T E M A II

LUMEA LA CUMPĂNA DINTRE MILENII

1. Lumea la cumpăna dintre milenii

2. De la bipolarism la unipolarism. Pe când o lume

multipolară ?

3. Omenirea la început de secol XXI.

4. Principalii factori de risc şi ameninţare la adresa

stabilităţii şi păcii.

1
 TEMA II:
LUMEA LA CUMPĂNA DINTRE MILENII
1. Lumea la cumpăna dintre milenii.
Ne aflăm la cumpăna dintre mileniile II şi III. Am fost,
împreună, martorii evenimentelor care s-au desfăşurat în ultima
parte a secolului XX. Dumneavoastră veţi fi părtaşi la
transformările politice şi social-economice care se vor produce la
începutul secolului XXI. De aceea, cred că ar fi util să vedem prin
ce s-a caracterizat secolul care s-a încheiat şi lumea în care trăim.
A. După părerea multor specialişti, trăsătura
fundamentală a secolului XX, mai ales în ultimele trei
decenii, a fost accelerarea descoperirilor din domeniul
ştiinţei şi tehnologiei. Computerul a desfiinţat deosebirile
dintre ştiinţele “pure” sau “fundamentale” şi cele
“aplicate”, împingând la limite nebănuite ştiinţa şi
tehnologia informaţiei. Valurile inovaţiilor se manifestă în
miniaturizare (microelectronică, micromaşini),
biotehnologie (alimentaţie, medicină, utilizarea
microorganismelor ca “lucrători” în diverse procese
biochimice) şi, desigur, în tehnologia informaţiei.
În această situaţie, condiţia umană se găseşte bulversată
printr-o metamorfoză care şterge foarte rapid reperele noastre
clasice.
Progresul ştiinţific şi tehnic este, din punct de vedere etic,
neutru: el poate fi în folosul binelui sau răului. În acelaşi timp,
acest progres a amplificat inegalităţile dintre ţări şi regiuni, pentru
că iluziile din anii ’70 în legătură cu transferul tehnologiilor au
eşuat. S-a înţeles, în sfârşit, că buna folosire a cunoştinţelor de
către o societate presupune: libertatea de iniţiativă; folosirea
economiilor pentru investiţii productive; calitatea mâinii de lucru şi
pregătirea sa; etica muncii; capacitatea de organizare la nivelul
întreprinderilor şi statelor; flexibilitatea socială; stabilitatea
guvernelor şi capacitatea lor de a asigura ordinea publică şi

2
structuri fiscale, bancare şi financiare competitive, stabilitatea
monetară ş.a.
B. A doua trăsătură o constituie adâncirea prăpastiei dintre
câteva ţări bogate şi majoritatea ţărilor sărace, precum
şi dintre bogaţi şi săraci în interiorul ţărilor. Se ştie
prea bine, de exemplu, că un pumn de companii
multinaţionale au o cifră de afaceri egală cu bugetul
tuturor ţărilor africane luate la un loc.
C. O altă trăsătură o reprezintă efectele informaticii asupra
tehnicii militare şi a purtării războaielor. Dacă în
războaiele de până acum, toate părţile implicate în
conflicte aveau pierderi materiale şi umane, în războaiele
din Irak şi Iugoslavia părţile învingătoare au avut pierderi
cu totul nesemnificative. Asta înseamnă că este posibil, în
viitor, ca o ţară sau mai multe ţări să producă unui popor
distrugeri imense fără a primi un răspuns imediat pe
măsură. Şi aceasta poate avea consecinţe uluitoare asupra
liderilor politici din ţările bogate şi puternice în ceea ce
priveşte nevoia de justificare a războaielor în faţa opiniei
publice, aşa cum s-a întâmplat cu ultimul război în Irak.
D. Sfârşitul de secol XX a fost martor al afirmării, pe plan
naţional şi internaţional, a societăţii civile – concept
formulat încă de Hegel în lucrarea “Principes de la
philosophie du droit” (1821) care separa “viaţa civilă” de
“viaţa politică” ca urmare a revoluţiei industriale şi
prăbuşirii Vechiului Regim. De aceea, afirmarea actuală a
societăţii civile, inclusiv prin crearea unei multitudini de
ONG-uri nelucrative, este o consecinţă a revoluţiei în
tehnologiile informaţiei şi prăbuşirii sistemului sovietic.
Potrivit acestui concept, statul nu mai deţine monopolul
interesului general. Acesta se poate manifesta prin intermediul
organizaţiilor private, neguvernamentale a căror înfiinţare şi
funcţionare să fie sprijinită de stat. Este cunoscut, în acest sens,
rolul pe care-l joacă în SUA diferite asociaţii şi fundaţii. Acestea

3
sunt extrem de active în condiţiile globalizării. De aceea, nu sunt
întâmplătoare atacurile la adresa statului naţional, considerat de
către ONG-uri ca o piedică în calea afirmării societăţii civile.
Thiery de Montbrial, membru al Institutului Franţei şi
director al Institutului Francez pentru Relaţii Internaţionale din
Paris, aprecia că, aşa cum “imprimeria a fost cauza fundamentală a
dispariţiei sistemului medieval şi apariţiei progresive a Statului
Naţional, în secolul XV”, tot aşa revoluţia din ştiinţa şi tehnologia
informaţiei va reprezenta un pericol pentru Statul-naţiune. Această
evoluţie a condus la apariţia unui nou concept: “guvernare” în
loc de “guvern”, în care societatea civilă are locul său bine
stabilit.
Dar care va fi rolul Statului ?
Trei concluzii se impun:
- Statul modern nu se află pe cale de dispariţie. El trebuie să
se concentreze, îndeosebi, asupra problemelor de
securitate şi a interesului naţional în economie, cultură şi
în domeniul social;
- Statele trebuie să coopereze între ele, adică să abordeze
problemele cele mai variate în funcţie de securitatea
colectivă şi de soluţionarea problemelor globale;
- Statul trebuie să asocieze marii actori şi societatea civilă
pe care să-i considere parteneri şi nu lobbyşti. Statele nu
vor dispare, rămânând dimpotrivă în inima sistemului
şi aceasta în ciuda atacurilor la care a fost şi este supus.
E. Ultimii ani ai secolului XX au văzut dispariţia
perioadei “războiului rece”. “Războiul rece” a fost mai
ales o conflagraţie ideologică şi politico-economică.
Să vedem pe scurt cum a apărut “războiul rece” ?
După încheierea, în 1945, a celui de-al doilea război mondial,
a început să se dezvolte un conflict între Est şi Vest, mai precis
între marile puteri învingătoare: URSS şi SUA. Folosirea de către
SUA, în două rânduri a bombei atomice – la Hiroşima şi Nagasachi

4
– împotriva Japoniei a antagonizat Uniunea Sovietică pentru că a
modificat echilibrul de forţe pe plan mondial. La rândul său,
URSS a refuzat alegeri libere în Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia,
România, Bulgaria şi Ungaria, ceea ce a condus la instaurarea unor
regimuri comuniste dominate de sovietici. În aceste condiţii, SUA
adoptă cunoscute doctrină a “îndiguirii” sau ”încercuirii”
comunismului. Această doctrină a fost expusă de ambasadorul
SUA la Moscova, George Kennan, într-o telegramă trimisă în 1946
autorităţilor americane. În baza acesteia, preşedintele american
Truman a cerut la 12 martie 1947 Congresului SUA noi credite
pentru a sprijini economic şi financiar Grecia şi Turcia, ameninţate
cu sovietizarea. De aceea, din punct de vedere istoric, anul 1947
marchează începutul acestui “război rece”.
În plan militar nu s-au înregistrat conflicte directe între cele
două blocuri din cauza “echilibrului terorii”, aşadar nu am avut de
a face cu un “război cald”. Această perioadă a ţinut izolate două
lumi: occidentală şi sovietică. Perioada de destindere, care a
început în anii ’70, a contribuit la aceasta. Conferinţa de la
Helsinki şi Actul final au avut un rol important în dispariţia
sistemului socialist şi încetarea “războiului rece”, odată cu
prăbuşirea regimurilor comunist-totalitare în Europa Centrală şi de
Est.
2. De la bipolarism la unipolarism. Pe când o lume
multipolară ?
Lumea rezultată din cel de-al doilea război mondial, bazată
pe confruntarea dintre cele două blocuri Est-Vest, a luat sfârşit
odată cu căderea zidului Berlinului ( în noiembrie ’89), cu
revoluţiile democratice din anul 1989 care au dus la înlăturarea
regimurilor comuniste în Europa şi cu prăbuşirea Uniunii
Sovietice, în decembrie 1991. În paralel, a avut loc, tot în 1991,
desfiinţarea CAER-ului şi a Tratatului de la Varşovia, ca urmare a
opţiunii fostelor state socialiste din Europa Centrală de a se orienta
spre Vest, adică spre valorile şi structurile politice, economice şi de
securitate occidentale. Aceşti ani au marcat sfârşitul lumii
bipolare dominată de două superputeri: SUA şi Uniunea Sovietică,
5
precum şi dispariţia “cortinei de fier” - pentru a folosi formula
fostului premier britanic Winston Churchill în reliefarea opoziţiei
categorice dintre cele două sisteme social-politice mondiale,
instaurate după război.
Statele Unite ale Americii au rămas singura super-putere
sau cum a caracterizat-o fostul ministru francez de externe, Hubert
Vedrine, singura “hyper-putere”. O lume unipolară s-a născut în
locul celei bi-polare. SUA sunt astăzi, dominante în toate
domeniile; economic, tehnologic, militar, monetar, lingvistic şi
cultural. Această situaţie este unică în lume, pentru că nici un
imperiu anterior nu a cucerit întreaga lume, inclusiv pe adversari.
Această poziţie îi face pe unii politologi să considere că
“globalizarea” înseamnă de fapt “americanizarea” lumii. Aşa cum
afirmă, acelaşi Hubert Vedrine în cartea sa “Les cartes de la
France à l’heure de la mondialisation » apărută în 2000, la Paris,
SUA continuă politica « porţilor deschise » promovată de Marea
Britanie în secolul al XIX-lea (desigur, porţile altora) şi trag
avantaje de pe urma forţei lor economice, comerciale şi financiare.
În plus, globalizarea se face în limba lor şi în baza unor principii
liberale; pe baza unor norme juridice, financiare sau tehnice
impuse de ei; pentru că au capacitatea să inspire vise şi modele de
viaţă ca urmare a dominaţiei pe care o exercită în cinematografie şi
televiziune (Hollywood, CNN), pentru că au un nivel de trai
ridicat, pentru că studenţii din toate ţările doresc să se formeze în
America. SUA au avut 17 ani de creştere economică continuă.
Prăbuşirea sistemului mondial socialist, în 1989, s-a realizat
nu pe cale armată, printr-un conflict militar între SUA şi URSS –
protagonistele celor două sisteme. Este adevărat că după încheierea
ultimului război mondial, SUA au cheltuit pentru punerea în
practică a doctrinei sale de “containement”, adică de încercuire şi
sufocare a comunismului, peste 4000 de miliarde de dolari. Dar,
fundamentală în prăbuşirea sistemului a fost competiţia economică
şi, îndeosebi, incapacitatea Uniunii Sovietice de a face faţă – din
punct de vedere al resurselor – unei noi şi teribile curse a
înarmărilor. Lovitura de graţie a fost dată de anunţul preşedintelui
6
Ronald Reagan la începutul anilor ’80 de a pune în aplicare
programul militar denumit „Războiul stelelor”. Conducătorul
sovietic de atunci, Mihail Gorbaciov şi-a dat seama că Uniunea
Sovietică nu este în măsură să participe la o asemenea competiţie şi
a trecut la reformarea sistemului, promovând politica de
„perestroika” (restructurare) şi „glasnosti” (transparenţă). Ceea ce
Gorbaciov n-a înţeles a fost între altele şi faptul că economia
socialistă, super-centralizată, bazată pe proprietatea colectivă şi
atotputernicia statului ajunsese la limitele sale din punct de vedere
al performanţelor. Devenise total necompetitivă.
În plus, reforma pe care o preconiza Gorbaciov nu viza
economicul, ci doar politicul. De aceea, se afirma că perestroika lui
Gorbaciov semăna cu o furtună în taiga, adică multă mişcare şi
zgomot pe sus şi un imobilism total la bază, pe pământ. Poate de
aceea, fostul lider chinez Deng Xiao-Ping a început reforma în
economie, introducând conceptul „economia socialistă de piaţă”,
lăsând reforma politicului pentru mai târziu. În mai 1989, cu puţin
înainte de vizita lui Gorbaciov în China, fostul secretar de stat
american Henry Kissinger a publicat un articol în care afirma:
istoria ne va arăta care dintre ei a avut dreptate, Gorbaciov sau
Deng Xiao-Ping ? Se pare că ultimul.
Un lucru este cert: majoritatea ţărilor lumii, inclusiv cele
aflate în tranziţia de la socialism la capitalism, au optat, în
ultima perioadă, pentru economia de piaţă. Este un proces
dificil, dar necesar pentru a rezista competitivităţii pe care o
impune procesul de globalizare. Doar câteva ţări – Cuba, R.P.D.
Coreeană, Vietnam – mai cred în valenţele economiei socialiste.
R.P.Chineză este un caz aparte.
După prăbuşirea URSS şi a comunismului de tip sovietic, a
fost rupt echilibrul nuclear al terorii, întreţinut de cele două super-
puteri. De aceea, unii analişti consideră că dacă nu se vor realiza
compromisurile necesare între liderii lumii, vom asista la un lung
şir de războaie în care vor cădea mai multe victime decât în
războaiele precedente. În fond, reacţiile europenilor (Franţa,
Germania, Rusia) şi ale Chinei faţă de implicarea SUA în criza
7
Irakiană reprezintă o expresie a dorinţei acestora de a construi o
lume multipolară, cu mai multe centre de putere care să limiteze
puterea americană. Acceptarea de către SUA a unei asemenea lumi
ar însemna însă şi o reîmpărţire a sferelor de influenţă, respectiv a
resurselor naturale şi a capitalului social-uman.
O lume multipolară în care se vor manifesta mai multe
centre de putere va sosi cu siguranţă, dar nimeni nu poate spune
când anume.
3. Omenirea la început de secol XXI.
Există, la ora actuală, în lume 191 de ţări – membre ale ONU.
Cum ar putea fi ele grupate ?
- După SUA, despre care am vorbit, ar urma 7 ţări pe care
le-am putea denumi, de „influenţă mondială”: Germania,
Japonia, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China şi India.
După cum vedeţi, lista acestora nu coincide cu lista „celor
8” ţări puternic industrializate. Dintre acestea, care sunt
ţări ce dispun de o anumită putere şi de capacitatea de
influenţare globală, Germania, Japonia şi India doresc să
devină membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.
- Urmează, apoi, un număr de 20 – 30 de „puteri”, precum:
Australia, Indonezia, Brazilia, Mexic, Africa de Sud,
Nigeria, Egipt, Iran, Turcia, Israel, Italia, Spania, Polonia,
Canada sau unele ţări membre ale Uniunii Europene
(Olanda, Suedia ş.a.).
- O altă categorie (cea mai numeroasă, de altfel), o formează
„ţările normale” care n-au nici putere, nici mijloacele
necesare pentru a influenţa situaţia mondială. Aici, aş
include eu şi România.
- O altă categorie ar fi „pseudo-statele”, care cuprinde acele
ţări incapabile să-şi exercite efectiv şi formal
suveranitatea, care trăiesc de pe urma ajutoarelor
internaţionale şi care sunt ţinta sigură, victime potenţiale
ale trusturilor trans-naţionale.

8
 - În sfârşit „micro-statele” – câteva zeci – reprezintă, de
asemenea o problemă şi se pune întrebarea în ce măsură şi
cât timp vor fi acestea viabile.
Oricum, procesul formării unor state suverane este fantastic:
existau doar 8 în timpul Congresului de la Viena din 1815, 44 în
anul 1946 şi 191 azi.
În aceste condiţii, gestionarea relaţiilor internaţionale este
mult mai dificilă. În timpul „războiului rece” existau doi gardieni -
SUA şi URSS – care păstrau „ordinea” în propriul sistem. Nici
unul nu încerca să treacă pragul sferei de dominaţie al celuilalt fără
a exista riscul unor represalii sau chiar a declanşării unul cataclism
nuclear. Fără îndoială, „ordinea” respectivă se baza pe forţă şi pe
echilibrul terorii. În plus, cele două super-puteri înţelegeau să
folosească într-o anumită măsură ONU ca instrument de
reglementare a diferendelor internaţionale, de menţinere a păcii şi
securităţii la nivel global. Azi însă ONU se află într-o criză de
identitate, în condiţiile în care SUA nu-i mai acordă decât un rol
secundar. Este nevoie de un ONU reformat cu un Consiliu de
Securitate lărgit care să reflecte mutaţiile din lumea de azi.
Pentru acest început de secol se pun câteva întrebări
fundamentale:
• Ce tipuri de relaţii se vor stabili între principalii poli de
putere economică: SUA, Uniunea Europeană, Rusia,
China, Japonia, pentru a soluţiona gravele discrepanţe
economice existente la nivel global ?
• Vor accepta SUA să stabilească un parteneriat real cu
Uniunea Europeană, în condiţiile în care supremaţia
americană se manifestă nu doar în domeniul militar, ci şi
al economiei, monedei, tehnologiei, ca şi al modului de
viaţă, limbii şi produselor culturale de masă – film, muzică
– care modelează gândirea ?

9
 • Care vor fi, în viitor, raporturile dintre Occident – ale cărui
valori de bază sunt democraţia şi economia de piaţă – şi
toţi ceilalţi, dar mai ales Rusia, China ?
Fără îndoială, dorinţa de a vedea democraţia dominând în
lume, conflictele reglementate paşnic şi drepturile omului
respectate peste tot este lăudabilă şi absolut firească. Dar sunt oare
fireşti ameninţările şi sancţiunile ţărilor bogate la adresa unor ţări ?
De exemplu:
- Occidentul îşi recunoaşte un „drept de ingerinţă” sau de
intenţie în caz de conflicte interetnice (Kosovo) sau drame
umanitare, ocolind Consiliul de Securitate şi proclamând
caducă suveranitatea statelor:
- Occidentul cere altora instaurarea imediată a democraţiei,
ceilalţi răspund însă: „lăsaţi-ne timp, aşa cum aţi avut şi
voi”. Şi nu este pentru nimeni un secret că ţările
occidentale au avut la dispoziţie 2 – 3 secole pentru a-şi
instaura democraţia. De aceea, ţările în tranziţie sau în curs
de dezvoltare cer mai multă înţelegere pentru procesele
înnoitoare pe care le cunosc. Nu există formule magice
pentru a transforma într-un moment uriaşa Chină într-o
mare democraţie, Rusia într-o economie prosperă, iar
Afganistanul să ajungă să fie asemuit Elveţiei.
- În sfârşit, o ultimă întrebare ar fi cum trebuie acţionat în
condiţiile globalizării ? Este globalizarea o fatalitate sau
este un proces care trebuie utilizat în interesul
popoarelor ?
O caracteristică a acestui început de secol este că
problemele esenţiale cu care se confruntă omenirea au căpătat
un caracter global. Subdezvoltarea, protecţia mediului
înconjurător, terorismul, criminalitatea organizată nu mai
constituie probleme care să poată fi soluţionate de o singură ţară.
Caracterul lor global necesită soluţii globale.
În sfârşit, începutul de secol ne-a făcut să înţelegem cu toţii
pericolul pe care-l reprezintă azi terorismul internaţional.
10
Atacurile din 11 septembrie 2001 din SUA ne-au arătat că
terorismul constituie una din principalele ameninţări la adresa
stabilităţii mondiale. Terorismul nu are graniţe şi nu reprezintă
expresia unei „ciocniri între civilizaţii”. Rădăcinile sale sunt
profunde şi complexe, fiind posibil de combătut acţionând asupra
cauzelor acestui flagel şi numai prin eforturile conjugate ale tuturor
ţărilor.
4. Principalii factori de risc şi ameninţare la
adresa stabilităţii şi păcii.
O problemă care se pune este următoarea: este această
lume, de la începutul mileniului III mai sigură, mai stabilă
decât cea anterioară ?
Cred că răspunsul este negativ.
Politologii au numărat nu mai puţin de 40 conflicte (20 numai
în Africa) care se desfăşoară sub ochii noştri. În Europa avem
Kosovo, Transnistria, Abhazia, Cipru, pentru a nu aminti decât pe
cele semnificative.
Dar, lumea de azi este instabilă şi din următoarele motive:
- Este lipsită de disciplina de fier existentă în perioada celor
două sisteme antagoniste şi care – aşa cum am mai spus –
se descurajau reciproc. Pentru SUA, singure, nu este uşor
să ţină sub control întreaga planetă;
- Prăpastia în creştere dintre ţările bogate şi cele sărace este
de natură să creeze puternice tensiuni globale. Aceasta
poate deveni, în perspectivă, cea mai mare ameninţate la
adresa stabilităţii şi securităţii mondiale;
- Proliferarea numărului de state şi a tendinţei de
transformare în state independente a unor regiuni
autonome: Kosovo, Cecenia, Transnistria, Abhazia;
- Exacerbarea conflictelor inter-etnice mai ales în Africa şi
încercarea de constituire a unor entităţi statale mono-
etnice.

11
 În anii din urmă asistăm la un fenomen nou: conflictele
interstatale cedează tot mai mult locul unor conflicte intra-
statale, în interiorul statelor naţionale. O asemenea evoluţie este
legată nemijlocit de apariţia, pe plan internaţional, a dreptului de
intervenţie a unor state în probleme umanitare, de nerespectare a
drepturilor omului sau a minorităţilor naţionale. Campioana acestei
teorii a fost Franţa şi este în totală contradicţie cu Carta ONU.
Intervenţiile externe în Burundi, Somalia sau Iugoslavia au pornit
de la asemenea principii.
Evenimentele din ultimii ani au probat că între prosperitate –
stabilitate şi securitate există o legătură nemijlocită. Sărăcia,
subdezvoltarea sunt surse de instabilitate aşa cum o demonstrează
Balcanii de Vest, zona Caucazului, America Centrală sau Africa.
Pactul de stabilitate pentru Sud-Estul Europei, convenit după
războiul din Iugoslavia, va avea şanse de reuşită numai în măsura
în care componenta sa economică va avea substanţă. Din păcate,
acest proiect nu s-a transformat într-un „plan Marshall” pentru
regiune, aşa cum s-a sperat iniţial. Proiectele de infrastructură
demarează greu, iar riscurile de instabilitate se menţin pe mai
departe.
În aceste condiţii, obiectivul ţărilor central-europene,
inclusiv al României, de a adera la NATO şi la Uniunea
Europeană este pe deplin firesc. Prin aderarea la NATO s-a
urmărit obţinerea garanţiilor de securitate (conform art.5 al
Tratatului de la Washington), iar prin aderarea la UE se are în
vedere realizarea unei dezvoltări economice accelerate în condiţiile
economiei de piaţă şi, odată cu aceasta, a prosperităţii popoarelor
din ţările membre.

12