~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. V). originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. reprezentanţii Şcolii Ardelene . Formarea limbii romane. viitorul papă Pius al Il-lea ş. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant. atât spaţiul universal. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că . Ureche. conzluziile istoricilor. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. XII) se constata că românii. însă fără temei. constă în determinarea următoarelor aspecte: când. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. XI. că vlahii erau "pastorii romanilor". Gh. -teoria continuitatii daco-getice. adaugandu-se si teoria rezistentei. pentru care tema istoric este esenţială. acoperind. genesis . -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. În operele autorilor medievali. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. M. Canta-cuzino. însă. Referitor la etnogeneza romaneasca. De multe ori. adică a originii oricărui popor. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice. Cantemir.Petru Maior. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. Cronicarii medievali maghiari constatau. sec."naştere"). Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania.Kogălniceanu începe să editeze. mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) . Costin. unde. cât şi cel autohton. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale.a. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani".Studierea problemei etnogenezei (din greacă. -teoria migrationista. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor. sec. în 1843. începând cu cei bizantini (Kekaumenos. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. -teoria asimilarii elementului latin. Kinnamos. Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. numiţi de ei vlahi. etnos înseamnă "popor". expuse în literatura istorică.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. prin scrierile sale. D. că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Samuil Micu. care au locuit în Dacia. Const. De-a lungul timpului. M.

dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre. când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii. A.Onciul.). dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre.Xenopol. . R. fără o contribuţie substanţială a romanilor.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau. La sfârşitul secolului al XVIII-lea. care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre..a. . desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4).romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării.Iorga ş. care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi. . . B. adică atunci. . mărturii epigrafice etc. în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române. .provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275.lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români.Iung. unii istorici germani (Fr. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". chiar în perioada când ea a apărut (I.P.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. saşii şi secuii. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania.există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză. . Argumentele lui Rosler erau următoarele: . I. ci ea a fost atunci cea mai intensă. .cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană).prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor. . . .nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea.românii s-au format numai pe suportul dacic.dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii.Haşdeu. N. Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români. .dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia).Sulzer. Argumentele lor sunt următoarele: .continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice.limba română nu conţine cuvinte germanice vechi.românii erau păstori nomazi. . D. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor. date lingvistice.prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană .

aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă. în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre. Susţinute în scopuri politice. nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc. şi moldovenii . De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate. de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească. sau geto-dacii. aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice. . iar după aceasta . fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici.numai în aspect economic şi cultural.cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână). Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească. Dimpotrivă. Cât priveşte limba. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. care a atins un înalt nivel de dezvoltare. . bucovineni.) în spaţiul locuit de români. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. Totodată. care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni. apoi romană). izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam . în urma contactelor ei cu slavii. . ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării. în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord. datorită contactelor cu slavii de sud. oltenesc.).cu slavii de răsărit. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu. precum nici rolul ei determinant. care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic. Componentele principale ale etnogenezei românilor.neamul românesc. treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi. nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. inclusiv peste Dunăre. Această ramură a marelui neam al tracilor. Nici un izvor istoric nu atestă. . s-au format două popoare separate: munteni. a creat o cultură originală. ardelenesc etc..Chr. olteni etc. ci dimpotrivă.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână. însă. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). munteni.) .influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă.păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început.

care se desfăşoară în secolele VII-IX. tiparniţe de turnat cruci.Ca urmare. italienilor. Cândeşti-Ciurel. Ca urmare. lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. portughezilor). Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea. având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor.a. iubire etc.a goţilor. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave. care denotă multiple contacte umane. care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară. apoi a hunilor. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine. alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). iar din limba protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. istro-românilor ş. ori s-a retras spre sud în munţi. Peste această populaţie protoromână. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Slavii. şi în Moldova . Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. Formarea limbii române. În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti. drag. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor. numită de filologi limba protoromână comună. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia.Costişa-Botoşana-Hansca). populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul.). care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. prieten. Ca urmare. meglenoromân şi istro-român). fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari.în Transilvania. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. spaniolilor. exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. Acest proces. Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . a cunoscut influenţa limbii slave. aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică).

La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte. în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor". secolul al Xl-lea) plasează între bulgari. blacht numire germanică a romanicilor). precum Nicolaus Olahus. Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. valah. ungurii le ziceau olahi. In cronica anonimă. Românii de la bun început s-au numit romani. Acestea sunt variante ale unei denumiri. ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. (sinonim cu valach. atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. Stratul lingvistic latin. Menţiuni în sursele externe despre români. aflată la nord de ţara bulgarilor. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. volohi.origine slavă. pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. slavii de răsărit . Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. . ca achiziţii definitive. numită "Gesta Hungarorum". întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor. apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak".volohi. formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. care iniţial desemna un trib celt. cel mai important. apoi români. La rândul lor. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi.vlahi.Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români. denumire care a evoluat în rumâni. a sec. care locuia între Dunăre şi "muntele mare". blahii etc.

Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex.conducător de oaste) sau un ban. apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi. Acestea au fost voievodatele. iar pe măsura . de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp. cnezatele şi banatele. în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. În perioada marilor migraţii. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun. cu multe etape. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei.Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. un voievod (din slavonă . Românii.

Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni. în urma primei cruciade. pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. Ţara Romanească . între Mureş şi Dunăre. au fost izgoniţi în anul 1225. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. cu centrul la Biharea). Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute. Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. de către un grup de negustori din sudul Italiei. Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Râşnov). Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia. judecătoreşti şi administrative. Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov. ei construind cetăţi întărite (Feldioara. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. Cetatea Neagră. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică.extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. Dar. Sunt formaţi în 1096. cu centrul la Cuvin). În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"). În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. Codlea. voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim.

Dragoş. Ludovic I al Ungariei. sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. creând statul medieval independent Moldova. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. Sebeş. Braşov. Roman Muşat. Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. în Moldova.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria. taxe şi dări. s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. care implica conducători aleşi de regele maghiar. cum o numea Nicolae Iorga. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. germani: Sighişoara. încercând să consolideze statul format. In Transilvania aşezările. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole. secui. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. . Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. Petru Rareş. regele maghiar. Moldova În 1345. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. Acesta trece Carpaţi. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. duc o campanie împotriva tătarilor. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. Bogdan. voievod maramureşean. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. ţările române beneficiau de protecţie. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Astfel. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. Se succed Radu I. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun.

Aceştia. unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544). Suceava. Târgovişte. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) . O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. Argeş. bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. Diaconul Corsei. prin apariţia primelor şcoli de nivel superior.1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare.sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521. H. precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. în 1528. slavonă). şcoli. Baia. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. stabilit la Braşov. în 1508). având tipografii. Siret. Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. latină). sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. Mazilu. unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. . În Transilvania. tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 . conform lui D. lângă Târgovişte. prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală.

Piru .Literatura română veche”.. 1.1 Pe de altă parte. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. 1961. Miron Costin. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: . 47-48.moldovenii au aceeaşi limbă. Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…). Editura de stat pentru literatură şi artă.. poezii şi scrisori. conştiinţa unităţii de neam. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa.. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. cu limitele generate de apartenenţa la acestea. să le fie de învăţătură. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458)..2 Încă dintr-o fază incipientă. pag. Bucureşti. [. scriu de pe poziţii de clasă precise. obiceiuri şi religie ca şi muntenii.devenită inamovibilă până în zilele noastre... Editura pentru literatură. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551). pag. Colecţia Clasicii Români.Letopiseţul Ţării Moldovei”. de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. Bucureşti. . pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi. Triada Grigore Ureche.. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Bucureşti. primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece.să rămîie feciorilor şi nepoţilor.. 1955. precum şi stolnicul Cantacuzino. istorice. pag. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei. Hungaria... pana unui român afirmă unitatea de neam. Este pentru întâia dată când. Moldova şi Transilvania: .Panoniei”.cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”. Ion Neculce. provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. 9 Grigore Ureche . iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”. urmat de Dimitrie Cantemir.”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice.] 1 2 Miron Costin. prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: . idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: . De aceea.. Criticul Al. Ed. Hungaria. dar şi în toată Europa. despre cele rele să să ferească şi să să socotească. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. Minerva. făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă. oferă şi informaţii despre români.Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus. deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al . 1979. 3 Al.

Pentru cultura noastră. începând cu facerea lumii. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice.ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . întâmplările importante din viaţa unui popor. Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice.. cit. şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. Bezdechi . 4 5 Şt. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu. abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon. conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne . Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. 1955. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul.. de continuitatea şi de unitatea poporului român.Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană.. căci ei sînt colonii de romani”4.. dar şi pe legende populare. şi care se bazează pe izvoare istorice. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594).asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 . Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă. Fără îndoială că. autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric.. din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. Editura de stat pentru literatură şi artă. Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. Grigore Ureche . Bucureşti. 1 . Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate.. 2. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica. cronicile au o importanţă deosebită. la rându-i.. In secolul al XVIII-lea.valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă. şi anume faptul că . 1939. cărturărească. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei. pag. 30.Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”. Cronografii – scrieri de factură istorică. începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. N. precum el însuşi afirmă: .Letopiseţul Ţării Moldovei”. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi. în acelaşi timp. Colecţia Clasicii Români.. 6 Grigore Ureche – op. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române. pag. Editura RAM. an cu an. Redactând prima cronică în limba română. Aninoasa Gorj. pag. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru.

Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. Cu timpul. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. cât şi în Ţara Românească. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei. alături de memoria orală. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni.1. fiind preluată de boierii cărturari. după surse diverse. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. anonimatul este depăşit. . denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. de cancelarie. cât şi orale. limba oficială. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei.consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Deocamdată. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. principii români îşi scriu numele în cronici. 2. întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. ei având doar rol de scribi. cât şi a stilului. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. 3. In spaţiul medievalităţii româneşti. atât în Moldova. continuate ulterior şi de alţi domnitori. atât scrise. dar le leagă şi de construirea bisericilor. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. mai ales a celei moldoveneşti. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor. de obicei călugări deprinşi cu scrisul. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie. Aşadar. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. în timpul lui Ştefan cel Mare. particular. aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului.

Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595). Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. în maniera teatrului popular. recunoscut astăzi ca text clasic. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului. lăsându-i să se spună pe ei înşişi. imaginativ. care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă. făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. pentru a desemna presupusul autor. începând cu secolul al XIX-lea. trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă. se foloseşte formula “ atribuită lui”. Portretul total. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. apare la cronicari.  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. va imita şi gesturile. În formă şi conţinut. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. cu o simplă etichetă alăturată numelui. din oricare perspectivă sar face. Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. dar interpretată. Aceasta este opera care trasează linia de . Recopierile consecutive. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. şi spusele personajelor sale. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. povestitorul mim. iar Neculce. Letopiseţul. libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. dovedită şi prin latinitatea limbii.

aşa cum a văzut-o autorul.de marcă orală. Dispunerea diacronică rămâne.Grigore Ureche. naraţiunea are nerv spiritual. si discret. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor.el fiind nevoit să evalueze. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari.faptele prezentate au fost trăite de autor.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită.nici ca intitulare.e tensionată de sentimente şi resentimente. Miron Costin impune un model narativ reflexiv. cu violenţă de vocabular. Costin este.demarcaţie.compus din evocare şi memorialistică. ca la Neculce.având îndoieli.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite.pentru prima dată.în relatarea căruia se implică. . Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul.naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări. admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie. Cronicarul.de aceea. prin meditaţii şi parabole.de asemenea.interne sau externe.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu. în general.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti. Miron Costin este scriitor de cronică.totuşi. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ.Structura materiei istorice povestite.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede.de altfel. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Letopiseţul. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş.a lui Miron Costin. Recurge.dar mai întâi scriitor.nu se întâmplă tot aşa de repede”. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie.în capitole şi paragrafe nu urmează.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului.în varianta primă a scrisului cronicăresc.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor.bogat şi cult. Perspectiva se modifică. în limba română. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”.Cioculescu) e reflexivitatea.aşa cum şi Neculce va impune unul.deoarece.în proză şi în versuri. organizat. mare admirator. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu. Pagina ne apare elaborată ca stil. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”. Însă.metoda lui Ureche. şi orale. De aici începând.moralizarea nu e făcută frust.la sintetizarea informaţiei din surse scrise.

însoţite de interpretări convenabile.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă).povestitorul îşi ia distanţă de predecesori.ci aşează în text „fapte alese”.bazileul mândru(Vasile Lupu) etc. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă).conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu). Suntem. Neculce este un povestitor înnăscut. Cum prefaţa o spune.el nu falsifică realitatea.în alt tip de discurs.psihologia.în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei. înseamnă figura interioară.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată. Există. . De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice.totuşi. înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei.căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura. Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român.mai nuanţată. Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche.adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului. temperamentul.eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul). Îl separă şi de Neculce faptul că portret.Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche. Opera a rămas neterminată.cărora le dă dimensiuni istorice diferite.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează.bunul. Spre deosebire de Ureche. acesta produce o istorie paralela. prin scrisul său responsabil.alcătuită din cele patruzeci de povestiri.Grigore Ureche şi Miron Costin. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor. descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică.în funcţie de propria-i părere.dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular.pentru el. intelectul şi de aici conduita.el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie).astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor. universală. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor.piosul(Ieremia Movilă). răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini.

de oameni vechi şi bătrâni. Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce.ce s-au scris aice”.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii. Chemată mereu să sancţioneze.prin rememorări.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”. într-un cuvânt. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările.ca în cronica lui Miron Costin).în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale. Iar această naraţiune. Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat.imită.gesticulează. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi).cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea.concluziv. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă.a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”. anecdoticul. Ironia rezultă din intonaţia orală.şi în letopiseţ nu sînt scrise.o situaţie.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul.urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Aparent. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal.ce aduce a literatură de colportaj. O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza.spre a ruina o realitate.este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri.arată cu degetul. Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau. .precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor. Când şi-a ţesut naraţiunea.că letopiseţul nu scrie nemică…”).mai rar.dar nu se poate bucura din plin niciodată. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri. agreează cu precădere amănuntul.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare.e indignat de cele mai multe ori.fără perifraze şi eufemisme. ierarhizându-le.de altfel.nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori.credibile şi mai ales delectabile. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului.ironizează satisfăcut şi răutăcios. neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite. alimentându-şi din el povestirea.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor. Ele „sînt audzite din om în om.narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă.

Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu. ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. cele două familii rivale se împacă. operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică. nu pentru atitudinea lor partizană. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino.opera anonimă.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala.preponderent memorialistică.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. S-au păstrat două letopiseţe semnate .în acelaşi timp. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia.este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii. selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. atribuită lui Radu Popescu. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc.Cronica lui Ion Neculce. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic.Cronologic. Suirea pe tron. când. din care lipseşte descrierea.sub titlul de O samă de cuvinte. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului. Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca.unii anonimi.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise. Astfel. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. învăţat recunoscut în epocă. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă. şi se termină cu referiri la anul 1688. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. Lucrarea. pentru o curta perioadă. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. plasată la 1290. dar noul domnitor le dezaprobă. în 1688.

cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Aşa cum constata Mircea Martin.. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor. care îşi ignoră trecutul. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. De asemenea. unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). superioare cronicarilor moldoveni. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. Aşadar. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti. vădind calităţi de istoric. ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul. Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni. plasat la 1290. ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). valoarea literară.. un popor fără istorie. însă. Caracterul evident polemic le dă. câte scriu” (Miron Costin).”(Grigore Ureche ) . însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară. partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare.. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii.de acesta. . Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni.”(MironCostin)).. nici forţa vizionară. O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda. nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţa. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată. s-a născut scrisul cronicăresc.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele. caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). In viziunea umaniştilor noştri. In plus. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului. legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. ca şi când nu ar fi avut predecesori. desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. şi nu numai în ţară streină. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. până la data primei imprimări a textului. bine este să-i slujeşti cu dreptate. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. scrisă se pare între 1642. cronicile au totuşi. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. locul de baştină. să vă învăţaţi şi să vă păziţi. întrecând cu mult fraza goală. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. din legende apocrife. „dezinteresată”. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. îndemnând la iubirea de ţară. măcar cum ar hi. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche. pentru a scrie în româneşte. datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme. fiind tu moldovan”. La Neculce. romane populare şi cronografe. şi o valoare literară demnă de atenţie. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. în aproximativ 42 de copii. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. cum era Cantemir pentru el. Si ce era mai important. că de la Dumnedzău ai plată. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. de la presupusa formă iniţială.asemenea. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. alcătuită din texte religioase. fiind primele exerciţii de compoziţie literară. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. e mai puternică decât toate. din punct de vedere filologic si ligvistic. oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. . data când el ajunge vornic mare. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. rogu-vă să luaţi aminte. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. pe care o consultă cu rigurozitate. ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. de mare mirare este. fraţilor moldoveni. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. Cronica lui Grigore Ureche. datoria de a nu-ţi uita patria. el părăseşte slavona.

spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. data morţii. Se născuse în 1633. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. Miron Costin. acesta este socotit primul mânuitor de condei. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. şi care adăugările lui Dascălul. ce şi cărţi străine am cercat. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. care lungeşte poveştile. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. doua mentalităţi. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. din cauza domnitorului Vasile Lupu. care. împletind. neclar. In plus. Pe bună dreptate. consultând atât izvoarele pământene. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. pe larg şi pe înţelesul tuturor. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. oameni „de puţină minte”. cât şi cele străine. dupa părerea sa. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. se revoltă. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. în cronică se observă destul de clar doua firi. La polul opus. fără un simţ al măsurii şi al criticii. doua personalităţi cu totul diferite. Mai mult. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. „ca o pisanie de biserică”. şi 1647. Simion Dascălul mereu îşi spune numele. Miron Costin. Simion Dascălul este o fire imaginativă. plin de repetiţii. stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. fără a discerne. o carte originală. dar totuşi au reuşit. în care să expună. clar. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”. Studiile le-a . Dimpotrivă. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei. ce de dereptate”. De aceea. ca să putem afla adevărul.cum semnează predoslovia. laică. avea o cultură aleasă. In ce îmrejurări nu ştim. cu riscul de a cădea în incoerenţă. ca om luminat ce era. contrastând cu stilul precis. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. El este întemeietorul prozei in literatura română. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. Iar mai apoi. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. istoria cu folclorul. care ne lasă o scriere în limba română. al lui Grigore Ureche. unde familia sa se refugiase. „începutul ţărilor şi al poporului românesc.

care „mânca bine şi bea bine”. prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. având cunoştinţe de intaliană şi putând. chiar după moartea soţiei sale. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. până la domnia a doua a lui Aron vodă. când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa. fratele lui Miron. vistiernicul Enache. Apoi. Mai apoi ia parte la diferite bătălii. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija. şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. sunt iarăşi în slujba lui. la Universitatea din Cracovia. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). leşeşte. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor.făcut în Polonia. Aşadar. înţelege ruseşte. pentru vremurile contemporane. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. Datorită înţelepciunii lui. din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. cu care era chiar cuscru. Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. şi. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. murise de timpuriu. în 1672. în 1594). despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. încât. paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. . el este trimis să discute cu vizirul. Costineştii se împacă cu Lupul. probabil. autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. a fost pentru început numit drept sol. Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. Apoi. în urma unui complot. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. S-a născut la Iaşi. Acesta. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. Tânărul Miron. învăţat. de la al doilea descălecat. care ştia latineşte. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. veche şi vestită familie de boieri. care ocupă. Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. Ion Neculce. Tatăl său. din 1653.

la Cameniţa. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. de exemplu. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. într-o expediţie militară. până la 1743. la vârsta de aproape şaizeci de ani. spre deosebire de Miron Costin. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. bunica sa. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. în a doua domnie. Grigore Ureche. mai ales de bătrâna Cantacuzino. el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. După moartea tatălui său. el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate.La cinci ani a rămas orfan de tată. pe Prut (1711). Nu a fost un om prea învăţat. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. şi astfel are un caracter memorialistic. se întoarce în Moldova. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. care a trăit şi a văzut multe. scriere a unui om înţelept. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. de umilinţă. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. peste 50 constituie tinereţea. sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino. Intors în Moldova prin 1700. După şapte ani petrecuţi în Polonia. îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. deci un răstimp de 82 de ani. Constantin Mavrocordat. Din anii cuprinşi în cronică. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce. de unde o părăsise Miron Costin. conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. în Polonia. crescut apoi. şi tradiţiile populare. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. Sunt pagini înţesate de intrigi. Ocupă funcţii mărunte la domnie. cu harul povestirii. unde Ion Neculce a stat patru ani. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. forţată de împrejurări. îi dă slujba de judecător de divan. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). de decădere naţională. . întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. timp de doi ani. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită. abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. fratele lui Dimitrie. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe.

vioaie. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. Amănuntul este făcut semnificativ. Pe alocuri. domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). Presărată cu amănunte pitoreşti. nici una din acele expresii semnificative ale lor. . a apărut în „Dacia literară” în 1840. noiemvrie 29”. formă de imperfect persoana a III-a plural. cu portrete bine zugrăvite. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). La Miron Costin. au sosit „la Roman. „umbla cu capul a mână”). aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. dramatizând naraţiunea. În prima jumătate a relatării. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. povestirea lui Miron Costin e limpede. „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. sau ca în romanul cu tentă memorialistică. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). care pot să arate ceva. Desigur. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. în scena în care Lăpuşneanu. ca în compunerile literare. toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. etc. noiemvrie 19”. proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). mai ales în descrierea acţiunilor militare. ori cu voie. unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). expresiile („au luat câmpii”. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. Dar stilul său divulgă reala dificultate. captivantă. Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii. dichemvrie 7.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. de nuvelă şi roman”. viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). aşa fără nădejde”. întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. „a opta zi. „au trecut la Trotuş. nu scapă din vedere cronicarului. ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau. şi de nu mă iubescu. Acest stil. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge. „carii scăpa ( =scăpau ). ori fără voie”. cu descrieri plastice. eu îi voiu pre ei. Nici o mişcare a personajelor. dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. de Costache Negruzzi. au ars târgul Romanului”.

ca autor dramatic. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. pe care îl introduce în proza naţională.stânjenitor în naraţiune şi portret. nici portet. ci numai narativul pur. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. cât şi în legende. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. „Când citeşti cronica lui Neculce. familiar. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. nesistematic. cu reacţia sa sufletească vie. şi cu filozofia vârstei la care scria. nici comentarii. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic. Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. bineînţeles. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. şi anume. atât în cronică. George Călinescu spune chiar. Mai ales în fragmentele narative. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele. ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. unde caracterul savant este la el acasă. ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. lipsit de orice solemnitate. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. aşezate în fruntea letopiseţului. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. prin simplitate şi naturaleţe. Cronicarul are un mare talent de povestitor. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. În „O samă de cuvinte”. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei. arătând un stil indirect liber. iar mai apoi. Neculce excelează prin concizia epică. Cu spiritul său acut de observaţie. În . adică în proza istorică. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. el are un talent de prozator înnăscut. prin planul general al relatării. în ordine strict cronologică. dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. cu ironie sau duioşie.

cu un epic cuminte. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. proverbialitatea. au găsti ceasornicul în sân. înaintea coborârii lor pe hârtie. de aur cu diiamanturi. ce se cheamă darul de a povesti”. „iară. devenite aproape un tic: „dzic”. un Bolintineanu sau Alecsandri. Negruzzi. şi de înţelepciune ţărăneasca. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. folclorică. „precum dzic unii”. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. Sadoveanu ). oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. C. ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. să fie fugit cu o slugă. sunt de „neînţeles”. de au călugărit-o”. în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. Ce după ce l-au omorât. Însă abia la Sadoveanu. crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). bătrânesc. se poate remarca pierderea realismului istoric.[…] Cu Creangă.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. lângă podul de lut. Alecsandri. odată cu maturizarea prozei româneşti. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. hatmanul leşescu. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. „aşe vorbăscu oamenii”. obiectivismul. seci la urma urmei. precum scrie letopiseţul. tăiat-au pre Jolcovschii. cu sevă populară. filozofia bătrânească. minunarea. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. văietătura şi în fine acel lucru învederat. Şi totuşi. hatmanul leşilor. Detaşarea artistului. Ele au devenit sursă de inspiraţie. de povestire impersonală. întorcându-să leşii înapoi. Deci pre slugă l-au omorât. i-au tăiat capul. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. de către un Negruzzi. acel tic de a se socoti neghiob. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. etc. lipsită de comentarii marginale. Şi s-au ascunsu în codru. M. dar inanalizabil. sobră prin excelenţă. ( Legenda a XX-a) Unele legende. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. chiar la Sadoveanu. Şi . scurte. e dat de acele propoziţii inefabile. fixate de multă supunere. când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. lângă Movilău. arta relatării secu. dar şi model scriitorilor ( D. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. V. Bolintineanu. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. definitive. cum ar fi a XIX-a. el are împreună ingenuitatea şireată.

să nu păţiţi şi voi ca noi”. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. ca văzându-l ai săi. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. Creangă. cum să cade. şi chiar Caragiale. puternic. nefantastică. Totuşi. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. ea este contopită în literatura propriu-zisă. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. Şi unde-l biruia alţii. că ştiindu-se căzut jos. ci şi o galerie de portrete. unde era nevoie însuşi se vîrîea. tendinţa de a instrui şi de a educa. dacă nu va avè năroc. oricum. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire). mai ales în proza de tip memorialistic. Tablourile lui sunt pline de emoţie. Portretele lui . fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. Amintrilea era om întreg la hire. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică. de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. al marelui voievod. „întâiul mare povestitor român” (G. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. Ghica. din instinct artistic. un fel de proză realistă. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. să nu îndărăpteze. mai ales sufletesc. La lucruri de războaie meşter. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. lui Petru Şchiopul („domn vrednic. fiind o adevărată literatură orală. mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. neleneşu. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. în acelaşi timp. nu pierdea nădejdea. şi să să fie giunghiat sîngur”.aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. având un spirit obiectiv. Astăzi. cumva folclorică. gen Negruzzi. nici în ospeţe petrecea. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. Fără să vrea şi fără să ştie. ceva în genul bârfei. să vă ştiţi chivernisi. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. se rădica deasupra biruitorilor…”. iubiţi cetitori tineri. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Neculce este un precursor al tuturor acestora. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. să luaţi seama aceştii scrisori.

făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. pe care îl vedem viu. osebi de boieri. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. scoase mai bine în relief. Uneori. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu. Între trăsăturile care individualizează figurile. ghebos. în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor. pârcălabul de Soroca. cum ar fi Ştefan. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. cu carele şi Vasilie Vodă singur.Miron Costin sunt simple. la cap”. cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”. dar nimeni nu-i ia în seamă. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat. dar lucrate cu multă măiestrie. cât puteai să zici că este adevărat Isop. şi la cap cucuiat. care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. . una. Iară la statul trupului său era gârbov. „că-i este giupâneasa pe moarte”. două. aşa era de întreg la fire. sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate.

îl fac să trăiască. eroi de roman. atunci când eroul este complex. pe jos. darul portretizării figurilor evocate. a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului. Practică buna avè la voroavă. iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. ca într-o fişă. zlobiv la beţie”. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. un obicei sau un tic. domnitorul cel mai apropiat de cronicar. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè. pe lângă naraţiune şi descriere. Însă. a păstorului. Neculce are ca nimeni altul până la el. conexiunea omului cu natura. este înviorată prin numeroasele descrieri. autorul îl arată sub toate laturile.[…] Era om învăţat. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. plină de detalii de senzaţie. mânca bine şi bè bine”. tălpiz. că aşa se arăta de bun şi de blând. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. era bătrân şi curvar.Alături de darul povestirii. Povestirea lui Miron Costin. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. ce numai iscălitura învăţase de o făcè. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. de bătrân. despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. Dimineaţa îi încliè. încât îi ieşise „numele de om rău”.[…] Căutaţi. căpătând domnia. un adolescent de abia 20 de ani. dinţi în gură n-avè. mânios. Portretul lui Dimitrie Cantemir. şi nemăreţ. de vorovèa cu toţi copiii. ce surprind viaţa plugarului. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. aşadar. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. un măreţ . poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Şi dup-aceste. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. Astfel de imagini. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. în marea majoritate. fără alai. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. amăgitor. Lăcomie nu avè mare. numai cu două-trei slugi”. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. după toate. Personajele sale sunt. comentând fiecare trăsătură. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. făcând loc încă şi altor feţe. fraţi iubiţi cetitori. şi fizic şi moral. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. Cronicarul ştie. era sănătos. că tuturora le era uşile deschise. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. dialogul şi monologul. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. nu conţine laude neîntemeiate. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine. însuşire de romancier. Caracterul orgolios al domniţei Maria. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. de-i punè în gură. dar care. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”.

„s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. Metaforele sunt rare la Neculce. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. pre cale fiind. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. al lui Radu vodă. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. şi pelivani şi de puşci. în Podolia. fastuoase chiar. la Iaşi. ori semănătură nu rămâneau…”). Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla. nice frunze. „ca cum ar merge fulgerul. ori iarbă. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. inspirată de topica latină. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. Odată cu descrierea. aşè mergè focul împrejur”.episod dantesc”. de la sat spre oraş”. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. în stare de a exprima orice gând. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. ca la Ureche. „sta asupra lui ca nişte lupi”. cu toţi boierii şi giupânesele. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. Numai mirii şi mireasa. prin factura stilistică a stilului sau. etc. feciorul cel „grozav la faţă”. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. nice pae. dar găsim la el câteva epitete populare. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe.etc. nu giuca în danţ pe afară. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. Se observă imediat că fraza lui este grea. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă. fastuoasă. detaliile de decor. luând din vorbirea populară comparaţia. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. etc. „bogată ruşini”. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. fiind feciori de domn. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată. şi de giocuri. George Călinescu spunea. Ureche. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. cea mai simplă figură de stil. în literatură au pătruns şi figurile de stil. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. utilizate în mod frecvent de Neculce. De exemplu. în acord . numai ce giuca cu boierii”.

neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. / Întuneca-veţi lumii. marcând trecerea de la cronică la istorie. dar. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. aduce cu sine motivele filosofice. însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. Miron Costin. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. cu structura sintactică modelată după tiparele latine. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. Poetul găseşte că. sunt. străjuind dea lungul veacurilor. cunoscută încă din antichitate. reprezentând planul contemplativ al gândirii. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. acel ritm armonios. din punct de vedere literar însă. În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. fără îndoială. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. ca umbra de vară. textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. tocmai subiectivitatea. căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. în fond. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. lumini de aur. cu rădăcini adânci în limba populară. Limba lui Neculce. veţi da jos cununa…”. Cronicarii munteni. întocmai ca Dimitrie Cantemir. De cele mai multe ori. împrumutate din cadrul vieţii rustice. ca personalitate complexă. mereu aceleaşi. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă. soarile şi luna. şi nici construcţii complicate. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). deci)”. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). totuşi. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. . Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. ultimul. toate sunt trecătoare în lume. / Cele ce trec nu mai vin. a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). scrie în limba bătrânească a timpului său. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. într-o continuă schimbare. acele inversiuni după topica latină. ce devin un corp sintactic deosebit. Însă Neculce.cu stilistica graiului vorbit.

50. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei. aşa cum consideră Adolf Armbruster. 1951. Bucureşti. Bucuresti. 223. 1993.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. M Grgorian. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7.exponent al clasei dominante.. şi în acelaşi timp. lipsit de podoabe şi intenţii literare. Crocari munteni. În cultura noastră.52. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. în acelaşi timp.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală. reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice. ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. . erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. Romanitatea românilor. 7 8 .. origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. fiind ultimul mare umanist român. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea. romanii. dacii şi romanii. istoric în primul rând. pag. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care. numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant. Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază. Ed. Editura Enciclopedică. sunt mândri cu această descendenţă nobilă. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi. uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor. Adolf Armbruster. istoria unei idei”. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. românii. pag. Pe de altă parte. direct. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: .

timpul şi spaţiul se intersectează întrun .Prima. pag. „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”. merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica. descântecul. prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare. Frumoasele. de la cele de logodnă până la cele funebre. 9 Ibidem. Dincolo de acest aspect. dar şi rolul urmaşilor acestora. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (. Papaluga.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir. deci. Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că . . descendenţa românilor din romanii Daciei. Sânzienele.exegi monumentum”.Descriptio Moldaviae” cu precădere. El reia ideea enunţată de Horaţiu. ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: .Non omnis moriar”. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. lipsa de moderaţie şi nestatornicia. fie şi cu o notă de subiectivism. etnografic. colinda. (Horaţiu) .punct” românesc. iar printre defecte aroganţa. a cărui slovă e eternă. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii. tătăreşti şi turceşti. continuitatea şi unitatea neamului. Ursitele. O altă lucrare cantemirească. în .Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”.inima lor nu era departe de gură”). Cu alte cuvinte. religios şi politic... În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. latinitatea limbii. scrisă deloc întâmplător în limba română.. aşadar.... 231 . decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. cultural. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris..Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic.. istoric. etc. . bocetul. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană. romanitatea unor instituţii juridice.Descrierea afirmă. irascibilitatea. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist.

într-o primă etapă. cuprinzând vietăţi din lumea animală. şi se referă la puritatea romană a românilor.. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. din raţiuni polemice. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. acesta are un caracter alegoric. în frunte cu Brâncoveanu (. într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă. de reabilitare morala a lor. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii. dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia. care era limba. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei. condusă de Cantemir însuşi (.Istoria ieroglifică”. şi aceea a Moldovei. exagerate. supralicitându-se unele date sau argumente. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. Din acest motiv. putem afirma faptul că preocuparea lui D. un element pozitiv în istoria culturii româneşti. caricaturale. Cu toate că acest lucru este exagerat. nu de puţine ori. riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă. în acel semn am învins”. Şcoala Ardeleană. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti.Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în .. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu. Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este . întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor. George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene.De neamul moldovenilor”. Darul de a construi portrete groteşti. în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare. străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face. Scris la Constantinopol în 1705. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune. lucrare foarte semnificativă de altfel.. când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare..Corbul”). Nicolae Iorga remarca. fără îndoială. reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. .Inorogul”).

limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice.menirea unificatoare şi integratoare. care s-a menţinut.nu a putut fi deteriorată. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. cu estomparea diferenţierilor regionale. în esenţa sa. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. ci aceasta au rămas întreagă. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman. In timp.Corifeii Şcolii Ardelene percep. Cu cât o limbă era mai cultivată. istoricii au contestat această ipoteză. Unitatea şi coerenţa internă a limbii. cu obiectivitate şi pertinenţă. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii. două elemente inseparabile. nice cum nu s-au atins. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune. în primul rând. limba capătă o semnificaţie majoră şi. Petru Maior. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene.mai aleasă şi mai îngrijită. nu a alterat structura intimă a limbii române. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. lupta pentru apărarea. Petru Maior observă. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor . Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale. nici de contactul cu popoarele slave. strămoşii românilor în Dacia. ilustrarea şi dezvoltarea limbii. de altfel. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. în fond. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. Aceste imperative şi exigenţe se confundau. El constată şi accentuează asupra ideii. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. în acelaşi timp. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. precum era când întâiu au venit romanii. cu rezonanţe inedite. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. de o semnificaţie majoră. cu o fină intuiţie. Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. în structura ei originară. că influenţa limbilor străine. care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. de pildă. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. şi mai ales a limbii slave. în condiţii optime şi sigure. aceea cu unitatea naţională. raportul dintre limbă şi cultură. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii.” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. Gh. Pe de alta parte. Cărturarii ardeleni sesizează.

capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat". Voda a incercat sa-l piarda. razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau. Mihai Viteazul de N. acea cautatura salbatica si .româneşti. autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter).l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea. cand vede acel trup maret.Invinuit de tradare si inchis. voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti.Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"). Descendenta lui aleasa. "El ajunse a fi nadejdea tuturor. sau a-l ucide prin taina". fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului. calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale. banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda. dar. idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam. Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu. de data aceasta. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol.statornicia.spiritul de dreptate. Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. Pe cand Mihai era ban al Craiovei.accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti.scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice. eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi.Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu.omenia. Descoperind cursa care i se intinsese.sinceritatea.Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai. patriotismul.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis. permanenţa spirituală şi ca misiune istorică. blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite. dar pe drum este capturat si adus in tara.

fuge printre multimea adunata imprejur. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si.Astfel. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” .groaza il stapaneste si. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. totusi. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers. primele manifestari ale iluminismului. In curand.apar înca in fazele literare de pâna la 1840. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat. numita in mod curent epoca pasoptista. incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede.ridica satarul. fiind reprezentat. între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila. fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui. in primul rând. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om". desi aparitia lor este de obicei temporara. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti. dar.dar mana ii cade. au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate. Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). Pasoptistii.voieste a izbi. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista. intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul.puterile il slabesc. de Scoala Ardeleana. . perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare.însa. trantind la pamant satarul. fie si pt scurta vreme.ingrozitoare. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600). In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare. incipiente. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat. spiritul militant ca literatuta romantic progresista. prezent in epoca pasoptista. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura.Spre exemplu.un tremur groaznic il apuca. in Tarile Române.

moartea. în acest fel. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848.Reprezentanti: Gheorghe Asachi.se completeaza cu .Radulescu).Constatând ca . iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi. în care teme vechi precum iubirea. din pitorescul obiceiurilor populare. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni. se afirma cu putere spiritul national. inima si literatura’’ prea ardeleneasca.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. Poezia pasoptista raspunde. iar nu persoana&quot. M.. grandilocventa. în istoria. &quot. declamativa. aspirate din istoria patriei. în articolul program al acestei reviste. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre. încrederea în valorile traditionale. teme predilecte ale poetilor. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. într-un stil avântat. Andrei Muresanu. populare. Cazar Bolliac.Foae pentru minte. vom critica cartea.Dacia literara&quot. Vasile Cârlana. Aparand ideea de originalitate in literatura.critica noastra-spunea M. Anton Pann. natura si folclorul romanesc. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot.. fericirea. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare. Heliade. Dimitrie Bolintineanu. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii. inspirându-se din trecutul istoric. fiind animati si de telurile Marei Uniri. in general. ca peste tot în lume. destinul. mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic.Curierul’’ este prea muntenesc iar . exercitând. din frumusetile ei. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea.Kogalniceanu. astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor.. . Participanti direct la viata social-politica.. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale. Costache Negruzzi. adaptata la momentul istoric si chiar politic. in sensul ca este o poezie sociala. Alecsandri. conforma cu idealurile de libertate. incepe a se scrie din ce în ce mai mult. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste. Se dezvolta astfel o poezie retorica. care devin acum. cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu. Albina’’ este prea moldoveneasca. alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. din primul numar al revistei &quot. cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor. cu singura conditie sa fie de valoare. Pe de alta parte.Introductie&quot.

Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste. Învatamantul. În aceasta perioada de plin avant al culturii . directii estetice si stiluri. al luptei. iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale.în scris si în oral. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica. fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii.&quot. a avut un caracter hibrid. G. Bolliac-&quot.. O dimineata pe Caraiman&quot. Apar specii noi ca balada si cantecul. Intelectualii pasoptisti. al mormintelor. În nimele aceleiasi specificitati nationale. cu convingerea ca realitatea are un sens unic. * Pe ansamblu.al cartilor tiparite in tiraje mari. ecletic. creste numarul revistelor. teatrul. s-a dus batalia pentru o limba unitara.La patrie&quot.Iau fiinta societati culturale si stiintifice. literatura.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca. în ansamblu. mesianism utopic si national. toate in formele romantismului. se formeaza un public cititor. Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare. bazata pe traditia populara. cu motivul constiintei sociale.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. al ruinelor.. ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii. . cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale. Se manifesta. umanism. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent. la totalitate si determinare.publicând articole.al creatorului. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism. presa.o folosesc curent.meditatia asupra locului omului în istorie. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica. in descendenta celui francez.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. Heliade. care se cere descoperit prin cuvânt. I. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern. educativa. al revolutiei. nationala.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si. procupati de cultivarea valorilor universale. realism. Asachi.la un frumos etern.).Zburatorul&quot.Radulescu&quot. Doctrina literara. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti. ea avand si dificila sarcina de a forma un public.conform personalitatii fiecaruia.

Mozaicul. traiesc si astazi.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Cantorul de avis . putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. I. Asteptarea lor nu fu înselata. celelalte au pierit sau din nepasarea lor.” . Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. translator românesc în Lemberg.Racocea. la 1827. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. în Moldova: Alauta româneasca. Vestitorul bisericesc. care.c. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca. Numai doi oameni nu pierdura curajul. România. La anul 1821. Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. Pamânteanul. sau din vina altora. dl. în Ardeal: Foaia Duminicii. Asa. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . Eliad. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere. Asa. dar si aceasta fu în zadar. Planul sau nu se aduce in implinire. evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie. au adoptat principiul împrumutului moderat. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii.pronuntându-se in problema neologismelor. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus.Carcalechi.Dupa Albina si dupa Curier . Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. unul în Moldavia. în anul acesta mai ales. Gazeta de Transilvania si Foaia inimii . sub redactia dlui I. în putina vreme.dl. prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817. au dobândit îmbunatatiri simtitoare. am vazut în Valahia: Muzeul national. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic. Editorul deschide articolul-program. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor. Dacia literara Anul 1840. Explicatia este si de natura sociala. Gazeta teatrului. Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca . Foaia sateasca. a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”.dl. Z. Eliad.în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. Oziris .c. Curiozul.Eliad vru si ar fi putut. * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul. Unele dintr-însele. Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. la 1 iunie 1829 în Iasi. Curierul de ambe sexe. adica acele care au avut un început mai statornic. În sfârsit. Asa. pe o scara mult mai mare.

Partea a IV-a. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei. în sfârsit. Traductiile însa nu fac o literatura. dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate. ca sunt mai mult provinciale decât românesti.” 3. în mod ferm. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”. revista devine un manifest literar al romantismului românesc. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. În încheierea articolului-program. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie. cu alte vorbe. vom critica cartea. prin urmare. nu a principiului însusi. printre sursele de inspiratie.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare. Trebuie notat ca. îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. si creatia populara. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. în aceste rânduri. dar asumându-si.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa. relatii de adunarile învatatilor români. nu e utilizat cuvântul „folclor”. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura.” Prin precizarea surselor de inspiratie. pentru ca omoara în noi duhul national. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv.” 2. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata. de cele ce au iesit de sub tipar. stiri despre literatorii nostrii si. Kogalniceanu avea în vedere.” [1] Cu toata aparenta exclusivista. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român. nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. arhaici sau regionali). numita „Telegraful Daciei”. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis. îndreptând atentia spre mediul local.Kogalniceanu sugera. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. cultivând „adevarul” si „naturalul”. ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. însa.într-un numar ulterior. a temelor literare în ultimul punct al articolului. iar nu persoana. refugiul în trecutul istoric. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”. . Kogalniceanu era împotriva abuzurilor.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti.

dovada. a faptului trait ( Costache Negruzzi. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca. spre cinstea si lauda poporului român. metodica si pregnanta. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . stârnesc râsul. la limita caricaturii. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. reluat la Propasirea si apoi la România literara . acida. plina de luciditate întâlnita de V. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. scriitorul cel mai complex al epocii. spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române.Cunoscut ca istoric. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. Alexandru Lapusneanu . facând din specificul national resortul viu al noii culturi. . Gr. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’. Acest program. Costache Negruzzi.Negru pe Alb). de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. critica. gen de proza în care situatiile si personajele. ‘Borsec’. pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. Stamati. în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. Alexandrescu. Alecsandri. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. departe de a concretiza o initiativa izolata. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. Îmbogatit în sensurile lui nobile. se numara si Nicolae Balcescu. ironica. C.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. Alecu Russo. De asemenea. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare. ‘Calatorie în Africa’. om politic. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. Într-adevar. nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. dar nu-si gasise înca o expresie clara. Exista însa si alta zona a prozei. Alecu Russo în ‘Cântarea României’. Al Donici. Altii merg pe linia memorialisticii. precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘.

dupa marturiile lui Vasile Alecsandri.Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva. prin aparitia ei. prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. în publicistica româneasca. aluzie la domnitorul Mihail Sturdza. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor. l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice.Disparitia revistei . Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. Pretexul a fost gasit foarte repede. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. Dacia Literara este suprimata. vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. dezaprobândo în toate manifestarile ei. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia..domnul Moldovei. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere. A. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. ceea ce. fara sarcasm. Discursurile publicate mai tarziu. iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun. puternic antifeudala. atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’. redactorul stie ce vrea. Toate aceste lucruri . Kogalniceanu : este stimat si ca orator. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti. desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. în programul revistelor. Peste tot. Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’. Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . Demidoff in Banat. * Diparând fara sa mai apara. când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul . Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ». în luna august a aceluiasi an în care a aparut. În articolul M.

care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare. * Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ». Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila.sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. autoritar si plin de umor. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile. * Vestitele versuri .n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ». Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”. în . Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. Blazat. într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale.aiba parte de el….o colectie surprinzatoare de instantanee poetica. Bolintineanu poseda plastica dinamica. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. nu din ritmica exterioara a stihurilor. Discursurile publicate mai tarziu. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». te. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari. fara asociatiuni. * În afara de simtul acustic. Convorbirile. având legaturi cu civicul Alecsandri. intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. impostoare. e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct.. cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. Marioara. cam cu prea multa dispozitiune etica. Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui.

neamt. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821. trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. mistificat de ea ii taie parul.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Îmbracate cu camasi de lâna. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. bronz. stânca pierduta în aburi. Un ofiter strain. grec. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. una suspinând. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. patru statui pe piedestale de granit rosu. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate. Cativa ani. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. un brad ratacit. Se casatoreste cu Zoe. În timp ce se afla în Paris. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. absolvit. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. merita sa fie amintit. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre. fiu al unei tiganci. semanând cu vestelele osândite de druizi.impetuoasa . Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. Nasterea acestuia a fost romantica.fine. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice. Pentru nevoile tânarului teatru nasional. Familia ar fi fost din Ireavca . Zoe. Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. Elena. Avem de-a face cu un roman de analiza.mama a unei fetite. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. Introduce în societatea Elenei. carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. în folosul nepotului acestuia Draganescu. spre a o compromite un fost lacheu.

Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete. toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura . Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare. * Sinteza întru Occident si Orient. pe principiul demagogului. Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – . prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele. ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu.Un modest precursor a lui Eminescu. « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ. Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice. prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. Finalul pluteste în fantastic si. ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. H. Balada Zbur atorului . S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata . a carei sete de iubire se consuma orb. Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I. epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele .. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului. o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. În tot cursul existentei.Cu exceptia primei strofe. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. ca forma însa si structura intima a fiintei sale. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. fara obiective externe. În poezia epica . care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. dar aceasta. versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . a marii împacari. publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe.inedit. Veselia nebuna a cupletelor. În conciziunea lor.

Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec. poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana. acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare. Intai C. In jurul lui 1900.Iorga si G.apoi N.Lovinescu de dupa razboi . a legendei. arta lui se consuma în redarea justa.Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului.cat si de reactiile la el.Ibraileanu.trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale. si aspecte lipsite de orice elevatie artistica. momentul G.ea este mai apasat sociologica si ideologica.dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu .Lovinescu. limitata la straturile de suprafata. aduce totusi si alte însusiri reale. a carui activitate creeaza o bogata descendenta. al XX-lea.Calinescu . Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi. alaturi de elementele poetice. Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare. nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol.dar . balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad.in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .Iorga si G.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E. in . Critica si istoria literara interbelica.Dobrogeanu-Gherea.atat critica estetica .ultimul este G. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda .ca si a lui Titu Maiorescu .marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective . Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului.legat atat de continuitatea maiorescianismului. natura si supranaturalul. Dupa razboi .reprezentate la 1900 de N.vederea scriitorului. Critica lor este.Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea.sociologice.cat si achizitiile ulterioare (sociologice . ca ton si cuprins ideologic. Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice. momentul E.filozofice a culturii etc.

la randul lui . Miturile: Traian si Dochia.nu atat prin cantitatea operei . E randul lui sa fie selectat.Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri .Teza aceasta.mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul .o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national.dar chiar o politica literara.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura.asa de vie la 1900.E. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti . a deschis un mare capitol al folclorului. Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga .Vlahuta.In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva. Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare.mentorul noilor generatii. proza modernista aceleia semanatoriste .si N. Dealtfel .ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este .Lovinescu incepe in 1919.si G. Autoritatea lui E. Punand bazele modernismului romanesc . obligat de imprejurari.campanie culturala.menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie.fara a elucida.dealtfel. Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie. Mesterul Manole.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta.nu e straina de Maiorescu. Cu E.o idee a lui Ibraileanu. Volumele de Critice ale lui E. Miorita.consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca .debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi.Iorga.Maiorescu facea si el .imbratisand unele din ideile generatiilor noi.aceea a selectarii scriitorului ). In ce priveste specificul de secol . istoricul literar roman. Ca orice politica literara .Lovinescu devine .Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ.partizan si anticipator .dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze.aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista . .el apare ca o tema centrala la toti.plus . ca si cel rus de altfel. Accentuand pe estetic. Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza . Ion Barbu este opus lui A.si aceea lovinesciana are caracter programatic .

Impartirea propusa de Alecsandri.Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim.Fara indoiala ca acest folclor. care e uneori dragoste. instrainat. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. . restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. alteori nostalgie. e cea mai nimerita. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine. In cantecul batranesc. are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. ” Horele (strigaturile. Astfel “poeziile populare” culese de V. de structura epica. in doine (numele duce la dainele lituane. dar acopera un gen foarte romanesc). cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani. El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. “jalea” de a fi singur. liricul isi exprima “dorul”. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna. a poeziei propriu-zise. de a muri nelumit. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca.Alecsandri si basmele lui I. fara nimic. oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala. Fara palos nici pistoale. Numai cu palmele goale .

Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. da-s cam mititele. putine totusi putandu-se dovedi autentice.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu. cantecele cu ispravi voievodale. taranesc. Cantecul “Stefan. urmand generatiilor dinaintea lor. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. ” .unisono de catre toti mesenii. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica. A. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. * Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. precum C. Doinele ceva mai oftatoare.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. care au existat. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. Rosetii. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. barbule. Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit . la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu. devin la boieri “cantece de lume”.

asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. mitologice ale oricarui scriitor national.dupa Miron Costin . se petrecea cu “zicaturi”.dupa ureche . S-au creat astfel niste mituri. Importanta capitala a folclorului nostru. Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor .cu cimpoiesi . constituind punctele de plecare. la dvorba cu zicaturi”. ci. . sta in aceea ca literature moderna. cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”. abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . spre a-i capta.drept care . mai adanci in sens universal. mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil. Nici ai casa. caci mesenii ”s-au mai veselit” . Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . Nici ai masa. ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine. in lipsa unei lungi traditii culte. dupa acelas Miron Costin . dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda. fugi bine. pe langa incontestabila lui valoare. stand “cu cimpoile imbricate de ursinic . Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste. din potriva.Aron-voda petrecea . viind la Iasi in 1686. vorbeste boierilor moldoveneste. Dealtminteri .pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor. desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . spre a nu pluti in vant.precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti .Sobieski. s-a sprijinit pe el. Inca un cimpoies. Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. in masura in care e rodit de culegatorul artist. si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei.

Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. altul moldovean. Dochita in colinde. caruia Miorita. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. la rugamintea ei. Unul e vrancen. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. care e primul getizanant.aproape În strunga de oi. oaia nazdravana. Aste să le spui. Mult zice duios! Fluieraş de soc. “Pe inaltimea Ceahlaului. simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. ciobanesc: „Oiţă bîrsană. In dosul stînii. fara nici o ura inmormantarea. Să-mi aud cînii. In presimtirea mortii. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. de Dchia. spre a scapa de urmaritor. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. in Neamt. ii destainuie gandul ucigas. e Miorita. Asachi a raspandit povestea Dochiei.Al doilea mit. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor. moldoveanul isi randuieste. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. Mult zice cu drag! Fluieraş de os. dar se predintea ca in 1877-78. Să fiu tot cu voi. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. fata lui Decebal.Intaiul mit e Traian si Dochia. pregatindu-si un eden terstru. pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. cu ecoul cel mai larg. in stanca.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele. Propriu-zis circula numele de Traian. .Alecsandri. Mitul pare apocrif. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor.

dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. ce-i drept. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. Paseri. „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor. fara a starui asupra identitatii manastirii. a lui Neagoe. . Locul masura. mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. ridicarea bisericii. Preoţi. devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. munţii mari. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. Că la nunta mea A căzut o stea. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. si prin mit de intelege o fictiune ermetica. lăutari. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. Păsărele mii. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. Legenda vorbeste.Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. A lumei mireasă. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. El n-a devenit mit decat la noi. un simbol al unei idei generale. de Negru-voda. Tema. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. Mesterul Manole incepe. din porunca domnului. Sfarile-ntindea. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului. Santuri largi sapa Si mereu lucra. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. acest mit e o capodopera. ca intotdeauna in astfel de imprejurari.

Mesterul. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. S-o-noarca din cale!" Insa mandra. Mindra sa-mi opreasca. A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra.Zidul radica. Sa faca piraie. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. Dar orice lucra. Doamne. nezdruncinata in credinta maritala. pe lume O ploaie cu spume. spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: . S-o opreasca-n vale. intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Noaptea se surpa! A duoa zi iar.” A doua zi. ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. A tria zi iar. Sa curga siroaie. intr-o criza de egoism. Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. Aducind bucate La sot ori la frate. merge nesovaitoare spre locul lucrarii. Apele sa creasca.

ca ridarii san u mai poata face alta. Al patrulea mit este erotic. Manoli. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. naţiunea este. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. perugiana. Lucrul nu-i nou si nici abuziv . Insa Manole muri.Manoli. a ridicat scehele stralucitei biserici. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. Dacă specificul este. ceea ce este fals. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist. gelos. relativ nouă. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica. situatia cosmica a omului. închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine. Fecioara doarme. dupa cum e cazul. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. a culturii) si sexualitatea. altcuiva. in paturi gotice. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza. ba chiar. prin Marea Unire.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. prin natura lui. un Eros adolescent. la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. de un firesc desavarsit. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul. .“. contrariu parerilor oponentilor . in oconografia Europei de sus. veneta. prin forţa împrejurărilor istorice. vechi. Eliade Radulescu. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. prefacandu-se in fantana. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni. Incepand cu I. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. a naţiunii. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei.

2002 3. Lucian Boia – România. 1969. 2005 2. ci munca lui proprie. Bucureşti. Editura Humanitas. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca. specificul românesc a însemnat o lungă luptă. Bucureşti. Editura Minerva. Editura Ştiinţifică. relaxat şi nuanţat.Până să devină o temă culturală. Editura Humanitas.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. Bucureşti. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE 1. George Ivaşcu – Istoria literaturii române. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . Ţara de frontieră a Europei. 1998 4. . fie cu mâna.. fie cu mintea”. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. Vol 1. purtată cu sacrificii grele timp de secole. asupra căreia să se poată discuta critic.

ro  www.. 1983 10..Didactic. Bucureşti. 2002 6. 1987 7. 1961. Bucureşti. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14. · N. 1998 8.ro .Viatadeliceu. · G. A Rosetti – Istoria limbii române 13.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române. 9. Bucureşti. Bucureşti. Prefaţă la . 1990 12. Braşov.ro  www. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17.Cronicari munteni”. George Călinescu – Istoria literaturii române. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale.5.ro  www. Editura Minerva. Editura Militară.Cronicari moldoveni”. · Ion Rotaru – Literatura română veche 15. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. Editura pentru literatură. Editura Aula.Clopotel.Editura Militară. · N.Wikipedia. Internet :  www. Florica-Elisabeta Nuţiu . Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni. Târgu Mureş. Prefaţă la .Referate. Alexandru Piru – Literatura română veche.ro  www.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful