Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice

~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. -teoria asimilarii elementului latin. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani". prin scrierile sale. unde. Kinnamos. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că . Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. Const. că vlahii erau "pastorii romanilor". cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. numiţi de ei vlahi. genesis . Costin. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. conzluziile istoricilor. că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. M.a. Cronicarii medievali maghiari constatau. pentru care tema istoric este esenţială. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. XII) se constata că românii. De-a lungul timpului. originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania. M. -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman. reprezentanţii Şcolii Ardelene . Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. etnos înseamnă "popor". începând cu cei bizantini (Kekaumenos. însă. însă fără temei. -teoria migrationista. expuse în literatura istorică. constă în determinarea următoarelor aspecte: când. Referitor la etnogeneza romaneasca. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. Cantemir. Ureche. Samuil Micu. sec. XI. conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) . adaugandu-se si teoria rezistentei. viitorul papă Pius al Il-lea ş. Gh. V). Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale. care au locuit în Dacia.Kogălniceanu începe să editeze. -teoria continuitatii daco-getice. Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. De multe ori. adică a originii oricărui popor. D. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice.Studierea problemei etnogenezei (din greacă. Canta-cuzino. acoperind. sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. sec."naştere"). atât spaţiul universal.Petru Maior. Formarea limbii romane. în 1843. În operele autorilor medievali.

B.Iung.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor.există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză. saşii şi secuii.prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană .P. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor.cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană). ci ea a fost atunci cea mai intensă. Argumentele lui Rosler erau următoarele: . . R.românii s-au format numai pe suportul dacic. . I. care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre.dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre. date lingvistice. în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române.limba română nu conţine cuvinte germanice vechi. . Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania. .nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. . adică atunci. . Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români. fără o contribuţie substanţială a romanilor. N. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia)..românii erau păstori nomazi. . .a. . Argumentele lor sunt următoarele: .lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români.continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. . desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4).prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor. .). D. .romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării.Sulzer. dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre.Onciul. La sfârşitul secolului al XVIII-lea. A.Haşdeu. când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii.Xenopol. unii istorici germani (Fr. . mărturii epigrafice etc. chiar în perioada când ea a apărut (I.dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor".Iorga ş.provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275. care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi.

în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre.. s-au format două popoare separate: munteni. care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic. izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam . inclusiv peste Dunăre. de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc. . Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.) în spaţiul locuit de români. ci dimpotrivă.influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă. Susţinute în scopuri politice. . aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice. a creat o cultură originală. sau geto-dacii.) . care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). şi moldovenii . Cât priveşte limba. Componentele principale ale etnogenezei românilor. treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi. De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate.cu slavii de răsărit. însă. iar după aceasta .numai în aspect economic şi cultural. ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc. până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească. Dimpotrivă. Această ramură a marelui neam al tracilor.păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale.neamul românesc. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu. Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început. Totodată. precum nici rolul ei determinant.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână.numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. bucovineni. oltenesc. ardelenesc etc.Chr. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească. munteni. . olteni etc. şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. . datorită contactelor cu slavii de sud. Nici un izvor istoric nu atestă. în urma contactelor ei cu slavii. aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă.). fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. apoi romană).cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână). care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni.

lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. Ca urmare. populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul. apoi a hunilor. spaniolilor. care se desfăşoară în secolele VII-IX. Slavii.a goţilor. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea. Acest proces. care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. şi în Moldova . Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. ori s-a retras spre sud în munţi.Costişa-Botoşana-Hansca). Ca urmare. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . Formarea limbii române. prieten. ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor. italienilor. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică). exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . meglenoromân şi istro-român). alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX).Ca urmare. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari.a. Cândeşti-Ciurel.în Transilvania. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată. având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. iubire etc. iar din limba protoromână comună. portughezilor). aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor. în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară. istro-românilor ş. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti. care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. care denotă multiple contacte umane. numită de filologi limba protoromână comună. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor. drag. au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii. tiparniţe de turnat cruci. În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii.). Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. Peste această populaţie protoromână. a cunoscut influenţa limbii slave.

descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. ca achiziţii definitive. Stratul lingvistic latin. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor. Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi. denumire care a evoluat în rumâni.origine slavă. Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte. cel mai important. Românii de la bun început s-au numit romani. La rândul lor. Acestea sunt variante ale unei denumiri.vlahi. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi. scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak". care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. ungurii le ziceau olahi. . slavii de răsărit . care locuia între Dunăre şi "muntele mare". blahii etc. In cronica anonimă. valah. a sec. atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi. numită "Gesta Hungarorum". Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români.volohi. secolul al Xl-lea) plasează între bulgari. Menţiuni în sursele externe despre români. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. volohi. apoi români. primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. care iniţial desemna un trib celt. formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. aflată la nord de ţara bulgarilor. (sinonim cu valach. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor".Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. blacht numire germanică a romanicilor). precum Nicolaus Olahus. ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.

un voievod (din slavonă . iar pe măsura . în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare.conducător de oaste) sau un ban. apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi. cu multe etape. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz. Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp.Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. cnezatele şi banatele. În perioada marilor migraţii. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. Acestea au fost voievodatele. Românii. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii.

Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov. cu centrul la Cuvin). ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. Sunt formaţi în 1096. Ţara Romanească . pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. ei construind cetăţi întărite (Feldioara. între Mureş şi Dunăre. Codlea. au fost izgoniţi în anul 1225. Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. de către un grup de negustori din sudul Italiei. Râşnov). Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru.extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. judecătoreşti şi administrative. Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Cetatea Neagră. Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"). în urma primei cruciade. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute. cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. cu centrul la Biharea). Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. Dar. pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni.

Roman Muşat. Se succed Radu I. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. Braşov. Dragoş. cum o numea Nicolae Iorga. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. încercând să consolideze statul format. Petru Rareş. s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. duc o campanie împotriva tătarilor. . voievod maramureşean. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. Astfel. Acesta trece Carpaţi. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. Sebeş. regele maghiar. germani: Sighişoara. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria. Bogdan. ţările române beneficiau de protecţie.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. în Moldova. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. Ludovic I al Ungariei. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. taxe şi dări. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării. creând statul medieval independent Moldova. A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. care implica conducători aleşi de regele maghiar. secui. Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. In Transilvania aşezările. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. Moldova În 1345. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole.

Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 . latină).1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare. O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. Argeş. prin apariţia primelor şcoli de nivel superior. având tipografii. unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. în 1528. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) . Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală. Baia. conform lui D. stabilit la Braşov. H. Mazilu. sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. în 1508). bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. . Siret. Aceştia. slavonă). “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. În Transilvania. lângă Târgovişte. Târgovişte.sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. Diaconul Corsei. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521. şcoli. Suceava. unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544).

făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă.devenită inamovibilă până în zilele noastre. iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.1 Pe de altă parte.. pag. 9 Grigore Ureche . pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi.. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei. urmat de Dimitrie Cantemir. oferă şi informaţii despre români. Bucureşti. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece. 1961. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa. .. Hungaria. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice.Literatura română veche”. pana unui român afirmă unitatea de neam. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458). Este pentru întâia dată când.. precum şi stolnicul Cantacuzino. Hungaria. prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: . cu limitele generate de apartenenţa la acestea. Minerva. despre cele rele să să ferească şi să să socotească.. 1955. Miron Costin.cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”. scriu de pe poziţii de clasă precise. Ed. [. Colecţia Clasicii Români. 1. deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al . 3 Al. conştiinţa unităţii de neam. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. Ion Neculce.Panoniei”. 47-48. să le fie de învăţătură.] 1 2 Miron Costin. Editura pentru literatură. Moldova şi Transilvania: . de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. dar şi în toată Europa.. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551). Editura de stat pentru literatură şi artă... Piru . idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: . istorice. Bucureşti...2 Încă dintr-o fază incipientă. provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Bucureşti. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: .să rămîie feciorilor şi nepoţilor.. 1979.moldovenii au aceeaşi limbă.”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice. Triada Grigore Ureche. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. poezii şi scrisori.Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus. Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…). Criticul Al.Letopiseţul Ţării Moldovei”. pag. pag. obiceiuri şi religie ca şi muntenii.

Grigore Ureche .. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. la rându-i.ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . cit. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru. Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă.asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 . căci ei sînt colonii de romani”4. Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate. Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină.Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană. Editura de stat pentru literatură şi artă. 2. Editura RAM... 4 5 Şt. pag. 1 . abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre. dar şi pe legende populare. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). Fără îndoială că. 1939. Redactând prima cronică în limba română. an cu an. şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. Cronografii – scrieri de factură istorică. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica. şi anume faptul că . 6 Grigore Ureche – op. de continuitatea şi de unitatea poporului român.valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă... şi care se bazează pe izvoare istorice. începând cu facerea lumii. In secolul al XVIII-lea. cărturărească. din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române. pag. Aninoasa Gorj. întâmplările importante din viaţa unui popor. conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne . 30.. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze. Colecţia Clasicii Români. precum el însuşi afirmă: . 1955. Bucureşti. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu.Letopiseţul Ţării Moldovei”. cronicile au o importanţă deosebită. Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice. autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric. N. Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. în acelaşi timp. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice.Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”. Bezdechi . Pentru cultura noastră. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma. începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului. pag...

de cancelarie. anonimatul este depăşit. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. dar le leagă şi de construirea bisericilor. cât şi în Ţara Românească. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni. continuate ulterior şi de alţi domnitori. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Cu timpul. ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. limba oficială. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei.consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. .1. denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. In spaţiul medievalităţii româneşti. după surse diverse. principii români îşi scriu numele în cronici. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie. atât scrise. de obicei călugări deprinşi cu scrisul. întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. ei având doar rol de scribi. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. atât în Moldova. cât şi a stilului. 2. cât şi orale. Deocamdată. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Aşadar. în timpul lui Ştefan cel Mare. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei. mai ales a celei moldoveneşti. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. 3. particular. alături de memoria orală. fiind preluată de boierii cărturari.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595). lăsându-i să se spună pe ei înşişi. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului. care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. iar Neculce. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă.  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. Letopiseţul. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. În formă şi conţinut. începând cu secolul al XIX-lea. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie. din oricare perspectivă sar face. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. dar interpretată. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. în maniera teatrului popular. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. recunoscut astăzi ca text clasic. Recopierile consecutive. Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. apare la cronicari. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Portretul total. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. povestitorul mim. iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă. cu o simplă etichetă alăturată numelui. va imita şi gesturile. libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. dovedită şi prin latinitatea limbii. şi spusele personajelor sale. pentru a desemna presupusul autor. imaginativ. Aceasta este opera care trasează linia de . se foloseşte formula “ atribuită lui”.

istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite. Dispunerea diacronică rămâne. Miron Costin este scriitor de cronică.la sintetizarea informaţiei din surse scrise. în limba română. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental.demarcaţie.de marcă orală. mare admirator.Cioculescu) e reflexivitatea.dar mai întâi scriitor. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”.având îndoieli. admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie.în relatarea căruia se implică. .aşa cum şi Neculce va impune unul.metoda lui Ureche.în capitole şi paragrafe nu urmează. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce. Însă. şi orale.naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”. Cronicarul. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită.de aceea.Structura materiei istorice povestite.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei. naraţiunea are nerv spiritual.Grigore Ureche. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.compus din evocare şi memorialistică.a lui Miron Costin. Pagina ne apare elaborată ca stil. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş. Perspectiva se modifică. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului. organizat.de asemenea.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului.nu se întâmplă tot aşa de repede”.în proză şi în versuri.de altfel.e tensionată de sentimente şi resentimente.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. cu violenţă de vocabular. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari. si discret.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu.moralizarea nu e făcută frust.interne sau externe. Letopiseţul. Costin este.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. în general. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale.faptele prezentate au fost trăite de autor. aşa cum a văzut-o autorul. prin meditaţii şi parabole.nici ca intitulare.totuşi.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări.el fiind nevoit să evalueze. Recurge.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere. ca la Neculce. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.bogat şi cult. De aici începând.deoarece.pentru prima dată.în varianta primă a scrisului cronicăresc. Miron Costin impune un model narativ reflexiv.

ci aşează în text „fapte alese”.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei. .eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul). înseamnă figura interioară.alcătuită din cele patruzeci de povestiri.pentru el.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că.în funcţie de propria-i părere. înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini. Îl separă şi de Neculce faptul că portret.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român.căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura. descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti.astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin. Opera a rămas neterminată. universală.piosul(Ieremia Movilă).cărora le dă dimensiuni istorice diferite.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală. Cum prefaţa o spune. Neculce este un povestitor înnăscut.Grigore Ureche şi Miron Costin.dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie). De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor.el nu falsifică realitatea.psihologia.însoţite de interpretări convenabile.în alt tip de discurs. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. prin scrisul său responsabil. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă).bazileul mândru(Vasile Lupu) etc. Suntem.povestitorul îşi ia distanţă de predecesori.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează. Spre deosebire de Ureche. Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi.adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului.totuşi. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată. acesta produce o istorie paralela.dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor. Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche.Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche. intelectul şi de aici conduita. Există.în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă). temperamentul.el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului.bunul.mai nuanţată.conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu).

agreează cu precădere amănuntul. neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.gesticulează.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.e indignat de cele mai multe ori. Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi).spre a ruina o realitate.ironizează satisfăcut şi răutăcios. alimentându-şi din el povestirea. Iar această naraţiune.precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor.urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială.concluziv. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal.o situaţie. într-un cuvânt. anecdoticul.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii.că letopiseţul nu scrie nemică…”).narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie.ce aduce a literatură de colportaj.ca în cronica lui Miron Costin). Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările.imită.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare.arată cu degetul.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă.nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche.mai rar. O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Aparent.cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea.în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale. . Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau.dar nu se poate bucura din plin niciodată.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.de altfel.a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”.şi în letopiseţ nu sînt scrise. Ele „sînt audzite din om în om. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor.este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri.credibile şi mai ales delectabile. Chemată mereu să sancţioneze.prin rememorări. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori. ierarhizându-le.fără perifraze şi eufemisme. Ironia rezultă din intonaţia orală.ce s-au scris aice”.de oameni vechi şi bătrâni. Când şi-a ţesut naraţiunea.

operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor.Cronica lui Ion Neculce. nu pentru atitudinea lor partizană. învăţat recunoscut în epocă. Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca.sub titlul de O samă de cuvinte.opera anonimă. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului.preponderent memorialistică.unii anonimi.în acelaşi timp.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. Lucrarea. dar noul domnitor le dezaprobă.Cronologic. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717. S-au păstrat două letopiseţe semnate .este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic. selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. Astfel. când. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă. în 1688. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate. Suirea pe tron. cele două familii rivale se împacă. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab. ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. şi se termină cu referiri la anul 1688. Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu. pentru o curta perioadă.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. atribuită lui Radu Popescu. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. plasată la 1290. din care lipseşte descrierea. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii.

(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat.”(Grigore Ureche ) .de acesta. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului.. In viziunea umaniştilor noştri. Aşa cum constata Mircea Martin. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii. O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. Caracterul evident polemic le dă.. Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele. însă. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată. De asemenea.. partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare. desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti. care îşi ignoră trecutul. însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti. ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. superioare cronicarilor moldoveni. cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. nici forţa vizionară. . vădind calităţi de istoric.. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda. câte scriu” (Miron Costin). Aşadar. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. plasat la 1290. Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni. un popor fără istorie. unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor.”(MironCostin)). s-a născut scrisul cronicăresc. nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. ca şi când nu ar fi avut predecesori. Un astfel de popor nu are conştiinţa. valoarea literară. In plus. caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone).

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. de mare mirare este. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. fiind tu moldovan”. pentru a scrie în româneşte. şi nu numai în ţară streină. . datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. „dezinteresată”. e mai puternică decât toate. romane populare şi cronografe. fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. Si ce era mai important. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. în aproximativ 42 de copii. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. scrisă se pare între 1642. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. că de la Dumnedzău ai plată. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. rogu-vă să luaţi aminte. pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă. din legende apocrife. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. fraţilor moldoveni. data când el ajunge vornic mare.asemenea. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. La Neculce. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme. fiind primele exerciţii de compoziţie literară. cum era Cantemir pentru el. din punct de vedere filologic si ligvistic. datoria de a nu-ţi uita patria. şi o valoare literară demnă de atenţie. pe care o consultă cu rigurozitate. îndemnând la iubirea de ţară. bine este să-i slujeşti cu dreptate. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. întrecând cu mult fraza goală. alcătuită din texte religioase. cronicile au totuşi. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. el părăseşte slavona. locul de baştină. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. Cronica lui Grigore Ureche. oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. de la presupusa formă iniţială. să vă învăţaţi şi să vă păziţi. măcar cum ar hi. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. până la data primei imprimări a textului.

clar. ce şi cărţi străine am cercat. ca om luminat ce era. Miron Costin. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. Pe bună dreptate. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. plin de repetiţii. ca să putem afla adevărul. o carte originală. şi care adăugările lui Dascălul. acesta este socotit primul mânuitor de condei. „începutul ţărilor şi al poporului românesc. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. neclar. consultând atât izvoarele pământene. doua mentalităţi. pe larg şi pe înţelesul tuturor. Mai mult. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. din cauza domnitorului Vasile Lupu. împletind. oameni „de puţină minte”. Simion Dascălul mereu îşi spune numele. Simion Dascălul este o fire imaginativă. Se născuse în 1633. In plus. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”. cu riscul de a cădea în incoerenţă. data morţii. contrastând cu stilul precis. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. care lungeşte poveştile. avea o cultură aleasă.cum semnează predoslovia. El este întemeietorul prozei in literatura română. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. fără a discerne. Miron Costin. laică. De aceea. în care să expună. cât şi cele străine. stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. care. şi 1647. dupa părerea sa. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. în cronică se observă destul de clar doua firi. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. „ca o pisanie de biserică”. Studiile le-a . In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. Iar mai apoi. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. care ne lasă o scriere în limba română. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. unde familia sa se refugiase. istoria cu folclorul. Dimpotrivă. se revoltă. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. ce de dereptate”. al lui Grigore Ureche. La polul opus. dar totuşi au reuşit. In ce îmrejurări nu ştim. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. fără un simţ al măsurii şi al criticii. doua personalităţi cu totul diferite. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei.

prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. Apoi. înţelege ruseşte. care ştia latineşte. la Universitatea din Cracovia. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. având cunoştinţe de intaliană şi putând. învăţat. vistiernicul Enache. chiar după moartea soţiei sale. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Apoi. Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. de la al doilea descălecat. el este trimis să discute cu vizirul. când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. şi. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. care ocupă. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. Datorită înţelepciunii lui. şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). sunt iarăşi în slujba lui. paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. probabil. din 1653.făcut în Polonia. S-a născut la Iaşi. până la domnia a doua a lui Aron vodă. din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. veche şi vestită familie de boieri. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). a fost pentru început numit drept sol. Tatăl său. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. . în 1672. în urma unui complot. leşeşte. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. Mai apoi ia parte la diferite bătălii. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. Tânărul Miron. Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. murise de timpuriu. Ion Neculce. încât. Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. fratele lui Miron. încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. Aşadar. cu care era chiar cuscru. porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. care „mânca bine şi bea bine”. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. pentru vremurile contemporane. Costineştii se împacă cu Lupul. Acesta. în 1594).

formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe. şi astfel are un caracter memorialistic. într-o expediţie militară. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul.La cinci ani a rămas orfan de tată. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. de umilinţă. Din anii cuprinşi în cronică. se întoarce în Moldova. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). forţată de împrejurări. Intors în Moldova prin 1700. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate. unde Ion Neculce a stat patru ani. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. de decădere naţională. pe Prut (1711). la Cameniţa. până la 1743. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. scriere a unui om înţelept. în Polonia. crescut apoi. de exemplu. deci un răstimp de 82 de ani. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino. După moartea tatălui său. bunica sa. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită. el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. la vârsta de aproape şaizeci de ani. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce. îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. de unde o părăsise Miron Costin. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. îi dă slujba de judecător de divan. conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. spre deosebire de Miron Costin. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. în a doua domnie. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. peste 50 constituie tinereţea. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. fratele lui Dimitrie. întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. Sunt pagini înţesate de intrigi. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. Ocupă funcţii mărunte la domnie. Grigore Ureche. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus. cu harul povestirii. şi tradiţiile populare. timp de doi ani. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. Nu a fost un om prea învăţat. . el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. După şapte ani petrecuţi în Polonia. mai ales de bătrâna Cantacuzino. care a trăit şi a văzut multe. Constantin Mavrocordat.

au ars târgul Romanului”. nici una din acele expresii semnificative ale lor. toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. „umbla cu capul a mână”). noiemvrie 29”. Amănuntul este făcut semnificativ. domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). etc. „au trecut la Trotuş. La Miron Costin.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau. sau ca în romanul cu tentă memorialistică. Dar stilul său divulgă reala dificultate. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). povestirea lui Miron Costin e limpede. „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. Nici o mişcare a personajelor. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. Pe alocuri. proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). ori fără voie”. de nuvelă şi roman”. „a opta zi. captivantă. Presărată cu amănunte pitoreşti. vioaie. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. Acest stil. Desigur. cu descrieri plastice. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. eu îi voiu pre ei. viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). care pot să arate ceva. ca în compunerile literare. noiemvrie 19”. în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. dramatizând naraţiunea. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. dichemvrie 7. aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. aşa fără nădejde”. Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. „carii scăpa ( =scăpau ). în scena în care Lăpuşneanu. ori cu voie. nu scapă din vedere cronicarului. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. au sosit „la Roman. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. mai ales în descrierea acţiunilor militare. În prima jumătate a relatării. expresiile („au luat câmpii”. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge. şi de nu mă iubescu. de Costache Negruzzi. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). . întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. a apărut în „Dacia literară” în 1840. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. cu portrete bine zugrăvite. formă de imperfect persoana a III-a plural.

ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. Neculce excelează prin concizia epică. adică în proza istorică. cu reacţia sa sufletească vie. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. ca autor dramatic. în ordine strict cronologică. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. şi anume. el are un talent de prozator înnăscut. pe care îl introduce în proza naţională. ci numai narativul pur. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. şi cu filozofia vârstei la care scria. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. lipsit de orice solemnitate. bineînţeles. unde caracterul savant este la el acasă. George Călinescu spune chiar. nici comentarii. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. cu ironie sau duioşie. ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. nici portet. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. prin planul general al relatării. prin simplitate şi naturaleţe. Mai ales în fragmentele narative. Cronicarul are un mare talent de povestitor. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. nesistematic. În . căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. Cu spiritul său acut de observaţie. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. În „O samă de cuvinte”. aşezate în fruntea letopiseţului. cât şi în legende. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere.stânjenitor în naraţiune şi portret. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. familiar. atât în cronică. arătând un stil indirect liber. iar mai apoi. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. „Când citeşti cronica lui Neculce. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei.

când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. cu un epic cuminte. să fie fugit cu o slugă. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. ( Legenda a XX-a) Unele legende. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. dar inanalizabil. Şi . seci la urma urmei. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). minunarea. de au călugărit-o”. filozofia bătrânească. M. Sadoveanu ). lângă Movilău. precum scrie letopiseţul. obiectivismul. înaintea coborârii lor pe hârtie. hatmanul leşescu. de aur cu diiamanturi. „precum dzic unii”. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. tăiat-au pre Jolcovschii. fixate de multă supunere. Alecsandri. de către un Negruzzi. Însă abia la Sadoveanu. Bolintineanu. devenite aproape un tic: „dzic”. acel tic de a se socoti neghiob. arta relatării secu. ce se cheamă darul de a povesti”. hatmanul leşilor. Ele au devenit sursă de inspiraţie. definitive. V. au găsti ceasornicul în sân. sobră prin excelenţă. Detaşarea artistului. oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. şi de înţelepciune ţărăneasca. „iară. Deci pre slugă l-au omorât. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste. dar şi model scriitorilor ( D. folclorică. el are împreună ingenuitatea şireată. sunt de „neînţeles”. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. proverbialitatea. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. C. de povestire impersonală. Negruzzi.[…] Cu Creangă. se poate remarca pierderea realismului istoric. „aşe vorbăscu oamenii”. odată cu maturizarea prozei româneşti. e dat de acele propoziţii inefabile. cu sevă populară. lângă podul de lut. în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. cum ar fi a XIX-a. Şi s-au ascunsu în codru. un Bolintineanu sau Alecsandri. Şi totuşi. întorcându-să leşii înapoi.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. chiar la Sadoveanu. Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. văietătura şi în fine acel lucru învederat. ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. etc. Ce după ce l-au omorât. bătrânesc. lipsită de comentarii marginale. i-au tăiat capul. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. scurte.

să luaţi seama aceştii scrisori. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. că ştiindu-se căzut jos. să vă ştiţi chivernisi. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. lui Petru Şchiopul („domn vrednic. cum să cade. Astăzi. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. tendinţa de a instrui şi de a educa.aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. Portretele lui . mai ales în proza de tip memorialistic. Totuşi. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. oricum. se rădica deasupra biruitorilor…”. Amintrilea era om întreg la hire. al marelui voievod. mai ales sufletesc. ci şi o galerie de portrete. Neculce este un precursor al tuturor acestora. La lucruri de războaie meşter. un fel de proză realistă. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. nefantastică. neleneşu. unde era nevoie însuşi se vîrîea. Fără să vrea şi fără să ştie. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. ca văzându-l ai săi. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire). şi să să fie giunghiat sîngur”. în acelaşi timp. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. să nu păţiţi şi voi ca noi”. din instinct artistic. Ghica. cumva folclorică. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. fiind o adevărată literatură orală. de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. Şi unde-l biruia alţii. fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. Tablourile lui sunt pline de emoţie. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. având un spirit obiectiv. ea este contopită în literatura propriu-zisă. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. iubiţi cetitori tineri. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. ceva în genul bârfei. să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. nici în ospeţe petrecea. nu pierdea nădejdea. să nu îndărăpteze. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. gen Negruzzi. Creangă. dacă nu va avè năroc. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. „întâiul mare povestitor român” (G. şi chiar Caragiale. puternic.

dar lucrate cu multă măiestrie. cât puteai să zici că este adevărat Isop. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. una. aşa era de întreg la fire. osebi de boieri. . pe care îl vedem viu. pârcălabul de Soroca. scoase mai bine în relief. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate. Uneori. sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. cu carele şi Vasilie Vodă singur. cum ar fi Ştefan. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. „că-i este giupâneasa pe moarte”. dar nimeni nu-i ia în seamă. în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. Iară la statul trupului său era gârbov. şi la cap cucuiat. care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. două. făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. ghebos. cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu.Miron Costin sunt simple. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat. la cap”. Între trăsăturile care individualizează figurile.

despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. darul portretizării figurilor evocate. după toate. căpătând domnia. fără alai. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. pe jos.[…] Căutaţi.[…] Era om învăţat. atunci când eroul este complex. autorul îl arată sub toate laturile. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè. fraţi iubiţi cetitori. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. era bătrân şi curvar. a păstorului. de-i punè în gură. un măreţ . a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. şi fizic şi moral. de bătrân. eroi de roman. făcând loc încă şi altor feţe. Lăcomie nu avè mare. Practică buna avè la voroavă. dar care. iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”.Alături de darul povestirii. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. Şi dup-aceste. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. este înviorată prin numeroasele descrieri. îl fac să trăiască. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. Neculce are ca nimeni altul până la el. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. pe lângă naraţiune şi descriere. că tuturora le era uşile deschise. comentând fiecare trăsătură. conexiunea omului cu natura. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. Astfel de imagini. Însă. în marea majoritate. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. mânca bine şi bè bine”. Cronicarul ştie. şi nemăreţ. un adolescent de abia 20 de ani. încât îi ieşise „numele de om rău”. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. aşadar. poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. amăgitor. nu conţine laude neîntemeiate. dialogul şi monologul. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el. un obicei sau un tic. însuşire de romancier. Dimineaţa îi încliè. de vorovèa cu toţi copiii. numai cu două-trei slugi”. zlobiv la beţie”. Povestirea lui Miron Costin. mânios. ca într-o fişă. ce numai iscălitura învăţase de o făcè. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. era sănătos. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. plină de detalii de senzaţie. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. că aşa se arăta de bun şi de blând. Personajele sale sunt. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. Portretul lui Dimitrie Cantemir. Caracterul orgolios al domniţei Maria. ce surprind viaţa plugarului. tălpiz. domnitorul cel mai apropiat de cronicar. dinţi în gură n-avè.

Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. nice pae. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla. în stare de a exprima orice gând. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. fastuoasă. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. în literatură au pătruns şi figurile de stil. detaliile de decor. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. în acord . La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă.etc. în Podolia. Metaforele sunt rare la Neculce. aşè mergè focul împrejur”. dar găsim la el câteva epitete populare. „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. etc. al lui Radu vodă. ca la Ureche. Odată cu descrierea. ori iarbă. şi de giocuri. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. luând din vorbirea populară comparaţia. şi pelivani şi de puşci. prin factura stilistică a stilului sau. utilizate în mod frecvent de Neculce. nu giuca în danţ pe afară. Numai mirii şi mireasa. cea mai simplă figură de stil. numai ce giuca cu boierii”. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. Se observă imediat că fraza lui este grea. feciorul cel „grozav la faţă”. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. Ureche. fastuoase chiar.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci. „ca cum ar merge fulgerul. inspirată de topica latină.episod dantesc”. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”. „sta asupra lui ca nişte lupi”. George Călinescu spunea. etc. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată. „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. de la sat spre oraş”. ori semănătură nu rămâneau…”). De exemplu. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. fiind feciori de domn. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. nice frunze. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. cu toţi boierii şi giupânesele. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. „bogată ruşini”. pre cale fiind. la Iaşi. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas.

mereu aceleaşi. reprezentând planul contemplativ al gândirii. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi. / Cele ce trec nu mai vin. şi nici construcţii complicate. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. în fond. a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). Însă Neculce. veţi da jos cununa…”. din punct de vedere literar însă. acel ritm armonios. toate sunt trecătoare în lume. marcând trecerea de la cronică la istorie. Cronicarii munteni. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. / Întuneca-veţi lumii. împrumutate din cadrul vieţii rustice. Miron Costin. ca umbra de vară. cunoscută încă din antichitate. textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. ultimul. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. cu rădăcini adânci în limba populară. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. scrie în limba bătrânească a timpului său. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. soarile şi luna. atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. cu structura sintactică modelată după tiparele latine. neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. aduce cu sine motivele filosofice. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). într-o continuă schimbare. totuşi. acele inversiuni după topica latină. ca personalitate complexă. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. . De cele mai multe ori. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. tocmai subiectivitatea. Poetul găseşte că. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. dar. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. întocmai ca Dimitrie Cantemir. străjuind dea lungul veacurilor. căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă.cu stilistica graiului vorbit. lumini de aur. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. sunt. fără îndoială. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. ce devin un corp sintactic deosebit. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi. Limba lui Neculce. În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. deci)”.

capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. direct. . însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: .exponent al clasei dominante. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7. românii. M Grgorian. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european. În cultura noastră. în acelaşi timp. 7 8 .”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului.52. istoria unei idei”. numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant. pag. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. istoric în primul rând. Bucuresti. Adolf Armbruster. sunt mândri cu această descendenţă nobilă. Ed. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este. şi în acelaşi timp.. 50. Editura Enciclopedică. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care. reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice.. romanii. erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. lipsit de podoabe şi intenţii literare. 223. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti. fiind ultimul mare umanist român. Pe de altă parte. ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. 1951. Bucureşti. aşa cum consideră Adolf Armbruster. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei. dacii şi romanii. Crocari munteni. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. pag. uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală. Romanitatea românilor. 1993. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor.

aşadar.Prima. iar printre defecte aroganţa. merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie. timpul şi spaţiul se intersectează întrun . Dincolo de acest aspect.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir. istoric. etc. lipsa de moderaţie şi nestatornicia. tătăreşti şi turceşti. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (. dar şi rolul urmaşilor acestora. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului.Non omnis moriar”..Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”. 9 Ibidem. Papaluga...exegi monumentum”. Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că .Descrierea afirmă. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii. cultural. El reia ideea enunţată de Horaţiu. . Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist.. scrisă deloc întâmplător în limba română. religios şi politic. descântecul. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. Frumoasele.. fie şi cu o notă de subiectivism. „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”. de la cele de logodnă până la cele funebre.inima lor nu era departe de gură”). Ursitele. (Horaţiu) . Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. Cu alte cuvinte. bocetul. în . O altă lucrare cantemirească.punct” românesc. prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului.. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană. .Descriptio Moldaviae” cu precădere. etnografic. deci. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. descendenţa românilor din romanii Daciei. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina. pag.. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor.Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare. irascibilitatea. continuitatea şi unitatea neamului. decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica. romanitatea unor instituţii juridice. Sânzienele. ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: . colinda. 231 . a cărui slovă e eternă.. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. latinitatea limbii.

în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. din raţiuni polemice. nu de puţine ori. putem afirma faptul că preocuparea lui D. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică.. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu.De neamul moldovenilor”. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia. riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă... Darul de a construi portrete groteşti. într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele. condusă de Cantemir însuşi (.Corbul”).Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în . în acel semn am învins”. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost. fără îndoială. Scris la Constantinopol în 1705. caricaturale. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune. Nicolae Iorga remarca. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei. Şcoala Ardeleană. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. în frunte cu Brâncoveanu (. de reabilitare morala a lor. Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este . dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor.Istoria ieroglifică”. un element pozitiv în istoria culturii româneşti. lucrare foarte semnificativă de altfel. şi aceea a Moldovei. într-o primă etapă. acesta are un caracter alegoric. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. Din acest motiv. Cu toate că acest lucru este exagerat. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii. care era limba. . străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face. şi se referă la puritatea romană a românilor. reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare. cuprinzând vietăţi din lumea animală. exagerate.Inorogul”). George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene.. supralicitându-se unele date sau argumente. întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor.

cu rezonanţe inedite. Unitatea şi coerenţa internă a limbii. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. nu a alterat structura intimă a limbii române. că influenţa limbilor străine. munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale. raportul dintre limbă şi cultură. în acelaşi timp. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale.Corifeii Şcolii Ardelene percep. şi mai ales a limbii slave. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene. se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. de altfel. care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti. aceea cu unitatea naţională. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. nici de contactul cu popoarele slave. în structura ei originară. de pildă. Cărturarii ardeleni sesizează. ilustrarea şi dezvoltarea limbii.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii.” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. limba capătă o semnificaţie majoră şi. Petru Maior. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. care s-a menţinut. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. precum era când întâiu au venit romanii.mai aleasă şi mai îngrijită. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman. nice cum nu s-au atins. în condiţii optime şi sigure. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. strămoşii românilor în Dacia. cu obiectivitate şi pertinenţă. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. în fond. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune. cu estomparea diferenţierilor regionale. Aceste imperative şi exigenţe se confundau. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru. cu o fină intuiţie. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială. In timp. de o semnificaţie majoră. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. Gh. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. două elemente inseparabile. limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. Petru Maior observă. ci aceasta au rămas întreagă. istoricii au contestat această ipoteză. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. în primul rând. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. El constată şi accentuează asupra ideii.menirea unificatoare şi integratoare. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor . Cu cât o limbă era mai cultivată. Pe de alta parte. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. în esenţa sa.nu a putut fi deteriorată. lupta pentru apărarea.

Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu. banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda. Pe cand Mihai era ban al Craiovei. trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului. Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).Invinuit de tradare si inchis. blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite. Descendenta lui aleasa. "El ajunse a fi nadejdea tuturor.româneşti.accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti.scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice. sau a-l ucide prin taina".Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret").Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai. cand vede acel trup maret.sinceritatea. Voda a incercat sa-l piarda. de data aceasta. fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis.l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste. Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol.statornicia. eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi. permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. Descoperind cursa care i se intinsese. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea.spiritul de dreptate. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite. idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam. razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau. patriotismul. dar. acea cautatura salbatica si . Mihai Viteazul de N.omenia. autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter). dar pe drum este capturat si adus in tara. voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat". calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale.

incipiente. intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul. au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate.ridica satarul.ingrozitoare. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600). primele manifestari ale iluminismului. numita in mod curent epoca pasoptista. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste.un tremur groaznic il apuca. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui. In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. prezent in epoca pasoptista. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om". între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si. in primul rând. dar. Pasoptistii.groaza il stapaneste si. fiind reprezentat. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” . . Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers.Astfel. sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare. incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic.Spre exemplu. desi aparitia lor este de obicei temporara. totusi. fie si pt scurta vreme.apar înca in fazele literare de pâna la 1840. Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). spiritul militant ca literatuta romantic progresista. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat. fuge printre multimea adunata imprejur.puterile il slabesc. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede.însa.voieste a izbi.dar mana ii cade. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare. de Scoala Ardeleana. In curand. trantind la pamant satarul. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat. in Tarile Române. perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române.

fericirea. &quot. exercitând.Dacia literara&quot. declamativa. din primul numar al revistei &quot.Foae pentru minte. ca peste tot în lume. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea. într-un stil avântat. Heliade. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii. alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. încrederea în valorile traditionale.Curierul’’ este prea muntenesc iar . Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare. iar nu persoana&quot. . în care teme vechi precum iubirea. cu singura conditie sa fie de valoare. in sensul ca este o poezie sociala.Reprezentanti: Gheorghe Asachi. Albina’’ este prea moldoveneasca. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale. în articolul program al acestei reviste. Se dezvolta astfel o poezie retorica. în acest fel. destinul. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. aspirate din istoria patriei. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale.Kogalniceanu. care devin acum. populare. în istoria. iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi. din frumusetile ei. Andrei Muresanu.. Cazar Bolliac.. natura si folclorul romanesc. grandilocventa. astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale.critica noastra-spunea M. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot. cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. adaptata la momentul istoric si chiar politic. Anton Pann.se completeaza cu . in general.. teme predilecte ale poetilor. vom critica cartea. mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic. moartea. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu. Costache Negruzzi. Dimitrie Bolintineanu. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre.Radulescu). fiind animati si de telurile Marei Uniri.. incepe a se scrie din ce în ce mai mult. inspirându-se din trecutul istoric. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848. Vasile Cârlana. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant. conforma cu idealurile de libertate. Alecsandri.Constatând ca . Pe de alta parte. din pitorescul obiceiurilor populare. se afirma cu putere spiritul national. M. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni. Aparand ideea de originalitate in literatura. inima si literatura’’ prea ardeleneasca. Poezia pasoptista raspunde. Participanti direct la viata social-politica.Introductie&quot. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste.

al ruinelor. care se cere descoperit prin cuvânt. O dimineata pe Caraiman&quot. directii estetice si stiluri.al cartilor tiparite in tiraje mari.Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste.o folosesc curent. in descendenta celui francez. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern.publicând articole. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si. se formeaza un public cititor.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire. procupati de cultivarea valorilor universale.La patrie&quot.. toate in formele romantismului.). iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale. Învatamantul. educativa. al luptei. Bolliac-&quot.la un frumos etern. ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh.conform personalitatii fiecaruia. În nimele aceleiasi specificitati nationale. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national. realism.meditatia asupra locului omului în istorie. umanism. nationala.Zburatorul&quot. bazata pe traditia populara. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale. literatura. ecletic. ea avand si dificila sarcina de a forma un public. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. s-a dus batalia pentru o limba unitara.Radulescu&quot. creste numarul revistelor. cu convingerea ca realitatea are un sens unic. I. Asachi.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. Doctrina literara. * Pe ansamblu. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti. Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. G. al mormintelor.în scris si în oral. fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica. În aceasta perioada de plin avant al culturii . a avut un caracter hibrid.al creatorului. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism. presa.Iau fiinta societati culturale si stiintifice. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. cu motivul constiintei sociale. al revolutiei. teatrul. mesianism utopic si national. ia amploare miscarea de culturalizare a maselor.. Intelectualii pasoptisti. Apar specii noi ca balada si cantecul. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii. Heliade. .&quot. la totalitate si determinare. în ansamblu. Se manifesta. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica.

la 1827. unul în Moldavia. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere. în anul acesta mai ales.c. în putina vreme. Numai doi oameni nu pierdura curajul. Dacia literara Anul 1840. Foaia sateasca. Asa. au adoptat principiul împrumutului moderat. Mozaicul. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie.Dupa Albina si dupa Curier .” . Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa.c. Vestitorul bisericesc. Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. sau din vina altora. Cantorul de avis . Planul sau nu se aduce in implinire. fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor. prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817.dl. dar si aceasta fu în zadar. România. I. Gazeta de Transilvania si Foaia inimii . Gazeta teatrului. Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. care. traiesc si astazi. Unele dintr-însele. sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic. Eliad. * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . În sfârsit.pronuntându-se in problema neologismelor. putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. sub redactia dlui I. Oziris . în Moldova: Alauta româneasca. Eliad. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. La anul 1821. am vazut în Valahia: Muzeul national.în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. Explicatia este si de natura sociala. pe o scara mult mai mare. în Ardeal: Foaia Duminicii.dl. a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”. au dobândit îmbunatatiri simtitoare.Racocea. Z. celelalte au pierit sau din nepasarea lor. Asa. Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. translator românesc în Lemberg. Editorul deschide articolul-program. Pamânteanul.Carcalechi. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Curiozul. la 1 iunie 1829 în Iasi. Curierul de ambe sexe. Asteptarea lor nu fu înselata. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. adica acele care au avut un început mai statornic.Eliad vru si ar fi putut. dl. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. Asa. Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca .

afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român. a temelor literare în ultimul punct al articolului. revista devine un manifest literar al romantismului românesc. Traductiile însa nu fac o literatura. Trebuie notat ca. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune.” 3. stiri despre literatorii nostrii si. si creatia populara. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. refugiul în trecutul istoric. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata. arhaici sau regionali). dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate. cu alte vorbe. iar nu persoana. în aceste rânduri.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare. îndreptând atentia spre mediul local. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”.într-un numar ulterior. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. Kogalniceanu era împotriva abuzurilor. . Kogalniceanu avea în vedere. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. relatii de adunarile învatatilor români. ca sunt mai mult provinciale decât românesti. de cele ce au iesit de sub tipar. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”. Partea a IV-a. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura. pentru ca omoara în noi duhul national. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1.” Prin precizarea surselor de inspiratie. vom critica cartea. printre sursele de inspiratie. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. în sfârsit. îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. numita „Telegraful Daciei”.” [1] Cu toata aparenta exclusivista. prin urmare. În încheierea articolului-program. nu a principiului însusi. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti. cultivând „adevarul” si „naturalul”.” 2.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”.Kogalniceanu sugera.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. însa. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. nu e utilizat cuvântul „folclor”. în mod ferm. dar asumându-si. combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului.

Alexandru Lapusneanu . plina de luciditate întâlnita de V. Îmbogatit în sensurile lui nobile. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare. a faptului trait ( Costache Negruzzi. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. Alecu Russo. om politic. Al Donici. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale.Negru pe Alb). în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. departe de a concretiza o initiativa izolata.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. gen de proza în care situatiile si personajele. la limita caricaturii. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. Alecsandri. Exista însa si alta zona a prozei. dar nu-si gasise înca o expresie clara. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. acida. nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. se numara si Nicolae Balcescu. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. dovada. stârnesc râsul. . scriitorul cel mai complex al epocii. Alexandrescu. Într-adevar. spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. Gr. precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. critica. dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . De asemenea. spre cinstea si lauda poporului român. C. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. Costache Negruzzi. aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’. Acest program. metodica si pregnanta. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca.Cunoscut ca istoric. Stamati. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. reluat la Propasirea si apoi la România literara . Alecu Russo în ‘Cântarea României’. ironica. de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. Altii merg pe linia memorialisticii. ‘Calatorie în Africa’. facând din specificul national resortul viu al noii culturi. ‘Borsec’.

prin aparitia ei. Discursurile publicate mai tarziu. pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. Pretexul a fost gasit foarte repede. în luna august a aceluiasi an în care a aparut.domnul Moldovei. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar. Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ».Disparitia revistei . ceea ce. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul . Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ. Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor. puternic antifeudala. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti. În articolul M. aluzie la domnitorul Mihail Sturdza. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia.Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. * Diparând fara sa mai apara. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc. Demidoff in Banat. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Kogalniceanu : este stimat si ca orator.. în publicistica româneasca. Toate aceste lucruri . Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. redactorul stie ce vrea. iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere. fara sarcasm. Dacia Literara este suprimata. în programul revistelor. Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. dupa marturiile lui Vasile Alecsandri. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’. desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. Peste tot. vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . dezaprobândo în toate manifestarile ei. A. l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza.

. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor.o colectie surprinzatoare de instantanee poetica. Discursurile publicate mai tarziu. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile. * Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ». impostoare. cam cu prea multa dispozitiune etica. nu din ritmica exterioara a stihurilor. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. în . Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. fara asociatiuni.sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. având legaturi cu civicul Alecsandri. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret. te.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”. Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». Bolintineanu poseda plastica dinamica.n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ». * Vestitele versuri . Marioara. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. Convorbirile. Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta. * În afara de simtul acustic. cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica. autoritar si plin de umor. într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. Blazat. e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o.aiba parte de el….

spre a o compromite un fost lacheu. Un ofiter strain. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. Elena. pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie.fine. absolvit. grec. Avem de-a face cu un roman de analiza. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. neamt. * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. În timp ce se afla în Paris. Zoe. de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. Familia ar fi fost din Ireavca . În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. Se casatoreste cu Zoe. un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre. semanând cu vestelele osândite de druizi. Pentru nevoile tânarului teatru nasional. un brad ratacit. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . Introduce în societatea Elenei. mistificat de ea ii taie parul. alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. Îmbracate cu camasi de lâna. fiu al unei tiganci. stânca pierduta în aburi. În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice. în folosul nepotului acestuia Draganescu. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. patru statui pe piedestale de granit rosu.impetuoasa . una suspinând. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. bronz. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. merita sa fie amintit. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian. Nasterea acestuia a fost romantica. Cativa ani. carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati.mama a unei fetite.

o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete.inedit. vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare. Finalul pluteste în fantastic si. În poezia epica . ca forma însa si structura intima a fiintei sale. * Sinteza întru Occident si Orient. Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – . ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului. epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele .Cu exceptia primei strofe. prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade. publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele.Un modest precursor a lui Eminescu. a carei sete de iubire se consuma orb. fara obiective externe. Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. În tot cursul existentei. el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . H. « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ. prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I. pe principiul demagogului. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice. S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata . ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice. În conciziunea lor. dar aceasta. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. Balada Zbur atorului . versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . a marii împacari. Veselia nebuna a cupletelor. care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade.sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu. toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura ..

Iorga si G. natura si supranaturalul.marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective .trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial.dar .legat atat de continuitatea maiorescianismului. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu . De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda . Intai C. in . Critica si istoria literara interbelica. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale.ea este mai apasat sociologica si ideologica. ca ton si cuprins ideologic.vederea scriitorului. momentul G. si aspecte lipsite de orice elevatie artistica.Lovinescu de dupa razboi . Critica lor este. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec.Dobrogeanu-Gherea. balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad.ultimul este G.in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .apoi N.cat si achizitiile ulterioare (sociologice . a legendei.sociologice.Iorga si G.atat critica estetica .cat si de reactiile la el. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului.Ibraileanu.Lovinescu. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi. Dupa razboi .Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec. nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E. arta lui se consuma în redarea justa.Calinescu . acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare. a carui activitate creeaza o bogata descendenta. momentul E.Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului.Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea.reprezentate la 1900 de N. aduce totusi si alte însusiri reale. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare. Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice. In jurul lui 1900.dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi. al XX-lea. poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana.ca si a lui Titu Maiorescu . limitata la straturile de suprafata. Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie. alaturi de elementele poetice.filozofice a culturii etc.

Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva. proza modernista aceleia semanatoriste .mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul .mentorul noilor generatii. Ion Barbu este opus lui A.Vlahuta. Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare.si aceea lovinesciana are caracter programatic .nu e straina de Maiorescu.si G. Miorita. Miturile: Traian si Dochia. .Iorga. In ce priveste specificul de secol . Autoritatea lui E. Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza .dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti . Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie.la randul lui .Teza aceasta.el apare ca o tema centrala la toti. a deschis un mare capitol al folclorului.Lovinescu devine . ca si cel rus de altfel.consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca .asa de vie la 1900.partizan si anticipator . Accentuand pe estetic.dealtfel.o idee a lui Ibraileanu.aceea a selectarii scriitorului ). Ca orice politica literara . Mesterul Manole.nu atat prin cantitatea operei . E randul lui sa fie selectat.imbratisand unele din ideile generatiilor noi.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta.debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi.dar chiar o politica literara. istoricul literar roman.ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este .aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista .Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie. Cu E.plus .o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national. Volumele de Critice ale lui E. Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga .fara a elucida.Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri .campanie culturala. obligat de imprejurari. Punand bazele modernismului romanesc .E.Lovinescu incepe in 1919.Maiorescu facea si el . Dealtfel .In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi .menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).si N.

are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie.Alecsandri si basmele lui I. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala. e cea mai nimerita. dar acopera un gen foarte romanesc). fara nimic. cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani. alteori nostalgie.Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. Impartirea propusa de Alecsandri. Astfel “poeziile populare” culese de V. de structura epica.Fara indoiala ca acest folclor. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. care e uneori dragoste. Fara palos nici pistoale. instrainat. In cantecul batranesc. ” Horele (strigaturile. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par. Numai cu palmele goale . a poeziei propriu-zise. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine. El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. “jalea” de a fi singur. restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. in doine (numele duce la dainele lituane. de a muri nelumit. . liricul isi exprima “dorul”.

Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. da-s cam mititele. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. putine totusi putandu-se dovedi autentice.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. * Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat. ” . luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit . barbule. taranesc.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. Rosetii. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. Doinele ceva mai oftatoare. A. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. cantecele cu ispravi voievodale. Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc.unisono de catre toti mesenii. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. urmand generatiilor dinaintea lor. devin la boieri “cantece de lume”. precum C. Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. care au existat. Cantecul “Stefan.

Aron-voda petrecea . spre a-i capta. vorbeste boierilor moldoveneste.precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti .pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor.cu cimpoiesi . Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste. cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”. Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. ci. pe langa incontestabila lui valoare. Dealtminteri . mai adanci in sens universal. asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil. s-a sprijinit pe el. dupa acelas Miron Costin . caci mesenii ”s-au mai veselit” .Sobieski.drept care . in masura in care e rodit de culegatorul artist. si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . Nici ai masa. Inca un cimpoies. desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . S-au creat astfel niste mituri. stand “cu cimpoile imbricate de ursinic . in lipsa unei lungi traditii culte. viind la Iasi in 1686. Importanta capitala a folclorului nostru.dupa ureche .dupa Miron Costin . se petrecea cu “zicaturi”. mitologice ale oricarui scriitor national. sta in aceea ca literature moderna. la dvorba cu zicaturi”. . fugi bine. spre a nu pluti in vant. Nici ai casa. mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. constituind punctele de plecare. din potriva. Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine. dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda.

Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. Unul e vrancen. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone.Intaiul mit e Traian si Dochia. ciobanesc: „Oiţă bîrsană. Mult zice cu drag! Fluieraş de os.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista.Alecsandri. oaia nazdravana. simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. la rugamintea ei. spre a scapa de urmaritor. Mitul pare apocrif. Să fiu tot cu voi. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. Aste să le spui. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. e Miorita. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor. in stanca. In presimtirea mortii. In dosul stînii. in Neamt. pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. Să-mi aud cînii.aproape În strunga de oi. ii destainuie gandul ucigas. pregatindu-si un eden terstru. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag. fata lui Decebal. “Pe inaltimea Ceahlaului. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. fara nici o ura inmormantarea. Mult zice duios! Fluieraş de soc. cu ecoul cel mai larg. dar se predintea ca in 1877-78. de Dchia. Asachi a raspandit povestea Dochiei. altul moldovean. Dochita in colinde. care e primul getizanant.Al doilea mit. . moldoveanul isi randuieste. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. caruia Miorita. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. Propriu-zis circula numele de Traian.

A lumei mireasă. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. Santuri largi sapa Si mereu lucra. mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. ridicarea bisericii. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. Legenda vorbeste. Păsărele mii. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. El n-a devenit mit decat la noi. ca intotdeauna in astfel de imprejurari. Locul masura. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. Tema. . dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. acest mit e o capodopera. si prin mit de intelege o fictiune ermetica. Paseri. Preoţi. ce-i drept. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului. a lui Neagoe. devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris.Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. fara a starui asupra identitatii manastirii. lăutari. din porunca domnului. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. Mesterul Manole incepe. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. Că la nunta mea A căzut o stea. munţii mari. de Negru-voda. „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor. un simbol al unei idei generale. Sfarile-ntindea. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa.

A tria zi iar. Apele sa creasca. Dar orice lucra. Mindra sa-mi opreasca. Noaptea se surpa! A duoa zi iar. spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: .Zidul radica. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. Aducind bucate La sot ori la frate. S-o opreasca-n vale. nezdruncinata in credinta maritala. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. merge nesovaitoare spre locul lucrarii. Sa faca piraie. A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra. Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. intr-o criza de egoism.” A doua zi. Mesterul. Sa curga siroaie. pe lume O ploaie cu spume. Doamne. S-o-noarca din cale!" Insa mandra.

gelos. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. ca ridarii san u mai poata face alta. Manoli. un Eros adolescent. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. in paturi gotice. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. a ridicat scehele stralucitei biserici. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. Al patrulea mit este erotic. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. vechi. relativ nouă. a culturii) si sexualitatea. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist.Manoli. Eliade Radulescu. contrariu parerilor oponentilor .“. ba chiar. prefacandu-se in fantana. prin forţa împrejurărilor istorice. . perugiana. Lucrul nu-i nou si nici abuziv . naţiunea este. a naţiunii. Incepand cu I. altcuiva. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. Dacă specificul este. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. situatia cosmica a omului. dupa cum e cazul. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. prin natura lui. veneta. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. prin Marea Unire. coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza. in oconografia Europei de sus. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. de un firesc desavarsit. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. ceea ce este fals. Fecioara doarme. Insa Manole muri. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica. închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine.

1998 4. ci munca lui proprie. 1969. Editura Humanitas. Bucureşti. Vol 1. fie cu mâna. George Ivaşcu – Istoria literaturii române. 2005 2. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu. relaxat şi nuanţat. fie cu mintea”.Până să devină o temă culturală. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. specificul românesc a însemnat o lungă luptă. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca. asupra căreia să se poată discuta critic. .. BIBLIOGRAFIE 1. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . 2002 3.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. Editura Minerva. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. Ţara de frontieră a Europei. Bucureşti. Bucureşti. Editura Humanitas. Lucian Boia – România. purtată cu sacrificii grele timp de secole.

ro  www.Editura Militară.ro  www.Viatadeliceu. 1987 7. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17.Cronicari munteni”. A Rosetti – Istoria limbii române 13. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. Editura pentru literatură.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare.ro . Braşov. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14. Internet :  www. Editura Aula. Prefaţă la . Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16. 1983 10. George Călinescu – Istoria literaturii române.5.Wikipedia. Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni. Bucureşti. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale. Editura Militară. · G. 9. 1990 12.Clopotel.Didactic. Bucureşti. Târgu Mureş..ro  www.Cronicari moldoveni”.ro  www. Alexandru Piru – Literatura română veche. Editura Minerva.Referate. · N. 1961. Bucureşti. 1998 8. Bucureşti. · N.. · Ion Rotaru – Literatura română veche 15. Florica-Elisabeta Nuţiu . 2002 6. Prefaţă la .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful