Sunteți pe pagina 1din 14

TEMA I

INTRODUCERE ÎN CURS

1. De ce un Curs despre istoria şi evoluţia Uniunii


Europene?

2. Principalele instituţii europene create după cel de-al


doilea război mondial.

3. Clarificarea unor expresii şi noţiuni.

4. Sensul şi conţinutul unor concepte.

5. Izvoarele Cursului şi elemente de bibliografie.

1
TEMA I
INTRODUCERE ÎN CURS
1. De ce un Curs despre istoria şi evoluţia Uniunii
Europene ?
Unii dintre dumneavoastră s-ar putea întreba: de ce un Curs
despre istoria şi evoluţia Uniunii Europene ?
Răspunsul este simplu: pentru că nimeni nu poate face azi
abstracţie de o problemă fundamentală de care depinde viitorul
paşnic şi prosper al naţiunii noastre şi anume integrarea în Uniunea
Europeană. De la Revoluţia din Decembrie 1989 încoace, aceasta
reprezintă , alături de aderarea la NATO, unul din obiectivele cele
mai importante ale politicii externe româneşti. Dumneavoastră,
generaţia de pe băncile Universităţii, veţi ajunge cu siguranţă să
trăiţi şi să lucraţi într-o Românie integrată în Uniunea Europeană.
Pentru aceasta este însă nevoie să cunoaşteţi ce este şi cum a luat
fiinţă, cum lucrează, şi ce politici promovează, care sunt
avantajele şi costurile aderării României la Uniune.
Studenţi fiind, cu preocupări intelectuale, cunoaşteţi că lumea
de azi este o lume a interdependenţelor. Nici o ţară nu mai poate
trăi izolat, în mod autarhic. Fenomenul globalizării, forţa
economică şi politică extraordinară a companiilor transnaţionale ne
arată că interdependenţa a luat locul independenţei absolute, care
practic nu mai există nicăieri. Această interdependenţă în plan
economic generează interdependenţă în plan politic. Ţările lumii se
sprijină unele pe altele, cooperează între ele, dar se şi concurează.
Structurile economice mondiale şi regionale sunt un rezultat
nemijlocit al interdependenţei. Nici Uniunea Europeană nu face
excepţie de la această evoluţie. Ţările membre ale Uniunii au
renunţat de bună voie la unele atribute ale suveranităţii lor
naţionale pentru a nu constitui o piedică în faţa trendului general,
dar mai ales pentru a face faţă consecinţelor globalizării.

2
Parcurgerea cursului de faţă vă va îngădui să vă familiarizaţi
cu câteva probleme fundamentale care preocupă, în egală măsură,
toate popoarele continentului, ca şi comunitatea internaţională în
ansamblul său.
Între acestea, am în vedere mai ales următoarele:
- Care este contextul internaţional în care trăim şi cum a
evoluat lumea în ultimii 50 de ani ?
- Cum s-a ajuns la crearea Uniunii Europene şi ce loc ocupă
această structură în lumea de azi ?
- Ce raport există între globalizare şi Uniune ?
- Care au fost etapele principale ale construcţiei europene şi
care sunt perspectivele Uniunii odată cu adoptarea
Tratatului Constituţional ?
- Ce semnificaţie are lărgirea/extinderea Uniunii Europene?
Care sunt costurile şi avantajele acestui proces?
- Unde se situează România în procesul de aderare la
Uniune?
Cursul reflectă evoluţia însăşi a Uniunii Europene, care se
află într-o dinamică rapidă. Lucruri valabile azi îşi pierd
actualitatea mâine. De aceea, apare absolut necesară reactualizarea
periodică a unor capitole. Evident, pe parcursul prezentării orale în
faţa studenţilor, Cursul va fi adaptat operativ la ultimele evoluţii
intervenite în funcţionarea instituţiilor şi în politicile promovate de
Uniune.
2. Principalele instituţii europene, create după cel de-al
doilea război mondial.
Anul 1947 – odată cu lovitura de stat comunistă de la Praga
şi blocada Berlinului de către sovietici – marchează începutul aşa-
numitului „război rece” între lumea occidentală, dominată de SUA
şi cea răsăriteană, dominată de URSS. Fiecare din aceste lumi
reprezenta un bloc cu o ideologie proprie (capitalism sau

3
comunism), iar politica de bloc a marcat viaţa continentului
european şi a întregii lumi până la prăbuşirea regimurilor
comuniste în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul anului 1989. Ca
expresie a acestei politici, fiecare bloc şi-a creat propriile
organisme economice, politice şi de securitate, diametral opuse.
a. În Europa Răsăriteană
• Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – în
materie comercial-economică – creat în 1949, ca reacţie la
„planul Marshall” acceptat de ţările occidentale. A
funcţionat efectiv doar din 1959. Sediul a fost la Moscova.
Înafara ţărilor socialiste din Europa, CAER a mai cuprins
şi Cuba, Mongolia, R.P.D.Coreeană şi Vietnam.
Inegalitatea frapantă între nivelurile de dezvoltare
economică a membrilor (a se vedea Cehoslovacia –
Mongolia, de exemplu), fundamentarea relaţiilor
economice pe ideologie şi nu pe regulile pieţei, ca şi
prezenţa între membri a unui colos reprezentat de URSS,
pe care aceasta l-a folosit pentru propria reconstrucţie, au
făcut ca acest organism să nu fie eficient pe măsura
obiectivului propus. S-a autodizolvat pe 28 iunie 1991,
după prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală
şi de Est;
• Pactul de la Varşovia, creat în 1955, ca structură de
apărare şi securitate, urmare înfiinţării NATO şi intrării
RFG în această alianţă. Iniţial a cuprins 8 ţări: Albania,
Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG, România, Ungaria
şi URSS. În 1968, Albania s-a retras. Comandamentul
Pactului s-a aflat la Varşovia. Pactul s-a compromis în
august 1968 prin invadarea Cehoslovaciei pentru a pune
capăt reformelor promovate de Dubcek. Invadarea
Cehoslovaciei, la care România nu a luat parte a
reprezentat expresia doctrinei brejneviste a „suveranităţii
limitate” a ţărilor socialiste.

4
Pactul s-a autodizolvat la 1 iulie 1991.

b. În Europa Occidentală .
În domeniul securităţii şi apărării au fost create:
• Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
creată la iniţiativa SUA pentru a asigura securitatea şi
protecţia Europei Occidentale faţă de o posibilă
ameninţare sovietică. Iniţial, a fost ca şi Pactul de la
Varşovia un produs al „războiului rece”. Tratatul de la
Washington a fost semnat, la 4 aprilie 1949, de către 12
ţări (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia
şi SUA). În 1952 au aderat Grecia şi Turcia, în 1955 RFG,
în 1982 Spania, iar în 1999 – Polonia, R. Cehă şi Ungaria.
Aşadar, NATO cuprinde, la ora actuală, 19 ţări.
În primăvara anului 2004 vor mai adera la NATO alte 7 ţări:
România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi
Slovenia. În prezent are loc ratificarea în parlamentele ţărilor
membre NATO a protocoalelor de aderare a celor 7 candidaţi la
Tratatul de la Washington..
La crearea sa, obiectivul fundamental al NATO era apărarea
Europei Occidentale împotriva oricărui atac din partea Uniunii
Sovietice, fiind aşadar un sistem de apărare colectivă. Odată cu
căderea „cortinei de fier” şi dispariţia unei ameninţări comuniste,
NATO şi-a fixat noi obiective pentru a face faţă noilor ameninţări
şi a garanta pacea şi stabilitatea continentului: dispute teritoriale;
terorism; conflicte interetnice, precum cele din Balcanii de Vest;
comerţul ilegal cu materiale nucleare; criminalitatea organizată.
NATO şi-a propus, de asemenea, să intervină mai activ în crize
externe care depăşesc graniţele ţărilor membre (Balcani,
Afganistan).

5
• Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost creată la 23
octombrie 1954, ca structură de securitate şi apărare a
Europei Occidentale prin semnarea Acordurilor de la
Paris. Iniţial, a avut 7 membri (Franţa, Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Luxemburg, RFG şi Italia). În 1988 au
aderat Spania şi Portugalia, iar în 1995, Grecia. În prezent
are 10 membri. Unele ţări membre ale Uniunii Europene
(Austria, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Suedia) au statut
de observator. Alţi membri ai NATO au devenit membri
asociaţi. România are statut de partener asociat.
Multă vreme UEO s-a aflat „în adormire”, în umbra NATO.
A fost reactivată cu prilejul primei crize iugoslave de la începutul
anilor ’90 şi introducerea de către Consiliul de Securitate al ONU a
embargoului asupra R.F. Iugoslavia. La solicitarea României, UEO
a trimis o misiune de observare pe Dunăre pentru a supraveghea
respectarea embargoului asupra Iugoslaviei.
Prin Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene, din 1992,
s-a stabilit că UEO se va topi practic în UE pentru a deveni “braţul
înarmat” al acesteia.
UEO are misiunea de a elabora şi pune în practică deciziile şi
acţiunile UE care ţin de apărare. UEO secondează Uniunea
Europeană în aleborarea şi promovarea unei politici europene de
apărare, în parteneriat cu NATO.
În domeniul economiei şi comerţului au luat fiinţă:
• Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
(OECE), a fost creată la 16 aprilie 1948 în scopul
gestionării “Planului Marshall” şi organizării
reconstrucţiei economice a Europei Occidentale. A
regrupat 18 ţări vest-europene şi a fost o structură
interguvernamentală. A avut 2 misiuni importante:
- Între 1948 – 1952 să organizeze distribuirea ajutorului
destinat ţărilor membre prin “Planul Marshall”, în

6
vederea reconstrucţiei şi revigorării economiilor vest-
europene;
- Să coordoneze politicile economice ale statelor membre
şi să adopte măsuri în vederea liberalizării schimburilor
comerciale, precum şi a garantării stabilităţii
financiare.
După încheierea procesului de refacere economică, OECE a
cedat, în 1960, locul unui nou organism
• Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE).
OCDE a depăşit cadrul strict european al OECE întrucât
reuneşte ţări industrializate cu economie de piaţă din Europa,
America de Nord şi Asia-Pacific. Obiectivul OCDE îl reprezintă
expansiunea continuă şi sănătoasă a economiei statelor membre,
creşterea nivelului de trai şi dezvoltarea comerţului internaţional
prin formularea de reglementări comune. De asemenea, OCDE
asigură coordonarea asistenţei economice a ţărilor membre către
ţările în curs de dezvoltare. La începutul anilor ’90 OCDE a
sprijinit tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est către
economia de piaţă. România şi-a exprimat interesul pentru a deveni
membru al OCDE.
• Comunitarea Economică a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) creată în 1951 prin Tratatul de la Paris,
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM), create în 1957 prin Tratatul de la Roma
vor fi tratate într-un capitol separat.
• Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS).
Creată în 1960, la iniţiativa Marii Britanii, ca reacţie la
crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Uniunii Vamale (la 1 ianuarie 1959). La început, a fost
formată din 7 state pentru ca, în 1991, să ajungă la 10.
După aderarea unor ţări la Uniunea Europeană, AELS a

7
ajuns să cuprindă azi doar 4 membri: Islanda,
Liechtenstein, Elveţia şi Norvegia.
AELS a fost concepută ca o alternativă la Comunitatea
Economică Europeană şi, de aceea, nu-şi propune integrarea
economiilor ţărilor membre, ci cooperarea dintre acestea pe baza
principiului unanimităţii. În condiţiile în care CEE a creat o uniune
vamală, AELS a favorizat doar instituirea unei zone de liber-
schimb pentru produsele industriale.
• Spaţiul Economic European (SEE). A fost creat prin
Tratatul de la Porto din 2 mai 1992 şi cuprinde ţările
Uniunii Europene şi ale AELS. Elveţia, semnatară a
Tratatului, l-a respins prin referendum, ceea ce a însemnat
şi retragerea Liechtenstein-ului având în vedere uniunea
vamală existentă între cele două ţări.
În domeniul politic, la 5 mai 1949, a fost creat Consiliul
Europei. Statutul acestuia a fost semnat la Londra de 10 ţări
fondatoare: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda, Marea Britanie şi Suedia.
Consiliul a cunoscut un nou suflu odată cu prăbuşirea
regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est şi extinderea
valorilor democratice la întregul continent. În prezent, Consiliul
numără azi, 46 de ţări membre.
România a devenit membru cu drepturi depline la 7
octombrie 1993.
A fi membru al Consiliului Europei reprezintă o confirmare a
respectării de către statul respectiv a democraţiei pluraliste şi a
drepturilor omului.
Încă de la creare, sediul Consiliului Europei este la
Strasbourg (Franţa), în Palatul Europei. Imnul său este „Odă
Bucuriei” (Beethoven), iar drapelul este steagul albastru cu 12
steluţe în cerc. Ulterior aceste însemne au fost însuşite şi de
Uniunea Europeană.

8
Principalele obiective ale Consiliului Europei sunt
următoarele:
- Apărarea şi promovarea drepturilor omului, a democraţiei
pluraliste şi a statului de drept;
- Punerea în valoare a identităţii culturale a Europei, precum
şi a diversităţii sale;
- Identificarea de soluţii pentru problemele societăţii
(minorităţi, xenofobie, intoleranţă, protecţia mediului,
droguri, crimă organizată);
- Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin
sprijinirea reformelor politice, legislative şi
constituţionale.
Principalele instanţe de decizie ale Consiliului Europei sunt:
• Comitetul Miniştrilor, compus din miniştrii de externe ai
ţărilor membre sau din reprezentanţii lor permanenţi;
• Adunarea Parlamentară – organ deliberativ – a cărei
membri sunt desemnaţi de către parlamentele naţionale.
România are o delegaţie formată din 10 parlamentari
permanenţi şi 10 supleanţi. Adoptă rezoluţii şi
recomandări către comitetul miniştrilor.
• Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa este
un organ consultativ, reprezentând colectivităţile locale şi
regionale.
În 1994 a luat fiinţă Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE) prin transformarea Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (întrunită pentru prima
dată, în 1973, la Helsinki) într-o organizaţie internaţională. La
Conferinţa de la Helsinki au participat 35 de stat (toate statele
europene mai puţin Albania, plus SUA şi Canada). Urmare
dizolvării URSS, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, OSCE cuprinde
acum 55 de state.

9
În cadrul OSCE toate deciziile se iau prin consens, adică prin
absenţa unei opoziţii manifestate de un stat participant.

Principalele obiective ale OSCE sunt :


- prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor prin
instrumente ale diplomaţiei preventive, mecanismul alertei şi
misiunilor de anchetă, a reglementării paşnice a diferendelor şi
participării la operaţiuni de menţinere a păcii;
- reducerea armamentelor în Europa;
- apărarea drepturilor omului;
- dezvoltarea cooperării în economie, cultură şi protecţia
mediului.
Organele OSCE sunt următoarele:
- Întâlnirile, la fiecare 2 ani, ale şefilor de stat sau de guverne
din ţările membre;
- Consiliul miniştrilor afacerilor externe se reuneşte, de
regulă, o dată pe an;
- Comitetul Înalţilor Funcţionari, se reuneşte la fiecare 3 luni
sau în cazuri de urgenţă. Asigură, în caz de crize, gestionarea
acestora
- Comitetul permanent al OSCE, compus din reprezentanţii
statelor membre
- Secretarul general numit pentru 3 ani
- Adunarea Parlamentară – formată din reprezentanţi ai
parlamentelor ţărilor membre – se reuneşte o dată pe an.
3. Clarificarea unor expresii şi noţiuni
Înainte de abordarea propriu-zisă a problematicii Uniunii
Europene se impun clarificări asupra unor concepte şi noţiuni
cu care vom opera în discuţiile noastre viitoare. De exemplu:

10
• Ce se înţelege prin „integrare europeană” şi „integrare
euro-atlantică” ?
Integrare europeană înseamnă integrarea/aderarea la Uniunea
European. Apare aici, aşadar, doar dimensiunea europeană a
integrării.
Integrarea euro-atlantică înseamnă, în limbajul comun,
aderarea la NATO, care are şi o dimensiune trans-atlantică.
De reţinut însă că aderarea este doar primul pas, desigur
foarte important, pe calea integrării în Uniune. Integrarea propriu-
zisă reprezintă un proces mult mai îndelungat.
• Structuri vest-europene sau structuri europene.
Deşi unele structuri despre care am vorbit, precum NATO,
UEO, CEE şi Consiliul Europei au fost, la creare, doar structuri
vest-europene, în timp, acestea au devenit general-europene sau
pan-europene. În aceste condiţii, nimeni nu mai ridică obiecţiuni
privind denumirea acestora. Prin lărgirea lor spre Europa Centrală
şi de Est, aceste organisme reprezintă mai mult sau mai puţin
întreaga Europă. Totuşi, singura organizaţie cu adevărat pan-
europeană, care reprezintă întreaga Europă, este Consiliul Europei.
• Ce înseamnă „acquis comunitar” şi „armonizare
legislativă” ?
Termenul „acquis communautaire” sau „acquis comunitar”
este practic intraductibil. S-ar putea traduce prin „obţinut”,
„cucerit”. Englezii au încercat să-l traducă prin „community
patrimony”, dar au renunţat. Acesta înseamnă totalitatea normelor
juridice care reglementează activitatea instituţiilor Uniunii
Europene, acţiunile şi politicile comunitare, adică:
- Conţinutul tuturor tratatelor de bază (de la Roma, la
Nissa);
- Legislaţia adoptată de instituţiile UE pentru punerea în
aplicare a prevederilor tratatelor (regulamente, directive,
decizii, avize şi recomandări);

11
- Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE;
- Poziţii comune în cadrul Politicii Externe şi de Securitate
Comună (PESC), cooperării în justiţie şi afaceri interne;
- Acordurile internaţionale la care Uniunea este parte.
Preluarea în întregime a „acquis-ului comunitar” este o
condiţie obligatorie pentru aderarea unei ţări candidate la UE, fiind
unul din criteriile pentru aderare stabilite în 1993, de Consiliul
European de la Copenhaga.
Armonizare legislativă este un proces prin care legislaţia
ţărilor membre şi ale celor candidate la aderare se aliniază
dreptului comunitar. Armonizarea legislativă este necesară pentru
buna funcţionare a Pieţei Unice comunitare.
În cazul României, armonizarea legislaţiei naţionale cu
normele UE, a început, în 1995, după ratificarea de către ţările UE
a Acordului European de Asociere. Armonizarea nu înseamnă
preluarea ca atare a normelor europene, concretizate în peste
90.000 pagini de documente, ci transpunerea lor în legislaţia
naţională. De aceea, orice proiect de lege înaintat Parlamentului
trebuie să menţioneze dacă este sau nu armonizat cu legislaţia
europeană.
• Care este diferenţa între diverse tipuri de Acorduri
încheiate de Uniunea Europeană ?
„Acordurile comerciale” se încheie exclusiv în domeniul
comercial, conţinutul lor limitându-se de regulă la reglementarea
unor operaţiuni de import-export cu produse specifice. De
exemplu: Acordul comercial din 1980 cu Australia şi Noua
Zeelandă privind limitarea importurilor de carne de oaie şi capră pe
teritoriul comunitar.
„Acordurile de cooperare” cuprind nu doar prevederi
comerciale (cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei
mai favorizate şi a unor cote sporite la export), dar şi cooperarea în
domeniile economic, ştiinţific şi tehnic. UE a semnat asemenea

12
acorduri cu ţările arabe exportatoare de petrol şi cu cele din Pactul
Andin (1984) cu China (1984), cu statele ASEAN.
„Acorduri de parteneriat şi cooperare” sunt acordurile
încheiate, între 1997-1998, cu Rusia, Ucraina, Republica Moldova
şi alte state din fostul spaţiu sovietic şi conţin ca element nou, o
clauză privind democratizarea.
„Acorduri de stabilizare şi cooperare” au fost încheiate în
2003, de către UE cu Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi
Macedonia.
„Acorduri de asociere” care prevăd acţiuni comune şi
proceduri speciale de cooperare, dar au şi componente comerciale.
Sunt circa 60 de ţări din Africa, Pacific, Caraibe (Grupul
Lomé) sau din bazinul Mării Mediteraneene care au semnat
asemenea acorduri.
„Acordurile Europene” sunt cele mai complexe dintre toate
actele bilaterale internaţionale încheiate între UE şi terţe ţări.
Acestea sunt, de fapt, acorduri de asociere de nivel superior,
special concepute pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, care
au ca obiectiv final aderarea la UE. Acestea prevăd crearea unei
zone de liber schimb pentru produsele industriale într-un interval
de 9 – 10 ani şi eliminarea barierelor protecţioniste din calea
circulaţiei mărfurilor. Logica acestor acorduri a fost diminuarea
protecţionismului şi creşterea concurenţei pentru crearea unei
economii de piaţă competitive şi funcţionale.
România a încheiat cu UE un „Acord European” la 1
februarie 1993, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
4. Sensul şi conţinutul unor concepte.
Înţelegerea corectă a problematicii Uniunii Europene
presupune însuşirea unor concepte proprii structurilor democratice.
Între acestea menţionez:
• Ce au însemnat „războiul rece” şi „cortina de fier” ?

13
• Ce reprezintă democraţia consolidată, pluralismul politic
şi statul de drept ?
• De cine sunt reprezentate cele 3 puteri ale statului ?
• Care sunt principalele drepturi ale omului ?
• Ce presupune o economie de piaţă funcţională ?
5. Izvoarele Cursului şi elemente de bibliografie.
Izvoarele prezentului Curs sunt:
• Tratatele Uniunii Europene: Roma (1957); Maastricht
(1992); Amsterdam (1997); Nisa (2001);
• Acordul european de Asociere a României la Comunităţile
Economice Europene (1993);
• Rapoartele anuale ale Comisiei Europene privind stadiul
pregătirii ţărilor candidate pentru aderarea la UE (1997 –
2004):
• Lucrări consacrate construcţiei europene şi politicilor
comunitare;
• Tratatul Constituţional al Uniunii Europene, elaborat de
Convenţia Europeană (2003).
La acestea se adaugă experienţa personală :
- şeful Departamentului pentru Integrare Europeană din
Guvernul României (1994-1996);
- membru al Comisiei de Integrare Europeană a
Parlamentului României (1996 – 2000);
- preşedintele Comisiei pentru politică externă a Senatului
(din 1997 şi până în prezent);
- preşedinte al delegaţiei parlamentare române la Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei (din 2001).

14