~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

sec. expuse în literatura istorică.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. -teoria asimilarii elementului latin. M. Samuil Micu. însă. pentru care tema istoric este esenţială. Kinnamos.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor. V). -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. adaugandu-se si teoria rezistentei. D. -teoria continuitatii daco-getice. acoperind. M. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant. unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Cantemir.Studierea problemei etnogenezei (din greacă.Petru Maior. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. unde. numiţi de ei vlahi. că vlahii erau "pastorii romanilor". originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. Referitor la etnogeneza romaneasca. viitorul papă Pius al Il-lea ş. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale. conzluziile istoricilor. însă fără temei. conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) . sec. atât spaţiul universal. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. De multe ori. Canta-cuzino. Gh. Costin. care au locuit în Dacia. Cronicarii medievali maghiari constatau. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice. adică a originii oricărui popor. cât şi cel autohton. XII) se constata că românii. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că .Kogălniceanu începe să editeze. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. De-a lungul timpului. începând cu cei bizantini (Kekaumenos. etnos înseamnă "popor". reprezentanţii Şcolii Ardelene . că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani". Formarea limbii romane. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii.a. constă în determinarea următoarelor aspecte: când. XI. Ureche. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania. în 1843. mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. prin scrierile sale. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. -teoria migrationista. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său."naştere"). Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. genesis . În operele autorilor medievali. Const.

Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.a. . . saşii şi secuii. R.românii s-au format numai pe suportul dacic.prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor.Onciul.limba română nu conţine cuvinte germanice vechi. care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre.cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană). D. Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români. .prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană .Xenopol. B. . când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii.romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. . .P. dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre.continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice. chiar în perioada când ea a apărut (I. .provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275.lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români. care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi. .Haşdeu.există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză. N. desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4).Sulzer.Iorga ş. . La sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". adică atunci. .nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea.dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii. date lingvistice. I. Argumentele lor sunt următoarele: . . unii istorici germani (Fr.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor.Iung. mărturii epigrafice etc.dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre.românii erau păstori nomazi. A. ci ea a fost atunci cea mai intensă.dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia).. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor. . în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române. . Argumentele lui Rosler erau următoarele: . fără o contribuţie substanţială a romanilor.).

neamul românesc. însă. Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început.numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. datorită contactelor cu slavii de sud. olteni etc. inclusiv peste Dunăre.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână. care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. ardelenesc etc. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. .cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână). ci dimpotrivă. aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice. nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc. Totodată.Chr. care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Această ramură a marelui neam al tracilor. . treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi. fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă.influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă. în urma contactelor ei cu slavii. iar după aceasta .) în spaţiul locuit de români. Susţinute în scopuri politice. munteni. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). precum nici rolul ei determinant. Dimpotrivă. nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre. până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d. care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic.).cu slavii de răsărit. a creat o cultură originală. izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam . Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească.. sau geto-dacii. . bucovineni. Cât priveşte limba. Nici un izvor istoric nu atestă. şi moldovenii . în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. . de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc. ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării. s-au format două popoare separate: munteni. Componentele principale ale etnogenezei românilor. oltenesc. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord.numai în aspect economic şi cultural. De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate.păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. apoi romană).) . Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.

istro-românilor ş.a. apoi a hunilor. meglenoromân şi istro-român). O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. a cunoscut influenţa limbii slave.a goţilor. Acest proces. Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. spaniolilor. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). care se desfăşoară în secolele VII-IX. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . prieten. cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti. care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară. tiparniţe de turnat cruci. populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul. care denotă multiple contacte umane. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică). fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari. Slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată. drag. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea. exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . iubire etc. italienilor. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). şi în Moldova . numită de filologi limba protoromână comună. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor. Peste această populaţie protoromână.). care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale.în Transilvania. au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii.Costişa-Botoşana-Hansca). care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Formarea limbii române. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. Ca urmare. Ca urmare.Ca urmare. s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave. portughezilor). iar din limba protoromână comună. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor. aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). ori s-a retras spre sud în munţi. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine. În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Cândeşti-Ciurel.

blahii etc. apoi români. Acestea sunt variante ale unei denumiri. secolul al Xl-lea) plasează între bulgari. care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român.Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. volohi. Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. slavii de răsărit . aflată la nord de ţara bulgarilor.origine slavă. întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. blacht numire germanică a romanicilor). pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi. numită "Gesta Hungarorum". atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. Românii de la bun început s-au numit romani. cel mai important. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români. apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. ca achiziţii definitive. (sinonim cu valach. Menţiuni în sursele externe despre români. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. care iniţial desemna un trib celt. care locuia între Dunăre şi "muntele mare". Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. valah. scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. . formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". ungurii le ziceau olahi. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak". Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor. La rândul lor. Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte. In cronica anonimă. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor". descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. Stratul lingvistic latin.vlahi.volohi. Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. denumire care a evoluat în rumâni. precum Nicolaus Olahus. a sec.

Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp.conducător de oaste) sau un ban. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. un voievod (din slavonă . Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz. iar pe măsura . Românii. cu multe etape. apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi. În perioada marilor migraţii. cnezatele şi banatele. Acestea au fost voievodatele.

extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. în urma primei cruciade. Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. judecătoreşti şi administrative. Râşnov). Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. între Mureş şi Dunăre. au fost izgoniţi în anul 1225. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"). Ţara Romanească . Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia. 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. de către un grup de negustori din sudul Italiei. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute. ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. cu centrul la Biharea). Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. ei construind cetăţi întărite (Feldioara. Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. Sunt formaţi în 1096. cu centrul la Cuvin). Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. Cetatea Neagră. Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov. pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Dar. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni. Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Codlea.

în Moldova. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. . Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. care implica conducători aleşi de regele maghiar. Bogdan. cum o numea Nicolae Iorga. duc o campanie împotriva tătarilor. sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. voievod maramureşean. taxe şi dări. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. Moldova În 1345. secui. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole. Petru Rareş. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. Sebeş. germani: Sighişoara. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării. s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. In Transilvania aşezările. regele maghiar. Ludovic I al Ungariei. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. Braşov. Astfel. Se succed Radu I. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. Acesta trece Carpaţi. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. Dragoş. Roman Muşat. creând statul medieval independent Moldova. A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. încercând să consolideze statul format. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. ţările române beneficiau de protecţie. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria.

stabilit la Braşov. În Transilvania. Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) . având tipografii. Suceava. lângă Târgovişte. şcoli. slavonă). Argeş. Aceştia. bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. Diaconul Corsei. tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 .sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. Siret. sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. . Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. în 1528. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală. în 1508). unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544). precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. latină). Târgovişte. Baia. prin apariţia primelor şcoli de nivel superior.1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare. conform lui D. Mazilu. unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. H. “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521.

Bucureşti. scriu de pe poziţii de clasă precise. urmat de Dimitrie Cantemir. pana unui român afirmă unitatea de neam..”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice. Piru . Hungaria. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece. pag. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458).. provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. 1955. primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice. Editura de stat pentru literatură şi artă.. 47-48. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa. Colecţia Clasicii Români. 3 Al. pag. deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al . Miron Costin. dar şi în toată Europa.. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea..1 Pe de altă parte. idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: . .. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551). Minerva. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană.] 1 2 Miron Costin. Moldova şi Transilvania: . Este pentru întâia dată când. [. Bucureşti.moldovenii au aceeaşi limbă. precum şi stolnicul Cantacuzino.. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: .Panoniei”. De aceea.2 Încă dintr-o fază incipientă. poezii şi scrisori. Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…).Literatura română veche”..cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”. iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”. istorice. pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi. oferă şi informaţii despre români. obiceiuri şi religie ca şi muntenii.devenită inamovibilă până în zilele noastre. să le fie de învăţătură. Ion Neculce.. 9 Grigore Ureche . Editura pentru literatură. 1961.. despre cele rele să să ferească şi să să socotească. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei. prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: .Letopiseţul Ţării Moldovei”. Ed. de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. Triada Grigore Ureche. Criticul Al. pag. 1979. cu limitele generate de apartenenţa la acestea.să rămîie feciorilor şi nepoţilor.Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus. Hungaria. Bucureşti.. făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă. conştiinţa unităţii de neam. 1.

Editura RAM. căci ei sînt colonii de romani”4.valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi. 30. Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice. Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă. Cronografii – scrieri de factură istorică. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române. întâmplările importante din viaţa unui popor. Grigore Ureche .. 1939.. autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric. an cu an. cărturărească. In secolul al XVIII-lea.. Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). în acelaşi timp. din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice.. 1 . 1955. Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină. de continuitatea şi de unitatea poporului român. abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre. Bezdechi . cit. Colecţia Clasicii Români. Pentru cultura noastră. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma.. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. Editura de stat pentru literatură şi artă. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica. conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne .Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană. şi anume faptul că .. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu. pag. Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate. şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. 4 5 Şt. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru. N. Redactând prima cronică în limba română.. Aninoasa Gorj.asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 . Referindu-se la locuitorii Transilvaniei.Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”.Letopiseţul Ţării Moldovei”. 6 Grigore Ureche – op. şi care se bazează pe izvoare istorice. începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. începând cu facerea lumii. pag.ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . precum el însuşi afirmă: . dar şi pe legende populare. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon. Fără îndoială că. pag. Bucureşti.. cronicile au o importanţă deosebită. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze. la rându-i. 2.

aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. . Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. continuate ulterior şi de alţi domnitori. ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. limba oficială. dar le leagă şi de construirea bisericilor. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie. atât scrise. mai ales a celei moldoveneşti. Deocamdată. fiind preluată de boierii cărturari. cât şi în Ţara Românească. cât şi orale. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. 3. cât şi a stilului. Cu timpul. în timpul lui Ştefan cel Mare. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei. Aşadar. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni.consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. principii români îşi scriu numele în cronici. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. ei având doar rol de scribi. anonimatul este depăşit. particular. întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. alături de memoria orală. atât în Moldova. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor. de cancelarie. de obicei călugări deprinşi cu scrisul. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei.1. 2. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. In spaţiul medievalităţii româneşti. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. după surse diverse.

iar Neculce. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. în maniera teatrului popular. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă. care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. dovedită şi prin latinitatea limbii. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă. făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. Letopiseţul. lăsându-i să se spună pe ei înşişi. începând cu secolul al XIX-lea. au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. şi spusele personajelor sale. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. din oricare perspectivă sar face. Recopierile consecutive. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. dar interpretată. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. va imita şi gesturile. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. cu o simplă etichetă alăturată numelui. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. În formă şi conţinut. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor.  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. Aceasta este opera care trasează linia de . povestitorul mim. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. se foloseşte formula “ atribuită lui”. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. pentru a desemna presupusul autor. apare la cronicari. imaginativ. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595). libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. Portretul total. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. recunoscut astăzi ca text clasic.

şi orale.de marcă orală.Grigore Ureche.a lui Miron Costin. admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie.interne sau externe.totuşi.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită.faptele prezentate au fost trăite de autor.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede.la sintetizarea informaţiei din surse scrise. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.pentru prima dată. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul. organizat. Miron Costin este scriitor de cronică. Cronicarul. De aici începând.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu.în proză şi în versuri. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor.e tensionată de sentimente şi resentimente. .compus din evocare şi memorialistică.nici ca intitulare. Letopiseţul. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce. ca la Neculce.de altfel.de asemenea.deoarece.în relatarea căruia se implică.având îndoieli. Costin este.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului.de aceea.nu se întâmplă tot aşa de repede”. Însă.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor.dar mai întâi scriitor. istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei.metoda lui Ureche.moralizarea nu e făcută frust. Recurge.în capitole şi paragrafe nu urmează. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental.el fiind nevoit să evalueze.aşa cum şi Neculce va impune unul.demarcaţie. cu violenţă de vocabular.bogat şi cult.Cioculescu) e reflexivitatea. mare admirator. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.Structura materiei istorice povestite. Miron Costin impune un model narativ reflexiv.naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”. Perspectiva se modifică. naraţiunea are nerv spiritual.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului.în varianta primă a scrisului cronicăresc.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie. aşa cum a văzut-o autorul. prin meditaţii şi parabole. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu. în general. si discret. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”. în limba română. Pagina ne apare elaborată ca stil. Dispunerea diacronică rămâne. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.

piosul(Ieremia Movilă). acesta produce o istorie paralela.pentru el.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată. Cum prefaţa o spune. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor. Există. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.el nu falsifică realitatea.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează. Îl separă şi de Neculce faptul că portret.bazileul mândru(Vasile Lupu) etc.ci aşează în text „fapte alese”.alcătuită din cele patruzeci de povestiri. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor. Neculce este un povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică.povestitorul îşi ia distanţă de predecesori. Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi.eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul).dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie). Opera a rămas neterminată.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular.psihologia. răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală. Suntem.Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche.el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei. temperamentul. universală.conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu).căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura. prin scrisul său responsabil.însoţite de interpretări convenabile. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă). De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice.cărora le dă dimensiuni istorice diferite.mai nuanţată. înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei.bunul. .dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi. descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti. intelectul şi de aici conduita.Grigore Ureche şi Miron Costin.astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român.în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă).în alt tip de discurs.totuşi.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că. Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei.în funcţie de propria-i părere. Spre deosebire de Ureche.în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului. înseamnă figura interioară.adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin.

ierarhizându-le.imită. Chemată mereu să sancţioneze.cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea.narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi.spre a ruina o realitate. Iar această naraţiune.dar nu se poate bucura din plin niciodată.ironizează satisfăcut şi răutăcios.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare.e indignat de cele mai multe ori. .că letopiseţul nu scrie nemică…”). Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. agreează cu precădere amănuntul.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal.prin rememorări.şi în letopiseţ nu sînt scrise. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi).nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche.gesticulează.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor. O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă.este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri.fără perifraze şi eufemisme. neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.arată cu degetul.mai rar. Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările.de altfel.precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului.de oameni vechi şi bătrâni.a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”.în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale. anecdoticul.ce s-au scris aice”.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii.concluziv. într-un cuvânt. Ele „sînt audzite din om în om.ce aduce a literatură de colportaj. alimentându-şi din el povestirea. Ironia rezultă din intonaţia orală.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul.credibile şi mai ales delectabile.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare. Când şi-a ţesut naraţiunea.ca în cronica lui Miron Costin).urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau. Aparent.o situaţie.

S-au păstrat două letopiseţe semnate .sub titlul de O samă de cuvinte. când. din care lipseşte descrierea. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc.unii anonimi. Astfel. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă.Cronologic. ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. Suirea pe tron. nu pentru atitudinea lor partizană. Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise.preponderent memorialistică.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717. în 1688. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă. Lucrarea. selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. atribuită lui Radu Popescu. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime.Cronica lui Ion Neculce. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului.opera anonimă.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti. şi se termină cu referiri la anul 1688.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. pentru o curta perioadă. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. dar noul domnitor le dezaprobă. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu. cele două familii rivale se împacă.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. învăţat recunoscut în epocă. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. plasată la 1290. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu.este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii.în acelaşi timp.

cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti. caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). . partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare. valoarea literară.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat. Caracterul evident polemic le dă. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda.de acesta.”(MironCostin)). ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). Un astfel de popor nu are conştiinţa. s-a născut scrisul cronicăresc. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni. desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti. plasat la 1290. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor.. legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată. Aşa cum constata Mircea Martin. ca şi când nu ar fi avut predecesori. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele. cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă. un popor fără istorie. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. care îşi ignoră trecutul. „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor. In plus. De asemenea. Aşadar. însă. nici forţa vizionară. superioare cronicarilor moldoveni. vădind calităţi de istoric.. însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni... câte scriu” (Miron Costin). In viziunea umaniştilor noştri. nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul.”(Grigore Ureche ) . Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului. O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

măcar cum ar hi. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. până la data primei imprimări a textului. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. fiind tu moldovan”. data când el ajunge vornic mare. făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. şi o valoare literară demnă de atenţie. scrisă se pare între 1642. fiind primele exerciţii de compoziţie literară. pe care o consultă cu rigurozitate. de mare mirare este.asemenea. cum era Cantemir pentru el. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. datoria de a nu-ţi uita patria. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. Si ce era mai important. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. în aproximativ 42 de copii. din punct de vedere filologic si ligvistic. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). alcătuită din texte religioase. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. Cronica lui Grigore Ureche. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. locul de baştină. cronicile au totuşi. să vă învăţaţi şi să vă păziţi. că de la Dumnedzău ai plată. întrecând cu mult fraza goală. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. îndemnând la iubirea de ţară. „dezinteresată”. . Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. din legende apocrife. romane populare şi cronografe. fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. pentru a scrie în româneşte. bine este să-i slujeşti cu dreptate. rogu-vă să luaţi aminte. fraţilor moldoveni. datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme. e mai puternică decât toate. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. şi nu numai în ţară streină. La Neculce. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. de la presupusa formă iniţială. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. el părăseşte slavona. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche.

Se născuse în 1633. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. ca să putem afla adevărul. neclar. istoria cu folclorul.cum semnează predoslovia. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. o carte originală. se revoltă. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. pe larg şi pe înţelesul tuturor. dar totuşi au reuşit. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. cât şi cele străine. dupa părerea sa. fără a discerne. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. Miron Costin. şi care adăugările lui Dascălul. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. consultând atât izvoarele pământene. în care să expună. doua personalităţi cu totul diferite. „începutul ţărilor şi al poporului românesc. In ce îmrejurări nu ştim. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. In plus. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. „ca o pisanie de biserică”. Simion Dascălul este o fire imaginativă. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. contrastând cu stilul precis. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei. ca om luminat ce era. avea o cultură aleasă. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. ce şi cărţi străine am cercat. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. care ne lasă o scriere în limba română. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. oameni „de puţină minte”. cu riscul de a cădea în incoerenţă. împletind. El este întemeietorul prozei in literatura română. fără un simţ al măsurii şi al criticii. spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. plin de repetiţii. acesta este socotit primul mânuitor de condei. ce de dereptate”. al lui Grigore Ureche. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. Mai mult. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. Miron Costin. stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. care lungeşte poveştile. doua mentalităţi. Dimpotrivă. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. De aceea. Simion Dascălul mereu îşi spune numele. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. laică. şi 1647. Iar mai apoi. Studiile le-a . din cauza domnitorului Vasile Lupu. în cronică se observă destul de clar doua firi. data morţii. care. La polul opus. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. unde familia sa se refugiase. clar. Pe bună dreptate.

autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. Tatăl său. înţelege ruseşte. veche şi vestită familie de boieri. pentru vremurile contemporane. Apoi. încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. în 1594). de la al doilea descălecat. când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. . Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. vistiernicul Enache. Costineştii se împacă cu Lupul. porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. fratele lui Miron. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. care „mânca bine şi bea bine”. leşeşte. care ocupă. sunt iarăşi în slujba lui. Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. cu care era chiar cuscru. probabil. Datorită înţelepciunii lui. Tânărul Miron. şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. care ştia latineşte. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. el este trimis să discute cu vizirul. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. învăţat. până la domnia a doua a lui Aron vodă. Ion Neculce. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. în urma unui complot. despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Acesta. a fost pentru început numit drept sol. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija. chiar după moartea soţiei sale. Apoi. la Universitatea din Cracovia. Mai apoi ia parte la diferite bătălii. în 1672. Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. încât. din 1653.făcut în Polonia. Aşadar. şi. lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. având cunoştinţe de intaliană şi putând. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. S-a născut la Iaşi. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. murise de timpuriu.

Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). care a trăit şi a văzut multe. şi astfel are un caracter memorialistic.La cinci ani a rămas orfan de tată. Din anii cuprinşi în cronică. de umilinţă. peste 50 constituie tinereţea. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus. Intors în Moldova prin 1700. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. pe Prut (1711). el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. După moartea tatălui său. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. Constantin Mavrocordat. formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. bunica sa. de unde o părăsise Miron Costin. într-o expediţie militară. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. cu harul povestirii. . întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. forţată de împrejurări. mai ales de bătrâna Cantacuzino. deci un răstimp de 82 de ani. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. în a doua domnie. Ocupă funcţii mărunte la domnie. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. timp de doi ani. sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino. abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. şi tradiţiile populare. spre deosebire de Miron Costin. După şapte ani petrecuţi în Polonia. îi dă slujba de judecător de divan. la vârsta de aproape şaizeci de ani. îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. fratele lui Dimitrie. Grigore Ureche. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. de decădere naţională. conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. crescut apoi. la Cameniţa. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. scriere a unui om înţelept. de exemplu. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. în Polonia. Nu a fost un om prea învăţat. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. până la 1743. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. se întoarce în Moldova. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. Sunt pagini înţesate de intrigi. unde Ion Neculce a stat patru ani.

expresiile („au luat câmpii”. povestirea lui Miron Costin e limpede. În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii. dichemvrie 7. mai ales în descrierea acţiunilor militare. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. etc. întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. formă de imperfect persoana a III-a plural. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. şi de nu mă iubescu. nu scapă din vedere cronicarului. Presărată cu amănunte pitoreşti. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. Nici o mişcare a personajelor. în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. cu portrete bine zugrăvite. proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. noiemvrie 29”. a apărut în „Dacia literară” în 1840. Acest stil. sau ca în romanul cu tentă memorialistică. au ars târgul Romanului”. noiemvrie 19”. „a opta zi. . Desigur. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). „carii scăpa ( =scăpau ). „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. „umbla cu capul a mână”). au sosit „la Roman. care pot să arate ceva. Pe alocuri. ca în compunerile literare. de Costache Negruzzi. nici una din acele expresii semnificative ale lor. de nuvelă şi roman”. La Miron Costin. viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). „au trecut la Trotuş. vioaie. În prima jumătate a relatării. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). cu descrieri plastice. dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. ori cu voie. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). eu îi voiu pre ei. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. Dar stilul său divulgă reala dificultate. dramatizând naraţiunea. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. aşa fără nădejde”. în scena în care Lăpuşneanu. ori fără voie”. captivantă. Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. Amănuntul este făcut semnificativ.

dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. În .stânjenitor în naraţiune şi portret. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. „Când citeşti cronica lui Neculce. căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. cu reacţia sa sufletească vie. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic. nici comentarii. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. ca autor dramatic. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. familiar. Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. aşezate în fruntea letopiseţului. ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. cât şi în legende. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. prin planul general al relatării. Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. Cronicarul are un mare talent de povestitor. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei. arătând un stil indirect liber. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. Neculce excelează prin concizia epică. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. adică în proza istorică. nesistematic. unde caracterul savant este la el acasă. Mai ales în fragmentele narative. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. prin simplitate şi naturaleţe. ci numai narativul pur. În „O samă de cuvinte”. el are un talent de prozator înnăscut. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. bineînţeles. în ordine strict cronologică. nici portet. Cu spiritul său acut de observaţie. şi anume. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. lipsit de orice solemnitate. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite. ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. cu ironie sau duioşie. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. pe care îl introduce în proza naţională. şi cu filozofia vârstei la care scria. iar mai apoi. atât în cronică. George Călinescu spune chiar. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere.

şi de înţelepciune ţărăneasca. „precum dzic unii”. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. Sadoveanu ). Ce după ce l-au omorât. ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. odată cu maturizarea prozei româneşti. definitive. el are împreună ingenuitatea şireată. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. arta relatării secu. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. Deci pre slugă l-au omorât. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. un Bolintineanu sau Alecsandri. de către un Negruzzi. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. cu un epic cuminte. proverbialitatea. de povestire impersonală. i-au tăiat capul. precum scrie letopiseţul. dar inanalizabil. devenite aproape un tic: „dzic”. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. înaintea coborârii lor pe hârtie. cum ar fi a XIX-a. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. C. lipsită de comentarii marginale. etc. hatmanul leşilor. sobră prin excelenţă. când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. Detaşarea artistului. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. Şi . crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). Ele au devenit sursă de inspiraţie. Negruzzi. lângă podul de lut. folclorică. oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. ce se cheamă darul de a povesti”. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. „aşe vorbăscu oamenii”. chiar la Sadoveanu.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. seci la urma urmei. tăiat-au pre Jolcovschii. acel tic de a se socoti neghiob. întorcându-să leşii înapoi. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste. Alecsandri. au găsti ceasornicul în sân. în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. e dat de acele propoziţii inefabile. de aur cu diiamanturi. Bolintineanu. dar şi model scriitorilor ( D. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. Însă abia la Sadoveanu. scurte. hatmanul leşescu. obiectivismul. de au călugărit-o”. fixate de multă supunere. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. ( Legenda a XX-a) Unele legende. lângă Movilău. M. „iară. Şi totuşi. filozofia bătrânească. cu sevă populară. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. să fie fugit cu o slugă. văietătura şi în fine acel lucru învederat. V. minunarea. bătrânesc. se poate remarca pierderea realismului istoric. Şi s-au ascunsu în codru.[…] Cu Creangă. sunt de „neînţeles”.

să nu păţiţi şi voi ca noi”. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. nu pierdea nădejdea. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. ceva în genul bârfei. nefantastică. şi chiar Caragiale. dacă nu va avè năroc. din instinct artistic. Amintrilea era om întreg la hire. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. şi să să fie giunghiat sîngur”. tendinţa de a instrui şi de a educa. cum să cade. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. Ghica. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. nici în ospeţe petrecea. în acelaşi timp. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. al marelui voievod. Tablourile lui sunt pline de emoţie. lui Petru Şchiopul („domn vrednic. neleneşu. cumva folclorică. să vă ştiţi chivernisi. Şi unde-l biruia alţii. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. Fără să vrea şi fără să ştie. fiind o adevărată literatură orală. gen Negruzzi. cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. Neculce este un precursor al tuturor acestora. Portretele lui . să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. iubiţi cetitori tineri. unde era nevoie însuşi se vîrîea. de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. ci şi o galerie de portrete. un fel de proză realistă. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. că ştiindu-se căzut jos. La lucruri de războaie meşter. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. să luaţi seama aceştii scrisori. Totuşi. fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. mai ales în proza de tip memorialistic. să nu îndărăpteze. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. ca văzându-l ai săi. „întâiul mare povestitor român” (G. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. ea este contopită în literatura propriu-zisă. Creangă. având un spirit obiectiv. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. se rădica deasupra biruitorilor…”. Astăzi. puternic. mai ales sufletesc. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire).aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. oricum. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică.

cât puteai să zici că este adevărat Isop. pe care îl vedem viu. sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”. dar nimeni nu-i ia în seamă. care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. două.Miron Costin sunt simple. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. Uneori. . la cap”. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. „că-i este giupâneasa pe moarte”. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. aşa era de întreg la fire. cu carele şi Vasilie Vodă singur. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate. pârcălabul de Soroca. ghebos. cum ar fi Ştefan. Iară la statul trupului său era gârbov. trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. şi la cap cucuiat. făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. Între trăsăturile care individualizează figurile. osebi de boieri. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. dar lucrate cu multă măiestrie. în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat. una. scoase mai bine în relief.

nu conţine laude neîntemeiate. a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. Caracterul orgolios al domniţei Maria. conexiunea omului cu natura. Practică buna avè la voroavă. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine. încât îi ieşise „numele de om rău”. ce numai iscălitura învăţase de o făcè. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. de-i punè în gură. pe jos. fraţi iubiţi cetitori. Povestirea lui Miron Costin. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. de vorovèa cu toţi copiii. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. Cronicarul ştie. eroi de roman. şi nemăreţ. este înviorată prin numeroasele descrieri. un obicei sau un tic. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. a păstorului. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. Dimineaţa îi încliè. un adolescent de abia 20 de ani.[…] Căutaţi. despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. zlobiv la beţie”. căpătând domnia.[…] Era om învăţat. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. Şi dup-aceste. atunci când eroul este complex. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. că tuturora le era uşile deschise. aşadar. era sănătos. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. Portretul lui Dimitrie Cantemir. făcând loc încă şi altor feţe. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. comentând fiecare trăsătură. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. de bătrân. ce surprind viaţa plugarului. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. Lăcomie nu avè mare. dar care. dinţi în gură n-avè. poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. numai cu două-trei slugi”. îl fac să trăiască. autorul îl arată sub toate laturile. iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. mânios. mânca bine şi bè bine”. Astfel de imagini. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. Neculce are ca nimeni altul până la el. însuşire de romancier. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. pe lângă naraţiune şi descriere. şi fizic şi moral. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. era bătrân şi curvar. un măreţ . domnitorul cel mai apropiat de cronicar. că aşa se arăta de bun şi de blând. amăgitor. darul portretizării figurilor evocate. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè. tălpiz. dialogul şi monologul.Alături de darul povestirii. Personajele sale sunt. după toate. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. fără alai. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. ca într-o fişă. Însă. plină de detalii de senzaţie. în marea majoritate.

„numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură. ca la Ureche. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. de la sat spre oraş”. cu toţi boierii şi giupânesele. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă. ori iarbă. luând din vorbirea populară comparaţia. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”. şi pelivani şi de puşci. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. aşè mergè focul împrejur”. pre cale fiind. în stare de a exprima orice gând. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. cea mai simplă figură de stil. utilizate în mod frecvent de Neculce. feciorul cel „grozav la faţă”. „sta asupra lui ca nişte lupi”. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. Metaforele sunt rare la Neculce. Se observă imediat că fraza lui este grea. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. şi de giocuri.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci.episod dantesc”. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. al lui Radu vodă. George Călinescu spunea. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. etc. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. nice pae. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată. prin factura stilistică a stilului sau. Odată cu descrierea. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. ori semănătură nu rămâneau…”). nu giuca în danţ pe afară. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. „ca cum ar merge fulgerul. fiind feciori de domn. etc.etc. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. dar găsim la el câteva epitete populare. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. detaliile de decor. în literatură au pătruns şi figurile de stil. Numai mirii şi mireasa. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. fastuoasă. numai ce giuca cu boierii”. De exemplu. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. la Iaşi. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. „bogată ruşini”. fastuoase chiar. inspirată de topica latină. în acord . în Podolia. nice frunze. Ureche.

adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. veţi da jos cununa…”. în fond. deci)”. De cele mai multe ori. Miron Costin. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. / Cele ce trec nu mai vin. într-o continuă schimbare. Limba lui Neculce. cu rădăcini adânci în limba populară. totuşi. cu structura sintactică modelată după tiparele latine. însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. reprezentând planul contemplativ al gândirii. acel ritm armonios. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. . S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi. ce devin un corp sintactic deosebit. fără îndoială. marcând trecerea de la cronică la istorie. cunoscută încă din antichitate. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. / Întuneca-veţi lumii. putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). Poetul găseşte că. străjuind dea lungul veacurilor. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. întocmai ca Dimitrie Cantemir. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă. lumini de aur. ultimul. Însă Neculce. din punct de vedere literar însă. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. mereu aceleaşi. acele inversiuni după topica latină. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. toate sunt trecătoare în lume. tocmai subiectivitatea.cu stilistica graiului vorbit. aduce cu sine motivele filosofice. împrumutate din cadrul vieţii rustice. Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. soarile şi luna. Cronicarii munteni. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. ca personalitate complexă. În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. şi nici construcţii complicate. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. dar. scrie în limba bătrânească a timpului său. sunt. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. ca umbra de vară. neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu).

aşa cum consideră Adolf Armbruster. 1951. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: . origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice. fiind ultimul mare umanist român. În cultura noastră. ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european. M Grgorian. dacii şi romanii. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7. istoric în primul rând. sunt mândri cu această descendenţă nobilă. Bucureşti. istoria unei idei”. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. 50. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei.52. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi. însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea. 1993. Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază. pag. lipsit de podoabe şi intenţii literare. şi în acelaşi timp. 223. pag.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. romanii..exponent al clasei dominante. numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant. românii. Crocari munteni. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală.. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti. . Romanitatea românilor. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. direct. Bucuresti. în acelaşi timp. Adolf Armbruster. 7 8 . Argumentul principal împotriva golirii Daciei este. Ed. Editura Enciclopedică. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă. uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. Pe de altă parte.

Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina. Cu alte cuvinte.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist.. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. .Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic. deci.exegi monumentum”. prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica. descendenţa românilor din romanii Daciei. Sânzienele. bocetul. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: .. decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. etc. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. fie şi cu o notă de subiectivism. iar printre defecte aroganţa. latinitatea limbii. 9 Ibidem.Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”. (Horaţiu) . continuitatea şi unitatea neamului. istoric. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia. Papaluga. .. cultural. romanitatea unor instituţii juridice. merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie. irascibilitatea. scrisă deloc întâmplător în limba română.. religios şi politic. în . Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că .. colinda. Frumoasele. descântecul. aşadar. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului. El reia ideea enunţată de Horaţiu.Non omnis moriar”. 231 .Prima. O altă lucrare cantemirească.Descriptio Moldaviae” cu precădere. Dincolo de acest aspect.Descrierea afirmă. etnografic.inima lor nu era departe de gură”). dar şi rolul urmaşilor acestora.. timpul şi spaţiul se intersectează întrun . pag. a cărui slovă e eternă. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare.punct” românesc. lipsa de moderaţie şi nestatornicia. „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”. de la cele de logodnă până la cele funebre. Ursitele... tătăreşti şi turceşti. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii. Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (.

. Nicolae Iorga remarca. Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este . într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele.. de reabilitare morala a lor. Din acest motiv. din raţiuni polemice. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. şi aceea a Moldovei. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti. în frunte cu Brâncoveanu (. un element pozitiv în istoria culturii româneşti. lucrare foarte semnificativă de altfel. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost. Darul de a construi portrete groteşti. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. în acel semn am învins”. caricaturale.. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. şi se referă la puritatea romană a românilor. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică. în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare. exagerate.Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în . reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. fără îndoială. acesta are un caracter alegoric. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune.. Scris la Constantinopol în 1705. George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor.Inorogul”). putem afirma faptul că preocuparea lui D. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia. când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare.De neamul moldovenilor”. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă. dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu. supralicitându-se unele date sau argumente. Cu toate că acest lucru este exagerat.Istoria ieroglifică”. Şcoala Ardeleană.Corbul”). care era limba. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. condusă de Cantemir însuşi (. într-o primă etapă. străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face. nu de puţine ori. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor. riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei.. cuprinzând vietăţi din lumea animală. întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social.

Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. In timp. limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. Aceste imperative şi exigenţe se confundau. nici de contactul cu popoarele slave. lupta pentru apărarea. în esenţa sa. Gh. raportul dintre limbă şi cultură. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. El constată şi accentuează asupra ideii. de altfel. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman.nu a putut fi deteriorată. două elemente inseparabile. cu obiectivitate şi pertinenţă. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială. ilustrarea şi dezvoltarea limbii. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene. de pildă. Cu cât o limbă era mai cultivată. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor .” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. cu o fină intuiţie. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. ci aceasta au rămas întreagă.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. şi mai ales a limbii slave. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale. care s-a menţinut. Unitatea şi coerenţa internă a limbii.menirea unificatoare şi integratoare. nu a alterat structura intimă a limbii române. că influenţa limbilor străine. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. în fond. precum era când întâiu au venit romanii. istoricii au contestat această ipoteză. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. Petru Maior. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii. aceea cu unitatea naţională. se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. limba capătă o semnificaţie majoră şi. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene. nice cum nu s-au atins. în structura ei originară. Pe de alta parte. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune.mai aleasă şi mai îngrijită. în condiţii optime şi sigure. cu estomparea diferenţierilor regionale. Petru Maior observă. care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti. în acelaşi timp. cu rezonanţe inedite. Cărturarii ardeleni sesizează. strămoşii românilor în Dacia. în primul rând.Corifeii Şcolii Ardelene percep. munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. de o semnificaţie majoră.

româneşti. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite. blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite. banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda.accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti. autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter). acea cautatura salbatica si . razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau. permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste. dar. de data aceasta.Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea.Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"). Descoperind cursa care i se intinsese. Mihai Viteazul de N. Descendenta lui aleasa.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis.scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice. idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam. Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu.Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai. cand vede acel trup maret. capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat". voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). dar pe drum este capturat si adus in tara.statornicia.spiritul de dreptate. patriotismul.Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai. Voda a incercat sa-l piarda. sau a-l ucide prin taina". trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti. Pe cand Mihai era ban al Craiovei.Invinuit de tradare si inchis. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului. calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale. "El ajunse a fi nadejdea tuturor.sinceritatea. Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).omenia. eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol.

fie si pt scurta vreme. In curand. intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede. incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat. Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859).dar mana ii cade. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista.voieste a izbi. perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura. desi aparitia lor este de obicei temporara. de Scoala Ardeleana.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste.ridica satarul. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si. fuge printre multimea adunata imprejur. .însa. totusi. dar.un tremur groaznic il apuca. trantind la pamant satarul. fiind reprezentat. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600). sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om".puterile il slabesc. spiritul militant ca literatuta romantic progresista. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” .groaza il stapaneste si.Spre exemplu. fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui.ingrozitoare. in primul rând. numita in mod curent epoca pasoptista. incipiente. au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate. primele manifestari ale iluminismului. in Tarile Române. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare. între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila. Pasoptistii. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti.apar înca in fazele literare de pâna la 1840.Astfel. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. prezent in epoca pasoptista.

. conforma cu idealurile de libertate. natura si folclorul romanesc. grandilocventa. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii. Participanti direct la viata social-politica. se afirma cu putere spiritul national. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. incepe a se scrie din ce în ce mai mult. destinul. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu. astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale. exercitând. Pe de alta parte. Costache Negruzzi.. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni. M. din primul numar al revistei &quot. Albina’’ este prea moldoveneasca. Dimitrie Bolintineanu. in general.se completeaza cu ..critica noastra-spunea M. într-un stil avântat. Vasile Cârlana. ca peste tot în lume. Poezia pasoptista raspunde. Se dezvolta astfel o poezie retorica. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot. mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale. declamativa.Radulescu). Heliade.Foae pentru minte.Curierul’’ este prea muntenesc iar . populare.. Alecsandri. în care teme vechi precum iubirea. fiind animati si de telurile Marei Uniri. Anton Pann. în istoria. inspirându-se din trecutul istoric. moartea. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare. încrederea în valorile traditionale. adaptata la momentul istoric si chiar politic. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre.Constatând ca .Introductie&quot. cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor. Cazar Bolliac. din frumusetile ei. în articolul program al acestei reviste. fericirea. Aparand ideea de originalitate in literatura. în acest fel. Andrei Muresanu. iar nu persoana&quot. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. din pitorescul obiceiurilor populare. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant.Dacia literara&quot. cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea. in sensul ca este o poezie sociala. cu singura conditie sa fie de valoare. &quot.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. aspirate din istoria patriei.Reprezentanti: Gheorghe Asachi. . alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. care devin acum.Kogalniceanu. inima si literatura’’ prea ardeleneasca. teme predilecte ale poetilor. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848. iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. vom critica cartea.

Doctrina literara. Învatamantul. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. mesianism utopic si national. care se cere descoperit prin cuvânt. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. Bolliac-&quot. În nimele aceleiasi specificitati nationale. iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism.la un frumos etern.). .publicând articole. directii estetice si stiluri. realism.o folosesc curent. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national. teatrul. al luptei.Iau fiinta societati culturale si stiintifice. in descendenta celui francez. s-a dus batalia pentru o limba unitara. presa. G. Intelectualii pasoptisti. Apar specii noi ca balada si cantecul. Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare.al cartilor tiparite in tiraje mari. creste numarul revistelor. al ruinelor. ecletic. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. bazata pe traditia populara. literatura.al creatorului. * Pe ansamblu.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire.meditatia asupra locului omului în istorie. ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca. a avut un caracter hibrid.conform personalitatii fiecaruia. fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii. se formeaza un public cititor.Zburatorul&quot. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica. O dimineata pe Caraiman&quot.. Asachi. Heliade. educativa. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. al mormintelor. al revolutiei.La patrie&quot. la totalitate si determinare. ea avand si dificila sarcina de a forma un public. nationala. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si. Se manifesta.în scris si în oral. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern. ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. I. procupati de cultivarea valorilor universale. în ansamblu..&quot.Radulescu&quot. În aceasta perioada de plin avant al culturii .Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste. cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale. cu motivul constiintei sociale. umanism. toate in formele romantismului. cu convingerea ca realitatea are un sens unic.

Gazeta de Transilvania si Foaia inimii . unul în Moldavia. Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa.Carcalechi. Cantorul de avis . au adoptat principiul împrumutului moderat. a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”. fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca.” . sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. I. sub redactia dlui I. pe o scara mult mai mare. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . Planul sau nu se aduce in implinire. Asa. translator românesc în Lemberg.c. Unele dintr-însele. Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. Asa. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. în anul acesta mai ales. în putina vreme. Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca . Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. Editorul deschide articolul-program. Pamânteanul.în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Explicatia este si de natura sociala. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere.Dupa Albina si dupa Curier . Z. am vazut în Valahia: Muzeul national. dar si aceasta fu în zadar. prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. Eliad. Curiozul. celelalte au pierit sau din nepasarea lor.Racocea. Asa. Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. Dacia literara Anul 1840. Mozaicul. Foaia sateasca. Asteptarea lor nu fu înselata. Oziris . Gazeta teatrului. la 1 iunie 1829 în Iasi. România. putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. dl.Eliad vru si ar fi putut. în Moldova: Alauta româneasca. Vestitorul bisericesc. Eliad. care. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic.pronuntându-se in problema neologismelor. Numai doi oameni nu pierdura curajul. traiesc si astazi. la 1827. au dobândit îmbunatatiri simtitoare. * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul. în Ardeal: Foaia Duminicii. Curierul de ambe sexe. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. adica acele care au avut un început mai statornic. La anul 1821. sau din vina altora.dl.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. În sfârsit.c. evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie.dl.

În încheierea articolului-program. relatii de adunarile învatatilor români. Traductiile însa nu fac o literatura. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”. cultivând „adevarul” si „naturalul”. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. arhaici sau regionali).” [1] Cu toata aparenta exclusivista. însa. prin urmare.” 3. dar asumându-si. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune. dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate. în aceste rânduri. Partea a IV-a. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura.într-un numar ulterior. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. si creatia populara. Kogalniceanu era împotriva abuzurilor. refugiul în trecutul istoric. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. Trebuie notat ca. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român. revista devine un manifest literar al romantismului românesc. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. vom critica cartea.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare. în sfârsit. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie. a temelor literare în ultimul punct al articolului.” Prin precizarea surselor de inspiratie. ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. nu e utilizat cuvântul „folclor”. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”. combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului. de cele ce au iesit de sub tipar. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. printre sursele de inspiratie. îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. cu alte vorbe.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis.” 2. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”. numita „Telegraful Daciei”. îndreptând atentia spre mediul local. ca sunt mai mult provinciale decât românesti. Kogalniceanu avea în vedere. nu a principiului însusi. în mod ferm. stiri despre literatorii nostrii si. nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti.Kogalniceanu sugera. .afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti. iar nu persoana. pentru ca omoara în noi duhul national.

spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. ‘Borsec’. Gr. Costache Negruzzi. Exista însa si alta zona a prozei. a faptului trait ( Costache Negruzzi. De asemenea. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. Alecu Russo. pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. se numara si Nicolae Balcescu. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare. ‘Calatorie în Africa’. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. departe de a concretiza o initiativa izolata. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. Acest program. stârnesc râsul.Cunoscut ca istoric. reluat la Propasirea si apoi la România literara . C. Alexandru Lapusneanu . aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. metodica si pregnanta.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. critica. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. dovada. Altii merg pe linia memorialisticii. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’. Într-adevar. Alecsandri. facând din specificul national resortul viu al noii culturi. Alecu Russo în ‘Cântarea României’. Alexandrescu. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii.Negru pe Alb). Stamati. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. acida. Îmbogatit în sensurile lui nobile. precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. . prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. om politic. spre cinstea si lauda poporului român. dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . dar nu-si gasise înca o expresie clara. Al Donici. plina de luciditate întâlnita de V. la limita caricaturii. scriitorul cel mai complex al epocii. ironica. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. gen de proza în care situatiile si personajele.

l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza. Demidoff in Banat. dupa marturiile lui Vasile Alecsandri. prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere. A. ceea ce. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. în luna august a aceluiasi an în care a aparut. atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’. * Diparând fara sa mai apara. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. în publicistica româneasca. aluzie la domnitorul Mihail Sturdza. prin aparitia ei. Dacia Literara este suprimata. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun. puternic antifeudala. Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. Pretexul a fost gasit foarte repede. în programul revistelor. Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ». când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul . I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Peste tot.Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva. fara sarcasm. desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc. Toate aceste lucruri . Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . Discursurile publicate mai tarziu. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ. Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’.Disparitia revistei . Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor.domnul Moldovei. Kogalniceanu : este stimat si ca orator.. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. dezaprobândo în toate manifestarile ei. vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. În articolul M. redactorul stie ce vrea.

* În afara de simtul acustic. nu din ritmica exterioara a stihurilor. * Vestitele versuri . cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”. te.o colectie surprinzatoare de instantanee poetica. intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». fara asociatiuni. Convorbirile. având legaturi cu civicul Alecsandri.aiba parte de el…. e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului. autoritar si plin de umor. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari. Bolintineanu poseda plastica dinamica. în . Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Blazat. impostoare. cam cu prea multa dispozitiune etica. Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. Marioara. Discursurile publicate mai tarziu. * Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ». într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor. Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna.n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ».. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct.sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare.

stânca pierduta în aburi. grec. un brad ratacit.mama a unei fetite. pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Un ofiter strain. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian. patru statui pe piedestale de granit rosu. în folosul nepotului acestuia Draganescu. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. spre a o compromite un fost lacheu. merita sa fie amintit. Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune.impetuoasa . Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. Avem de-a face cu un roman de analiza. absolvit.fine. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice. fiu al unei tiganci. Cativa ani. În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. Zoe. bronz. Introduce în societatea Elenei. Îmbracate cu camasi de lâna. În timp ce se afla în Paris. Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Familia ar fi fost din Ireavca . * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. neamt. Pentru nevoile tânarului teatru nasional.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. Nasterea acestuia a fost romantica. Se casatoreste cu Zoe. trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre. una suspinând. semanând cu vestelele osândite de druizi. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. mistificat de ea ii taie parul. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821. Elena. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres.

Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – . În tot cursul existentei.Cu exceptia primei strofe.sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu. a marii împacari. vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele. Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura . versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ. dar aceasta.inedit. ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice. epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele . Veselia nebuna a cupletelor. Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare. Balada Zbur atorului . el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului. * Sinteza întru Occident si Orient.Un modest precursor a lui Eminescu. ca forma însa si structura intima a fiintei sale. care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. pe principiul demagogului. Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete. fara obiective externe. prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe. H. Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . În poezia epica . o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. Finalul pluteste în fantastic si.. În conciziunea lor. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. a carei sete de iubire se consuma orb. prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata .

Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec. Critica lor este.atat critica estetica . ca ton si cuprins ideologic. si aspecte lipsite de orice elevatie artistica.Calinescu . alaturi de elementele poetice.cat si de reactiile la el. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare. arta lui se consuma în redarea justa. a legendei.Lovinescu. nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol.apoi N. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi. limitata la straturile de suprafata.filozofice a culturii etc.Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului. a carui activitate creeaza o bogata descendenta. Dupa razboi .vederea scriitorului.cat si achizitiile ulterioare (sociologice .marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective . Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice. aduce totusi si alte însusiri reale.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E. momentul G. natura si supranaturalul.in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .Ibraileanu.ca si a lui Titu Maiorescu .dar . Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie.legat atat de continuitatea maiorescianismului. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu .Iorga si G.reprezentate la 1900 de N.Iorga si G.Dobrogeanu-Gherea.ea este mai apasat sociologica si ideologica. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului.Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec. acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare. in . Critica si istoria literara interbelica. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale. In jurul lui 1900. al XX-lea. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda .ultimul este G.dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi. momentul E.trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial. Intai C.Lovinescu de dupa razboi .sociologice. poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana. balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad.

Lovinescu incepe in 1919.debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi.dar chiar o politica literara. Ca orice politica literara . Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie.campanie culturala. Volumele de Critice ale lui E. Miorita.menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).si N.Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri . obligat de imprejurari.mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul .Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie. Ion Barbu este opus lui A.o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national. Miturile: Traian si Dochia. In ce priveste specificul de secol .o idee a lui Ibraileanu. Cu E.aceea a selectarii scriitorului ).Vlahuta.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ. ca si cel rus de altfel.Iorga. Accentuand pe estetic. Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare.dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze.plus . Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga .Lovinescu devine . Dealtfel .la randul lui .dealtfel. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva.si G.asa de vie la 1900.nu atat prin cantitatea operei . a deschis un mare capitol al folclorului.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta.consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca .ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este . Autoritatea lui E. Mesterul Manole.partizan si anticipator .Teza aceasta.imbratisand unele din ideile generatiilor noi. proza modernista aceleia semanatoriste .Maiorescu facea si el . . Punand bazele modernismului romanesc .In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . istoricul literar roman.E. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti . Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza .aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista .si aceea lovinesciana are caracter programatic .nu e straina de Maiorescu.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura.el apare ca o tema centrala la toti. E randul lui sa fie selectat.fara a elucida.mentorul noilor generatii.

alteori nostalgie. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. de structura epica. Numai cu palmele goale . oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala. . El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. dar acopera un gen foarte romanesc). Impartirea propusa de Alecsandri. de a muri nelumit. e cea mai nimerita. Astfel “poeziile populare” culese de V.Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim. in doine (numele duce la dainele lituane. cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani. a poeziei propriu-zise.Alecsandri si basmele lui I. care e uneori dragoste. Fara palos nici pistoale. instrainat.Fara indoiala ca acest folclor. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna. “jalea” de a fi singur. ” Horele (strigaturile. liricul isi exprima “dorul”. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. In cantecul batranesc. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine. fara nimic.

la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. da-s cam mititele. Doinele ceva mai oftatoare. * Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. precum C. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. A. care au existat. urmand generatiilor dinaintea lor. putine totusi putandu-se dovedi autentice. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. devin la boieri “cantece de lume”. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. taranesc. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. cantecele cu ispravi voievodale. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. ” . Cantecul “Stefan.unisono de catre toti mesenii. Rosetii. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. barbule.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu. luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit .

vorbeste boierilor moldoveneste. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . in lipsa unei lungi traditii culte. Importanta capitala a folclorului nostru. se petrecea cu “zicaturi”. ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine. s-a sprijinit pe el. cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”. din potriva.dupa ureche .cu cimpoiesi . mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. mitologice ale oricarui scriitor national. Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. constituind punctele de plecare. pe langa incontestabila lui valoare. Inca un cimpoies. Nici ai masa. . sta in aceea ca literature moderna.precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti . si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei. dupa acelas Miron Costin . ci. desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil.pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor. abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . mai adanci in sens universal. Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste. dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda. la dvorba cu zicaturi”.Sobieski. S-au creat astfel niste mituri. spre a nu pluti in vant. spre a-i capta. Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . caci mesenii ”s-au mai veselit” .Aron-voda petrecea . Dealtminteri . asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. in masura in care e rodit de culegatorul artist.dupa Miron Costin . stand “cu cimpoile imbricate de ursinic .drept care . viind la Iasi in 1686. Nici ai casa. fugi bine.

Unul e vrancen. in Neamt. e Miorita. .Alecsandri. dar se predintea ca in 1877-78.Al doilea mit. Mult zice cu drag! Fluieraş de os.Intaiul mit e Traian si Dochia. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. In presimtirea mortii. spre a scapa de urmaritor. Aste să le spui. fara nici o ura inmormantarea. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. altul moldovean. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. ii destainuie gandul ucigas. in stanca. pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. pregatindu-si un eden terstru. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. de Dchia. moldoveanul isi randuieste. simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. caruia Miorita. Propriu-zis circula numele de Traian. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor. In dosul stînii. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. Asachi a raspandit povestea Dochiei. Mult zice duios! Fluieraş de soc.aproape În strunga de oi. “Pe inaltimea Ceahlaului. ciobanesc: „Oiţă bîrsană. fata lui Decebal. Să fiu tot cu voi. Mitul pare apocrif. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. oaia nazdravana. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. Să-mi aud cînii. Dochita in colinde. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor. la rugamintea ei. cu ecoul cel mai larg. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. care e primul getizanant. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag.

Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. Păsărele mii. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului. A lumei mireasă. Tema. munţii mari. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă. . Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. ce-i drept. Legenda vorbeste. Mesterul Manole incepe. „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor. El n-a devenit mit decat la noi. lăutari. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri. Paseri. dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. un simbol al unei idei generale. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. Locul masura. fara a starui asupra identitatii manastirii.Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. Sfarile-ntindea. ridicarea bisericii. a lui Neagoe. Preoţi. Că la nunta mea A căzut o stea. de Negru-voda. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. acest mit e o capodopera. din porunca domnului. ca intotdeauna in astfel de imprejurari. Santuri largi sapa Si mereu lucra. si prin mit de intelege o fictiune ermetica.

Noaptea se surpa! A duoa zi iar. intr-o criza de egoism. Apele sa creasca.” A doua zi. pe lume O ploaie cu spume. Dar orice lucra. ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. Aducind bucate La sot ori la frate. Sa curga siroaie.Zidul radica. Doamne. S-o opreasca-n vale. A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra. intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. merge nesovaitoare spre locul lucrarii. spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: . S-o-noarca din cale!" Insa mandra. nezdruncinata in credinta maritala. Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. Sa faca piraie. Mindra sa-mi opreasca. A tria zi iar. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. Mesterul.

Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul. Fecioara doarme. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. altcuiva. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. relativ nouă. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. Dacă specificul este. prefacandu-se in fantana. Eliade Radulescu. veneta. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. prin forţa împrejurărilor istorice. naţiunea este. coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. in oconografia Europei de sus. Incepand cu I. prin natura lui. ceea ce este fals. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. situatia cosmica a omului. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone. . iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica. ca ridarii san u mai poata face alta. un Eros adolescent. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane. ba chiar. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. contrariu parerilor oponentilor . Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. prin Marea Unire. închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist.Manoli. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. Manoli. vechi. Insa Manole muri. a ridicat scehele stralucitei biserici.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. Al patrulea mit este erotic. de un firesc desavarsit. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. Lucrul nu-i nou si nici abuziv . a culturii) si sexualitatea.“. perugiana. gelos. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. a naţiunii. in paturi gotice. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. dupa cum e cazul. la mitul invaziunii instinctului erotic la fete.

Până să devină o temă culturală. Editura Ştiinţifică. 2002 3. asupra căreia să se poată discuta critic. 1969.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. Editura Humanitas. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu. BIBLIOGRAFIE 1. 1998 4. fie cu mintea”. purtată cu sacrificii grele timp de secole.. ci munca lui proprie. Editura Minerva. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. fie cu mâna. Editura Humanitas. Bucureşti. Bucureşti. 2005 2. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca. George Ivaşcu – Istoria literaturii române. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . specificul românesc a însemnat o lungă luptă. Bucureşti. Ţara de frontieră a Europei. Vol 1. Lucian Boia – România. . relaxat şi nuanţat. Bucureşti.

Editura pentru literatură.ro .ro  www. Editura Aula. Bucureşti. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17.ro  www. Editura Militară.. 2002 6. Florica-Elisabeta Nuţiu . Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române.5. Bucureşti. Târgu Mureş. · G. 9. Internet :  www. Braşov.Viatadeliceu.Wikipedia. George Călinescu – Istoria literaturii române. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16. 1998 8.Cronicari moldoveni”. Alexandru Piru – Literatura română veche. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14.ro  www.ro  www. Prefaţă la . · Ion Rotaru – Literatura română veche 15.Cronicari munteni”.. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale.Editura Militară. 1983 10. Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni.Referate.Didactic. 1987 7. Bucureşti. Bucureşti. 1961. 1990 12. Editura Minerva. Prefaţă la . A Rosetti – Istoria limbii române 13.Clopotel. · N.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare. · N.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful