte de administrare prin scopul lor, raportate la patrimoniu în întregul său: vânzarea
fructelor naturale supuse pierii sau stricăciunii, acţiunile posesorii, calea de atac declarată
numai de unul dintre soţi în cadrul procesului având ca obiect un bun comun.
Actele de folosinţă – legiuitorul are în vedere accepţiunea largă a noţiunii de „folosinţă”,
incluzând atât facultatea soţilor de a întrebuinţa împreună bunurile comune cât şi îndreptăţirea de a
culege şi percepe fructele pe care bunurile le produc. Exemplu: întreruperea cursului prescripţiei
extinctive, efectuarea reparaţiilor necesare şi urgente.
Actele de dispoziţie cuprind atât acte de dispoziţie juridică (înstrăinarea sau grevarea unui bun,
renunţarea la un drept),, cât şi acte de dispoziţie materială (distrugerea sau consumarea bunului).

31
Din interpretarea dispoziţiilor art. 35, alin. 2, Codul familiei rezultă că dreptul de reprezentare
este recunoscut soţilor în privinţa actelor de dispoziţie dacă au ca obiect bunuri mobile comune,
indiferent de valoarea lor.
Luarea în posesie sau deţinerea unui bun comun de către unul dintre soţi, fără consimţământul
celuilalt soţ constituie infracţiunea de furt, iar fapta unuia dintre soţi de a-şi însuşi sau de a dispune
pe nedrept de unul sau mai multe bunuri comune aflate în detenţia sa exclusivă constituie
infracţiunea de abuz de încredere.
Aplicarea sancţiunilor penale nu înlătură posibilitatea anulării actului de dispoziţie încheiat de
soţul făptuitor. Condamnarea unuia dintre soţi pentru aceste infracţiuni îndreptăţeşte pe celălalt soţ
să solicite protejarea bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Limitele mandatului tacit reciproc de reprezentare:

1) Limite legale – art. 35, alin. 2, Codul familiei instituie o detogare de la regulă, pentru actele
de înstrăinare sau grevare a imobilului comun, în cazul cărora consimţământul soţului neparticipant
la încheierea actului juridic nu se mai presupune
1. Actele de dispoziţie cu privire la imobile – soţii nu pot încheia acte de dispoziţie având ca
obiect un imobil fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Dispoziţiile art. 35, alin. 2,
Codul familiei a fost extins şi la celelate bunuri imobile, altele decât cele prin natura lor
(terenuri, construcţii) adică la cele prin destinaţie şi la cele prin obiect la cares e referă
(uzufructul bunurilor imobile, superficii, servituţi, acţiuni în revendicarea imobilelor).
2. Actele de dobândire cu titlu oneros a bunurilor imobile prin întrebuinţarea unor sume de
bani comune pot fi încheiate, în mod valabil, de oricare dintre soţi, fără a fi necesar
consimţământul expres al ambilor soţi. Soluţia a fost criticată în doctrină şi în practica
recentă, întrucât s-ar ajunge la achiziţionarea unui bun imobil de către unul dintre soţi, chiar
şi atunci când ar exista opunere din partea celuilalt, asimilându-se, astfel actele de realizarea
dreptului cu cele de conservare.
3. Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de către unul dintre soţi în calitate de
promitent privitor la imobilul comun este valabil, întrucât nu are ca efect modificarea,
transferul sau stingerea unui drept real existent în patrimoniul soţilor, ci dă naştere la
obligaţia de a face în sarcina soţului promitent. Această convenţie nu diminuează
patrimoniul comun al soţilor. Atunci când în baza acestui antecontract se solicită instanţei să
pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare este
necesar consimţământul expres al ambilor soţi.
4. Acţiunea în împărţeala bunurilor comune este asimilată cu actele de înstrăinare. Deşi
împărţeala nu are caracter constitutiv de drept, ci numai declarativ, în practica judiciară s-a
decis că la împărţirea bunurilor comune trebuie să participe ambii soţi.
5. Actele juridice cu titlu gratuit între vii – deşi nu sunt exceptate in terminis de la prezumţia
mandatului tacit reciproc de reprezentare, fac necesar consimţământul ambilor soţi. Prin
excepţie, oricare dintre soţi poate face singur acte de dispoziţie sub forma darului manual
pentru că acesta, având o valoare redusă, se presupune că nu va afecta semnificativ
patrimoniul soţilor. În privinţa actelor dezinteresate, prin care se procură altei persoane un
folos material fără a micşora patrimoniul comun pot fi încheiate în temeiul mandatului de
reprezentare.
6. Acţiunea în revendicare prin care se solicită instanţei recunoaşterea dreptului de proprietate
asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului prezintă
interes sub aspectul participării în calitate de parte în proces a unuia sau a ambilor soţi.
S-au conturat două opinii:

32
- acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie şi este necesară participarea ambilor soţi în
calitate de parte – opinia majoritară;
- acţiunea în revendicare este un act de conservare a bunului comun şi oricare dintre soţi are
calitate procesuală.
Atunci când acţiunea în revendicare priveşte un bun comun, dacă acesta este mobil, ea poate fi
introdusă numai de unul dintre soţi în baza prezumţiei de mandat tacit reciproc, iar dacă bunul este
imobil prezumţia nu mai operează. În ultima situaţie ambii soţi trebuie să participe ca părţi la proces,
atât în situaţia în care sunt reclamanţi, cât şi atunci când sunt pârâţi.

2) Limite convenţionale
Întrucât prezumţia de mandat tacit reciproc de reprezentare are caracter relativ, soţilor le este
îngăduit să stabilească, de comun acord sau prin manifestarea unilaterală de voinţă, unele limitări, în
sensul că anumite acte juridice care pot fi încheiate valabil de către un singur soţ, să poată să fie
încheiate numai cu consimţământul expres al ambilor. Este necesar ca derogările să fie particulare,
speciale, în sensul că vor fi determinate cu exactitate actele juridice care nu vor fi valabil încheiate
decât având manifestarea de voinţă a fiecărui soţ.

Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc:


1) Despărţirea în fapt a soţilor.
Mandatul tacit reciproc funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar dacă soţii trăiesc despărţiţi.
În practica judiciară a fost consacrat punctul de vedere opus, în sensul că în această perioadă,
consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit.
2) Dispariţia unui soţ sau punerea sub interdicţie a unui soţ.
Dacă s-a instituit curatela sau tutela, curatorul sau tutorele poate să încheie acte de administrare
în baza temeiului mandatului prezumat sau să se opună la încheierea actelor pe care celălalt ar vrea
să le facă. Curatorul sau tutorele poate încheia acte de dispoziţie cu consimţământul celuilalt soţ şi
cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
3) Rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declaratoare de moarte
- persoana care a încheiat actul de dispoziţie în calitate de persoană căsătorită şi retroactiv,
apare ca necăsătorită – actul e valabil cu privire la bunurile comune care la acea dată
apăreau ca bunuri comune, chiar şi dacă nu a existat consimţământul celuilalt soţ.
- persoana necăsătorită devine retroactiv căsătorită – actul de dispoziţie privind bunurile are
un devenit, retroactiv, comune este anulabil
Terţul cu care s-a contractat se află într-o eroare comună, invincibilă, astfel încât, nefiind de rea-
credinţă este apărat de o eventuală acţiune în anulare.

Sancţiuni
Actul de înstrăinare sau de grevare având ca obiect construcţii sau terenuri, încheiate de unul
dintre soţi, fără consimţământul expres a celuilalt soţ, este lovit de nulitate relativă, dreptul la
acţiune fiind supus termenului general de prescripţie extincivă, socotit de la data când soţul a aflat
de faptul încheierii actului juridic. Actul poate fi confirmat expres sau tacit de soţul necontractant,
iar dacă ratificarea nu are loc, actul e lovit de nulitate relativă în întregul său. El nu va deveni valabil
prin efectul partajării bunului comun.
Nulitatea operează indiferent de buna sau reaua-credinţă a terţului dobânditor. Dacă e de bună-
credinţă, restituie preţul, păstrează fructele culese anterior promovării acţiunii în abulare, iar dacă
este de rea-credinţă înapoiază valoarea de înlocuire a bunului şi fructele (art. 35, alin. 2).

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei


În principiu, art. 36, alin. 2, Codul familiei, permite în mod excepţional împărţirea în timpul
căsătoriei, pe cale judiciară, a bunurilor comune în întregime sau în parte.
33
Împărţirea poate avea loc numai atunci când: există motive temeinice în susţinerea cererii de
împărţeală şi se poate face la cererea oricăruia dintre soţi sau a creditorilor personali ai oricăruia
dintre soţi.
1) Împărţirea bunurilor comune la cererea oricăruia dintre soţi – în timpul căsătoriei poate fi
dispusă de către instanţa de judecată, atunci când există motive temeinice. Noţiunea de motive
temeinice nu beneficiază de o determinare legală. Înţelesul său a fost stabilit de teoria şi practica
judiciară. Teimeinicia motivelor invocate în susţinerea cererii de împărţire a bunurilor comune va fi
stabilită în raport cu cererea de partajare (exemplu: violenţa soţului – motiv de divorţ;
imposibilitatea materială de a susţine un copil din afara căsătoriei). Simpla despărţire în fapt a
soţilor nu constituie motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor comune, decât coraborată cu alte
împrejurări: înstrăinarea sau degradarea bunurilor comune de către unul dintre soţi, relaţii de
concubinaj a soţului rămas în locuinţa proprietate devălmaşă. De asemenea instanţa poate dispune
partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei şi atunci când există o hotărâre penală de
condamnare a unuia dintre soţi pentru furt sau abuz de încredere.
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter judiciar. Sunt supuse partajului
bunurile comune existente în momentul realizării împărţirii, fie în totalitatea lor, fie numai în parte.
Partajul are caracter definitiv, adică bunurile atribuite fiecăruia dintre soţi devin bunuri proprii ale
acestora, retroactiv, din momentul dobândirii lor. Împărţirea bunurilor comune nu înlătură regimul
legal al comunităţii de bunuri.
Acţiunea în împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi primită pe toată durata
căsătoriei, inclusiv ulterior promovării unei acţiuni având ca obiect desfacerea căsătoriei, până în
momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. Procedura urmată în soluţionarea cererii este
cea aplicabilă pentru judecata oricărei cereri de împărţeală privind bunuri asupra cărora părţile au un
drept de proprietate comună, prevăzut de art. 1731, Cod de procedură civilă.
Dreptul la acţiune are caracter personal; decesul unui soţ atrage soluţia respingerii cererii ca
fiind lipsită de obiect; judecata neputând fi continuată de moştenitorii defunctului. Soţul
supravieţuitor îşi va valorifica pretenţiile în cadrul procedurii succesorale.
Instanţa competentă din punct de vedere material este tribunalul specializat, iar teritorial,
instanţa de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului. Dacă printre bunurile supuse partajului se află şi un
imobil va fi competenţa instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul.
2) Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi – potrivit art.
33, alin. 2, Codul familiei, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său
personal poate cere urmărirea bunului comun, însă numai în măsura acoperirii creanţei sale. Dreptul
creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi de a cere împărţeala bunurilor comune ale soţilor are
caracter de excepţie şi poate fi valorificat de aceştia fie pe cale principală, prin promovarea cererii
de chemare în judecată, fie pe cale incidentă, în cadrul contestaţiei la executare.
Dreptul de urmărire aparţine tuturor creditorilor personali. Ordinea de urmărire a bunurilor –
mai întâi cele proprii, apoi partajarea celor comune – este imperativă. Limita valorică în care
urmează a se face partajul este determinată de cuantumul creanţei rămasă neacoperită. Bunurile
atribuite soţului debitor, care exced nevoii de îndestulare a creditorului rămân proprii ale acestuia.
Cererea creditorilor personali poate avea ca obiect numai bunurile existente în patrimoniul
comun al soţilor la data partajului, nu şi bunurile viitoare. În timpul procesului, creditorul
beneficiază de prezumţia de comunitate a bunurilor supuse împărţelii.
Potrivit art. 400¹, Cod procedură civilă, împărţirea bunurilor proprii comune se poate face la
cererea părţii interesate, şi în cadrul contestaţiei la executare. Atunci când urmărirea datoriilor
personale ale oricăruia dintre soţi poartă şi asupra unor bunuri comune, soţul terţ, soţul debitor sau
creditorul pot să solicite împărţirea bunurilor comune în măsura necesară acoperii integrale a
creanţei.

DATORIILE SOŢILOR

34
Datoriile comune ale soţilor
Potrivit art. 32, Codul familiei sunt datorii ale comunităţii pentru care soţii răspund cu bunurile
lor comune:
- litera a – cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune;
- litera b – obligaţiile contractate împreună de către soţi;
- litera c – obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale
căsniciei;
- litera d – obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri
proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale soţilor.
1) Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune
Sunt asimilate cheltuielilor de administrare toate obligaţiile asumate de soţi sau impuse de lege
în vederea întreţinerii şi punerii în valoare a bunrilor, dar şi cheltuielile de conservare a bunurilor
comune. Datoria contractată de unul dintre soţi va fi comună numai dacă a servit în mod efectiv
conservării, întreţinerii sau valorificării unor bunuri comune. În temeiul prezumţiei de mandat tacit
reciproc, actul juridic prin care se contractează o obligaţie în legătură cu dreptul de administrare a
bunului comun poate fi încheiată în mod valabil de un singur soţ. Când actul juridic s-a încheiat de
un soţ în pofida opunerii celuilalt, datoria contractată va fi personală.
2) Obligaţiile contractate de soţi împreună – singura cerinţă legală este caracterul comun al
datoriei soţilor. Determinarea va fi făcută numai dacă are legătură cu nevoile căsniciei. Textul nu are
în vedere participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea actului juridic, întrucât orice obligaţie
asumată de către unul dintre soţi cu privire la bunurile comune, va fi comună, sub rezerva
neopunerii celuilalt soţ.
Vor fi considerate comune, potrivit literei b, acele obligaţii care au izvorul în actul juridic de
dispoziţie privind bunurile imobile comune.
3) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei
– criteriul avut în vedere este cel al afectaţiunii datoriei comune destinată să acopere nevoile
obişnuite ale familiei.
Conţinutul noţiunii de „nevoi obişnuite ale căsătoriei” se va determina în raport de nivelul de
trai al soţilor. Cheltuielile de lux vor fi considerate personale ale soţului contractant, care va
răspunde cu bunurile sale proprii. De regulă, sunt considerate astfel cheltuielile legate de procurarea
alimentelor, medicamentelor, obiectelor de uz personal, întreţinere, chirie, mobilier, etc.
Opunerea soţului reprezentat în baza mandatului tacit prezumat, cunoscută de creditorul
contractant, face ca datoria să fie personală a soţului participant la încheierea actului juridic.
4) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică,
dacă şi în măsura sporului înregistrat de comunitate prin faptul însuşirii – pentru angajarea
răspunderii soţilor cu bunurile lor comune în vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită
a unuia dintre ei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe un prejudiciu patrimonial rezultat al faptei ilicite comise de către unul dintre soţi.
Se are în vedere atât dreptul de proprietate publică, cât şi celelalte drepturi reale care se
întemeiază pe dreptul de proprietate publică.
b) prejudiciul să fie realizat prin însuşirea unui bun propritate publică. Prin „însuşire” trebuie
să înţelegem atât activitatea cu caracter infracţional, cât şi delictul civil.
c) faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul dintre soţi – făptuitorul trebuie să aibă
calitatea de soţ în momentul comiterii faptei. Dacă însuşirea s-a produs anterior încheierii
căsătoriei, soţii nu sunt ţinuţi să răspundă cu bunurile comune, chiar dacă foloasele ilicite
procurate astfel au fost întrebuinţate în timpul căsătoriei, pentru că bunurile procurate astfel,
în baza subrogaţiei reale vor fi proprii.

35
d) masa bunurilor comune să fi înregistrat un spor prin achiziţionarea de noi bunuri, prin
creştera valorică a bunurilor existente sau prin evitarea deprecierii unor bunuri din
patrimoniu comun.
e) între faptul însuşirii săvârşit de unul din soţi şi sporul valorii bunului să existe legătură de
cauzalitate; raportul de cauzalitate poate fi dovedit prin orice mijloc de probă. Urmărirea nu
poartă numai asupra bunului care materializează sporul de valoare, ci a oricăruia dintre
bunurile aflate în patrimoniul comun al soţilor.
Pentru toate aceste creanţe, creditorul poate urmări bunurile comune ale soţilor. Creditorul
beneficiază de prezumţia de comunitate, soţul interesat va putea însă să o răstoarne şi să evite
executarea silită asupra unor bunuri comune. Dacă după epuizarea bunurilor comune, datoria nu este
acoperită, creditorul va putea urmări bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi. Fiecare dintre soţi va
fi ţinut la jumate din valoarea creanţei rămasă neacoperită. Ordinea aceasta este imperativă.
Dacă obligaţiile sunt indivizibile sau solidare, creditorul comun va putea urmări pe oricare
dintre soţi pentru valoarea întregii creanţe rămasă neacoperită. În raporturile dintre soţii debitori se
aplică regulile de drept comun. Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei va fi
considerată egală. Dacă în urma împărţelii se va stabili că unul dintre soţi a participat la acoperirea
datoriilor comune cu mai mult decât îi revenea, se va putea întoarce împotriva celuilalt pentru
diferenţă.

B. EFECTELE PERSONALE ALE CĂSĂTORIEI


(RAPORTURILE PERSONALE DINTRE SOŢI)

1. Numele soţilor (art. 27, alin. 1) – La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara ofiţeruliui
de stare civilă numele pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei. Viitorii soţi pot opta pentru
una dintre cele trei posibilităţi legale:
a) fiecare dintre ei va păstra numele avut la data încheierii căsătoriei;
b) vor avea ca nume comun numele oricăruia dintre ei;
c) numele lor reunite.
Enumerarea e limitativă, soţii neputând alege o variantă intermediară. Soţii sunt obligaţi să
poarte numele ales pe toată durata căsătoriei.
Soţii pot solicita schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, în condiţiile art. 4,
punctul 2, litera i din Ordonanţa de Guvern nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelui persoanei fizice, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de
către unul dintre ei sau să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei. Dacă numai unul dintre
soţi doreşte schimbarea numelui de familie comun în timpul căsătoriei trebuie să aibă şi
consimţământul celuilalt soţ dat în formă autentică. Schimbarea numelui de familie al unuia dintre
soţi nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ.
Dacă unul dintre soţi este adoptat în timpul căsătoriei şi are nume comun cu celălalt soţ, potrivit
art. 53, alin. 4 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, soţul adoptat poate lua
numele adopatatorului numai dacă celălt soţ îşi exprimă consimţământul în acest sens. După acest
moment, soţii vor avea nume diferite.
2. Obligaţia de sprijin moral reciproc (art. 2, Codul familiei) constă în îndatorirea pe care o are
fiecare soţ de a acorda celuilat ajutor, în cazul în care acesta are nevoie pentru depăşirea situaţiilor
dificile.

36
Legiuitorul nu determină conţinutul concret al obligaţiei.
3. Obligaţia de fidelitate nu este prevăzută expres de legiuitor, ci reiese indirect din unele
prevedri din Codul familiei – prezumţia de paternitate e fondată pe ideea respectării de către soţie a
obligaţiei de fidelitate.
4. Obligaţia de coabitare – căsătoria implică şi traiul comun în cadrul aceluiaşi domiciliu.
Domiciliul comun nu este de esenţa căsătoriei. Pentru motive întemeiate soţii pot conveni ca
temporar, să aibă locuinţe separate. Refuzul nejustificat de a locui împreună cu celălalt soţ poate
constitui motiv de divorţ. Privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin alungarea
sau refuzul de a-l primi în locuinţa ce constituie domiciliul comun, poate constitui infracţiunea de
abandon de familie sau contravenţie. Reintegrarea în locuinţă poate fi dispusă la cerere, de instanţa
de judecată, pe calea ordonanţei preşedinţiale.
În situaţii extreme, instanţa poate adimite acţiunea în evacuarea soţului care săvârşeşte fapte
deosebit de grave, care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea celuilalt soţ ori a copiilor.
Evacuarea se poate dispune chiar împotriva soţului proprietar exclusiv al locuinţei. Relativ la
raporturile personale dintre soţi legea nu prevede soluţie pentru situaţia în care între soţi intervin
neânţelegeri. Acestea pot constitui motive de divorţ.

9. DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Divorţul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, efectele căsătoriei în
raporturile dintre soţi. Desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată, potrivit art. 38, Codul familiei, fie
la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor soţi.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI LA INIŢIATIVA UNUIA DINTRE SOŢI


Din interpretarea art. 38, alin. 1 şi alin. 3, Codul familiei, deducem următoarele condiţii ce
trebuie întrunite cumulativ:
- existenţa unor motive temeinice;
- vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi;
- imposibilitatea continuării căsătoriei.
Motivele temeinice de divorţ
Legiuitorul a lăsat instanţei de judecată libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor
invocate în cererea de divorţ promovată de unul dintre soţi. În practica judiciară au fost reţinute ca
fiind motive temeinice: actele de violenţă fizică sau verbală a unuia dintre soţi, infidelitatea,
existenţa unei nepotriviri de ordin fiziologic, boală gravă sau incurabilă a unuia dintre soţi care
afectează raporturile dintre soţi; despărţirea în fapt dacă are caracter definitiv etc.
Motivele de divorţ invocate şi dovedite încursul procesului de divorţ permit instanţei să
stabilească culpa soţilor în destrămarea căsniciei.instanţa poate pronunţa divorţul din vina ambilor
soţi sau din culpa exclusivă a soţului pârât. Divorţul nu poate fi pronunţat dacă din probele
administrate reiese culpa exclusivă a soţului reclamant, iar soţul pârât nu a formulat cerere
reconvenţională prin care să solicite şi el desfacerea căsătoriei.
Instanţa poate pronunţa divorţul din vina ambilor soţi, dacă aceasta reiese din probele
administrate, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.
Vinovăţia soţilor stabilită de instanţa de judecată, are consecinţe directe asupra obligaţiei de
întreţinere între soţi, în sensul că soţul din a cărui culpă exclusivă a fost pronunţat divorţul nu va
putea beneficia de dreptul la întreţinere din partea fostului soţ decât timp de un an de la desfacerea
căsătoriei (art. 41 alin.4 Codul familiei); are consecinţe şi asupra atribuirii locuinţei comune.
La cererea ambilor soţi, hotărârea prin care se pronunţă desfacerea căsătoriei nu se va motiva.
Instanţa e obligată să se pronunţe cu privire la culpa soţilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.
38, alin. 3, Codul familiei, când starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea
căsătoriei.

37
DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN ACORDUL SOŢILOR poate fi pronunţată, potrivit
art. 38, alin. 2 dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei – atât înainte
cât şi după împlinirea termenului de un an, oricare dintre soţi poate introduce acţiunea de
divorţ potrivit art. 38, alin. 1 şi alin. 3, Codul familiei, fiind ţinut să facă dovada motivului
de divorţ.
Introducerea acţiunii de divorţ înainte de un an în temeiul art. 38, alin. 2 duce la respingerea ei
ca fiind prematur formulată.
La calculul termenului de un an nu se va lua în considerare ziua încheierii căsătoriei, ziua de
plecare fiind a doua zi de căsătorie (10 mai 2003–11 mai 2004) – este un sistem intermediar de
calcul, nici pe zile pline, nici pe zile libere.
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie – legea are în vedere copiii minori la data
cererii de divorţ, rezultaţi din căsătoria a cărei desfacere se cere. Intră în categoria copiilor
minori rezultaţi din căsătorie şi copiii adoptaţi de ambii soţi, precum şi copilul conceput dar
nenăscut la data introducerii acţiunii. Existenţa copiilor majori sau a copiilor proveniţi din
căsătoriile anterioare sau din afara căsătoriei, nu împiedică desfacerea căsătoriei. Este
admisibil divorţul prin consimţământul părinţilor minorei căsătorite.
Cererea de divorţ trebuie semnată de ambii soţi, ca o premisă a acordului acestora. Primind
cererea de divorţ preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor şi va fixa un
termen de două luni impedanţă publică. La împlinirea acestui termen instanţa va verifica dacă soţii
stăruie în desfacerea căsătoriei, pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea
cererii (art. 613, alin. 2, Cod procedură civilă). Împăcarea soţilor stinge acţiunea de divorţ (art. 618,
alin. 2, Cod procedură civilă).

PROCEDURA DIVORŢULUI
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 607–619, Cod de procedură civilă.
1) Cererea de chemare în judecată poate fi formulată numai de către soţi, întrucât nu au calitate
procesuală în procesul de divorţ creditorii acestuia sau a ambilor soţi, procurorul sau moştenitorii
soţilor.
Soţul alienat sau debil mintal, chiar şi pus sub interdicţie judecătorească, va putea introduce
acţiune de divorţ în momente de luciditate.
Cuprinsul cererii. Pe lângă menţiunile generale, indicate de art. 112, Cod de procedură civilă, în
cererea de divorţ trebuie să se arate numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au această
situaţie legală, iar dacă nu sunt copii minori, se va face precizare expresă în acest sens.
Cererea principală este desfacerea căsătoriei. Ea poate fi însoţită şi de cereri accesorii, a căror
soluţionare este dependentă de rezolvarea cererii principale. Unele dintre cererile acestea sunt
obligatorii, instanţa urmând a se pronunţa chiar şi atunci când părţile nu au cerut în mod expres:
încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, stabilirea contribuţiei
părintelui la creşterea şi educarea copiilor, numele soţilor.
În cererea de despărţenie prin acordul soţilor se vor arăta şi modalităţile în care urmează a fi
soluţionate cererile accesorii divorţului; în lipsa învoielii, instanţa le va soluţiona în temeiul probelor
administrate în cauză.
La cererea de divorţ se vor anexa înscrisurile doveditoare (certificat de căsătorie, certificatele de
naştere ale copiilor minori).
Cererea va fi prezentată personal de reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612, alin. 3 şi 4,
Cod de procedură civilă). Preşedintele va da sfaturi de împăcare şi dacă soţul stăruie în demersul
său, va fixa termen pentru judecata cauzei.
2) Cererea reconvenţională – soţul pârât poate solicita şi el divorţul pe calea cererii
reconvenţionale la cererea în desfacerea căsătoriei iniţiată de celălalt soţ. Cererea reconvenţională
poate fi făcută cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţa publică, pentru fapte petrecute
38
până la acea dată sau până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului –
pentru fapte petrecute după prima zi de înfăţişare. Nerespectarea acestui termen atrage decăderea
soţului-pârât din dreptul de a mai solicita desfacerea căsătoriei din motive proprii. Acestea vor putea
fi invocate într-un nou proces de divorţ, declanşat după ce cererea reclamantului a fost respinsă şi
motivele divorţului au apărut după soluţionarea cererii. Cererea reconvenţională se soluţionează
împreună cu cea principală.
3) Instanţa competentă a soluţiona cazurile de divorţ, din punct de vedere material, este, potrivit
art. 41, punctul 1 din Legea 304/2004, tribunalul specializat – tribunalul pentru minori şi familie
(vor fi înfiinţate până la data de 1 ianuarie 2008). În ceea ce priveşte competenţa teritorială în
materie de divorţuri, dispoziţiile sunt derogatorii, în sensul că este competentă instanţa în a cărei
circumscripţie se află ultimul domiciliu comun al soţilor dacă, la data introducerii cererii, cel puţin
unul dintre soţi îşi are domiciliul în raza acestei instanţe; dacă soţii nu au avut domiculiu comun,
competentă este instanţa de la domiciliul soţului pârât; dacă soţul pârât nu are domiciliul în ţară,
cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul soţului reclamant.
4) Prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei este, potrivit art. 614, Cod de procedură civilă,
obligatorie. Prin derogare de la dreptul comun, părţile nu pot fi reprezentate, ci doar asistate de un
mandatar.
În mod excepţional, reprezentarea este permisă în situaţiile prevăzute limitativ prin art. 614,
Cod de procedură civilă şi anume:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Obligativitatea soţilor de a se prezenta personal subzistă numai la soluţionarea divorţului în faţa
instanţei de fond.
Lipsa nejustificată a soţului reclamant în faţa instanţei de fond la oricare din termenele de
judecată atrage respingerea cererii de divorţ ca fiind nesusţinută, indiferent dacă soţul pârât a fost
sau nu prezent.
Dacă pârâtul a formulat cererea reconvenţională la cererea principală având ca obiect desfacerea
căsătoriei, se aplică aceste sancţiuni dacă acesta nu este prezent la termenele de judecată.
Dacă lipsesc ambele părţi la termenul fixat pentru judecarea acţiunii de divorţ, judecata se va
suspenda potrivit art. 242, alin. 1, punctul 2.
Când divorţul se întemeiază pe acordul soţilor, prezenţa acestora este obligatorie la termenul
fixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica dacă aceştia mai stăruie în desfacerea
căsătoriei.
5) Probele în procesul de divorţ urmează un regim derogator de la dreptul comun. Astfel, proba
interogatoriului nu poate fi primită în dovedirea motivelor de divorţ, ci doar în combaterea
motivelor de divorţ sau în dovedirea cererilor accesorii. De asemenea, pot fi ascultaţi ca martori
rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv, cu excepţia descendenţilor părţilor.
Soluţionarea cererii acestora având ca obiect încredinţarea minorilor, se va face cu ascultarea
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani şi numai în legătură cu încredinţarea sa la unul dintre
părinţi sau la o terţă persoană. Încredinţarea va proceda la citarea acesteia şi îi va solicita o
informare cu privire la traiul soţilor, modul în care sunt îngrijiţi copiii şi propuneri de măsuri în
interesul copiilor. Lipsa concluziilor autorităţii tutelare atrage nelegalitatea hotărârii privind
încredinţarea minorilor.
6) Actele de dispoziţie ale soţilor – soţul reclamant poate renunţa la cererea sa în tot cursul
judecăţii în faţa instanţei de fond, chiar dacă soţul pârât se împotriveşte. Renunţarea nu produce
efecte asupra cererii reconvenţionale. În lipsa acesteia, instanţa va lua act de renunţare printr-o
încheiere.

39
Împăcarea părţilor stinge acţiunea de divorţ, însă nu şi dreptul de a mai cere desfacerea
căsătoriei pentru motive apărute după împăcare, şi în acest caz se va putea folosi şi de faptele vechi.
Soţii pot încheia o tranzacţie cu privire la cererile accesorii divorţului: nume, atribuirea locuinţei
comune. Învoiala soţilor referitoare la încredinţarea minorilor şi prestarea întreţinerii este supusă
controlului şi cenzurii instanţei, care o poate încuviinţa numai dacă este în interesul copiilor.
7) Măsuri provizorii – pe toată durata procesului de divorţ instanţa poate dispune, pe calea
ordonanţei preşedinţiale, măsuri vremelnice privind încredinţarea minorilor, obligaţia de întreţinere,
folosinţa locuinţei comune. Măsurile durează numai până la soluţionarea procesului de divorţ.
8) Hotărârea de divorţ – instanţa judecătorească se pronunţă prin hotărâre de divorţ asupra
admiterii sau respingerii cererii de desfacere a căsătoriei.
Hotărârea de admitere a acţiunii va indica culpa soţului sau soţilor în desfacerea căsătoriei.
Legiutorul permite desfacerea căsătoriei şi fără indicarea vinovăţiei soţilor, în cazurile prevăzute de
art. 38, alin. 2 şi alin. 3, Codul familiei.
La solicitarea soţilor instanţa nu va motiva hotărârea prin care pronunţă divorţul. De asemenea
hotărârea nu va fi motivată în cazul divorţului prin acordul soţilor.
Admiterea cererii de divorţ implică şi rezolvarea cererilor accesorii obligatorii sau facultative:
a) dacă soţii au copii minori, inclusiv adoptaţi, instanţa va dispune, în mod obligatoriu, cu
privire la încredinaţarea copiilor spre creştere şi educare fie unuia dintre părinţi, fie unei
terţe persoane familiei, cu consimţământul acestora sau unei instituţii de ocrotire, şi implicit
cu privire la atribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de întreţinere. În cazul
încredinţării copiilor unei alte persoane, instanţa va stabili care dintre părinţi va exercita
dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau încuviinţa actele.
b) în ceea ce priveşte numele soţilor, aceştia se pot învoi în sensul păstrării numelui de către
acela care l-a dat prin căsătorie. În lipsa învoielii soţilor, la cererea soţului interesat, pentru
motive temeinice, instanţa poate încuviinţa continuarea numelui comun din căsătorie, chiar
şi în condiţiile opunerii celuilalt soţ. Dacă nu a intervenit nici o învoială sau dacă instanţa nu
a dat încuviinţare, fiecare dintre soţi va relua numele avut anterior căsătoriei.
c) asupra dreptului la întreţinere al fostului soţ instanţa se pronunţă numai la cerere – poate
beneficia de întreţinere soţul aflat în nevoie din cauza incapacităţii de muncă survenită
înainte, în timpul căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dacă
incapacitatea derivă dintr-o împrejurare în legătură cu căsătoria.
d) atribuirea locuinţei comune se dispune de instanţă la cererea părţii interesate. Atunci când
convieţuirea foştilor soţi este posibilă, instanţa poate împarte folosinţa locuinţei. În cazul
spaţiilor locative închiriate, dacă titularul dreptului de închiriere părăseşte definitiv
domiciliul, potrivit art. 27, alin. 1, litera c din Legea 114/96, închirierea continuă în
beneficiul soţului, dacă a locuit împreună cu titularul. Dacă locuinaţa e proprietate comună a
soţilor sau a locuinţei închiriate şi dacă există copii minori, instanţa este obligată să ţină cont
de interesele copiilor, deci va atribui locuinţa soţului căruia i s-au încredinţat copiii.
e) cheltuielile de judecată vor fi imputate părţii care a pierdut procesul ( taxă de timbru, plata
experţilor, onorariul avocatului).
Căile de atac – apelul şi recursul – pot fi promovate în termen de 30 de zile de la data
comunicării hotărârii de divorţ. Dacă cererea privind partajul bunurilor comune a fost desprinsă,
făcând obiectul unui alt proces, hotărârea va fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare. Apelul
sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de divorţ, va fi respins ca
nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat
chiar şi în lipsa acestuia.
Hotărârea de divorţ nu este supusă revizuirii.
Hotărârea pronunţată pe temeiul acordului soţilor este definitivă şi irevocabilă, adică pot fi
atacate numai soluţiile date în cererile accesorii divorţului.

40
Hotărârea de divorţ definitivă şi irevocabilă se comunică serviciului de stare civilă unde s-a
întocmit actul de căsătorie al soţilor pentru a se face menţiuni despre desfacerea căsătoriei.
Data desfacerii căsătoriei. În raporturile dintre soţi, coincide cu data rămânerii irevocabile a
hotărârii de divorţ, dată în primă instanţă, dacă nu este atacată cu apel; data pronunţării hotărârii de
instanţa de apel, dacă nu este atacată cu recurs; hotărârea dată în recurs; hotărârea de divorţ prin
acordul soţilor.
Faţă de terţi, data desfacerii căsătoriei este data la care se face menţiune pe marginea actului de
căsătorie despre desfacerea căsătoriei sau data la care terţii au aflat, pe altă cale, despre divorţ.

EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI

I.
1) Relaţiile personale dintre părinţi şi copii
a) Încredinţarea copiilor minori se pronunţă de instanţă, în funcţie de interesul copilului.
Dacă împrejurările care au determinat încredinţarea se schimbă, se poate reveni asupra
acesteia. La cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului care a împlinit 14 ani, instanţa
va dispune reîncredinţarea copilului.
b) Exercitarea ocrotirii părinteşti privind persoana copilului – părintele divorţat căruia i s-a
încredinţat copilul exercită drepturile părinteşti cu privire la acesta. Celălalt părinte are
dreptul de a avea legături personale cu copilul şi dreptul de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Acest drept este recunoscut
părintelui numai în acord cu interesele copilului. În caz contrar aceste legături pot fi
restricţionate sau suspendate.
2) Relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copii
a) contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională – instanţa de judecată este obligată să stabilească contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile de întreţinere a minorului chiar şi în lipsa unei cereri exprese în
acest sens. Cuantumul întreţinerii datorate se stabileşte în funcţie de nevoile minorului
şi de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părinţilor este admisibilă, dar este necesară şi
încuviinţarea insatanţei. Renunţarea unuia dintre părinţi la pensia de întreţinere
cuvenită copilului nu poate fi ratificată. Poate fi încuviinţată convenţia părinţilor de
scutire temporară a unuia dintre ei la cheltuielile de întreţinere ale copilului, dacă
părintele căruia i s-a încredinţat minorul dispune de condiţii materiale îndestulătoare.
Schimbarea situaţiei materiale a părintelui sau a stării de nevoie a copilului poate justifica o
reevaluare a nivelului contribuţiei la cheltuielile de întreţinere (art. 94, alin. 3 stabileşte cuantumul
întreţinerii datorate: o pătrime din venituri, pentru un copil, o treime din venitui, pentru doi copii şi
o jumătate din venituri, pentru trei sau mai mulţi copii).
b) exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului revine
părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul. Are două componente: dreptul şi respectiv
îndatorirea de a administra bunurile copilului şi de a-l reprezenta sau a-i încuviinţa
actele civile. Dacă minorul a fost încredinţat altei persoane sau instituţiei de ocrotire,
instanţa va decide care părinte va exercita acest drept sau va avea această îndatorire.
c) alocaţia de stat pentru copii – în conformitate cu Legea nr. 61/1993, cu modificările
ulterioare, titularul este copilul şi se plăteşte ocrotitorului său legal:
- părinţilor;
- părintelui încredinţat prin hotărâre judecătorească de divorţ;
- tutorelui sau curatorului sau persoanei căruia i-a fost dat în plasament
familial;

41
- titularului, cu încuviinţarea reprezentantului legal, dacă a împlinit vârsta de
14 ani.

II.
1) Relaţiile patrimoniale între foştii soţi
- comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor comune;
- obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează şi e înlocuită cu obligaţia de
întreţinere între foştii soţi;
- dreptul la moştenire a soţului supravieţuitor se pierde.
2) Relaţiile personale între foştii soţi
- încetează obligaţia de coabitare şi obligaţia de fidelitate;
- soţii revin la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă prin căsătorie şi-au
schimbaz numele;
- minora care prin căsătorie a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, o păstrază.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor la desfacerea căsătoriei


1) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor
Împărţirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soţilor, fie, dacă nu se înţeleg, prin
hotărâre judecătorească potrivit art. 36, Codul familiei – soţii pot conveni asupra împărţirii bunurilor
comune printr-o convenţie. Soţii pot încheia oricând această convenţie, numai că efectele ei se vor
produce numai la desfacerea căsătoriei. Prin convenţie, soţii pot determina atât cotele ce le revin, cât
şi bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor cote. Dacă soţii nu se înţeleg în privinţa formei
concrete a loturilor, va hotărî instanţa de judecată, potrivit cotelor stabilite de părţi. În ceea ce
priveşte condiţiile de valabilitate ale convenţiei soţilor, se vor aplica regulile dreptului comun.
2) Împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin hotărâre judecătorească
Dacă soţii nu au reuşit să se învoiască asupra împărţirii bunurilor comune, oricare dintre aceştia
se poate adresa instanţei de judecată.
Împărţeala judiciară se va face potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură civilă,
capitolul VII1, art. 6731–67314. Cererea având ca obiect partajarea bunurilor comune poate fi
promovată pe cale principală, accesorie, în cadrul procesului de divorţ, sau pe cale incidentă prin
cerere reconvenţională.
Competentă material şi teritorial este instanţa competentă a soluţiona cererea de divorţ, atunci
când partajul se solicită pe cale accesorie sau incidentă. Pe cale principală, instanţa competentă
material e tribunalul specializat, iar teritorial – instanţa de la domiciliul pârâtului, când în masa de
împărţit se află numai bunuri mobile, sau instanţa de la locul situării bunului – dacă în masă se
găseşte şi un imobil ;prin extindere, este competentă aceeaşi instanţă, dacă în masa bunurilor
comune se află mai multe bunuri imobile, situate în mai multe circumscripţii.
Dreptul soţilor de a cere împărţeala bunurilor comune este imprescriptibil.
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă menţiuni specifice potrivit art .673 2, Cod de
procedură civilă şi anume:persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia
se cere împărţirea bunurilor supuse împărţirii, evaluarea lor, locul unde se află şi persoana care le
deţine sau le administrează.
La prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va lua declaraţii cu privire la
fiecare bun supus împărţelii, va lua act de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa,
valoarea şi locul unde se află bunurile.
Procesul de partaj poate parcurge două etape:
1. încheierea de admitere în principiu, prin care se stabilesc bunurile supuse împărţirii,
calitatea de copărtaş, cotele-părţi şi creanţele născute din starea de proprietate comună;
42
2. partajul propriu-zis, prin formarea şi atribuirea loturilor.
Dacă instanţa are suficiente probe, poate soluţiona fondul fără admiterea în principiu a cererii de
partaj.
Obiectul partajului îl constituie bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, existente la
data cererii de partaj. Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurare sau
evaluare, instanţa va dispune efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de
circulaţie de la data judecăţii. În raport de expertiză se vor arăta şi bunurile care sunt comod
partajabile în natură şi în ce mod, propunându-se loturile ce urmează a fi atribuite.
Determinarea cotelor de contribuţie la dobândirea bunurilor comune
În tăcerea legii, practica judiciară a stabilit că instanţa trebuie să ţină seama de contribuţia
efectivă a fiecăruia dintre foştii soţi la dobândirea bunurilor supuse partajului, adică aportul
material, indicat de nivelul veniturilor fiecăruia dintre soţi, dar şi de alte împrejurări: munca prestată
în gospodărie şi pentru creşterea copiilor, ajutorul primit din partea părinţilor, donaţiile întrbuinţate
la achiziţionarea bunurilor comune.
Separaţia în fapt a soţilor influenţează întinderea cotelor de contribuţie a soţilor la dobândirea
bunurilor comune. Pentru stabilirea cotelor de contribuţie sunt admisibile orice mijloace de probă.
Dacă nu se face dovada aportului diferenţiat al soţilor la dobândirea bunurilor comune, instanţa va
dispune partajarea lor în cote egale.

Împărţeala propriu-zisă
În mod concret partajul se poate înfăptui: fie prin împărţeala în natură a bunurilor, fie prin
atribuirea întregului bun unui coproprietar sau prin vânzarea bunurilor.
Regula este împărţeala în natură. La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama de
eventualul acord al părţilor, mărimea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, natura bunului, domiciliul şi
ocipaţia părţilor, faptul că unul dintre soţi a făcut înainte de a cere împărţeala, construcţii sau lucrări
de îmbunătăţire. Dacă loturile nu sunt egale ele se vor întregi prin sultă.
Atunci când împărţeala în natură nu e posibilă sau neeconomică, bunul se va atribui unuia dintre
soţi. Atribuirea bunului unui coproprietar parcurge două etape: atribuire provizorie şi atribuirea
definitivă.
Atribuirea provizorie poate fi dispusă de instanţăla cererea unuia dintre soţi prin încheiere.
Totodată, instanţa va stabili şi termenul în care soţul beneficiar al atribuirii este obligat să depună
suma ce reprezintă cota-parte cuvenită celuilalt soţ. Când se depune suma fixată, instanţa, prin
hotărârea dată asupra fondului, va atribui bunul definitiv. În caz contrar bunul va fi atribuit celuilat
soţ. Pentru motive temeinice, ca derogare de la regula atribuirii provizorii a bunului, instanţa poate
atribui bunul direct prin hotărâre asupra fondului cauzei.
3. Vânzarea bunurilor supuse împărţelii reprezintă o modalitate extremă de lichidare a
comunităţii de bunuri. Bunurile pot fi supuse vânzării în totalitate sau în parte. Instanţa
poate dispune vânzarea bunurilor prin intermediul interlocutorilor dacă nici unul dintre
soţi nu are atribuirea bunurilor. Dacă părţile s-au învoit asupra vânzării bunurilor,
instanţa va indica termenul în care trebuie realizată vânzarea; termenul nu poate depăşi
şase luni.
Procedura vînzării prin licitaţie se realizează de executorul judecătoresc. Acesta va fixa termenul
de licitaţie care nu poate depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile
imobile socotite de la data primirii încheierii. De asemenea, executorul judecătoresc va înştiinţa pe
soţi cu privire la data, ora şi locul vânzării. Preţul plătit de adjudecatar va fi consemnat de
executorul judecătoresc la dispoziţia instanţei, care va proceda la împărţirea lui potrivit cotei
cuvenite fiecăruia dintre soţi (soţii se pot conveni asupra preţului oferit).
Dacă împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va
dispune închiderea dosarului.

43
Hotărârea de partaj este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, atunci
când a fost cerut pe cale principală.
Hotarârea de partaj are efect declarativ de drepturi, astfel că foştii soţi vor fi consideraţi,
retroactiv, proprietari exclusivi ai bunurilor atribuite, din chiar momentul dobândirii lor.
Hotărârea constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare silită în termenul general
de prescripţei extinctivă. Dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite poate fi dovedit cu
hotărârea de partaj.

III. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ

În sens larg, filiaţia reprezintă legătura juridică dintre o persoană şi ascendeţii săi ca urmare a
descendenţei biologice.
În sens restrâns, filiaţia desemnează raportul de descendenţă a unei persoane faţă de părinţii săi.
În raport cu mama, filiaţia se numeşte maternitate, iar în raport cu tatăl, paternitate.
Filiaţia maternă rezultă din faptul material al naşterii copilului de către o anumită femeie.

1. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ


PRIN CERTIFICATUL DE NAŞTERE
Interesează două elemente de fapt: împrejurarea că o anumită femeie a dat naştere unui copil şi
identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă.
Potrivit art. 47, alin. 2, Codul familiei, filiaţia faţă de mamă se dovedeşte prin certificatul
constatator al naşterii. Actul de naştere e întocmit de ofiţerul de stare civilă al autorităţii
administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială s-a produs naşterea, pe baza declaraţiei
verbale a oricăruia dintre părinţi, sau; dacă din diferite motive aceştia nu o pot face, a declaraţiei
medicului, a persoanelor care au fost de faţă la naştere, a personalului din unitatea în care a avut loc
naşterea, a rudelor sau a vecinilor care au luat cunoştinţă de naşterea copilului, precum şi pe baza
actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi
după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor (art. 17, alin. 1 şi art. 19, din Legea nr. 119/1996).
Declaraţia naşterii se face în 15 zile pentru copilul născut viu şi 3 zile pentru copilul născut
mort. Dacă în termen de 15 zile de la data naşterii, copilul născut viu a decedat, declaraţia naşterii se
face în 24 de ore de la data decesului.
Certificatul constatator al naşterii face dovada atât a faptului naşterii, cât şi a identităţii
copilului, cât şi a identităţii copilului, adică prin acest înscris e dovedit faptul că mama a născut un

44
copil la data şi locul indicat, precum şi faptul că posesorul certificatului de naştere şi nu altcineva a
fost născut de acea femeie.
Certificatul constatator al naşterii face dovada atât a raporturilor de filiaţie maternă a titularului,
cât şi a statutului juridic al persoanei faţă de terţi. Folosinţa stării civile unită cu actul de stare civilă
concordant creează prezumţia absolută de existenţa legală a stării civile folosite.

Contestarea maternităţii care rezultă din certificatul constatator al naşterii


Acţiunea în contestarea maternităţii, rezultând din actul de stare civilă e admisibilă în două
situaţii:
1. posesia de stare nu corespunde stării civile rezultând din certificatul de naştere;
2. persoana deţine numai certificatul constatator al naşterii nu şi folosinţa stării civile, adică
starea de drept e diferită de starea de fapt.
Acţiunea în contestarea maternităţii e imperescriptibilă şi poate fi promovată de orice persoană
interesată. Dacă cel care contestă maternitatea e însuşi copilul, acţiunea are un dublu caracter: pe de
o parte contestarea maternităţii rezultate din certificatul de naştere sau folosinţa stării civile, şi pe de
altă parte, de stabilire a adevăratei filiaţii faţă de mamă.
Este admisibil orice mijloc de probă în dovedirea acţiunii. Menţiunile din actul de stare civilă
care constituie constatări personale ale existenţei de stare civilă nu pot fi înlăturate decât prin
înscrierea în fals.

2. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ


PRIN RECUNOAŞTEREA VOLUNTARĂ A MAMEI
Prin recunoaşterea de maternitate se înţelege declaraţia făcută de bunăvoie de către o femeie, în
oricare din formele prevăzute de lege, prin care recunoaşte că e mama unui anumit copil.
Potrivit art. 48, alin. 1, Codul familiei, recunoaşterea voluntară de maternitate e posibilă atunci
când:
- naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;
- copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.
Aceste dispoziţii nu pot fi extinse prin analogie.
Stabilirea filiaţiei materne e admisibilă şi faţă de copilul major.
Formele recunoaşterii de maternitate
Potrivit art. 48, alin. 2, Codul familiei, sub sancţiunea nulităţii absolute, recunoaşterea de
maternitate poate fi făcută numai în următoarele forme:
- prin declaraţie verbală sau scrisă la orice serviciu de stare civilă; înscrierea recunoaşterii se
va efectua în registrul de stare civilă al localităţii unde a fost înregistrată naşterea;
- prin înscris autentic – înţelegem înscrisul autentificat de notar, declaraţia mamei dată în faţa
instanţei de judecată şi consemnată în încheierea de şedinţă;
- prin testament – deşi testamentul este revocabil, recunoaşterea filiaţiei nu se poate revoca
(art. 48, alin. 3, Codul familiei). De asemenea, recunoaşterea de filiaţie făcută prin testament
produce efecte juridice imediate, care retroactivează până la momentul naşterii. Maternitatea
astfel stabilită se va înscrie în actul de naştere al copilului prin menţiune, la cerere sau din
oficiu.
Caracterele juridice ale recunoaşterii de maternitate
1. act juridic strict personal. În numele mamei, recunoaşterea poate fi făcută de
mandatarul cu procură specială şi autentică. La decesul mamei, dreptul de a
recunoaşte un copil nu se transmite moştenitorilor.

45
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, femeia lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă poate recunoaşte singură filiaţia. Dacă e pusă sub interdicţie
judecătorească, recunoaşterea e valabilă dacă e făcută în moment de luciditate.
2. act juridic unilateral, care produce efecte indiferent şi independent de acceptarea
recunoaşterii de către beneficiarul actului;
3. act juridic declarativ, produce efecte juridice retroactiv până la data naşterii sau
concepţiei copilului, în privinţa drepturilor lor;
4. act juridic pur şi simplu, care nu poate fi afectat de modalităţi;
5. act juridic irevocabil, chiar şi dacă a fost exprimat într-un testament;
6. act juridic solemn, valabil exprimat fie prin declaraţie la ofiţerul de stare civilă,
înscris autentic sau testament;
7. act juridic opozabil erga omnes.
Contestarea recunoaşterii de maternitate
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată în
condiţiile art. 49, Codul familiei.
Intră în categoria „persoanelor interesate”, copilul recunoscut, autoarea recunoaşterii de
maternitate, precum şi o altă femeie care pretinde că este mama copilului, dar şi tatăl copilului,
procurorul în baza art. 45, alin. 1, Cod de procedură civilă. Dreptul la acţiunea în contestarea
maternităţii este imprescriptibil. În cadrul procesului, sunt admisibile orice mijloace de probă,
întrucât se tinde la dovedirea unei împrejurări de fapt. Admiterea acţiunii în contestarea
recunoaşterii de maternitate înlătură raportul de filiaţie stabilit prin recunoaştere, considerându-se că
femeia respectivă nu a fost niciodată mama copilului recunoscut.
Nulitatea recunoaşterii de maternitate
Constituie cauze de nulitate absolută în această materie:
- recunoaşterea nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 48, alin. 1, Codul familiei;
- recunoaşterea a fost făcută de o altă persoană decât mama sau reprezentantul acesteia care
are procură specială şi autentică;
- femeia de la care emană recunoaşterea este lipsită de voinţă conştientă
- mărturisirea de maternitate nu respectă condiţiile de formă impuse de legiuitor.
Constituie cauze de nulitate relativă în această materie:
- vicirea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă.

3. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ


PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
Cazurile în care e admisibilă stabilirea maternităţii pe cale judecătorească
Stabilirea maternităţii se poate realiza pe cale de acţiune în justiţie numai în cazurile prevăzute
de art. 50, Codul familiei:
a) când, din orice împrejurare, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul
constatator al naşterii (naşterea nu a fost înregistrată, copilul a fost înregistrat ca fiind născut
din părinţi necunoscuţi). Acţiunea nu e admisibilă atunci când actul de naştere poate fi
reconstituit sau întocmit ulterior.
b) când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, adică există un
raport de filiaţie dar acesta nu corespunde adevărului. Acţiunea în stabilirea altei maternităţi
decât cea care rezultă din actul constatator al naşterii, fără ca în prealabil acest raport să fi
fost contestat, e inadmisibilă.
Dacă la data cererii copilul e adoptat, acţiunea e admisibilă, dacă stabilirea filiaţiei se încadrează
în ipotezele din art. 50, Codul familiei.
46
Exercitarea acţiunii în stabilirea maternităţii
Dreptul la acţiune în stabilirea maternităţii are caracter strict personal şi aparţine numai copilului
(art. 52, alin. 1, Codul familiei). Dacă acesta e lipsit de capacitatea de exrciţiu, acţiunea poate fi
pornită de reprezentantul său legal. În situaţia în care are capacitate de exerciţiu restrânsă, copilul va
fi asistat în cursul judecăţii de părinte sau tutore. Acţiunea poate fi promovată şi de procuror, în
temeiul art. 45, alin. 1, Cod de procedură civilă. Dacă în timpul procesului titularul dreptului la
acţiune decedează, moştenitorii săi pot continua acţiunea aflată în curs de soluţionare.
Acţiunea în stabilirea maternităţii se promovează împotriva pretinsei mame, iar după decesul
acesteia, împotriva moştenitorilor săi (art. 52, alin. 3, Codul familiei). Dreptul la acţiune nu se
prescrie şi poate fi valorificat în tot timpul vieţii copilului.
Hotărârea de admitere a acţiunii în stabilirea maternităţii, rămasă irevocabilă se înscrie prin
menţiune în actul de naştere al copilului. Statutul copilului care rezultă din hotărâre e opozabil
rudelor mamei şi terţilor.
Dacă femeia faţă de care a fost stabilită filiaţia este căsătorită, poate opera prezumţia paternităţii
în persoana soţului mamei. Soţul sau fostul soţ al mamei poate promova fie acţiunea în tăgada
paternităţii, fie contestă în justiţie maternitatea stabilită pe cale judiciară, sub rezerva că certificatul
de naştere al copilului nu este conform folosinţei stării civile.
Contestarea maternităţii stabilite pe cale judecătorească
Maternitatea care rezultă din certificatul de naştere eliberat în baza hotărârii judecătoreşti de
stabilire a filiaţiei faţă de mamă, irevocabilă, poate fi contestată de persoanele care nu au avut
calitatea de părţi în proces, dacă justifică un interes direct şi personal.
Dreptul la acţiunea în contestaţia maternităţii stabilită pe cale judiciară este imprescriptibil. În
probaţiune sunt admisibile toate mijloacele de probă legale.

47
IV. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI
DIN CĂSĂTORIE

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepţiei, care
există între tată şi fiu. Spre deosebire de filiaţia maternă, paternitatea e mai dificil de probat.

1. PREZUMŢIA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPŢIEI


Determinarea intervalului de timp în care a avut loc concepţia prezintă importanţă în stabilirea
paternităţii copilului din căsătorie, atunci când naşterea are loc după încetarea, desfacerea sau
desfiinţarea căsătoriei; stabilirea pe cale judecătorească a paternităţii copilului din afara căsătoriei
sau în acţiunea în tăgada paternităţii (când soţul mamei e ţinut să dovedească că nu e cu putinţă ca el
să fie tatăl copilului).
Legiuitorul a instituit prin art. 61, Codul familiei, prezumţia timpului legal al concepţiei, care se
stabileşte făcând diferenţa dintre durata maximă a gestaţiei, fixată la 300 de zile, şi durata minimă,
fixată la 180 zile. Rezultă că perioada legală de concepţie este de 121 de zile. Termenul se socoteşte
regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua naşterii copilului, care nu se ia în calcul, în schimb se ia în
calcul ziua de împlinire.
În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după încetarea, desfacerea sau
desfiinţarea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea trebuie să fi avut loc
înainte de împlinirea a 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei (şi fără ca
mama să se fi recăsătorit), iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea
căsătoriei. Este suficient ca o singură zi din timpul legal al concepţiei să se găsească în timpul
căsătoriei, pentru a se stabili filiaţia, paternitatea faţă de fostul soţ al mamei.

Caracterul prezumţiei
Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter absolut,
în sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile şi nici că a fost mai lungă
de 300 de zile. Este admisibilă, în schimb, dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită
parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepţiei.

2. PREZUMŢIILE LEGALE DE PATERNITATE


a) Prezumţia legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei (art. 53, alin. 1, Codul
familiei): „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”. Distingem două
ipoteze:
- copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei
- copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei dar s-a născut în timpul
căsătoriei, se aplică şi în cazul în care mama, la data concepţiei copilului, era
căsătorită cu un alt bărbat, însă naşterea a avut loc în timpul căsătoriei
subsecvente.
b) Prezumţia legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei (art. 53, alin. 2,
Codul familiei): copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei
48
are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut
loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Textul trebuie extins şi la situaţia
naşterii copilului ulterior încetării căsătoriei prin moartea soţului mamei.
Prezumţia de paternitate presupune îndeplinirea cumulativă a două cerinţe:
- copilul a fost conceput în timpul căsătoriei;
- la data naşterii, mama nu este recăsătorită; în caz contrar, se aplică prezumţia de paternitate
a copilului născut în timpul căsătoriei.
Prima condiţie se consideră îndeplinită atunci când naşterea copilului are loc la mai puţin de 300
de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, data decesului sau data fixată de
instanţă ca fiind cea a morţii. Dacă faptul concepţiei e situat în perioada cuprinsă între data motţii
prezumate şi rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, copilul este considerat ca fiind din afara
căsătoriei.
Rectificarea datei morţii poate schimba situaţia legală a copilului.

3. CONFLICTELE DE PATERNITATE apar atunci când, într-o situaţie dată, cel puţin
aparent, în privinţa aceluiaşi copil, sunt incidente ambele prezumţii. Ca regulă generală în materie
de conflicte de paternitate, întâietate are prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul
căsătoriei faţă de cea a copilului conceput în timpul căsătoriei. Prin admiterea acţiunii în tăgada
paternităţii promovată de soţul mamei, copilul nu devine din afara căsătoriei, ci rămâne din
căsătorie, însă din cea anterioară a mamei, pentru că prin înlăturarea prezumţiei de paternitate de
care a beneficiat copilul, va produce efecte cealaltă prezumţie. Dacă şi fostul soţ al mamei obţine o
hotărâre irevocabilă de admitere a cererii în tăgada paternităţii, copilul devine din afara căsătoriei.
Se naşte un conflict aparent de paternitate şi în cazul în care soţia celui declarat mort prin
hotărâre judecătorească definitivă se recăsătoreşte şi la mai puţin de 300 de zile de la dataîncheierii
căsătoriei subsecvente dă naştere unui copil, iar apoi hotărârea declaratoare de moarte este anulată
datorită apariţiei fostului soţ, copilul are ca tată pe soţul mamei din căsătoria subsecventă. Această
soluţie se impune şi atunci când căsătoria subsecventă a mamei este lovită de nulitate absolută
pentru bigamie.
Puterea doveditoare a prezumţiei legale de paternitate
Prezumţiile de paternitate sunt prezumţiile legale mixte, care pot fi răsturnate în cadrul acţiunii
în tăgada paternităţii, admisă printr-o hotărâre irevocabilă.
Prezumţiile de paternitate se aplică de plin drept, adică îşi produc efectele fără ca partea să fie
nevoită a le invoca şi independent de cuprinsul certificatului constatator al naşterii.
Statutul de copil născut sau conceput în timpul căsătoriei nu poate fi modificat printr-un act de
recunoaştere voluntară a paternităţii din partea altui bărbat, cât timp prezumţia de paternitate
aplicabilă nu a fost înlăturată printr-o jotărâre irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgada
paternităţii.
Aplicabilitatea prezumţiei legale de paternitate presupune stabilirea în prealabil a maternităţii
copilului, care împreună cu dovada căsătoriei mamei la data naşterii sau concepţiei copilului, face
posibil raportul de filiaţie copil-tată.

4. TĂGADA PATERNITĂŢII desemnează acţiunea prin care soţul femeii căsătorite care a
născut un copil, urmăreşte să răstoarne în justiţie prezumţia de paternitate care operează împotriva
sa. Este reglementată de art. 54-55, Codul familiei. Este o acţiune în contestaţie de stat, întrucât
tinde să înlăture raportul de filiaţie în total prezumat de lege şi copilul din căsătorie.

Titularul dreptului la acţiune.


Art. 54, Codul familiei conferă acţiunii în tăgada paternităţii, un pronunţat caracter personal, ea
putând fi exercitată numai de către soţul mamei. Moştenitorii acestuia nu pot introduce acţiunea însă
o pot continua, dacă între timp acţiunea nu s-a perimat sau tatăl nu a renunţat la judecată.
49
Dispoziţiile art. 54, alin. 2, Codul familie au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii
Constituţionale nr. 349/2001, „consararea dreptului la promovarea unei acţiuni în tăgada paternităţii
prezumate doar în favoarea tatălui prezumtiv, cu excluderea mamei şi a copilului născut în timpul
căsătoriei, în egală măsură tizulari ai unui interes legitim în promovarea unei asemenea acţiuni,
constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut în Constituţie”.
În anumite situaţii, acţiunea poate fi exercitată şi prin reprezentare. În numele soţului aflat sub
interdicţie judecătorească, acţiunea poate fi introdusă de reprezentantul său legal cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare; când tutorele soţului incapabil e chiar soţia acestuia va fi numit un
curator. Procurorul, în temeiul art. 45, alin. 1, Cod de procedură civilă poate promova acţiunea în
tăgada paternităţii (iar titularul dreptului introdus în proces poate face acte de dispoziţie, poate
renunţa).
Calitate procesuală de pârât are copilul, care de regulă, e minor la data punerii în mişcare a
acţiunii. Până la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul va fi reprezentat de mamă, iar dacă aceasta e
pusă sub interdicţie sau a decedat, de tutore. Dacă copilul are capacitate de exerciţiu restrânsă, va
participa personal la judecată şi va fi asistat fie de mamă, fie de tutore.
Potrivit art. 54, alin. ultim, Codul familiei, mama copilului va fi citată în proces, în toate
cazurile, chiar şi atunci când îl reprezintă sau asistă pe copil. Dacă decesul copilului a survenit
înainte de promovarea cererii, acţiunea va fi introdusă împotriva mamei sau a unui tutore ad-hoc.
Această soluţie se impune şi atunci când copilul decedează în timpul procesului. Dacă mama
decedează înainte de introducerea acţiunii sau în timpul procesului, copilul va fi reprezentat de un
curator.
Curtea Constituţională nu lămureşte aspectele legate de calitatea procesuală pasivă atunci când
acţiunea e promovată de copil sau mama acestuia.

Termenul de prescripţie extinctivă


Potrivit art. 55, Codul familiei, termenul de introducere a acţiunii este de 6 luni care începe să
curgă de la data când soţul mamei cunoaşte de naşterea copilului.
Dacă înainte de împlinirea termenului, soţul mamei a fost pus sub interdicţie, pentru tutorele său
curge un nou termen de la data când acesta a aflat de naşterea copilului. Soţul mamei poate şi el,
după ridicarea interdicţie, să promoveze acţiunea, înăuntrul unui nou termen de şase luni.
Dacă soţul mamei se află în eroare cu privire la naşterea copilului, termenul va începe să curgă
din momentul în care a cunoscut eroarea.
În situaţia în care soţul mamei a fost declarat mort, iar hotărârea declarativă a morţii se anulează
după trecerea termenului de 6 luni, momentul curgerii termenului este acela când soţul mamei, după
reîntoarcere, a aflat despre naşterea copilului.
În cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească, termenul
va curge de la data când a aflat că acel copil şi-a stabilit filiaţia faţă de soţia sa.
Pentru fostul soţ al mamei, dacă femeia naşte un copil după ce se recăsătoreşte, dar la mai puţin
de 300 de zile de la data desfiinţării, încetării sau desfacerii căsătoriei anterioare, termenul de 6 luni
va curge de la data când acesta a aflat de hotărârea definitivă prin care s-a admis acţiunea în tăgada
paternităţii introdusă de soţul din căsătoria subsecventă.
Fiind un termen de prescripţie extincitivă, este susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere
în termenul de prescripţie extinctivă, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind
prescripţia extinctivă.

Dovada nepaternităţii
Prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai dacă soţul mamei
dovedeşte că e cu neputinţă ca el să fi conceput copilul născut de soţia sa (art. 5, Codul familiei).

50
Sensul juridic al noţiunii de stare de neputinţă a soţului mamei acoperă o gamă largă de împrejurări
de fapt, obiective sau subiective:
- imposibilitatea fizică de a procrea datorită faptului că în perioada legală de concepţie soţii
nu au coabitat. Simpla separaţie în fapt sau infidelitatea mamei, chiar mărturisită în faţa
instanţei, nu înlătură prezumţia de paternitate;
- neputinţa fiziologică de a procrea, poate proveni din imposibilitatea consumării actului
sexual asociată cu impotenţa de procreare;
- imposibilitatea morală de a coabita, datorită relaţiilor conflictuale prezente între soţi în
timpul legal al concepţiei.
Starea de neputinţă a soţului mamei de a fi tatăl copilului e o împrejurare de fapt şi poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă.
1. Proba cu martori – pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii părţilor, indiferent de grad, cu
execepţia descendenţilor.
2. Mărturisirea mamei că nu soţul ei este tatăl copilului sau că în perioada de concepţie a
întreţinut relaţii sexuale cu un alt bărbat nu înlătură prezumţia de paternitate.
3. Expertizele medico-legale – evaluările clasice presupun trei categorii de examinări:
examenul serologic care are ca obiect stabilirea transmisibilităţii unei grupe sangvine
determinate de la părinte la copil; exameul dactiloscopic prin care sunt analizate comparativ
desenele papilare ale copilului şi ale bărbatului; examenul antropometric, determină
eventualele semne anatomice comune (malformaţii congenitale, boli ereditare).
Concluziile experţilor pot fi categorice numai în ceea ce priveşte excluderea de la paternitate a
unui anumit bărbat. În caz contrar, ele constituie indicii ale probabilităţii paternităţii, fiind necesară
coraborarea lor cu alte probe administrate în cauză. Când concluziile raportului de expertiză medico-
legală sunt contradictorii, instanţa poate solicita avizarea de către c omisia superioară de medicină
legală din cadrul Institutului de Cercetare Ştiinţifică „Profesor Mina Minovici”.
Expertiza antropologică poate fi efectuată numai după ce copilul împlineşte vârsta de trei ani.
Expertiza genetică poate concluziona cu o probabilitate de 98–99% că un anumit bărbat e tatăl
unui copil. Acesta se bazează pe analiza factorului genetic HLA, ale cărui caracteristici se transmit
pe cale ereditară.
Pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de procreere şi cercetarea
duratei sarcinii.
Efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii
Prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, instanţa constată că e cu neputinţă ca soţul mamei
să fie tatăl copilului. În majoritatea cazurilor, copilul devine din afara căsătoriei, având deschisă
posibilitatea stabilirii filiaţiei paterne din afara căsătoriei.
Modificarea statutului civil al copilului ridică problema numelui de familie, a domiciliului, a
ocrotirii părinteşti şi a obligaţiei legale de întreţinere:
Numele copilului – copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre
părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită (art. 64, Codul familiei). Aceste
dispoziţii se vor aplica şi copilului devenit din afara căsătoriei. Întrucât filiaţia maternă a
copilului este cea cunoscută, acesta va purta numele de familie al mamei de la data naşterii.
Domiciliul copilului va fi la mamă până în momentul în care se va stabili paternitatea. Conform
art. 100, Codul familiei, dacă cei doi părinţi au domicilii diferite, domiciliul copilului va fi la
oricare dintre aceştia, potrivit învoielii părinţilor, iar în caz de neînţelegere potrivit hotărârii
judecătoreşti
Ocrotirea părintească a copilului este asigurată de mamă. Stabilirea ulterioară a filiaţiei faţă de
tată va asigura ocrotirea părintească prin tată, în condiţii similare acelora de care beneficiază
copilul din căsătorie, având părinţii divorţaţi.

51
În ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere, copilul nu va putea pretinde întreţinere soţului
mamei. Întrucât admiterea acţiunii produce efecte retroactiv, din momentul naşterii
copilului, în literatura juridică s-au conturat două opinii cu privire la pensia de întreţinere
prestată de soţul mamei.
Într-o opinie s-a susţinut că pensia de întreţinere prestată anterior tăgăduirii paternităţii e supusă
restituirii, având la bază plata nedatorată, dacă restituirea se cere de la copil, sau îmbogăţirea fără
just temei, dacă restituirea se cere de la mamă sau de la tatăl din afara căsătoriei.
A doua opinie susţine că pensia de întreţinere nu e supusă restituirii, datorită caracterului ei
succesiv, iar până la înlăturarea prezumţiei, soţul mamei are obligaţia legală de întreţinere.
Hotărârea de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii rămasă irevocabilă se înscrie, prin
menţiune, pe marginea actului de naştere al copilului (art. 44, din Legea nr. 119/1996).

V. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

Copilul din afara căsătoriei este acela născut de o femeie necăsătorită atât la data naşterii
copilului, cât şi la data concepţiei acestuia, precum şi cel născut sau conceput în timpul căsătoriei
mamei, dar a cărui paternitate a fost tăgăduită irevocabil de soţul mamei.
Potrivit art. 56, Codul familiei, stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se poate
realiza fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească.

1. STABILIREA PATERNITĂŢII DIN AFARA CĂSĂTORIEI


PRIN RECUNOAŞTERE
Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bună-voie de către un bărbat, într-
una din formele prevăzute de lege prin care mărturiseşte că este tatăl unui anumit copil.

Caracterele juridice ale recunoaşterii:


- act juridic personal al tatălui; Dreptul de a recunoaşte filiaţia nu e transmisibil moştenitorilor
acestuia. Valabilitatea manifestării de voinţă e condiţionată de existenţa discernământului.
Stadiul capacităţii de exerciţiu nu prezintă importanţă
- act juridic unilateral – recunoaşterea produce efecte nefiind condiţionată de acceptarea de
către copil sau mama acestuia;
- act juridic solemn – voinţa juridică a autorului trebuie să îmbrace forma declaraţiei la
serviciul de stare civilă, înscris autentic sau testament (art. 57, alin. 2, Codul familiei);
- act juridic declarativ – efectul recunoaşterii se produce şi pentru intervalul de timp cuprins
între data naşterii copilului şi data manifestării de voinţă a tatălui;
- act juridic pur şi simplu, neafectat de modalităţi;
- act juridic irevocabil consacrat prin art. 57, alin. 3, Codul familiei;
- act juridic opozabil erga omnes – copilul va putea invoca şi opune faţă de terţi paternitatea
astfel obţinut.

Copiii care pot fi recunoscuţi


52
Potrivit art. 57, alin. 1, Codul familiei, „copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi
recunoscut de către tatăl său”. Pot fi recunoscuţi numai copiii din afara căsătoriei, nu şi cei din
căsătorie.
Copilul conceput poate fi recunoscut cu condiţia ca, la naştere, el să aibă situaţia de copil din
afara căsătoriei.
În ceea ce priveşte copilul decedat, art. 57, alin. 1, Codul familiei prevede expres că acesta poate
fi recunoscut, dar numai dacă a lăsat descendenţi fireşti. Devenit succesibil prin efectele
recunoaşterii de paternitate a descendentului predecedat , bărbatul în cauza va putea veni la
moştenirea copilului.
Nu este admisibilă recunoaşterea unui copil deja recunoscut câtă vreme filiaţia acestuia stabilită
anterior nu este înlăturată.
Formele recunoaşterii de paternitate
Sub sancţiunea nulităţii absolute, recunoaşterea trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de
art. 57, alin. 2, Codul familiei:
- declaraţie la serviciul de stare civilă, fie o dată cu înregistrarea naşterii, fie ulterior acestei
înregistrări;
- înscris autentic;
- testament – în oricare din formele prevăzute de lege – recunoaşterea e irevocabilă.

Efectele recunoaşterii de paternitate


Efectul principal al recunoaşterii de paternitate constă în stabilirea legăturii de filiaţie firească
între copil şi tatăl său din afara căsătoriei. Efectele care decurg sunt cele referitoare la nume, ocrotire
părintească, obligaţia de întreţinere şi se produc retroactiv din momentul concepţiei.
În privinţa numelui, copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre
părinţi faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia, iar dacă filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de
celălalt părinte, instanţa va putea încuviinţa purtarea numelui acestui din urmă părinte. Dacă ambii
părinţi au recunoscut în acelaşi timp filiaţia copilului, acesta va purta numele de familie al unuia
dintre ei sau numele lor reunite. Numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va
declara odată cu naşterea copilului la serviciul de stare civilă. Instanţa nu e obligată să încuviinţeze
copilului purtarea numelui părintelui faţă de care s-a stabilit ulterior filiaţia, ci poate să aprecize în
funcţie de interesele copilului. Schimbarea ulterioară a numelui de familie al tatălui nu produce
efecte în privinţa numelui copilului.

Contestarea recunoaşterii de paternitate


Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată, pe
calea acţiunii în justiţie. Pot fi persoane interesate: copilul, mama acestuia, moştenitorii copilului,
autorul recunoaşterii, moştenitorii autorului recunoaşterii; procurorul poate promova acţiunea.
Dreptul la acţiune nu e supus prescripţiei extinctive.
În privinţa probatorului, ca o derogare de la dreptul comun, potrivit căruia reclamantului îi
revine sarcina probei, copilul recunoscut, descendeţii acestuia sau mama sunt scutiţi de orice
dovadă, întrucât pârâtul, autorul recunoaşterii, este ţinut să dovedească paternitatea. În cazul în care
se află în imposibilitatea să dacă dovada paternităţii, instanţa va înlătura recunoaşterea ca fiind
neconformă realităţii.
Hotărârea de admitere a acţiunii în contestarea recunoaşterii de filiaţie înlătură retroactiv
paternitatea mărturisită, copilul revenind la situaţia juridică anterioară – copil din afara căsătoriei cu
filiaţia faţă de tată nestabilită.
Hotărârea irevocabilă se înscrie prin menţiune pe actul de stare civilă.

Nulitatea recunoaşterii de paternitate


Cazuri de nulitate absolută:
53
- recunoaşterea se referă la un copil care beneficiază de una dintre prezumţiile legale de
paternitate sau care, fiind din afara căsătoriei are deja paternitatea stabilită;
- recunoaşterea se referă la un copil din afara căsătoriei, decedat şi cu descendenţi fireşti;
- autorul recunoaşterii nu a avut discernământ în momentul recunoaşterii;
- manifestarea nu a îmbrăcat una din formele legale.
În ceea ce priveşte nulitatea relativă, în literatura de specialitate există aceeaşi controversă ca la
anulabilitatea recunoaşterii de maternitate. Într-o opinie se susţine că recunoaşterea de paternitate,
fiind un act juridic unilateral, poate fi anulat pentru vicii de consimţământ. În opinia contrară,
majoritară, recunoaşterea de paternitate poate fi anulată pentru vicii de consimţământ, însă mijlocul
juridic nu este acţiunea în anulare, ci acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.

2. STABILIREA PATERNITĂŢII COPILULUI


DIN AFARA CǍSĂTORIEI PRIN ACŢIUNE ÎN JUSTIŢIE

Acţiunea în stabilirea paternităţii


Titularul dreptului la acţiune este, potrivit art. 59, alin. 1, Cod fam., însuşi copilul; în numele
copilului, acţiunea poate fi pornită de mamă sau de reprezentantul legal, sau de către procuror, în
temeiul art. 45, Cod proc. civ.
Ca o condiţie de admisibilitate a cererii, acţiunea trebuie introdusă de copilul din afara
căsătoriei. Reclamantul nu trebuie să beneficieze, la data introducerii cererii de nici una dintre
prezumţiile legale de paternitate prevăzute de art. 53, Cod fam.
Copilul adoptat nu pierde, prin efectul adopţiei, dreptul de a-şi stabili filiaţia firească.
Argumentele aduse în acest sens sunt următoarele:
- potrivit art 7, alin. 1 din Convenţia cu privire al drepturile copilului, ratificată de România
prin Legea nr. 18/1990, “copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are dreptul la nume,
dreptul de a dobândi o cetăţenie, şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi
îngrijit de aceştia”;
- stabilirea paternităţiidin afara căsătoriei produce efecte retroactive începând cudata naşterii
sau a concepţiei;
- impedimentul la căsătorie rezultat din rudenia firească se menţine datorită legăturii de
sânge;
- în cazul decăderii adoptatorului din drepturile părinteşti sau al desfacerii ori desfiinţării
adopţiei, exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti poate fi preluat de către părintele firesc;
- în cazul desfacerii ori desfiinţării adopţiei, se produc efcte cu privire la nume şi obligaţia de
întreţinere, care sunt influenţate de filiaţia firească;
- vocaţia succesorală reciprocă există până la data încuviinţării adopţiei.
În numele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea poate fi pornită de către mamă,
inclusiv cea minoră, în calitate de reprezentant legal. Dacă mama e pusă sub interdicţie, dispărută
sau decedată, acţiunea poate fi pornită de reprezentantul legal al copilului, fară a fi necesară
încuviinţarea autorităţii tutelare. Datorită caracterului strict personal al dreptului la acţiune, mama
sau reprezentantul legal nu pot renunţa la judecată. Orice convenţie de renunţare la pornirea sau
continuarea acţiunii dintre mama copilului sau reprezentantul său lagal şi pretinsul tată este nulă.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să introducă singur acţiunea, fără încuviinţarea
reprezentantului său legal sau a autorităţii tutelare. El va fi însă asistat, pe tot timpuul procesului, de
părinte sau reprezentantul său legal.
Acţiunea nu poate fi pusă în mişcare în numele copilului conceput sau decedat. Dacă în cursul
procesului, copilul decedează, acţiunea poate fi continuată de moştenitorii acestuia (art. 59, alin. 2,
Cod fam.), dacă acţiunea se interverteşte dintr-o acţiune personală, într-o acţiune patrimonială.

54
Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, poate introduce acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de un
alt bărbat decât autorul recunoşterii, întrucât nici un text de lege nu se opune, iar hotărârea
judecătorească prin care se stabileşte paternitatea din afra căsătoriei îndeplineşte şi funcţia de
contestare a recunoaşterii făcute anterior. Rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.
Potrivit art. 59, alin. 3, Cod fam., acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată sau, în cazul
decesului acestuia, împotriva moştenitorilor săi, chiar şi atunci când aceştia au renunţat la
moştenire, întrucât acţiunea continuă să aibă caracter personal.

Termenul de introducere a acţiunii


Dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii poate fi exercitat într-un termen de un an de zile,
care, conform art. 60, alin. 1, C. fam., începe să curgă, ca regulă generală, de la naşterea copilului.
Prin excepţie, termenul de un an îşi începe cursul la o dată ulterioară naşterii copilului:
a) când titularul dreptului la acţiune a devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii
acţiunii în tăgada paternităţii promovată de soţul mamei, termenul va curge de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti (art. 60, alin. 2, C. fam.). Textul art. 60, alin. 2, C. fam. trebuie
extins şi la situaţia în care recunoaşterea de paternitate a fost contestată sau lovită de nulitate, când
termenul de un an va curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
admis contestarea recunoşterii sau s-a declarat nulitatea recunoşterii. Contestarea sau anularea
recunoşterii trebuioe să fi avut loc înăuntrul termenului de un an dee la naşterea copilului sau de la
data încetării convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau înteţinerii prestate de către acesta.
b) când mama copilului a convieţuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge de la data
încetării convieţuirii (art. 60, alin. 3, C. fam.).
Prin convieţuirea mamei cu pretinsul tată se înţelege traiul comul în aceeaşi locuinţă sau
existenţa unor legături statornice cu caracter de continuitate. Cauzele care au dus la încetarea
convieţuirii nu prezintă interes decât în măsura în care pot contribui la stabilirea datei la care se reia
cursul prescripţiei dreptului la acţiune.
c) când pretinsul tată a prestat întreţinere copilului, termenul de un an va curge de la data
încetării întreţinerii. Faptul prestării întreţinerii echivalează cu recunoaştere tacită de paternitate,
care însă nu produce efecte juridice.
Pentru a întrerupe cursul prescripţiei, faptul întreţinerii trebuie să îndeplinească cumulativ
următorele condiţii:
- să fi fost acordată în mod voluntar de către pretinsul tată, fie personal, fie în numele şi
cu acordul acestuia;
- întreţinerea să fi avut o anumită constanţă, care se va aprecia în raport cu intenţia celui
care a acordat-o, coroborat cu alte elemente de fapt.
Cuantumul întreţinerii nu prezintă importanţă.
- întreţinerea acordată, prin natura şi conţinutul său, să fi contribuit în mod real la
întreţinerea copilului, chiar dacă nu a acoperit în întregime nevoile acestuia. Darurile oferite
ocazional nu duc la întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune.

Precizări privind aplicarea art 60, alin. 2 şi alin. 3:


Dacă faptul convieţuirii mamei cu pretinsul tată a început anterior naşterii copilului sau la data
naşterii acestuia, sau în cazul întreţinerii, s-au făcut prestaţii chiar de la data naşterii copilului,
termenul de un an va curge de la data încetării convieţuirii sau a sistării întreţinerii.
Atunci când convieţuirea sau întreţinerea a început după naşterea copilului, dar înainte de
împlinirea termenului de un an socotit de la naşterea copilului, prescripţia dreptului la acţiune se
întrerupe. De la data încetării cauzei de întrerupere va curge un nou termen de un an.
55
Copilul devenit din afara căsătoriei în urma tagăduirii paternităţii sau prin înlăturarea
recunoaşterii de paternitate, poate invoca efectul întreruptiv al convieţuirii mamei cu pretinsul tată
sau al întreţinerii de care a beneficiat, dacă respectiva cauză de întrerupere a survenit înainte de
împlinirea termenului de un an, socotit de la data când a pierdut statutul de copil din casătorie sau
de copil din afara căsătoriei cu paternitatea legal stabilită.
Prin împlinirea termenului de un an de la data naşterii fără să fi început convieţuirea mamei cu
pretinsul tată sau fără ca acesta să fi prestat întreţinere copilului, dreptul la acţiune în stabilirea
paternităţii se stinge.
În cazul titularului dreptului la acţiune major, termenul de un an curge tot de la data încetării
convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau prestării întreţinerii copilului, întrucât legea nu distinge
între copilul minor şi cel major.

Dovada paternităţii copilului din afara casătoriei


Reclamantul trebuie să facă dovada a două împrejurări de fapt:
- existenţa legăturilor intime între mamă şi pretinsul tată în perioada timpului legal al
concepţiei;
- copilul a cărui paternitate se cercetează s-a născut în urma acestor relaţii.
Sunt admisibile ca mijloace de probă oricare dintre dovezile prevăzute de lege pentru stabilirea
unor împrejurări de fapt, cum ar fi proba testimonială, înscrisurile, prezumţiile, probele ştiinţifice.
Cât priveşte proba testimonială, pot fi ascultate ca martori inclusiv rudele sau afinii părţilor,
până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor.
Înscrisurile constituie probe dacă conţin relatări privitoare la legăturile care au existat între
mama copilului şi pretinsul tată.
Mărturisirea judiciară a pârâtului are o forţă probatorie deosebită, însă instanţa trebuie să o
coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză.
În privinţa prezumţiilor, faptul că pârâtul este tatăl copilului poate fi dedus din din împrejurarea
conexă, temeinic dovedită, că în timpul legal al concepţiei acesta a întreţinut relaţii sexuale cu
mama copilului.
În cadrul acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei se pot dispune expertize medico-
legale, prin care să se stabilească perioada legale de concepţie şi cercetarea paternităţii: expertiza
serologică, antropologică, dactiloscopică, genetică. Imposibilitatea fizică a pârâtului de a avea
relaţii sexuale sau de a procrea are valoare absolută raportat la data efectuării probei; în raport cu
perioada legală de concepţie, are caracter de probabilitate.
În apărare, pârâtul poate solicita orice probe de natură a dovedi că nu el este tatăl copilului.

Hotărârea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei


Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii, bărbaul chemat în
judecată devine, retroactiv, tatăl copilului. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei, asimilat
prin efectul legii, cu cel din căsătorie, având aceleaşi drepturi şi obligaţii în relaţia cu părinţii şi
rudele acestora. Statutul copilului este opozabil erga omnes.
Paternitatea astfel stabilită nu poate fi contestată întrucât prevederile art. 58, C. fam. are în
vedere numai filiaţia stabilită prin recunoaştere voluntară.
Instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele şi domiciliul copilului, la încredinţarea lui spre
creştere şi educare, precum şi la obligaţia de întreţinere.
În baza hotărârii rămasă irevocabilă se va face menţiune pe actul de stare civilă al copilului şi i
se va elibera un nou certificat de naştere.

56
VI. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

Obligaţia de întreţinere este îndatorirea legală a unei persoane de a asigura altei persoane
mijloacele necesare traiului şi educării şi pregătirii profesionale.
Fundamentul obligaţiei de întreţinere constă în îndatorirea de sprijin moral şi material a
persoanei aflate în raporturi de rudenie, de căsătorie şi alte raporturi asimilate celor de rudenie.

1. CARACTERE JURIDICE

1) Caracterul legal – obligaţia de întreţinere e prevăzută de lege şi există numai între persoanele
şi în condiţiile arătate de lege. Obligaţia legală de întreţinere e diferită de obligaţia de întreţinere
contractuală. Ele pot însă coexista, întrucât nu există compatibilitate între ele, în sensul că acelaşi
creditor poate fi îndreptăţit la întreţinere din partea aceluiaşi debitor atât în temeiul dispoziţiilor
Codului familiei cât şi prin convenţie.

2) Caracterul personal – obligaţia de întreţinere există numai între anumite persoane prevăzute
de lege, fiind strâns legată de calitatea persoanei şi destinată exclusiv asigurării traiului de zi cu zi.
Decurg următoarele consecinţe:
- obligaţia de întreţinere e insesizabilă, dar nu în întregime. Potrivit art. 409, alin. 1, Cod de
procedură civilă, sumele ce se plătesc periodic şi sunt destinate asigurării mijloacelor de
existenţă ale unei persoane pot fi mărite până la o treime din venitul lunar net. Dacă sunt mai
multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi o jumătate din venitul lunar
net, indiferent de natura creanţelor, atât numai dacă legea prevede altfel. Dacă sumele plătite
periodic şi destinate asigurării mijloacelor de existenţă sunt mai mici decât cuantumul
salariului minim net pe economie, caestea vor fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte
jumătate din acest cuantum (alin. 3).
- obligaţia de întreţinere este incesibilă – cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de
debitor, stipulaţia pentru altul nu sunt permise;
- compensaţia legală (art. 1147, punctul 3, Cod civil) nu operează. Compensaţia
judecătorească poate fi dispusă de instanţă, dar numai cu privire la creanţele de întreţinere

57
(stabilirea pensiei de întreţinere la divorţ când ambilor părinţi li s-a încredinţat câte un
copil). Creanţa de întreţinere nu poate fi compesată cu creanţe de altă natură.
- obligaţia de întreţinere nu este transmisibilă – moştenitorilor, cu excepţia obligaţiei de
întreţinere a copilului minor care poate trece asupra moştenitorului debitor obligat în
condiţiile art. 96, Codul familiei;
- obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice; însă creditorii debitorilor
obligaţi la întreţinere pot cere sistarea întreţinerii sau reducerea cuantumului acesteia.

3) Caracterul reciproc – art. 2 şi art. 86, Codul familiei – existenţa obligaţiei nu este condiţionată
de reciprocitatea îndeplinirii acesteia.
Prin excepţie, există obligaţia unilaterală de înteţinere în sarcina sau în beneficiul unor categorii
de persoane:
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să dea întreţinere
copilului pe timpul minorităţii, dacă părinţii fireşti ai acestuia sunt decedaţi, dispăruţi sau în
nevoie (art. 87, alin. 1, Codul familiei). Obligaţia de întreţinere devine reciprocă dacă
întreţinerea copilului a fost prestată timp de 10 ani (art. 87, alin. 2, Cod. fam.).
- cel care a luat un copil spre creştere fără să întocmească formele legale pentru adopţie, dacă
părinţii acestuia sunt decedaţi, dispăruţi sau se află în nevoie (art. 88, Codul familiei);
- moştenitorii persoanei care a întreţinut un minor fără a fi avut obligaţia legală sunt datori să
asigure acestuia întreţinere pe timpul minorităţii, dar numai în limita bunurilor moştenite şi
dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi sau în nevoi (art. 96, Codul familiei);
- fostul soţ de rea-credinţă din căsătoria desfiinţată datorează întreţinere soţului de bună-
credinţă (art. 24, alin. 1, Codul familiei);
- fostul soţ din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul are obligaţia unilaterală de
întreţinere, însă numai la împlinirea termenului de un an de la desfacerea căsătoriei (art. 41,
alin. 2, Codul familiei). Timp de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ din
culpa exclusivă a unuia dintre soţi, obligaţia de întreţinere este reciprocă;
- fostul soţ din căsătoria desfăcută, recăsătorit, datorează întreţinere fostului soţ (art. 41, alin.
ultim). El nu beneficiază de reciprocitate, întrucât prin recăsătorire a pierdut acest drept. Va
datora unilateral actualul soţ.

4) Caracterul succesiv al obligaţiei de întreţinere – executarea sa se face de regulă, prin prestaţii


periodice. De aceea, în principiu, plata anticipată a întreţinerii, sub forma unei sume globale nu este
admisă. În practica judiciară s-a admis şi teza contrară, atunci când executarea obligaţiei ar fi
imposibil de executat; astfel chiar şi în aceste condiţii creditorul întreţinut poate solicita majorarea
cuantumului întreţinerii, dacă au intervenit modificări în privinţa criteriilor avute în vedere iniţial la
stabilirea cuantumului. Obligaţia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în
judecată, dar se prezumă că până la această dată creditorul nu a avut nevoie de întreţinere. Prezumţia
e relativă, putând fi răsturnată dacă se dovedeşte că sesizarea instanţei a fost întârziată din motive
imputabile debitorului.

5) Caracterul variabil al obligaţiei de întreţinere – existenţa cuantumului şi modalităţile de


executare ale acesteia diferă de la caz la caz

6) Caracterul divizibil al obligaţiei de întreţinere, atât sub aspect activ al creditorilor întreţinuţi,
cât şi sub aspect pasiv, al debitorilor obligaţi. În ipoteza în care mai multe persoane sunt ţinute a
acorda asistenţă aceluiaşi creditor, fiecare debitor va contribui la plata întreţinerii proporţional cu
mijloacele de care dispune (divizibilitate pasivă) – art. 90, alin. 1, Codul familiei. Atunci când mai
58
mulţi creditori sunt îndreptăţiţi să solicite concomitent întreţinere de la acelaşi debitor, iar debitorul
nu poate asigura în întregime întreţinerea cuvenită fiecăruia în parte, potrivit art. 92, Codul familiei,
instanţa poate dispune fie ca întreţinerea să fie prestată numai unuia dintre creditori, fie ca
întreţinerea care poate fi prestată de debitor să fie împărţită între mai mulţi sau chiar toţi creditorii
(divizibilitate activă). Creditorul neândestulat în totul sau în parte poate solicita întreţinere de la alte
persoane obligate în ordinea imediat următoare.
Persoana îndreptăţită să solicite întreţinerea trebuie să cheme în judecată pe toţi debitorii, pentru
a obţine acoperirea integrală a creanţei, întrucât fiecare dintre debitori este ţinut numai în măsura
propriei părţi. Dacă acţiunea e îndreptată numai împotriva unora dintre debitori, instanţa va stabili
contribuţia pârâţilor ţinând cont de partea fiecăruia.
De la regula divizibilităţii există două excepţii, atunci când debitorii sunt ţinuţi să răspundă
solidar, debitorul plătitor urmând să se întoarcă împotriva celorlalţi, pe partea fiecăruia cu acţiune în
regres.
- părintele îndreptăţit la întreţinere, în caz de urgenţă, se poate îndrepta împotriva unuia dintre
copii săi şi cu posibilitatea recunoscută descendenţilor care au prestat întreţinerea de a se
întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia (art. 90, alin. 2, Codul familiei).
Solidaritatea pasivă este facultativă pentru părintele creditor şi operează numai în condiţiile
urgenţei, care trebuie verificată de către instanţa de judecată.
- oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau dintre
moştenitorii celui care a dat întreţinere unui copil fără a avea obligaţie legală, poate fi
acţionat în justiţie pentru întreaga creanţă cuvenită minorului prin acţiunea în regres –
împotriva celorlalţi debitori solidari, pentru partea fiecăruia, stabilită proporţional cu
valoarea bunurilor moştenite (art. 96, alin. 2, Codul familiei). Obligaţia poatefi avlorificată
dacă părinţii minorului au murit, au dispărut sau sunt în nevoi.

2. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA LEGALĂ


DE ÎNTREŢINERE
Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe îndatorirea morală a membrilor unei familii de a-şi
acorda sprijin atunci când unul dintre aceştia s-ar afla în stare de nevoie. Astfel, potrivit art. 86,
Codul familiei, obligaţia legală de întreţinere există între următoarele persoane:
- între soţ şi soţie;
- între părinţi şi copii;
- între bunici şi nepoţi;
- străbunici şi strănepoţi;
- fraţi şi surori;
- între celelalte persoane anume prevăzute de lege, adică între foştii soţi din căsătoria
desfăcută (art. 91, alin. 1, Codul familiei)sau desfiinţată (art. 24, alin. 1, Codul familiei) –
reciprocitatea există atunci când ambii soţi au fost de bună credinţă la data încheiereii
căsătoriei nule sau anulate;
- cel care a luat un copil pentru a-l creşte fără a întocmi formele necesare – art. 88, Codul
familiei;
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ e obligat să continuie a
da întreţinere acestuia pe timpul minorităţii, dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi sau
în nevoie (art. 87, alin. 1, Codul familiei);
- copilul care a beneficiat 10 ani de întreţinerea părintelui vitreg , poate fi obligat la rândul său
la întreţinere (art. 87, alin. 2, Codul familiei);

59
- moştenitorii celui obligat la întreţinere, în limita bunurilor moştenite, pe perioada minorităţii
copilului şi în subsidiar faţă de persoana acestuia (art. 96, alin. 1, Codul familiei).

3. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA


În situaţia în care mai mulţi debitori sunt ţinuţi să acorde deopotrivă, întreţinerea aceluiaş
creditor, legiuitorul stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii, în funcţie de calitatea sau de
proximitatea relaţiilor de rudenie faţă de cel îndreptăţit la întreţinere.
Textul art. 89, Codul familiei stabileşte următoarea ordine a prestării întreţinerii de către
persoanele ţinute să-şi acorde întreţinere:
1. soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
2. descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi
ascendenţi sau descendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în grad mai
îndepărtat;
3. cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti. În cazul adopţiei cu efecte
restrânse, obligaţia de întreţinere a părinţilor fireşti şi a rudelor acestora are caracter
subsidiar, adoptatul urmând să ceară întreţinere părintelui său adoptiv şi dacă acesta e
decedat, dispărut sau în stare de nevoie, se va putea îndrepta împotriva părinţilor fireşti;
4. fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor.
Intră în categoria „ celelate persoane prevăzute de lege”:
- între foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se datorează în
aceeaşi ordine ca şi între soţii din căsătorie;
- cel care a luat un copil spre creştere fără a întocmi actele necesare adopţiei are faţă de minor
o obligaţie de întreţinere, însă subsidiară părinţilor fireşti şi se prestează atunci când au
decedat, au dispărut şi sunt în stare de nevoie;
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilat soţ datorează întreţinere
copilului dacă părinţii au decedat, dispărut sau sunt în nevoi;
- copilul întreţinut timp de 10 ani de părintele vitreg – art. 87, alin. 2, C. fam.;
- moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui copil – art. 96, Codul familiei.

4. CONDIŢII GENERALE ALE OBIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Condiţiile privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere


O persoană este îndreptăţită la întreţinere dacă sunt îndeplinite cumulativ, potrivit art. 86, alin. 2,
Codul familiei, două condiţii:
1. starea de nevoie a creditorului întreţinut;
2. cauza stării de nevoie este incapacitatea de a munci.

1. Starea de nevoie a creditorului obligat de întreţinere reprezintă neputinţa unei persoane, totală
sau parţială, de a-şi procura prin mijloace proprii cele necesare traiului zilnic: alimente,
îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente etc.
Se află în această stare persoanele care nu pot obţine venituri din muncă sau produse de bunurile
sale şi nici nu deţin bunuri pe care le-ar putea valorifica. Starea de nevoie este o chestiune de fapt,
apreciată de instanţa de judecată, de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte
cel care pretinde întreţinerea, nivelul general de viaţă păstrându-se echilibrul între standardul de
viaţă al creditorului şi cel al debitorului întreţinut.
Starea de nevoie a descendentului minor

60
Potrivit art. 86, alin. 3, Codul familiei, descendentul, pe perioada minorităţii, are dreptul la
întreţinere oricare ar fi starea de nevoie în care se află. Principala cauză a stării de nevoie a
minorului este incapacitatea de a munci şi procesul de şcolarizare. Faptul că minorul refuză să
urmeze vreo formă de învăţământ sau să se încadreze în muncă, deşi are vârsta legală, nu are nici o
consecinţă asupra dreptului descendentului minor de a pretinde şi obţine întreţinere.
Prezumţia stării de nevoie a descendentului minor are caracter relativ, părinţii neputând fi
obligaţi la întreţinere dacă au făcut dovada că minorul dispune de venituri proprii fie din muncă, fie
din alte surse. Dacă starea de nevoie încetează temporar, instanţa poate dispune încetarea temporară
a întreţinerii. Dacă veniturile minorului sunt insuficiente părinţii sunt datori să le completeze (art.
107, alin. 2, Codul familiei).
În situaţia în care minorul dispune de bunuri pe care le-ar putea valorifica în vederea obţinerii
sumelor necesare traiului, starea de nevoie a minorului trebuie să se aprecieze în funcţie de
veniturile proprii, fără a se ţine seama de bunurile din patrimoniu. Potrivit art. 106, Codul familiei,
părintele nu are nici un drept asupra bunului copilului şi nici copilul asupra bunului părintelui, în
afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere. De asemenea starea de nevoie trebuie evaluată şi prin
raportare la mijloacele materiale ale părinţilor.
Atunci când minorul solicită întreţinere altor persoane decât părinţii, starea de nevoie nu se mai
prezumă, ci trebuie să decurgă din incapacitatea de a munci. Starea de nevoie se va aprecia cu mai
multă exigenţă şi nu va primi întreţinere decât dacă nu are bunuri proprii valorificabile.

2. Incapacitatea de a munci poate avea cauze diferite: vârsta înaintată, boală etc., totală sau
parţială, definitivă sau temporară. Dreptul la întreţinere se apreciază în funcţie de potenţialul real de
muncă al beneficiarului întreţinerii. Atingerea vârstei de pensionare de către o persoană nu poate fi
echivalată , obligatoriu, cu pierdera capacităţii de muncă. Obţinerea întreţinerii de către o astfel de
persoană este condiţionată de proba incapacităţii de muncă. Proba incapacităţii poate fi făcută prin
orice mijloc de probă.
Prin execepţie, este scutit de proba incapacităţii de muncă descendentul minor care solicită
întreţinere de la ascendentul său.

Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei legale de întreţinere


1. Debitorul să dispună de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de întreţinere. Potrivit art.
94, Codul familiei, întreţinerea e datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui
care urmează a o plăti.
Vor fi luate în considerare toate mijloacele materiale ale debitorului cum ar fi veniturile din
muncă, salarii, premii, ajutorul pentru incapacitatea temporară de a munci, compensaţia acordată în
caz de desfacere a contractului individual de muncă, indemnizaţia de şomer, bunurile care nu-i sunt
necesare şi pot fi valorificate (art. 409, alin. 4, Cod de procedură civilă). Nu vor fi luate în
considerare venituirile întâmplătoare: sporul de muncă pentru condiţii deosebite de muncă, aocaţiile
de stat pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutorul de maternitate sau deces,
bursele de studii, diurnele, precum şi alte asemenea indemnizaţii de destinaţie specială, stabilite
potrivit legii (art. 409, alin. 7, Cod de procedură civilă).
Noţiunea de „mijloace de dobândire” trebuie interpretată nu doar în raport de ceea ce s-a realizat
până la un moment dat de debitor ci şi de ceea ce este posibil să se realizeze în viitor, luându-se în
considerare aptitudinea de a munci.
Cel lipsit de mijloace materiale, care deşi e apt de muncă, din motive întemeiate, nu poate fi
obligată la întreţinere atât timp cât subzistă cauzele de împiedicare.
Sunt considerate motive temeinice: boala gravă, satisfacerea stagiului militar, continuarea
studiilor la cursurile de zi ale unei forme de învăţământ, starea privativă de libertate datorată
debitorului care a săvârşit o infracţiune, alta decât cea de abandonare de familie.

61
La stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului se va ţine seama şi de alte obligaţii de
întreţinere care îi incumbă , cheltuielile cu nevoile personale etc.
2. Să nu existe o altă persoană obligată prioritar la întreţinere potrivit ordinii instituite de lege –
creditorul nu are dreptul de opţiune în privinţa debitorului care îi acordă întreţinerea. Un debitor de
rang inferior e obligat să presteze întreţinerea numai dacă debitorul aflat înaintea sa nu poate fi
obligat pentru că nu dispune de mijloace materiale, e decedat sau dispărut.

5. MODALITĂŢI DE EXCUTARE A OBLIGAŢIEI LEGALE


DE ÎNTREŢINERE
Potrivit art. 93, alin. 1, Codul familiei întreţinerea va fi prestată fie în natură, fie prin echivalent
bănesc; de asemenea se poate stabili un sistem mixt de executare.
Modul de executare va fi stabilit în concret de către instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei,
ţinându-se seama de nevoile creditorului şi posibilităţile debitorului. Felul executării se poate stabili
şi prin învoiala părţilor, însă acesta trebuie supus controlului judiciar.
La cerere, atunci când intervin modificări în privinţa împrejurărilor avute în vedere de instanţă la
data stabilirii modului de executare, pot opera schimbări în privinţa modului de acordare a
întreţinerii.
Datorită caracterului succesiv al obligaţiei de întreţinere, prestaţiile se fac, de regulă, la anumite
intervale de timp, de regulă lunar. Prin excepţie, este posibilă executarea întreţinerii printr-o singură
prestaţie a debitorului.

6. STINGEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE


Cauzele generale de stingere a oblogaţiei de întreţinere sunt:
1. Dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinut (art. 86, alin. 2, Codul familiei). Starea de
nevoie a creditorului întreţinut, de regulă, derivă din incapacitatea de a munci, cu executarea
descendentului major. Prin urmare dreptul la întreţinere se stinge odată cu dispariţia
cauzelor de incapacitate. Este posibilă sistarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care,
înainte de vârsta majoratului, devine salariat, realizând venituri îndestulătoare intereselor
sale. De asemenea copilul minor care se căsătoreşte pierde dreptul la întreţinerea părinţilor.
Descendentul major care nu se află în continuarea studiilor, nu mai beneficiază de
întreţinere.
2. Debitorul obligat nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii.
Insuficienţa resurselor materiale stinge obligaţiile debitorului faţă de creditorul întreţinut,
dar nu afectează dreptul la întreţinere al beneficiarului, care poate solicita întreţinere de la
debitorii obligaţi în subsidiar. Încetarea obligaţiei de întreţinere nu este cu titlu definitiv. De
îndată ce situaţia materială a debitorului se îmbunătăţeşte, debitorul poate solicita revenirea
asupra situaţiei prestaţiilor.
3. decesul creditorilor sau al debitorilor obligaţi la întreţinere( art. 95, Codul familie). Obligaţia
de întreţinere are caracter personal, fiind stâns legată de calitatea persoanei. Prin execepţie,
conform art. 96, Codul familiei, la decesul celui obligat la întreţinerea unui copil minor şi a
decesului celui care a acordat întreţinere unui copil minor fără să fi avut această obligaţie
legală, moştenitorii defunctului sunt obligaţi să continue întreţinerea pe toată perioada
minorităţii copilului, proporţional cu valoarea bunurilor moştenite, în condiţiile în care
părinţii minorului sunt decedaţi, dispăruţi sau sunt în nevoie.
4. pierderea calităţii avută în vedere de legiutor la impunerea obligaţiei de întreţinere. Această
cauză decurge tot din caracterul personal al obligaţiei legale de întreţinere. Astfel obligaţia
de întreţinere între soţi subzistă pe perioada căsătoriei, din care decurge calitatea de soţ.
În unele situaţii, stingerea obligaţiei legale de întreţinere e determinată de dispariţia unor cerinţe
anume prevăzute de lege:

62
- între soţi, obligaaţia reciprocă de întreţinere există numai pe durata căsătoriei;
- între foştii soţi, dreptul la întreţinere al fostului soţ, încetează prin recăsătorirea creditorului
întreţinut, iar când beneficiarul întreţinerii e fostul soţ divorţat vinovat. exclusiv pentru
desfacerea căsătoriei, prin împlinirea termenului de 1 an de la data desfacerii căsătoriei
părţilor;
- minorul, creditor al întreţinerii prestată de o altă persoană decât părinţii fireşti sau adoptivi,
ajuns la majorat, nu mai poate pretinde întreţinere pe motiv că se află în continuarea
studiilor.

7. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE SOŢI (art 86, alin. 1 şi art. 41,
Codul familiei) – poate fi definită ca o îndatorire legală reciprocă a soţilor izvorâtă din instituţia
căsătoriei, de a-şi asigura la nevoie unul altuia cele necesare traiului.Obligaţia are caracter prioritar,
soţii datorându-şi întreţinere înaintea altor persoane.
În mod normal, executarea obligaţiei de întreţinere se realizează prin simplul fapt al convieţuirii
soţilor şi prin contribuţia fiecăruia la toate sarcinile căsniciei. Obligaţia de întreţinere între soţi
subzistă pe tot timpul căsătoriei, inclusiv în timpul procesului de divorţ.
În caz de neînţelegeri, soţul aflat în nevoie va putea solicita obligarea celuilalt la a-i presta
întreţinerea. Refuzul unuia dintre soţi de a-i acorda celuilalt întreţinerea poate constitui infracţiunea
de abandon de familie.
Soţul care pretinde întreţinerea trebuie să facă dovada stării de nevoie în care se află. Starea de
nevoie e o chestiune de fapt, care se apreciază atât în raport de veniturile soţului creditor, cât şi de
bunurile sale valorificabile. Starea de nevoie nu există atât timp cât soţul care nu realizează venituri
are bunuri proprii sau comune valorificabile. Pot fi vândute numai bunurile care prisosesc unui trai
decent. Bunurile comune vor fi valorificate mai înainte de a se cere obligarea soţului la plata unei
pensii de întreţinere. Pentru acest motiv este admisibilă cererea de partaj a bunurilor comune în
timpul căsătoriei.
În practică au existat discuţii legate de faptul condiţionării dreptului la întreţinere de condiţia
celui aflat în nevoie. Astfel, soţul care a părăsit domiciliul conjugal are dreptul la întreţinere numai
în situaţia în care părăsirea domiciliului a fost justificată. De asemenea soţul care a săvârşit faţă de
celălat fapte de o gravitate deosebită, trebuie decăzut din dreptul la întreţinere.
În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are dreptul la întreţinere până la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea căsătoriei.
Potrivit art. 90, alin. 1, art. 91 şi art. 94, alin. 1, Codul familiei, o persoană poate fi obligată la
întreţinere dacă dispune de mijloacele necesare. La determinarea posibilităţilor materiale ale soţului
debitor se va ţine seama de veniturile cu caracter de continuitate ale acestuia, bunurile care nu-i sunt
strict necesare şi pot fi înstrăinate, precum şi de economiile realizate. Se va ţine seama, de
asemenea, şi de alte sarcini care îi revin, de exemplu: alte obligaţii de întreţinere care îi afectează
posibilităţile materiale. Întreţinerea datorată poate fi stabilită până la o treime din venitul net al
soţului debitor. Întreţinerea acordată soţului şi cea datorată copiilor nu poate depăşi o jumătate din
venitul net al soţului debitor.

8. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE FOŞTII SOŢI (art. 41, alin. 2–5,
Codul familiei)

63
Izvorul acestei obligaţii este tot căsătoria dar desfăcută sau desfiinţată. Presupune îndeplinirea
condiţiilor generale, cu unele particularităţi. Se cer îndeplinite următoarele condiţii:
a) fostul soţ se află în nevoie datorită incapacităţii de a munci;
b) incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în timpul acesteia.
Dacă a intervenit după desfacerea căsătoriei, are dreptul la întreţinere numai dacă
incapacitatea a fost determinată de unele împrejurări în legătură cu căsătoria şi a intervenit
în decurs de cel mult un an de la desfacerea acesteia.
c) fostul soţ din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria are dreptul la întreţinere timp de un an de la
desfacerea căsătoriei.
Săvârşirea unor fapte grave care atrag nedemnitatea succesorilor duc la pierderea dreptului la
întreţinere, dacă faptele au fost comise au fost comise înainte sau ulterior desfacerii căsătoriei.
Foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea oricărei alte persoane.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se naşte din momentul în care dobândeşte calitatea de „fost
soţ”, adică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ (instanţa va dispune obligarea
debitorului la plata întreţinerii şi ulterior divorţului, începând cu data introducerii cererii de chemare
în judecată) dacă dreptul la întreţinere a fostului soţ a fost stabilit în cadrul procesului de divorţ.
Creditorul fost soţ exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei, are dreptul la întreţinere limitat în timp
de un an de zile socotit de la data desfacerii căsătoriei. Culpa este stabilită în procesul de divorţ şi
are autoritate de lucru judecat în acţiunea directă în stabilirea pensiei de întreţinere.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii se aplică dispoziţiile art. 41, alin. 3, Codul familiei.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se stinge prin recăsătorirea sa sau prin moartea creditorului
sau debitorului întreţinut. Obligaţia de întreţinere subzistă chiar dacă debitorul se recăsătoreşte.
Acesta poate fi ţinut concomitent la întreţinerea atât faţă de fostul soţ, cât şi faţă de soţul din
căsătoria actuală.
În cazul căsătoriei putative, dreptul la întreţinere al fostului soţ de bună-credinţă se naşte de la
rămânerea irevocabilă a hotărîrii prin care a fost desfiinţată căsătoria. Dreptul fostului soţ de bună-
credină la întreţinere nu e limitat în timp. Când ambii soţi sunt de bună-credinţă, obligaţia de
întreţinere are caracter reciproc.

9. OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPII (art. 86, alin. l, şi art. 107,
alin. 1, Codul familiei).

Particularităţi:
a) Starea de nevoie a copilului minor – este singura cerinţă impusă de legiutor descendentului
minor şi aceasta se prezumă iuris tantum pe toată durata minorităţii. Minorul care obţine
venituri îndestulătoare întreţinerii sale nu poate pretinde întreţinere; dacă acestea acoperă
numai în parte starea de nevoie, părinţii sunt obligaţi să întreţină proporţional cu nevoia
minorului.
b) obiectul obligaţiei de întreţinere – potrivit art. 107, alin. 2, Cod familiei, constă în asigurarea
mijloacelor necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului. Obligaţia de întreţinere a părinţilor minorului are caracter complex, având ca
finalitate atât procurarea mijloacelor necesare traiului cât şi asigurarea condiţiilor materiale
impuse de procesul de formare a copilului prin şcolarizare şi pregătire profesională;
c) Data de la care se datoreză întreţinerea – de regulă, întreţinerea copilului minor se
înfăptuieşte voluntar de către părinţi prin convieţuirea în cadrul aceleiaşi familii. Atunci

64
când executarea acestei obligaţii se face prin intervenţia instanţei judecătoreşti, întreţinerea
se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
Prin excepţie, se poate stabili pensie de întreţinere pentru o perioadă anterioară cererii de
chemare în judecată dacă promovarea acţiunii a fost întârziată din cauze imputabile debitorului.
În caz de divorţ, întreţinerea se datorează tot de la data introducerii cererii de chemare în
judecată. Dacă pensia cuvenită copilului minor a fost stabilită print-o hotărâre anterioară pronunţării
divorţului, instanţa investită cu soluţionarea divorţului este datoare să se pronunţe cu privire la
obligaţia de întreţinere a părintelui şi va dispune obligaţia părintelui-debitor cu începere de la data
pronunţării hotărârii de divorţ.
Copilul din afara căsătoriei a cărui paternitate a fost stabilită pe cale judiciară, poate solicita
întreţinerea tatălui de la data introducerii cererii în stabilirea paternităţii.
Părintele care a suportat în întregime cheltuielile de întreţinere are dreptul la despăgubiri în baza
art. 991, Cod civil.
d) Cuantumul obligaţiei de întreţinere se stabileşte având în vedere prevedrile art. 94, alin. 3,
Codul familiei care stabileşte plafoane maximale din câştigul de muncă al celui obligat:
- până la o pătrime pentru un copil;
- până la o treime pentru doi copii;
- până la jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.
Aceste plafoane nu sunt fixe. La stabilirea cuantumului de întreţinere, instanţa va ţine cont de
plafoanele maximale legale, dar şi de nevoia creditorului şi mijloacele debitorului. Potrivit art. 107,
alin. 2, întinderea obligaţiei legale de întreţinere, felul şi modalităţile concrete de executare, precum
şi contribuţia fiecărui părinte se vor stabili pe cale judiciară doar dacă există neânţelegeri între
părinţi. Prin urmare, convenţiile intervenite între părinţi sunt licite atât timp cât nu sunt atinse
interesele copilului. În caz de divorţ, orice convenţie a soţilor cu privire la pensia de întreţinere este
supusă încuviinţării instanţei.
La determinarea cuantumului întreţinerii, instanţa va ţine seama de mijloacele ambilor părinţi, în
sensul că va avea în vedere ce poate asigura din mijloacele sale părintele căruia i s-a încredinţat
copilul.
În toate cazurile instanţa va fixa o sumă concretă la care e ţinut debitorul şi nu va indica o cotă
din câştigul din muncă al acestuia. Determinarea câştigurilor din muncă ale debitorului se face pe
baza salariului mediu şi a celorlate venituri din muncă cu caracter de continuitate, obţinute în
ultimele şase luni premergătoare obligării la plată.
e) caracterul solidar al obligaţiei legale de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori – ca
regulă generală, obligaţia legală de întreţinere e divizibilă atât activ, cât şi pasiv (art. 90,
alin. 2, art. 92, Codul familiei).
Legea prevede cinci excepţii de la regula divizibilităţii; această obligaţie de întreţinere este, sub
aspect pasiv, solidară. Ambii părinţi sunt datori să contribuie, fiecare proporţional cu mijloacele de
care dispune, la cheltuielile legate de creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copilului.
Oricare dintre părinţi poate fi urmărit pentru întreaga creanţă a întreţinerii, iar părintele care a
executat în întregime prestaţia, are la îndemână o acţiune în regres împotriva celuilalt părinte pentru
partea care îi revine acestuia.

Copilul care beneficiază de un regim asemănător celui aplicabil descendentului minor:


1. Copilul minor la a cărei întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc (art. 87, alin. 1, Codul
familiei) – soţul părintelui firesc este obligat a continua întreţinerea copilului cât timp acesta
e minor, dacă părinţii săi fireşti au decedat, dispărut sau sunt în nevoie. Textul se aplică şi
copilului adoptat; obligaţia este imperativă şi subsidiară; obligaţia debitorului se stinge odată
cu majoratul beneficiarului.

65
La rândul său copilul întreţinut timp de zece ani poate fi obligat la întreţinerea părintelui vitreg
care a prestat singur întreţinerea.
2. Copilul minor luat spre creştere fără îndeplinirea formelor cerute de lege pentru adopţie (art.
88, Codul familiei) – are caracter subsidiar şi este condiţionată de faptul luării unui copil
spre creştere, fără a-l adopta. Odată îndeplinită condiţia, obligaţia de întreţinere dobândeşte
şi caracter imperativ. Obligaţia e unilaterală, fiind instituită exclusiv în interesul copilului; se
stinge la împlinirea vârstei de 18 ani de către creditor.
3. Copilul minor îndreptăţit la întreţinerea moştenitorilor persoanei care a fost obligată la
întreţinere sau a persoanei care, fără a avea obligaţia legală a dat această întreţinere (art. 96,
alin. 1, Codul familiei).
Obligaţia de întreţinere e instituită imperativ în sarcina moţtenitorilor universali şi cu titlu
universal, care vor presta întreţinerea numai în limita valorii bunurilor moştenite. Dacă sunt mai
mulţi moştenitori, debitorii vor fi ţinuţi în solidar la executarea prestaţiilor (art. 96, alin. 2, Codul
familiei). Obligaţia are caracter imperati şi subsidiar şi se stinge prin împlinirea vârstei de 18 ani a
creditorului.

Dreptul la întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor


Descendentul major beneficiază de dreptul la întreţinere numai dacă dovedeşte starea de nevoie
în care se găseşte determinată de incapacitatea de a munci.
Întrucât nu există reglementări legale exprese privitoare la dreptul la întreţinere al
descendentului major aflat în continuarea studiilor, literatura şi practica judiciară (decretul de
îndrumare nr. 2/1971 a Plenului Tribunalului Suprem) au statuat în sensul că părinţii sunt obligaţi a
da întreţinere copiilor deveniţi majori şi aflaţi în continuarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 25
ani.
Nu prezintă importanţă dacă sunt urmate cursurile unei instituţii de învăţământ particulare sau
de stat, sau dacă frecventează o unitate de învăţământ superior sau o şcoală profesională.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, se aplică dispoziţiile art. 94, alin. 3, Codul familiei,
obligaţiile de întreţinere revin ambilor părinţi chiar dacă sunt separaţi în fapt sau divorţaţi. Instanţa
va ţine seama de bursa acordată descendentului major. Pensia stabilită poate fi superioară sau
inferioară celei acordate în timpul minorităţii.
Dacă cel ce pretinde întreţinere beneficiază de întreţinere completă din partea instituţiei de
învăţământ pe întreaga durată a şcolarizării, nevoile descendentului vor fi apreciate în consecinţă,
astfel încât obligaţia părinţilor va fi redusă până la nivelul real al nevoilor copilului.
Cât priveşte calitatea rezultatelor la învăţătură dreptul la întreţinere există chiar dacă
descendentul major a înregistrat multe eşecuri, dar ulterior a manifestat stăruinţă în finalizarea
pregătirii profesionale.

10. ASPECTE PROCESUALE PRIVIND OBLIGAŢIA LEGALĂ


DE ÎNTREŢINERE
Neînţelegerile privind existenţa sau întinderea obligaţiilor legale de întreţinere se soluţionează
de către instanţa judecătorească. Competentă material e instanţa specializată (judecătoria), iar
teritorial instanţa de la domiciliul pârâtului. Dacă cererea e formulată de ascendent sau descendent,
competenţa teritorială e alternativă – competentă e şi instanţa de la domiciliul reclamantului.
Dacă cererea pentru acordarea întreţinerii este accesorie unor acţiuni principale care au ca obiect
desfacerea, desfiinţarea căsătoriei sau stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei, instanţa competentă se
determină în funcţie de cererea principală.
Titularul dreptului la întreţinere cu capacitate deplină de exerciţiu îşi poate valorifica dreptul fie
personal, fie prin reprezentant. În numele copilului minor lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea
va fi exercitată de părinte sau reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate sta personal în proces, dar asistat de ocrotitorul legal.
66
Autoritatea tutelară are calitate procesuală activă atunci când părintele căruia i-a fost încredinţat
copilul spre creştere şi educare manifestă neglijenţă în valorificarea acestui drept. Procurorul, în
temeiul art. 45, Cod de procedură civilă, poate promova acţiunea.
În susţinerea cererii sunt admise orice mijloace de probă. Atunci când vocaţia la întreţinere pe
legăturile de rudenie sau pe calitatea de soţ, dovada se face numai prin acte de stare civilă.
În cazul admiterii cererii, instanţa dispune obligarea părintelui la plata pensiei începând cu data
introducerii cererii. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la
comunicare (art. 282, alin. 1, Cod de procedură civilă). Hotărârea este provizorie, în sensul că e
valabilă câtă vreme rămân neschimbate împrejurările de fapt avute în vedere la data pronunţării.
Dacă au intervenit modificări, pensia de întreţinere poate fi sistată sau cuantumul ei redus sau
majorat. Instanţa se va pronunţa numai la cererea celui interesat.
Hotărârea primei instanţe este executorie de drept, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453, alin. 2, Cod
de procedură civilă, art. 455, alin. 1, Cod de procedură civilă, art. 409, alin. 4, Cod de procedură
civilă.
Dacă executarea creanţei se face asupra bunurilor mobile sau imobile, după ce s-a realizat
somaţia debitorului şi suma datorată nu a fost plătită, se trece la valorificarea bunurilor prin vânzare
la licitaţie publică.
Ratele întreţinerii, neplătite la scadenţă, pot fi urmărite în limita termenului de trei ani, socotit
pentru fiecare din ratele scadendente regresiv, de la data cererii de punere în executare a hotărârii.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;


2. Maria Banciu, Dreptul familiei. Teorie şi practică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998;
3. Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001;
4. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Ediţia a
7-a, Bucureşti, 2002;
5. Emese Florian, Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003;
6. Cocoş Ştefan, Dreptul familiei, ediţia a 2-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
7. Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
8. Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Codruţa Hăgeanu, Dreptul familiei,
Editura All Beck, Ediţia a 4-a, Bucureşti, 2005;
9. Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.

67