~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

însă. numiţi de ei vlahi. că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. sec. Formarea limbii romane. V).Studierea problemei etnogenezei (din greacă. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. XI. că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii.Petru Maior. cât şi cel autohton. pentru care tema istoric este esenţială. genesis . în 1843. însă fără temei."naştere"). adică a originii oricărui popor.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". atât spaţiul universal.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. Cantemir. -teoria asimilarii elementului latin. De multe ori. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. constă în determinarea următoarelor aspecte: când. -teoria migrationista. care au locuit în Dacia. începând cu cei bizantini (Kekaumenos. Gh. Const. Samuil Micu. originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. că vlahii erau "pastorii romanilor". Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. În operele autorilor medievali. -teoria continuitatii daco-getice. conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) .Kogălniceanu începe să editeze. Costin. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. etnos înseamnă "popor". Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant. Canta-cuzino. unde. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani". Kinnamos. XII) se constata că românii. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice. M. sec. Referitor la etnogeneza romaneasca. viitorul papă Pius al Il-lea ş. expuse în literatura istorică. De-a lungul timpului. mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. Ureche. unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. D. Cronicarii medievali maghiari constatau. M. sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. acoperind.a. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că . prin scrierile sale. conzluziile istoricilor. adaugandu-se si teoria rezistentei. reprezentanţii Şcolii Ardelene .

La sfârşitul secolului al XVIII-lea. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. . A.P. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor".Iung.Sulzer.Iorga ş. . . N. chiar în perioada când ea a apărut (I. .limba română nu conţine cuvinte germanice vechi. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor.continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau. I. dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre.Xenopol.Onciul.provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275. . .există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză.românii erau păstori nomazi.a.românii s-au format numai pe suportul dacic. mărturii epigrafice etc. care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre. . Argumentele lor sunt următoarele: . Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români.dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii. .).prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor.romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor. .lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români. . când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii. . ci ea a fost atunci cea mai intensă. Argumentele lui Rosler erau următoarele: .cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană). B. unii istorici germani (Fr. saşii şi secuii. . .Haşdeu. D. desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4). R..dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia).nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea.dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre.prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană . fără o contribuţie substanţială a romanilor. date lingvistice. care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi. în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române. adică atunci.

Nici un izvor istoric nu atestă. ardelenesc etc. nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc. . s-au format două popoare separate: munteni. Dimpotrivă. Această ramură a marelui neam al tracilor. în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre. în urma contactelor ei cu slavii. ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării. munteni. care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic.păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane.cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână). Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale.neamul românesc. şi moldovenii . oltenesc. însă. datorită contactelor cu slavii de sud. olteni etc. treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi.). Componentele principale ale etnogenezei românilor. iar după aceasta . De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate. până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord.. . .) în spaţiul locuit de români.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână. a creat o cultură originală. Cât priveşte limba. sau geto-dacii. şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Susţinute în scopuri politice. Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început. de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc.cu slavii de răsărit.numai în aspect economic şi cultural. care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni. fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. . apoi romană). nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam .) . precum nici rolul ei determinant. inclusiv peste Dunăre. aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice. care a atins un înalt nivel de dezvoltare. aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă. Totodată. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275).numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu. ci dimpotrivă. bucovineni. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească.influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească.Chr.

Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor.). apoi a hunilor. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. care denotă multiple contacte umane. iubire etc. s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave. portughezilor). În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul. meglenoromân şi istro-român).Costişa-Botoşana-Hansca). Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea.a goţilor. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. Ca urmare. ori s-a retras spre sud în munţi. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii. care se desfăşoară în secolele VII-IX. prieten. fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. Formarea limbii române. cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti. alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. Acest proces. numită de filologi limba protoromână comună. având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară. italienilor. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică). Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor.Ca urmare.a. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine. tiparniţe de turnat cruci. şi în Moldova . exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . spaniolilor. care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată.în Transilvania. istro-românilor ş. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. drag. care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. iar din limba protoromână comună. Cândeşti-Ciurel. a cunoscut influenţa limbii slave. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. Slavii. Ca urmare. aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Peste această populaţie protoromână.

denumire care a evoluat în rumâni. (sinonim cu valach. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor". Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. Stratul lingvistic latin.origine slavă. Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak". volohi. blacht numire germanică a romanicilor). Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român.Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi. apoi români. care iniţial desemna un trib celt. Românii de la bun început s-au numit romani. se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. slavii de răsărit . Menţiuni în sursele externe despre români. în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi.vlahi.volohi. atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români. ungurii le ziceau olahi. ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". a sec. ca achiziţii definitive. numită "Gesta Hungarorum". apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. In cronica anonimă. ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. blahii etc. care locuia între Dunăre şi "muntele mare". Acestea sunt variante ale unei denumiri. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. . primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. cel mai important. Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte. valah. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi. La rândul lor. precum Nicolaus Olahus. aflată la nord de ţara bulgarilor. secolul al Xl-lea) plasează între bulgari.

După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. cu multe etape.Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. Românii. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun. un voievod (din slavonă . În perioada marilor migraţii.conducător de oaste) sau un ban. Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex. apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi. Acestea au fost voievodatele. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz. de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare. cnezatele şi banatele. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. iar pe măsura .

În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. Râşnov). pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Sunt formaţi în 1096. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni. Ţara Romanească . cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia. au fost izgoniţi în anul 1225. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. cu centrul la Biharea). Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. cu centrul la Cuvin). voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. între Mureş şi Dunăre. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. Codlea. judecătoreşti şi administrative. de către un grup de negustori din sudul Italiei. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"). ei construind cetăţi întărite (Feldioara. Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Dar. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. în urma primei cruciade. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute.extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. Cetatea Neagră. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov.

Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. Roman Muşat. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. Se succed Radu I. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. în Moldova. creând statul medieval independent Moldova. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. ţările române beneficiau de protecţie. Dragoş. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria. secui. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole. regele maghiar. Petru Rareş.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. Bogdan. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. Braşov. Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Ludovic I al Ungariei. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. voievod maramureşean. încercând să consolideze statul format. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. Sebeş. germani: Sighişoara. Acesta trece Carpaţi. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. duc o campanie împotriva tătarilor. Moldova În 1345. In Transilvania aşezările. Astfel. care implica conducători aleşi de regele maghiar. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării. cum o numea Nicolae Iorga. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. taxe şi dări. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. .

latină). Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) . în 1528. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521. prin apariţia primelor şcoli de nivel superior. Diaconul Corsei. . având tipografii. Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală. tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 . stabilit la Braşov. şcoli. H. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. Baia. Târgovişte. precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. conform lui D.sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. lângă Târgovişte. Mazilu. în 1508). unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. Argeş. slavonă). unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544).1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare. bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. Suceava. O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. Siret. Aceştia. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. În Transilvania.

provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. Editura pentru literatură. deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al ... Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece. despre cele rele să să ferească şi să să socotească. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458)...Panoniei”. de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. scriu de pe poziţii de clasă precise. Ion Neculce. Este pentru întâia dată când.Letopiseţul Ţării Moldovei”. Miron Costin. Bucureşti.Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus.2 Încă dintr-o fază incipientă.. Bucureşti. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551). urmat de Dimitrie Cantemir. oferă şi informaţii despre români. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice.. Criticul Al. poezii şi scrisori. 1955. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: . dar şi în toată Europa. pag. istorice. 47-48. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. obiceiuri şi religie ca şi muntenii. idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: . pag.. Editura de stat pentru literatură şi artă. prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: . conştiinţa unităţii de neam.să rămîie feciorilor şi nepoţilor. iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice. primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. De aceea. 9 Grigore Ureche .moldovenii au aceeaşi limbă.1 Pe de altă parte. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa. să le fie de învăţătură. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. Hungaria. precum şi stolnicul Cantacuzino. Piru . Moldova şi Transilvania: . pana unui român afirmă unitatea de neam. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…). Minerva.. făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă.. 1. Hungaria. [.cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.] 1 2 Miron Costin.. pag.Literatura română veche”. Bucureşti. . Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea. cu limitele generate de apartenenţa la acestea. Colecţia Clasicii Români.devenită inamovibilă până în zilele noastre. 3 Al. Ed. Triada Grigore Ureche. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei. pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi. 1961. 1979..

4 5 Şt. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma.Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană. an cu an. pag. Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice. Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. şi care se bazează pe izvoare istorice. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). Cronografii – scrieri de factură istorică. Grigore Ureche . Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate. 2. N. întâmplările importante din viaţa unui popor. începând cu facerea lumii. dar şi pe legende populare. Redactând prima cronică în limba română.. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei. Editura RAM. la rându-i.ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă. începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. Bezdechi .Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”.valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze.. cronicile au o importanţă deosebită. precum el însuşi afirmă: . Aninoasa Gorj. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice. căci ei sînt colonii de romani”4.. Editura de stat pentru literatură şi artă. 1939. 6 Grigore Ureche – op.. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române.. cărturărească. 1955. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru... Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină. 1 . autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne . abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre.Letopiseţul Ţării Moldovei”. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon. Colecţia Clasicii Români..asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 . Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. In secolul al XVIII-lea. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului. Pentru cultura noastră. Bucureşti. de continuitatea şi de unitatea poporului român. pag. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu. în acelaşi timp. din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. cit. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi. şi anume faptul că . Fără îndoială că. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. 30. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica. pag.

cât şi în Ţara Românească. principii români îşi scriu numele în cronici. Deocamdată. în timpul lui Ştefan cel Mare. alături de memoria orală. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. anonimatul este depăşit. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. mai ales a celei moldoveneşti. 3. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. de cancelarie. fiind preluată de boierii cărturari. 2. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.1. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. Cu timpul. atât în Moldova. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei. atât scrise. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Aşadar. denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. cât şi a stilului. . întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. dar le leagă şi de construirea bisericilor. după surse diverse. ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. de obicei călugări deprinşi cu scrisul.consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei. ei având doar rol de scribi. continuate ulterior şi de alţi domnitori. aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. particular. cât şi orale. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. limba oficială. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. In spaţiul medievalităţii româneşti. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie.

Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului. în maniera teatrului popular. Recopierile consecutive. începând cu secolul al XIX-lea. Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. pentru a desemna presupusul autor. lăsându-i să se spună pe ei înşişi. povestitorul mim.  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Portretul total. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. şi spusele personajelor sale. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. dar interpretată. Letopiseţul. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie. din oricare perspectivă sar face. Aceasta este opera care trasează linia de . va imita şi gesturile. dovedită şi prin latinitatea limbii. se foloseşte formula “ atribuită lui”. libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. iar Neculce. recunoscut astăzi ca text clasic. trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. apare la cronicari. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. În formă şi conţinut. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă. au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. imaginativ. cu o simplă etichetă alăturată numelui. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595).

naraţiunea are nerv spiritual.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului. Dispunerea diacronică rămâne. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă. Pagina ne apare elaborată ca stil.metoda lui Ureche. în general. Recurge.interne sau externe. .nu se întâmplă tot aşa de repede”. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”. prin meditaţii şi parabole.Cioculescu) e reflexivitatea. organizat. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie. aşa cum a văzut-o autorul. ca la Neculce.în proză şi în versuri. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari.demarcaţie.e tensionată de sentimente şi resentimente.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere.el fiind nevoit să evalueze.de altfel.aşa cum şi Neculce va impune unul.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.dar mai întâi scriitor. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu. De aici începând.moralizarea nu e făcută frust.nici ca intitulare.în varianta primă a scrisului cronicăresc.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ.compus din evocare şi memorialistică.naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”. Miron Costin impune un model narativ reflexiv.de aceea.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită.a lui Miron Costin.în relatarea căruia se implică.deoarece. mare admirator. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul. Miron Costin este scriitor de cronică. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. si discret. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”. Însă.Grigore Ureche. cu violenţă de vocabular.de marcă orală. istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite.pentru prima dată.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor.de asemenea.la sintetizarea informaţiei din surse scrise.bogat şi cult. în limba română.în capitole şi paragrafe nu urmează.faptele prezentate au fost trăite de autor. Perspectiva se modifică. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric. admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Cronicarul. Letopiseţul. şi orale.totuşi.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental.Structura materiei istorice povestite.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului. Costin este.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor.având îndoieli.

povestitorul îşi ia distanţă de predecesori.conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu).alcătuită din cele patruzeci de povestiri.în funcţie de propria-i părere.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular. Există.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată.căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura.mai nuanţată.cărora le dă dimensiuni istorice diferite. Cum prefaţa o spune. răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini.în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă).el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.piosul(Ieremia Movilă). descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti. Suntem.el nu falsifică realitatea. Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi.în alt tip de discurs.eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul). Opera a rămas neterminată.totuşi. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică.Grigore Ureche şi Miron Costin. universală.însoţite de interpretări convenabile.adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului.bazileul mândru(Vasile Lupu) etc.astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor. Îl separă şi de Neculce faptul că portret. înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Neculce este un povestitor înnăscut.dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie).ci aşează în text „fapte alese”. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”. Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche. acesta produce o istorie paralela. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin. Spre deosebire de Ureche.bunul.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise. intelectul şi de aici conduita. .psihologia. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă).Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche. înseamnă figura interioară.în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează.dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi. prin scrisul său responsabil. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor.pentru el. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor. De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice. temperamentul.

arată cu degetul.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii.în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale.ce aduce a literatură de colportaj. Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce.şi în letopiseţ nu sînt scrise.o situaţie.mai rar.cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea.ca în cronica lui Miron Costin). Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat.fără perifraze şi eufemisme. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi). O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările. alimentându-şi din el povestirea. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul.precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori.este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri.dar nu se poate bucura din plin niciodată. agreează cu precădere amănuntul. Când şi-a ţesut naraţiunea.narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi.ce s-au scris aice”. Iar această naraţiune.că letopiseţul nu scrie nemică…”).imită. anecdoticul.nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche. ierarhizându-le. într-un cuvânt.e indignat de cele mai multe ori. Ele „sînt audzite din om în om.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.concluziv.gesticulează.a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”.spre a ruina o realitate.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare. neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.prin rememorări.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. Chemată mereu să sancţioneze.de altfel.credibile şi mai ales delectabile. Ironia rezultă din intonaţia orală. . Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal.ironizează satisfăcut şi răutăcios.urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială.de oameni vechi şi bătrâni. Aparent. Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor.

Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise. Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. şi se termină cu referiri la anul 1688. cele două familii rivale se împacă. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu. Astfel. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. când. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate. operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc. atribuită lui Radu Popescu. S-au păstrat două letopiseţe semnate . ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717.Cronica lui Ion Neculce. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni.opera anonimă. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. învăţat recunoscut în epocă. pentru o curta perioadă. plasată la 1290. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime.în acelaşi timp. nu pentru atitudinea lor partizană.sub titlul de O samă de cuvinte. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului.este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Suirea pe tron.unii anonimi. dar noul domnitor le dezaprobă. din care lipseşte descrierea. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. în 1688. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat.preponderent memorialistică. Lucrarea. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman.Cronologic.

cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Aşadar. unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă. superioare cronicarilor moldoveni. nici forţa vizionară. plasat la 1290. „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii. O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor.. In viziunea umaniştilor noştri. ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). valoarea literară. ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul.. desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti. Un astfel de popor nu are conştiinţa. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului. însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat. ca şi când nu ar fi avut predecesori.”(Grigore Ureche ) . Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti. . s-a născut scrisul cronicăresc. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Caracterul evident polemic le dă. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată.”(MironCostin)). un popor fără istorie. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda. însă. caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). câte scriu” (Miron Costin). istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele.. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. In plus. care îşi ignoră trecutul.de acesta. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni. legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. vădind calităţi de istoric.. De asemenea. Aşa cum constata Mircea Martin.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

fraţilor moldoveni. locul de baştină. fiind primele exerciţii de compoziţie literară.asemenea. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. el părăseşte slavona. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). şi nu numai în ţară streină. bine este să-i slujeşti cu dreptate. de mare mirare este. în aproximativ 42 de copii. fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă. de la presupusa formă iniţială. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. Si ce era mai important. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. să vă învăţaţi şi să vă păziţi. scrisă se pare între 1642. datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme. data când el ajunge vornic mare. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. până la data primei imprimări a textului. cum era Cantemir pentru el. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. pentru a scrie în româneşte. oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. alcătuită din texte religioase. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. întrecând cu mult fraza goală. făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. romane populare şi cronografe. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. că de la Dumnedzău ai plată. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. e mai puternică decât toate. din punct de vedere filologic si ligvistic. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. măcar cum ar hi. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. şi o valoare literară demnă de atenţie. rogu-vă să luaţi aminte. „dezinteresată”. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche. îndemnând la iubirea de ţară. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. . datoria de a nu-ţi uita patria. La Neculce. Cronica lui Grigore Ureche. din legende apocrife. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. pe care o consultă cu rigurozitate. fiind tu moldovan”. cronicile au totuşi.

o carte originală. consultând atât izvoarele pământene. neclar. dar totuşi au reuşit. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei. Pe bună dreptate. fără un simţ al măsurii şi al criticii. al lui Grigore Ureche. „ca o pisanie de biserică”. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. ce şi cărţi străine am cercat. Miron Costin. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. unde familia sa se refugiase. în cronică se observă destul de clar doua firi. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. care ne lasă o scriere în limba română. doua personalităţi cu totul diferite. Iar mai apoi. ca om luminat ce era. acesta este socotit primul mânuitor de condei. Dimpotrivă. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. istoria cu folclorul. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. dupa părerea sa. Se născuse în 1633. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. cu riscul de a cădea în incoerenţă. Miron Costin. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. contrastând cu stilul precis. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. se revoltă. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. cât şi cele străine. Simion Dascălul mereu îşi spune numele. fără a discerne. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. La polul opus. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. şi 1647. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. De aceea. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. care. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”. „începutul ţărilor şi al poporului românesc. clar. care lungeşte poveştile. oameni „de puţină minte”. şi care adăugările lui Dascălul. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. laică. El este întemeietorul prozei in literatura română. ce de dereptate”. doua mentalităţi. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. Simion Dascălul este o fire imaginativă. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. In plus. ca să putem afla adevărul.cum semnează predoslovia. din cauza domnitorului Vasile Lupu. avea o cultură aleasă. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. pe larg şi pe înţelesul tuturor. în care să expună. Mai mult. împletind. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. Studiile le-a . data morţii. plin de repetiţii. In ce îmrejurări nu ştim.

porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. leşeşte. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija. el este trimis să discute cu vizirul. Acesta. de la al doilea descălecat.făcut în Polonia. încât. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. a fost pentru început numit drept sol. . Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. Tatăl său. care ocupă. Datorită înţelepciunii lui. din 1653. Mai apoi ia parte la diferite bătălii. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). fratele lui Miron. paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. vistiernicul Enache. în urma unui complot. Apoi. despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. la Universitatea din Cracovia. Apoi. Costineştii se împacă cu Lupul. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. având cunoştinţe de intaliană şi putând. autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. veche şi vestită familie de boieri. în 1594). Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. S-a născut la Iaşi. Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. Tânărul Miron. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. înţelege ruseşte. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. cu care era chiar cuscru. până la domnia a doua a lui Aron vodă. Ion Neculce. probabil. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. în 1672. care ştia latineşte. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. sunt iarăşi în slujba lui. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. pentru vremurile contemporane. chiar după moartea soţiei sale. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). şi. învăţat. care „mânca bine şi bea bine”. murise de timpuriu. Aşadar. când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa.

unde Ion Neculce a stat patru ani. conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. Intors în Moldova prin 1700. la vârsta de aproape şaizeci de ani. . se întoarce în Moldova. cu harul povestirii. îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. de exemplu. de decădere naţională. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus. Din anii cuprinşi în cronică. timp de doi ani. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. mai ales de bătrâna Cantacuzino. fratele lui Dimitrie. pe Prut (1711). După şapte ani petrecuţi în Polonia. Nu a fost un om prea învăţat. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. care a trăit şi a văzut multe. în a doua domnie. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce. spre deosebire de Miron Costin. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. Constantin Mavrocordat. într-o expediţie militară. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. la Cameniţa. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate. peste 50 constituie tinereţea. scriere a unui om înţelept. de unde o părăsise Miron Costin. Ocupă funcţii mărunte la domnie. el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. în Polonia. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. şi tradiţiile populare. forţată de împrejurări. Sunt pagini înţesate de intrigi. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. îi dă slujba de judecător de divan. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe. până la 1743. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. bunica sa. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. şi astfel are un caracter memorialistic. deci un răstimp de 82 de ani. Grigore Ureche. el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. crescut apoi. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. de umilinţă. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino.La cinci ani a rămas orfan de tată. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită. După moartea tatălui său. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici.

ori fără voie”. În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii. vioaie. au ars târgul Romanului”. aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. noiemvrie 29”. dichemvrie 7. domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). care pot să arate ceva. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. dramatizând naraţiunea. au sosit „la Roman. „a opta zi. unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. „carii scăpa ( =scăpau ). aşa fără nădejde”. Amănuntul este făcut semnificativ. noiemvrie 19”. nici una din acele expresii semnificative ale lor. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. şi de nu mă iubescu. cu descrieri plastice. viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. Acest stil. nu scapă din vedere cronicarului. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. de Costache Negruzzi. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. a apărut în „Dacia literară” în 1840. „umbla cu capul a mână”). formă de imperfect persoana a III-a plural. eu îi voiu pre ei. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. povestirea lui Miron Costin e limpede. „au trecut la Trotuş. În prima jumătate a relatării. cu portrete bine zugrăvite. Dar stilul său divulgă reala dificultate. de nuvelă şi roman”. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. în scena în care Lăpuşneanu. Presărată cu amănunte pitoreşti. . ori cu voie. sau ca în romanul cu tentă memorialistică. etc. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. mai ales în descrierea acţiunilor militare.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau. proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). captivantă. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. ca în compunerile literare. Desigur. „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). Nici o mişcare a personajelor. toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. expresiile („au luat câmpii”. Pe alocuri. La Miron Costin.

ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. el are un talent de prozator înnăscut. cu reacţia sa sufletească vie. Cronicarul are un mare talent de povestitor. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. lipsit de orice solemnitate. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic. pe care îl introduce în proza naţională. Mai ales în fragmentele narative. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. şi cu filozofia vârstei la care scria. căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. nesistematic. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. prin simplitate şi naturaleţe. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. ci numai narativul pur. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele. arătând un stil indirect liber. Cu spiritul său acut de observaţie. prin planul general al relatării. bineînţeles. în ordine strict cronologică. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite. aşezate în fruntea letopiseţului. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă.stânjenitor în naraţiune şi portret. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. şi anume. Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. „Când citeşti cronica lui Neculce. iar mai apoi. atât în cronică. nici comentarii. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. cât şi în legende. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. unde caracterul savant este la el acasă. dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. ca autor dramatic. nici portet. În „O samă de cuvinte”. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. adică în proza istorică. Neculce excelează prin concizia epică. George Călinescu spune chiar. cu ironie sau duioşie. Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. familiar. În .

Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste. în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. cu sevă populară. Detaşarea artistului. Şi s-au ascunsu în codru. sobră prin excelenţă. de către un Negruzzi. să fie fugit cu o slugă. chiar la Sadoveanu. scurte. acel tic de a se socoti neghiob. arta relatării secu. Sadoveanu ). Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. Însă abia la Sadoveanu. etc. de au călugărit-o”. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. filozofia bătrânească. de povestire impersonală. „aşe vorbăscu oamenii”. dar şi model scriitorilor ( D. fixate de multă supunere. văietătura şi în fine acel lucru învederat. el are împreună ingenuitatea şireată. proverbialitatea. Alecsandri. hatmanul leşescu. tăiat-au pre Jolcovschii. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. lipsită de comentarii marginale. obiectivismul.[…] Cu Creangă. când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. ( Legenda a XX-a) Unele legende. i-au tăiat capul. dar inanalizabil. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. lângă podul de lut. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. minunarea. ce se cheamă darul de a povesti”. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. Deci pre slugă l-au omorât. odată cu maturizarea prozei româneşti. crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). Ce după ce l-au omorât. Negruzzi. de aur cu diiamanturi. V.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. „iară. Şi totuşi. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. devenite aproape un tic: „dzic”. precum scrie letopiseţul. lângă Movilău. se poate remarca pierderea realismului istoric. întorcându-să leşii înapoi. Şi . Bolintineanu. cum ar fi a XIX-a. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. au găsti ceasornicul în sân. oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. un Bolintineanu sau Alecsandri. hatmanul leşilor. C. Ele au devenit sursă de inspiraţie. bătrânesc. M. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. sunt de „neînţeles”. definitive. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. cu un epic cuminte. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. seci la urma urmei. şi de înţelepciune ţărăneasca. „precum dzic unii”. e dat de acele propoziţii inefabile. înaintea coborârii lor pe hârtie. folclorică.

un fel de proză realistă. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire). lui Petru Şchiopul („domn vrednic. La lucruri de războaie meşter. Şi unde-l biruia alţii. având un spirit obiectiv. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. în acelaşi timp. Fără să vrea şi fără să ştie. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. ceva în genul bârfei. oricum. să vă ştiţi chivernisi. că ştiindu-se căzut jos. cum să cade. ca văzându-l ai săi. „întâiul mare povestitor român” (G. Amintrilea era om întreg la hire. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică. Creangă. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. să nu îndărăpteze. să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. Astăzi. nu pierdea nădejdea. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. Tablourile lui sunt pline de emoţie. gen Negruzzi. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. cumva folclorică. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. şi chiar Caragiale. mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. tendinţa de a instrui şi de a educa. unde era nevoie însuşi se vîrîea. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. al marelui voievod.aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. puternic. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. Neculce este un precursor al tuturor acestora. din instinct artistic. nefantastică. ci şi o galerie de portrete. să luaţi seama aceştii scrisori. neleneşu. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. ea este contopită în literatura propriu-zisă. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. Ghica. mai ales sufletesc. nici în ospeţe petrecea. şi să să fie giunghiat sîngur”. Portretele lui . mai ales în proza de tip memorialistic. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. să nu păţiţi şi voi ca noi”. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. iubiţi cetitori tineri. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. dacă nu va avè năroc. fiind o adevărată literatură orală. Totuşi. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. se rădica deasupra biruitorilor…”.

sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. două. Iară la statul trupului său era gârbov. scoase mai bine în relief. făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. cum ar fi Ştefan. osebi de boieri.Miron Costin sunt simple. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. dar nimeni nu-i ia în seamă. cât puteai să zici că este adevărat Isop. dar lucrate cu multă măiestrie. aşa era de întreg la fire. cu carele şi Vasilie Vodă singur. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”. la cap”. una. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate. Între trăsăturile care individualizează figurile. . care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor. Uneori. pe care îl vedem viu. şi la cap cucuiat. „că-i este giupâneasa pe moarte”. trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. ghebos. pârcălabul de Soroca. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu.

Însă. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. zlobiv la beţie”.[…] Era om învăţat. dinţi în gură n-avè. despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. Personajele sale sunt. mânios. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. Lăcomie nu avè mare. Caracterul orgolios al domniţei Maria. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el. însuşire de romancier. autorul îl arată sub toate laturile. Dimineaţa îi încliè. dialogul şi monologul. ce numai iscălitura învăţase de o făcè. de-i punè în gură. plină de detalii de senzaţie. că tuturora le era uşile deschise. făcând loc încă şi altor feţe. după toate. Astfel de imagini. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. de vorovèa cu toţi copiii. este înviorată prin numeroasele descrieri. amăgitor. era sănătos. încât îi ieşise „numele de om rău”. domnitorul cel mai apropiat de cronicar. îl fac să trăiască. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. căpătând domnia. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. Povestirea lui Miron Costin.[…] Căutaţi. tălpiz. eroi de roman. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. un obicei sau un tic. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. şi nemăreţ. nu conţine laude neîntemeiate. darul portretizării figurilor evocate. Neculce are ca nimeni altul până la el. comentând fiecare trăsătură. Practică buna avè la voroavă. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. mânca bine şi bè bine”. era bătrân şi curvar. ca într-o fişă. conexiunea omului cu natura. Portretul lui Dimitrie Cantemir. atunci când eroul este complex. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè. fără alai. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. a păstorului. poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine. dar care. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. pe jos. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. un măreţ . că aşa se arăta de bun şi de blând. un adolescent de abia 20 de ani. în marea majoritate. Cronicarul ştie. a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului.Alături de darul povestirii. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. numai cu două-trei slugi”. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. aşadar. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. pe lângă naraţiune şi descriere. şi fizic şi moral. ce surprind viaţa plugarului. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. de bătrân. Şi dup-aceste. fraţi iubiţi cetitori. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”.

Se observă imediat că fraza lui este grea. „ca cum ar merge fulgerul. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. Odată cu descrierea. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. dar găsim la el câteva epitete populare. ori iarbă. ori semănătură nu rămâneau…”). Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. utilizate în mod frecvent de Neculce. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. „bogată ruşini”. Metaforele sunt rare la Neculce. Ureche. „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură. în stare de a exprima orice gând. fastuoasă. „sta asupra lui ca nişte lupi”. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată. feciorul cel „grozav la faţă”. şi de giocuri. nice frunze. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”. etc. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. detaliile de decor. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. şi pelivani şi de puşci. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. Numai mirii şi mireasa. numai ce giuca cu boierii”. De exemplu. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. în literatură au pătruns şi figurile de stil. aşè mergè focul împrejur”. fiind feciori de domn. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. prin factura stilistică a stilului sau. de la sat spre oraş”. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă. nu giuca în danţ pe afară. la Iaşi.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla. al lui Radu vodă. în Podolia. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. luând din vorbirea populară comparaţia. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă.etc. cea mai simplă figură de stil. pre cale fiind.episod dantesc”. cu toţi boierii şi giupânesele. fastuoase chiar. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. George Călinescu spunea. în acord . inspirată de topica latină. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. etc. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. nice pae. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas. ca la Ureche.

dar. totuşi. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. . neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. cunoscută încă din antichitate. În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. deci)”. marcând trecerea de la cronică la istorie. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. soarile şi luna. Miron Costin. ca umbra de vară. împrumutate din cadrul vieţii rustice. Poetul găseşte că. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. / Întuneca-veţi lumii. De cele mai multe ori. fără îndoială. putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). lumini de aur. căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). toate sunt trecătoare în lume. atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. din punct de vedere literar însă. scrie în limba bătrânească a timpului său. străjuind dea lungul veacurilor. veţi da jos cununa…”. aduce cu sine motivele filosofice. mereu aceleaşi. Însă Neculce. textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. cu rădăcini adânci în limba populară. reprezentând planul contemplativ al gândirii. şi nici construcţii complicate. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. tocmai subiectivitatea. acele inversiuni după topica latină. acel ritm armonios. în fond. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. Cronicarii munteni. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi. sunt. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. întocmai ca Dimitrie Cantemir. ca personalitate complexă. / Cele ce trec nu mai vin. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. cu structura sintactică modelată după tiparele latine.cu stilistica graiului vorbit. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). Limba lui Neculce. într-o continuă schimbare. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. ce devin un corp sintactic deosebit. ultimul.

reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice. pag. Bucureşti. în acelaşi timp. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care. Ed. erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. Bucuresti. Crocari munteni. 50. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: .exponent al clasei dominante. 7 8 . M Grgorian.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. . Romanitatea românilor. direct. românii. Editura Enciclopedică. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală.52. numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant. romanii. În cultura noastră. istoric în primul rând. şi în acelaşi timp. 1993. capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. fiind ultimul mare umanist român. Pe de altă parte. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti. uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. 223. aşa cum consideră Adolf Armbruster. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7. dacii şi romanii. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. Adolf Armbruster. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. pag.. lipsit de podoabe şi intenţii literare. istoria unei idei”.. 1951. însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea. sunt mândri cu această descendenţă nobilă. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi. Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului.

timpul şi spaţiul se intersectează întrun . ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: .Prima.Descriptio Moldaviae” cu precădere. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica. irascibilitatea. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. Frumoasele. etnografic.Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”. 9 Ibidem. latinitatea limbii.. deci. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare. romanitatea unor instituţii juridice. de la cele de logodnă până la cele funebre. Papaluga. Cu alte cuvinte.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir. colinda.. tătăreşti şi turceşti. Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist.punct” românesc. etc.. .Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic.inima lor nu era departe de gură”). a cărui slovă e eternă. El reia ideea enunţată de Horaţiu. Dincolo de acest aspect. Sânzienele. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. Ursitele. iar printre defecte aroganţa. „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”.. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia. dar şi rolul urmaşilor acestora. decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. . merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie.Descrierea afirmă. fie şi cu o notă de subiectivism. 231 .. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii. prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. cultural. pag. în . Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că . lipsa de moderaţie şi nestatornicia. (Horaţiu) . descântecul. istoric. religios şi politic. descendenţa românilor din romanii Daciei.Non omnis moriar”.. aşadar.exegi monumentum”. O altă lucrare cantemirească.. bocetul. scrisă deloc întâmplător în limba română.. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană. continuitatea şi unitatea neamului.

cuprinzând vietăţi din lumea animală. şi aceea a Moldovei. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor. George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare. şi se referă la puritatea romană a românilor. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor.. riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă. condusă de Cantemir însuşi (.Inorogul”). un element pozitiv în istoria culturii româneşti.Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în . . lucrare foarte semnificativă de altfel. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia.. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică. Din acest motiv. fără îndoială. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor. Scris la Constantinopol în 1705. într-o primă etapă. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei.. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii.De neamul moldovenilor”. reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. caricaturale. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost. într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele. nu de puţine ori. care era limba. Darul de a construi portrete groteşti. putem afirma faptul că preocuparea lui D. acesta are un caracter alegoric. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti. Cu toate că acest lucru este exagerat.Istoria ieroglifică”. în frunte cu Brâncoveanu (. în acel semn am învins”. Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este . când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare. exagerate. străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu. Nicolae Iorga remarca. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune. din raţiuni polemice. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. Şcoala Ardeleană. de reabilitare morala a lor. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic.. supralicitându-se unele date sau argumente.Corbul”). întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social.

că influenţa limbilor străine. nu a alterat structura intimă a limbii române. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. în acelaşi timp. ilustrarea şi dezvoltarea limbii. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. nici de contactul cu popoarele slave. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. precum era când întâiu au venit romanii.mai aleasă şi mai îngrijită.nu a putut fi deteriorată. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene. munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. de altfel. şi mai ales a limbii slave. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene. limba capătă o semnificaţie majoră şi.Corifeii Şcolii Ardelene percep. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. raportul dintre limbă şi cultură. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială. Aceste imperative şi exigenţe se confundau. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. aceea cu unitatea naţională. Cărturarii ardeleni sesizează. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. în primul rând. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune. care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman. Pe de alta parte. strămoşii românilor în Dacia. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale. cu estomparea diferenţierilor regionale. în structura ei originară. lupta pentru apărarea. în fond. se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. El constată şi accentuează asupra ideii. de o semnificaţie majoră. cu rezonanţe inedite. istoricii au contestat această ipoteză. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale. Unitatea şi coerenţa internă a limbii. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic. Petru Maior. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice. ci aceasta au rămas întreagă. nice cum nu s-au atins. Cu cât o limbă era mai cultivată. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii. două elemente inseparabile. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. cu obiectivitate şi pertinenţă.” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. Petru Maior observă.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. cu o fină intuiţie. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. care s-a menţinut. limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. în esenţa sa. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. în condiţii optime şi sigure. de pildă. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină.menirea unificatoare şi integratoare. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor . Gh. In timp.

sau a-l ucide prin taina". dar pe drum este capturat si adus in tara. capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat". fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai.Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"). Pe cand Mihai era ban al Craiovei. Descoperind cursa care i se intinsese. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol.sinceritatea. dar. Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai. banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda. idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam. acea cautatura salbatica si .Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis.româneşti. autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter).statornicia. Mihai Viteazul de N. Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea. razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului.Invinuit de tradare si inchis. Voda a incercat sa-l piarda. Descendenta lui aleasa.accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti.scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice. "El ajunse a fi nadejdea tuturor. eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi. trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti.Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. de data aceasta. blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite. cand vede acel trup maret. patriotismul. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite.l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste.spiritul de dreptate.Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu. calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale. voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.omenia.

spiritul militant ca literatuta romantic progresista.puterile il slabesc. sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare. fuge printre multimea adunata imprejur.însa. de Scoala Ardeleana.voieste a izbi. incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic. numita in mod curent epoca pasoptista.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste. fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui. desi aparitia lor este de obicei temporara. .ingrozitoare. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” . între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si. In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859).apar înca in fazele literare de pâna la 1840. totusi. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600).groaza il stapaneste si. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat. Pasoptistii. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit.ridica satarul.dar mana ii cade.Spre exemplu. au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare. In curand. in primul rând. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om". prezent in epoca pasoptista. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat.un tremur groaznic il apuca. trantind la pamant satarul. dar. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura. in Tarile Române. incipiente. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers. primele manifestari ale iluminismului. fie si pt scurta vreme.Astfel. perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede. intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul. fiind reprezentat.

se afirma cu putere spiritul national.. fericirea. într-un stil avântat. Andrei Muresanu. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant. în care teme vechi precum iubirea. in general.Kogalniceanu. în articolul program al acestei reviste. Aparand ideea de originalitate in literatura.Radulescu). Vasile Cârlana..se completeaza cu . încrederea în valorile traditionale. grandilocventa. incepe a se scrie din ce în ce mai mult. &quot. cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor. Dimitrie Bolintineanu. în istoria. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. în acest fel. declamativa. vom critica cartea. Albina’’ este prea moldoveneasca. ca peste tot în lume. cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. conforma cu idealurile de libertate. din pitorescul obiceiurilor populare. fiind animati si de telurile Marei Uniri. in sensul ca este o poezie sociala. M. Se dezvolta astfel o poezie retorica. . din frumusetile ei. Alecsandri. astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea.Introductie&quot.Dacia literara&quot. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848. alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. care devin acum. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot. Poezia pasoptista raspunde. destinul.Foae pentru minte. Heliade. Pe de alta parte. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni. din primul numar al revistei &quot.critica noastra-spunea M.. iar nu persoana&quot. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre. moartea. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare.Constatând ca . mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu. inspirându-se din trecutul istoric. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. Cazar Bolliac. exercitând. Participanti direct la viata social-politica.Reprezentanti: Gheorghe Asachi.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. cu singura conditie sa fie de valoare. populare. adaptata la momentul istoric si chiar politic. Costache Negruzzi.Curierul’’ este prea muntenesc iar . aspirate din istoria patriei. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi. inima si literatura’’ prea ardeleneasca. Anton Pann. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste.. natura si folclorul romanesc. teme predilecte ale poetilor. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii.

al ruinelor. presa. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului. creste numarul revistelor. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern. G. În nimele aceleiasi specificitati nationale.Radulescu&quot. Heliade. procupati de cultivarea valorilor universale. s-a dus batalia pentru o limba unitara. ecletic. mesianism utopic si national. al mormintelor. ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. umanism. al revolutiei. ea avand si dificila sarcina de a forma un public. Asachi. realism. I. educativa. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica.). fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii. iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale. nationala. Apar specii noi ca balada si cantecul. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national. În aceasta perioada de plin avant al culturii .Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si.o folosesc curent.. ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. literatura. a avut un caracter hibrid.&quot.Zburatorul&quot. . se formeaza un public cititor. in descendenta celui francez. * Pe ansamblu. cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale.la un frumos etern.conform personalitatii fiecaruia.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. în ansamblu.în scris si în oral. directii estetice si stiluri..Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste.al creatorului.publicând articole. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism. O dimineata pe Caraiman&quot. bazata pe traditia populara.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. teatrul.al cartilor tiparite in tiraje mari. toate in formele romantismului.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire. Bolliac-&quot. Învatamantul.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica. cu convingerea ca realitatea are un sens unic. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii. Doctrina literara. care se cere descoperit prin cuvânt. cu motivul constiintei sociale.meditatia asupra locului omului în istorie. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent.La patrie&quot. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. Intelectualii pasoptisti. Se manifesta. la totalitate si determinare. Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti. al luptei.Iau fiinta societati culturale si stiintifice.

pe o scara mult mai mare. În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic. Asa.Eliad vru si ar fi putut. evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie. Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca . Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. am vazut în Valahia: Muzeul national. Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa.c. Oziris .pronuntându-se in problema neologismelor. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. Asa. România. adica acele care au avut un început mai statornic.dl. în Moldova: Alauta româneasca. dl.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. sub redactia dlui I. care. Editorul deschide articolul-program. prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817. în putina vreme.Carcalechi. putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. Pamânteanul. Eliad. Planul sau nu se aduce in implinire. Mozaicul. fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor. Gazeta teatrului. Curiozul. Numai doi oameni nu pierdura curajul. În sfârsit. I. unul în Moldavia. traiesc si astazi. în anul acesta mai ales. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor.în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. Curierul de ambe sexe.Racocea. la 1827. Gazeta de Transilvania si Foaia inimii . La anul 1821.c. Z. în Ardeal: Foaia Duminicii. Unele dintr-însele. sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Dacia literara Anul 1840. au dobândit îmbunatatiri simtitoare. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. Explicatia este si de natura sociala. au adoptat principiul împrumutului moderat. Asteptarea lor nu fu înselata. Eliad. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Asa. translator românesc în Lemberg. * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul.” . a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”. dar si aceasta fu în zadar.dl. Cantorul de avis . Foaia sateasca. Vestitorul bisericesc. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. sau din vina altora. celelalte au pierit sau din nepasarea lor. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”.Dupa Albina si dupa Curier . la 1 iunie 1829 în Iasi. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca.

arhaici sau regionali). îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. . combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului. nu e utilizat cuvântul „folclor”. în aceste rânduri. Trebuie notat ca. ca sunt mai mult provinciale decât românesti. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti.” Prin precizarea surselor de inspiratie. refugiul în trecutul istoric. în sfârsit. iar nu persoana.Kogalniceanu sugera. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate. nu a principiului însusi. cu alte vorbe. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român. nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare.” 2. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. însa. stiri despre literatorii nostrii si. si creatia populara. Kogalniceanu era împotriva abuzurilor. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura.” [1] Cu toata aparenta exclusivista. printre sursele de inspiratie. prin urmare. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”. în mod ferm. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune. vom critica cartea. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei. relatii de adunarile învatatilor români. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1. pentru ca omoara în noi duhul national. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. dar asumându-si. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis. numita „Telegraful Daciei”. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. Kogalniceanu avea în vedere.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa. îndreptând atentia spre mediul local. În încheierea articolului-program. a temelor literare în ultimul punct al articolului. cultivând „adevarul” si „naturalul”. revista devine un manifest literar al romantismului românesc. de cele ce au iesit de sub tipar.” 3.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”.într-un numar ulterior. Traductiile însa nu fac o literatura.

Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare.Cunoscut ca istoric. ‘Borsec’. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘. prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române. dovada. acida. departe de a concretiza o initiativa izolata. De asemenea. Alexandru Lapusneanu . se numara si Nicolae Balcescu. spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. C. ‘Calatorie în Africa’. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. Alecsandri. gen de proza în care situatiile si personajele. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. facând din specificul national resortul viu al noii culturi. Stamati. critica. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. a faptului trait ( Costache Negruzzi. ironica. plina de luciditate întâlnita de V. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca. aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. scriitorul cel mai complex al epocii. Acest program. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. . Alexandrescu. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. metodica si pregnanta. reluat la Propasirea si apoi la România literara . dar nu-si gasise înca o expresie clara. Al Donici. Costache Negruzzi. stârnesc râsul. dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. om politic. Exista însa si alta zona a prozei. Altii merg pe linia memorialisticii. la limita caricaturii. Într-adevar. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. Îmbogatit în sensurile lui nobile.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. spre cinstea si lauda poporului român.Negru pe Alb). Alecu Russo. de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. Alecu Russo în ‘Cântarea României’. Gr.

în publicistica româneasca. Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. aluzie la domnitorul Mihail Sturdza. pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. în programul revistelor. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. * Diparând fara sa mai apara.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere. desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. Peste tot. dezaprobândo în toate manifestarile ei. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. Demidoff in Banat. Kogalniceanu : este stimat si ca orator.. În articolul M. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri . prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar. ceea ce. Dacia Literara este suprimata. Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. puternic antifeudala. Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. redactorul stie ce vrea. Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ». prin aparitia ei.Disparitia revistei . pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Discursurile publicate mai tarziu. fara sarcasm. Pretexul a fost gasit foarte repede.Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva. dupa marturiile lui Vasile Alecsandri. iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun. A. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ.domnul Moldovei. în luna august a aceluiasi an în care a aparut. atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’. când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul . Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile.

* Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ». Bolintineanu poseda plastica dinamica. Blazat. cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. * Vestitele versuri . Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. nu din ritmica exterioara a stihurilor. într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. Discursurile publicate mai tarziu. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. impostoare. cam cu prea multa dispozitiune etica. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile.o colectie surprinzatoare de instantanee poetica.aiba parte de el…. fara asociatiuni. autoritar si plin de umor. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ».. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct. având legaturi cu civicul Alecsandri. * În afara de simtul acustic. te. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. Marioara.n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ». Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare. e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o. care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie.sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. Convorbirile. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. în . Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului.

fiu al unei tiganci. alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. absolvit. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate. Introduce în societatea Elenei. În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. un brad ratacit. Cativa ani.fine. spre a o compromite un fost lacheu. grec. una suspinând.impetuoasa . În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta.mama a unei fetite. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. patru statui pe piedestale de granit rosu. bronz. merita sa fie amintit. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice. un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. Familia ar fi fost din Ireavca . Nasterea acestuia a fost romantica. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian. * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. stânca pierduta în aburi. Avem de-a face cu un roman de analiza. Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Zoe. neamt. Pentru nevoile tânarului teatru nasional. în folosul nepotului acestuia Draganescu. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. mistificat de ea ii taie parul. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. Elena. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821. În timp ce se afla în Paris. Îmbracate cu camasi de lâna. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. Un ofiter strain.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . semanând cu vestelele osândite de druizi. Se casatoreste cu Zoe.

sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu. publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe. În tot cursul existentei. pe principiul demagogului. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade. Veselia nebuna a cupletelor. S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata . o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. a carei sete de iubire se consuma orb. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. ca forma însa si structura intima a fiintei sale.. Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – . Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ.inedit.Un modest precursor a lui Eminescu. el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare. toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura . Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I. * Sinteza întru Occident si Orient. fara obiective externe. În conciziunea lor. epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele . Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice. dar aceasta. Balada Zbur atorului . Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului. H. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. Finalul pluteste în fantastic si. În poezia epica . versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.Cu exceptia primei strofe. a marii împacari. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele.

Ibraileanu.trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial. ca ton si cuprins ideologic.atat critica estetica .Iorga si G. arta lui se consuma în redarea justa. Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice.reprezentate la 1900 de N. Critica lor este.vederea scriitorului.in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi. in .cat si de reactiile la el. si aspecte lipsite de orice elevatie artistica.Lovinescu.ultimul este G. In jurul lui 1900. a legendei. nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol. alaturi de elementele poetice.Lovinescu de dupa razboi .Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului.Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec.legat atat de continuitatea maiorescianismului.ca si a lui Titu Maiorescu . momentul G. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda .Calinescu . momentul E. natura si supranaturalul.Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea. limitata la straturile de suprafata. balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad.apoi N. acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E.filozofice a culturii etc. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu .marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective . Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale.sociologice. Dupa razboi . Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului. al XX-lea.ea este mai apasat sociologica si ideologica. poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana. aduce totusi si alte însusiri reale. a carui activitate creeaza o bogata descendenta. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec. Intai C. Critica si istoria literara interbelica.dar .Dobrogeanu-Gherea.cat si achizitiile ulterioare (sociologice .Iorga si G. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare.

In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . Miturile: Traian si Dochia.o idee a lui Ibraileanu. E randul lui sa fie selectat.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ.fara a elucida.Lovinescu incepe in 1919.dealtfel.partizan si anticipator .si N. Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare. Ion Barbu este opus lui A.debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi. istoricul literar roman. . Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza .imbratisand unele din ideile generatiilor noi.ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este .Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta. Autoritatea lui E.Vlahuta. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva.o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national. a deschis un mare capitol al folclorului. Accentuand pe estetic. proza modernista aceleia semanatoriste .consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca .Iorga.aceea a selectarii scriitorului ). Ca orice politica literara .mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul .menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).nu atat prin cantitatea operei .aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista .Maiorescu facea si el . Volumele de Critice ale lui E.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura. Miorita.dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze. ca si cel rus de altfel.mentorul noilor generatii. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti .E.el apare ca o tema centrala la toti.plus .Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri .Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie. Mesterul Manole. Punand bazele modernismului romanesc .campanie culturala.si aceea lovinesciana are caracter programatic .si G.Lovinescu devine . Dealtfel . In ce priveste specificul de secol .asa de vie la 1900.la randul lui . Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie. Cu E.Teza aceasta. Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga . obligat de imprejurari.nu e straina de Maiorescu.dar chiar o politica literara.

in doine (numele duce la dainele lituane. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine. liricul isi exprima “dorul”. El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. Fara palos nici pistoale. care e uneori dragoste. ” Horele (strigaturile. dar acopera un gen foarte romanesc). In cantecul batranesc. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. alteori nostalgie. . instrainat. e cea mai nimerita. “jalea” de a fi singur. Numai cu palmele goale . de a muri nelumit. cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani.Alecsandri si basmele lui I.Fara indoiala ca acest folclor. Astfel “poeziile populare” culese de V. restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. de structura epica. oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca.Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par. a poeziei propriu-zise. are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. fara nimic. Impartirea propusa de Alecsandri.

putine totusi putandu-se dovedi autentice. devin la boieri “cantece de lume”. ” . precum C. Rosetii. taranesc. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. urmand generatiilor dinaintea lor. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. cantecele cu ispravi voievodale. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica.unisono de catre toti mesenii. Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu. * Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea. barbule. care au existat. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. da-s cam mititele. luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit . Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. A. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. Cantecul “Stefan. Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. Doinele ceva mai oftatoare.

Dealtminteri . din potriva. asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil. viind la Iasi in 1686. Inca un cimpoies. in masura in care e rodit de culegatorul artist. la dvorba cu zicaturi”. vorbeste boierilor moldoveneste. stand “cu cimpoile imbricate de ursinic . spre a nu pluti in vant. abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine. desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . Nici ai masa.Sobieski. se petrecea cu “zicaturi”. ci.pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor. spre a-i capta. pe langa incontestabila lui valoare. cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”.dupa ureche .Aron-voda petrecea . Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. caci mesenii ”s-au mai veselit” . s-a sprijinit pe el.cu cimpoiesi .drept care . constituind punctele de plecare. fugi bine. sta in aceea ca literature moderna. Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste. Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei. Nici ai casa. mai adanci in sens universal.precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti .dupa Miron Costin . mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. mitologice ale oricarui scriitor national. . S-au creat astfel niste mituri. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . Importanta capitala a folclorului nostru. dupa acelas Miron Costin . dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda. in lipsa unei lungi traditii culte.

cu ecoul cel mai larg. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. Dochita in colinde.aproape În strunga de oi. care e primul getizanant. ii destainuie gandul ucigas. in stanca. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. e Miorita. moldoveanul isi randuieste. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. In presimtirea mortii.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele. simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. spre a scapa de urmaritor. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. . la rugamintea ei. Mult zice cu drag! Fluieraş de os. Asachi a raspandit povestea Dochiei. “Pe inaltimea Ceahlaului. de Dchia. Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor. Aste să le spui. Să fiu tot cu voi. caruia Miorita. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. fata lui Decebal. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. Să-mi aud cînii.Alecsandri. Mitul pare apocrif.Al doilea mit. fara nici o ura inmormantarea. in Neamt. In dosul stînii. Mult zice duios! Fluieraş de soc. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate. oaia nazdravana. pregatindu-si un eden terstru.Intaiul mit e Traian si Dochia. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. Propriu-zis circula numele de Traian. Unul e vrancen. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor. dar se predintea ca in 1877-78. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. altul moldovean. ciobanesc: „Oiţă bîrsană.

din porunca domnului. Preoţi. „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor. mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. si prin mit de intelege o fictiune ermetica. Santuri largi sapa Si mereu lucra. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. Sfarile-ntindea. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. Paseri. A lumei mireasă. . acest mit e o capodopera. Mesterul Manole incepe. Păsărele mii. devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. munţii mari. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. fara a starui asupra identitatii manastirii. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului. lăutari. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. ca intotdeauna in astfel de imprejurari. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. ce-i drept. Locul masura. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă. Tema. un simbol al unei idei generale. Că la nunta mea A căzut o stea. de Negru-voda. Legenda vorbeste. a lui Neagoe.Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. El n-a devenit mit decat la noi. ridicarea bisericii. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri.

ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: . intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. nezdruncinata in credinta maritala. Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. Aducind bucate La sot ori la frate. Mindra sa-mi opreasca.Zidul radica. Apele sa creasca. merge nesovaitoare spre locul lucrarii. Sa faca piraie. pe lume O ploaie cu spume. intr-o criza de egoism. S-o-noarca din cale!" Insa mandra. Doamne. Dar orice lucra. Sa curga siroaie. Noaptea se surpa! A duoa zi iar. A tria zi iar. A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra.” A doua zi. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. Mesterul. S-o opreasca-n vale.

Lucrul nu-i nou si nici abuziv . a naţiunii. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. un Eros adolescent. Eliade Radulescu. a culturii) si sexualitatea. contrariu parerilor oponentilor . veneta. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. a ridicat scehele stralucitei biserici. de un firesc desavarsit. in paturi gotice. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza. . iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica.Manoli. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. Fecioara doarme. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase.“. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone. prefacandu-se in fantana. gelos. vechi. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. altcuiva. prin forţa împrejurărilor istorice. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. in oconografia Europei de sus. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. naţiunea este. Incepand cu I. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. relativ nouă. prin Marea Unire. Insa Manole muri. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. Dacă specificul este. la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. ca ridarii san u mai poata face alta. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni. Manoli. situatia cosmica a omului. dupa cum e cazul. prin natura lui. ba chiar. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. Al patrulea mit este erotic. ceea ce este fals. perugiana. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist. închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul.

. Editura Minerva. 1969. 2002 3. Lucian Boia – România. Ţara de frontieră a Europei.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. George Ivaşcu – Istoria literaturii române. asupra căreia să se poată discuta critic. ci munca lui proprie. Editura Humanitas. Bucureşti. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu. 1998 4. Vol 1. relaxat şi nuanţat. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. purtată cu sacrificii grele timp de secole.Până să devină o temă culturală. Editura Humanitas. BIBLIOGRAFIE 1. fie cu mâna. 2005 2. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . specificul românesc a însemnat o lungă luptă.. fie cu mintea”. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. Bucureşti. Bucureşti.

Internet :  www. · Ion Rotaru – Literatura română veche 15.Referate.Didactic. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. Târgu Mureş.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare. Prefaţă la .. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale. Florica-Elisabeta Nuţiu .. 2002 6.ro  www. A Rosetti – Istoria limbii române 13. · N. Braşov.ro  www. George Călinescu – Istoria literaturii române. Editura Militară. Editura Minerva. Bucureşti.Cronicari moldoveni”. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14. 9.Clopotel. · G.ro  www. Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni. 1998 8. Bucureşti. Bucureşti.Wikipedia.5. Alexandru Piru – Literatura română veche. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16. · N. 1987 7.Viatadeliceu. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române. Editura Aula.Cronicari munteni”.ro . Bucureşti.ro  www. 1990 12. 1961.Editura Militară. 1983 10. Prefaţă la . Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17. Editura pentru literatură.