~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

D. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. începând cu cei bizantini (Kekaumenos. etnos înseamnă "popor". XII) se constata că românii. M. prin scrierile sale. Formarea limbii romane. adaugandu-se si teoria rezistentei. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. însă fără temei. Canta-cuzino. Gh.Petru Maior. cât şi cel autohton. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Referitor la etnogeneza romaneasca. conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) . care au locuit în Dacia. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice. -teoria asimilarii elementului latin. conzluziile istoricilor. pentru care tema istoric este esenţială. sec. în 1843. Samuil Micu. că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. Kinnamos. sec. viitorul papă Pius al Il-lea ş. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. M. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că . că vlahii erau "pastorii romanilor". V). unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. adică a originii oricărui popor. Costin. atât spaţiul universal. Const. sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". numiţi de ei vlahi. -teoria migrationista. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. genesis ."naştere").a. că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. însă. XI. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. De multe ori. De-a lungul timpului. -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman. acoperind. Cantemir. originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani". Ureche. În operele autorilor medievali. -teoria continuitatii daco-getice. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Cronicarii medievali maghiari constatau. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie.Studierea problemei etnogenezei (din greacă. constă în determinarea următoarelor aspecte: când. reprezentanţii Şcolii Ardelene . unde. mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor.Kogălniceanu începe să editeze. expuse în literatura istorică.

R.provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275.Haşdeu. .Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea.românii erau păstori nomazi.Sulzer.P.cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană). Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor".Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau. în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania. adică atunci. . Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români. . Argumentele lui Rosler erau următoarele: . unii istorici germani (Fr. . care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi.lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români. Argumentele lor sunt următoarele: .nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii.prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană .limba română nu conţine cuvinte germanice vechi. saşii şi secuii.Iorga ş. .dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre. chiar în perioada când ea a apărut (I.Xenopol. . .dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia). A.. .Onciul.există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză.prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor. care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre.dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii. mărturii epigrafice etc. . ci ea a fost atunci cea mai intensă. .continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice. date lingvistice. fără o contribuţie substanţială a romanilor.a. . D.).Iung. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor. dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre. B. I. . N.romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării. . desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4).românii s-au format numai pe suportul dacic.

numai în aspect economic şi cultural. precum nici rolul ei determinant. Totodată. oltenesc. s-au format două popoare separate: munteni. bucovineni. De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate. Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început. nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână. inclusiv peste Dunăre.) în spaţiul locuit de români.păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. sau geto-dacii. . Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). apoi romană). care a atins un înalt nivel de dezvoltare.) . în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre. datorită contactelor cu slavii de sud. ardelenesc etc. în urma contactelor ei cu slavii. până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d. care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni.cu slavii de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească. şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. . în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Această ramură a marelui neam al tracilor. fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. şi moldovenii .. Componentele principale ale etnogenezei românilor. munteni. . Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu. treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi.Chr. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă. ci dimpotrivă.influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă. de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc.). olteni etc. ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării. .neamul românesc. însă. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Susţinute în scopuri politice. Cât priveşte limba.numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice. iar după aceasta . Nici un izvor istoric nu atestă. a creat o cultură originală. izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam . nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română.cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână). care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord. Dimpotrivă.

în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară. portughezilor).în Transilvania. aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). istro-românilor ş. s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. italienilor. au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii. care denotă multiple contacte umane. Cândeşti-Ciurel. Formarea limbii române. care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Slavii. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică). Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. apoi a hunilor. drag.a goţilor. iubire etc. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor. tiparniţe de turnat cruci. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul. prieten. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine. iar din limba protoromână comună. care se desfăşoară în secolele VII-IX. fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.Ca urmare. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. Peste această populaţie protoromână. ori s-a retras spre sud în munţi. meglenoromân şi istro-român). lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor. spaniolilor. care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată. care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale.Costişa-Botoşana-Hansca). Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. a cunoscut influenţa limbii slave. care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. Acest proces. exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . Ca urmare. cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti.a. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Ca urmare. numită de filologi limba protoromână comună. Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea. şi în Moldova .).

Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor. blahii etc. ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". volohi. care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. cel mai important. Românii de la bun început s-au numit romani. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak". ungurii le ziceau olahi. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. a sec. apoi români. La rândul lor. secolul al Xl-lea) plasează între bulgari.vlahi. Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte. se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. aflată la nord de ţara bulgarilor. denumire care a evoluat în rumâni. precum Nicolaus Olahus. numită "Gesta Hungarorum". ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. blacht numire germanică a romanicilor). Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români. slavii de răsărit . scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. . ca achiziţii definitive.Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. (sinonim cu valach. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor".volohi. care iniţial desemna un trib celt. care locuia între Dunăre şi "muntele mare". Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. Acestea sunt variante ale unei denumiri. Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi. In cronica anonimă. valah. Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. Menţiuni în sursele externe despre români. Stratul lingvistic latin. primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi.origine slavă.

un voievod (din slavonă . de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare. Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex. în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz. Românii. În perioada marilor migraţii. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp. apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi.conducător de oaste) sau un ban. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun. cnezatele şi banatele.Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. cu multe etape. Acestea au fost voievodatele. iar pe măsura .

Cetatea Neagră. Ţara Romanească . ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia.extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni. judecătoreşti şi administrative. cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. ei construind cetăţi întărite (Feldioara. Sunt formaţi în 1096. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"). 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică. în urma primei cruciade. au fost izgoniţi în anul 1225. între Mureş şi Dunăre. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. Codlea. Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. de către un grup de negustori din sudul Italiei. cu centrul la Biharea). cu centrul la Cuvin). Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Râşnov). pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. Dar. voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim.

voievod maramureşean. Astfel. care implica conducători aleşi de regele maghiar. Roman Muşat. încercând să consolideze statul format. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. cum o numea Nicolae Iorga. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. în Moldova. In Transilvania aşezările. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. Bogdan. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. germani: Sighişoara. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria. creând statul medieval independent Moldova. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. Ludovic I al Ungariei. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. secui. Braşov. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Se succed Radu I. Acesta trece Carpaţi. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. Dragoş. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării. Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania. Sebeş. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole. Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. taxe şi dări.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. ţările române beneficiau de protecţie. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. regele maghiar. Moldova În 1345. Petru Rareş. duc o campanie împotriva tătarilor. .

Argeş. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521. . unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. latină). prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544). Diaconul Corsei. Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) .1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare.sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. H. sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. Târgovişte. Baia. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. slavonă). O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. având tipografii. în 1528. Aceştia. bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. stabilit la Braşov. în 1508). prin apariţia primelor şcoli de nivel superior. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală. În Transilvania. Suceava. “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. conform lui D. lângă Târgovişte. Mazilu. Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 . Siret. şcoli.

conştiinţa unităţii de neam. făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă. Moldova şi Transilvania: . Bucureşti. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece. 1961... cu limitele generate de apartenenţa la acestea. 9 Grigore Ureche . Colecţia Clasicii Români. scriu de pe poziţii de clasă precise..Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus. dar şi în toată Europa. pag. Hungaria. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551). Bucureşti. istorice.devenită inamovibilă până în zilele noastre. Editura pentru literatură. pag. Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…). despre cele rele să să ferească şi să să socotească. provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare... primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. urmat de Dimitrie Cantemir. pag.cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.. Miron Costin.Literatura română veche”. prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: . [. Bucureşti. 47-48. pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi..1 Pe de altă parte. Minerva. Piru . pana unui român afirmă unitatea de neam..] 1 2 Miron Costin. Ed. De aceea.2 Încă dintr-o fază incipientă. Este pentru întâia dată când.Letopiseţul Ţării Moldovei”. de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458). idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: .. obiceiuri şi religie ca şi muntenii. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa.să rămîie feciorilor şi nepoţilor.moldovenii au aceeaşi limbă. precum şi stolnicul Cantacuzino. . Ion Neculce. 1955. să le fie de învăţătură. Triada Grigore Ureche. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: . Hungaria. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. Criticul Al. 3 Al.. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice. 1979. 1. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea. iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”. oferă şi informaţii despre români. deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al .”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice.Panoniei”. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. poezii şi scrisori.. Editura de stat pentru literatură şi artă.

In secolul al XVIII-lea.asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 . cit. pag. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu. Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice. Redactând prima cronică în limba română. la rându-i. pag. autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric. N. Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină. Aninoasa Gorj. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei.. Bucureşti. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma. cărturărească...Letopiseţul Ţării Moldovei”.. de continuitatea şi de unitatea poporului român. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi.. Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate. Colecţia Clasicii Români. şi care se bazează pe izvoare istorice. din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite.Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”. Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă.. cronicile au o importanţă deosebită. 2. Pentru cultura noastră. în acelaşi timp. an cu an. Bezdechi . Grigore Ureche . Fără îndoială că. Cronografii – scrieri de factură istorică.. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice. căci ei sînt colonii de romani”4. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze. abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon. 1939. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. 4 5 Şt.Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica.ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . 1 . şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. pag. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului. precum el însuşi afirmă: . şi anume faptul că .valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă. dar şi pe legende populare. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române. 30. 1955. Editura RAM. conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne .. Editura de stat pentru literatură şi artă. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. 6 Grigore Ureche – op. începând cu facerea lumii. întâmplările importante din viaţa unui popor.

atât scrise.1. atât în Moldova. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. principii români îşi scriu numele în cronici. de cancelarie. aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. 3. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei. denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. dar le leagă şi de construirea bisericilor. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. anonimatul este depăşit. limba oficială. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. cât şi în Ţara Românească. Cu timpul. continuate ulterior şi de alţi domnitori. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni. ei având doar rol de scribi. ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. 2. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. de obicei călugări deprinşi cu scrisul.consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. cât şi orale. particular. In spaţiul medievalităţii româneşti. Deocamdată. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. în timpul lui Ştefan cel Mare. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor. mai ales a celei moldoveneşti. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. după surse diverse. cât şi a stilului. alături de memoria orală. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei. fiind preluată de boierii cărturari. . Aşadar. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească.

au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. Recopierile consecutive. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. iar Neculce. iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595). Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. se foloseşte formula “ atribuită lui”.  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. dar interpretată. Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. În formă şi conţinut. Aceasta este opera care trasează linia de . Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. cu o simplă etichetă alăturată numelui. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. dovedită şi prin latinitatea limbii. apare la cronicari. pentru a desemna presupusul autor. în maniera teatrului popular. din oricare perspectivă sar face. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. şi spusele personajelor sale. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. povestitorul mim. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. Portretul total. imaginativ. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. lăsându-i să se spună pe ei înşişi. începând cu secolul al XIX-lea. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. recunoscut astăzi ca text clasic. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. Letopiseţul. va imita şi gesturile. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului.

Recurge. mare admirator.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului.dar mai întâi scriitor. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ. Miron Costin este scriitor de cronică. Costin este. Miron Costin impune un model narativ reflexiv.Cioculescu) e reflexivitatea.nici ca intitulare.de marcă orală.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul.nu se întâmplă tot aşa de repede”.de aceea. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale. si discret. în limba română.având îndoieli.interne sau externe. Perspectiva se modifică.în varianta primă a scrisului cronicăresc. organizat.de altfel.de asemenea.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu. Dispunerea diacronică rămâne.e tensionată de sentimente şi resentimente.în relatarea căruia se implică. în general. aşa cum a văzut-o autorul.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti. Însă.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. prin meditaţii şi parabole. . admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.Structura materiei istorice povestite.la sintetizarea informaţiei din surse scrise.naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental.totuşi.demarcaţie. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş. Cronicarul. şi orale. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce. ca la Neculce.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări.compus din evocare şi memorialistică.pentru prima dată. De aici începând. naraţiunea are nerv spiritual. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie. cu violenţă de vocabular. istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite.în capitole şi paragrafe nu urmează.metoda lui Ureche.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor.el fiind nevoit să evalueze. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei.în proză şi în versuri.moralizarea nu e făcută frust.aşa cum şi Neculce va impune unul. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”. Pagina ne apare elaborată ca stil.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită.bogat şi cult. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă.Grigore Ureche.deoarece.faptele prezentate au fost trăite de autor.a lui Miron Costin.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor. Letopiseţul.

El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. prin scrisul său responsabil.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală. temperamentul. descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti.psihologia. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin. . înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche.bunul. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei.totuşi.dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie).eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul). înseamnă figura interioară.în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă).el nu falsifică realitatea.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că. Neculce este un povestitor înnăscut.astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român. acesta produce o istorie paralela.adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise.dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi.ci aşează în text „fapte alese”.piosul(Ieremia Movilă).cărora le dă dimensiuni istorice diferite. intelectul şi de aici conduita. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor. De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice.însoţite de interpretări convenabile.mai nuanţată. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează. Cum prefaţa o spune. Suntem.în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului.bazileul mândru(Vasile Lupu) etc.în alt tip de discurs. Există.el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei. Spre deosebire de Ureche.în funcţie de propria-i părere. universală. Opera a rămas neterminată.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular.pentru el.Grigore Ureche şi Miron Costin.alcătuită din cele patruzeci de povestiri. Îl separă şi de Neculce faptul că portret.căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura. răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini.povestitorul îşi ia distanţă de predecesori. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă).conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu). Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi.

Chemată mereu să sancţioneze.de altfel.spre a ruina o realitate. Ironia rezultă din intonaţia orală.de oameni vechi şi bătrâni.este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri.că letopiseţul nu scrie nemică…”).ce s-au scris aice”. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă.ironizează satisfăcut şi răutăcios.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire. Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau. Aparent.credibile şi mai ales delectabile. O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza.arată cu degetul. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. .mai rar.cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea.concluziv. anecdoticul.ca în cronica lui Miron Costin). într-un cuvânt.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare.precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori. neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.prin rememorări.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările.şi în letopiseţ nu sînt scrise.gesticulează.ce aduce a literatură de colportaj.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie. Iar această naraţiune.e indignat de cele mai multe ori. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri.o situaţie. Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii. Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat.în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale. Când şi-a ţesut naraţiunea.narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.dar nu se poate bucura din plin niciodată.fără perifraze şi eufemisme.imită. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. agreează cu precădere amănuntul. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi).a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”.nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche.urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. alimentându-şi din el povestirea. ierarhizându-le. Ele „sînt audzite din om în om. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor.

selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman.unii anonimi.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise.este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii. cele două familii rivale se împacă. Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu. în 1688.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. şi se termină cu referiri la anul 1688. învăţat recunoscut în epocă. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic. atribuită lui Radu Popescu.Cronologic. Astfel. ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. nu pentru atitudinea lor partizană.în acelaşi timp. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă.opera anonimă. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic. plasată la 1290. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. Lucrarea. când. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. dar noul domnitor le dezaprobă. Suirea pe tron. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni.sub titlul de O samă de cuvinte.preponderent memorialistică. operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia. pentru o curta perioadă. din care lipseşte descrierea. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. S-au păstrat două letopiseţe semnate . Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.Cronica lui Ion Neculce. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului.

In viziunea umaniştilor noştri. Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. s-a născut scrisul cronicăresc. cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată. legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă.. De asemenea.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat.. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. valoarea literară.de acesta.. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. ca şi când nu ar fi avut predecesori. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor. Un astfel de popor nu are conştiinţa. Aşa cum constata Mircea Martin.”(MironCostin)). O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. vădind calităţi de istoric. Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni.. Caracterul evident polemic le dă. un popor fără istorie. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). superioare cronicarilor moldoveni. caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). care îşi ignoră trecutul. . Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor. câte scriu” (Miron Costin). Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul. Aşadar. plasat la 1290. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului. nici forţa vizionară. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare. nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni. „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii. însă. In plus. ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti.”(Grigore Ureche ) .

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

să vă învăţaţi şi să vă păziţi. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche. cum era Cantemir pentru el. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. şi nu numai în ţară streină. ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. romane populare şi cronografe. e mai puternică decât toate. pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă. măcar cum ar hi. „dezinteresată”. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. cronicile au totuşi. Si ce era mai important. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. alcătuită din texte religioase. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. că de la Dumnedzău ai plată. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme. din legende apocrife. datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. de la presupusa formă iniţială. locul de baştină. data când el ajunge vornic mare. întrecând cu mult fraza goală.asemenea. . El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. La Neculce. în aproximativ 42 de copii. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. scrisă se pare între 1642. de mare mirare este. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. fiind tu moldovan”. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. îndemnând la iubirea de ţară. fraţilor moldoveni. datoria de a nu-ţi uita patria. până la data primei imprimări a textului. pentru a scrie în româneşte. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. şi o valoare literară demnă de atenţie. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. rogu-vă să luaţi aminte. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. fiind primele exerciţii de compoziţie literară. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. el părăseşte slavona. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. Cronica lui Grigore Ureche. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). din punct de vedere filologic si ligvistic. bine este să-i slujeşti cu dreptate. pe care o consultă cu rigurozitate.

şi care adăugările lui Dascălul. o carte originală. ca om luminat ce era. „ca o pisanie de biserică”. se revoltă. Se născuse în 1633. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. clar. fără a discerne. şi 1647. consultând atât izvoarele pământene. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. „începutul ţărilor şi al poporului românesc. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. ce de dereptate”. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. în care să expună.cum semnează predoslovia. In ce îmrejurări nu ştim. Simion Dascălul mereu îşi spune numele. ce şi cărţi străine am cercat. în cronică se observă destul de clar doua firi. dar totuşi au reuşit. pe larg şi pe înţelesul tuturor. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. contrastând cu stilul precis. oameni „de puţină minte”. De aceea. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. Mai mult. In plus. dupa părerea sa. care lungeşte poveştile. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. al lui Grigore Ureche. Pe bună dreptate. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. acesta este socotit primul mânuitor de condei. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. Miron Costin. din cauza domnitorului Vasile Lupu. data morţii. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. doua personalităţi cu totul diferite. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. ca să putem afla adevărul. Simion Dascălul este o fire imaginativă. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. laică. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. fără un simţ al măsurii şi al criticii. care. împletind. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. Dimpotrivă. La polul opus. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. plin de repetiţii. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. neclar. care ne lasă o scriere în limba română. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”. cât şi cele străine. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei. doua mentalităţi. cu riscul de a cădea în incoerenţă. avea o cultură aleasă. El este întemeietorul prozei in literatura română. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. Miron Costin. unde familia sa se refugiase. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. Iar mai apoi. istoria cu folclorul. Studiile le-a .

leşeşte. murise de timpuriu. porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). Ion Neculce. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. Tatăl său. până la domnia a doua a lui Aron vodă. cu care era chiar cuscru. când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. în 1672. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. şi. de la al doilea descălecat. Mai apoi ia parte la diferite bătălii. .făcut în Polonia. Apoi. şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. sunt iarăşi în slujba lui. despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. a fost pentru început numit drept sol. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. Tânărul Miron. probabil. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. pentru vremurile contemporane. care „mânca bine şi bea bine”. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. veche şi vestită familie de boieri. vistiernicul Enache. autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. Apoi. lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. Aşadar. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. Acesta. care ocupă. el este trimis să discute cu vizirul. în 1594). Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. învăţat. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija. din 1653. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. încât. în urma unui complot. fratele lui Miron. Costineştii se împacă cu Lupul. la Universitatea din Cracovia. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. chiar după moartea soţiei sale. care ştia latineşte. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. înţelege ruseşte. din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Datorită înţelepciunii lui. S-a născut la Iaşi. având cunoştinţe de intaliană şi putând.

conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. Grigore Ureche. formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. scriere a unui om înţelept. Ocupă funcţii mărunte la domnie. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. După moartea tatălui său. forţată de împrejurări. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe. îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. care a trăit şi a văzut multe. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). Sunt pagini înţesate de intrigi. se întoarce în Moldova. el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. în Polonia. de exemplu. spre deosebire de Miron Costin. crescut apoi. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. în a doua domnie. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. şi tradiţiile populare. Din anii cuprinşi în cronică. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. de decădere naţională. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. şi astfel are un caracter memorialistic. pe Prut (1711). Nu a fost un om prea învăţat. Constantin Mavrocordat. de unde o părăsise Miron Costin. cu harul povestirii. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. unde Ion Neculce a stat patru ani. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. peste 50 constituie tinereţea. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce. într-o expediţie militară. Intors în Moldova prin 1700. deci un răstimp de 82 de ani. sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino. timp de doi ani. la vârsta de aproape şaizeci de ani. fratele lui Dimitrie. de umilinţă. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. bunica sa. el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. După şapte ani petrecuţi în Polonia. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită.La cinci ani a rămas orfan de tată. mai ales de bătrâna Cantacuzino. . Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. îi dă slujba de judecător de divan. până la 1743. la Cameniţa. abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate.

„naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. eu îi voiu pre ei. au sosit „la Roman. Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. Nici o mişcare a personajelor. şi de nu mă iubescu. aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. Amănuntul este făcut semnificativ. ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau. viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). formă de imperfect persoana a III-a plural. de nuvelă şi roman”. întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. Presărată cu amănunte pitoreşti. domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. „a opta zi. în scena în care Lăpuşneanu. au ars târgul Romanului”. nici una din acele expresii semnificative ale lor.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. noiemvrie 19”. ori fără voie”. nu scapă din vedere cronicarului. În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). Acest stil. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). Dar stilul său divulgă reala dificultate. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. sau ca în romanul cu tentă memorialistică. La Miron Costin. „au trecut la Trotuş. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). . cu descrieri plastice. a apărut în „Dacia literară” în 1840. În prima jumătate a relatării. aşa fără nădejde”. Pe alocuri. mai ales în descrierea acţiunilor militare. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. etc. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. „umbla cu capul a mână”). care pot să arate ceva. „carii scăpa ( =scăpau ). Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. dramatizând naraţiunea. ori cu voie. dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. ca în compunerile literare. cu portrete bine zugrăvite. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. povestirea lui Miron Costin e limpede. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge. proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). expresiile („au luat câmpii”. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. captivantă. de Costache Negruzzi. vioaie. noiemvrie 29”. dichemvrie 7. Desigur.

Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. nici portet. aşezate în fruntea letopiseţului. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. ci numai narativul pur. ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. „Când citeşti cronica lui Neculce. arătând un stil indirect liber. Cronicarul are un mare talent de povestitor. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. cu ironie sau duioşie. căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. şi cu filozofia vârstei la care scria. în ordine strict cronologică. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. În . Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. Neculce excelează prin concizia epică. unde caracterul savant este la el acasă. pe care îl introduce în proza naţională. dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. adică în proza istorică. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. familiar. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. lipsit de orice solemnitate. Cu spiritul său acut de observaţie. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. ca autor dramatic. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. nici comentarii. prin planul general al relatării. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. George Călinescu spune chiar. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. cât şi în legende. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite.stânjenitor în naraţiune şi portret. iar mai apoi. şi anume. el are un talent de prozator înnăscut. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. În „O samă de cuvinte”. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. atât în cronică. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. bineînţeles. cu reacţia sa sufletească vie. Mai ales în fragmentele narative. nesistematic. prin simplitate şi naturaleţe.

ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. obiectivismul. arta relatării secu. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. M. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. cu un epic cuminte. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. fixate de multă supunere. Bolintineanu. sobră prin excelenţă. „iară. Şi . Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. de au călugărit-o”. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. proverbialitatea. i-au tăiat capul. precum scrie letopiseţul. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. chiar la Sadoveanu. în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. au găsti ceasornicul în sân. bătrânesc. să fie fugit cu o slugă. Alecsandri. odată cu maturizarea prozei româneşti. V. ce se cheamă darul de a povesti”. de aur cu diiamanturi. un Bolintineanu sau Alecsandri. filozofia bătrânească. Însă abia la Sadoveanu. lângă podul de lut. Şi s-au ascunsu în codru. „aşe vorbăscu oamenii”. crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). înaintea coborârii lor pe hârtie. de către un Negruzzi. şi de înţelepciune ţărăneasca. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. cu sevă populară. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. scurte. Şi totuşi. Negruzzi. minunarea. întorcându-să leşii înapoi. când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. ( Legenda a XX-a) Unele legende. văietătura şi în fine acel lucru învederat. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. lipsită de comentarii marginale. cum ar fi a XIX-a. etc. oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. e dat de acele propoziţii inefabile. Ele au devenit sursă de inspiraţie. „precum dzic unii”. definitive. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. Deci pre slugă l-au omorât. hatmanul leşescu. se poate remarca pierderea realismului istoric. C.[…] Cu Creangă. lângă Movilău. Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. de povestire impersonală. Ce după ce l-au omorât. el are împreună ingenuitatea şireată. Sadoveanu ). Detaşarea artistului. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. seci la urma urmei. devenite aproape un tic: „dzic”. dar inanalizabil. dar şi model scriitorilor ( D. tăiat-au pre Jolcovschii. hatmanul leşilor. folclorică. sunt de „neînţeles”. acel tic de a se socoti neghiob.

Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire). ci şi o galerie de portrete. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. La lucruri de războaie meşter. de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. nu pierdea nădejdea. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. oricum. dacă nu va avè năroc. să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. Portretele lui . se rădica deasupra biruitorilor…”. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. Astăzi. Creangă. Fără să vrea şi fără să ştie. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. iubiţi cetitori tineri. mai ales în proza de tip memorialistic. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. să nu păţiţi şi voi ca noi”. mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. şi să să fie giunghiat sîngur”. Ghica. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. ea este contopită în literatura propriu-zisă. puternic. cumva folclorică. nici în ospeţe petrecea. Amintrilea era om întreg la hire. unde era nevoie însuşi se vîrîea. lui Petru Şchiopul („domn vrednic. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). să luaţi seama aceştii scrisori. Neculce este un precursor al tuturor acestora. nefantastică. ca văzându-l ai săi. să nu îndărăpteze. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. Totuşi. un fel de proză realistă. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. că ştiindu-se căzut jos. al marelui voievod. fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică.aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. mai ales sufletesc. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. gen Negruzzi. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. Tablourile lui sunt pline de emoţie. neleneşu. având un spirit obiectiv. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. Şi unde-l biruia alţii. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. tendinţa de a instrui şi de a educa. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. să vă ştiţi chivernisi. cum să cade. ceva în genul bârfei. fiind o adevărată literatură orală. şi chiar Caragiale. în acelaşi timp. cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. „întâiul mare povestitor român” (G. din instinct artistic.

trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. una. şi la cap cucuiat. cum ar fi Ştefan. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. Între trăsăturile care individualizează figurile. cu carele şi Vasilie Vodă singur. pârcălabul de Soroca. osebi de boieri. care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. ghebos. Iară la statul trupului său era gârbov. două. dar lucrate cu multă măiestrie. cât puteai să zici că este adevărat Isop. Uneori. dar nimeni nu-i ia în seamă. „că-i este giupâneasa pe moarte”. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat. sunt suficiente pentru a-i da conturul precis.Miron Costin sunt simple. pe care îl vedem viu. scoase mai bine în relief. la cap”. aşa era de întreg la fire. în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor. . cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”.

poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. atunci când eroul este complex. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. era sănătos. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. în marea majoritate. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. Portretul lui Dimitrie Cantemir.Alături de darul povestirii. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. aşadar. Neculce are ca nimeni altul până la el. de vorovèa cu toţi copiii. făcând loc încă şi altor feţe. Însă. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el.[…] Era om învăţat. un măreţ . dialogul şi monologul. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. conexiunea omului cu natura. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. de bătrân. darul portretizării figurilor evocate. Şi dup-aceste. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. tălpiz. ca într-o fişă. un adolescent de abia 20 de ani. şi nemăreţ. autorul îl arată sub toate laturile. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. că aşa se arăta de bun şi de blând. plină de detalii de senzaţie. nu conţine laude neîntemeiate. după toate. Dimineaţa îi încliè. zlobiv la beţie”. căpătând domnia. că tuturora le era uşile deschise. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. dar care. eroi de roman. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. mânios. însuşire de romancier. un obicei sau un tic. ce surprind viaţa plugarului. de-i punè în gură. mânca bine şi bè bine”. îl fac să trăiască. Povestirea lui Miron Costin. este înviorată prin numeroasele descrieri. ce numai iscălitura învăţase de o făcè.[…] Căutaţi. şi fizic şi moral. era bătrân şi curvar. încât îi ieşise „numele de om rău”. Lăcomie nu avè mare. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. Practică buna avè la voroavă. amăgitor. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. dinţi în gură n-avè. iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. fraţi iubiţi cetitori. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. Astfel de imagini. fără alai. Personajele sale sunt. pe jos. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului. Caracterul orgolios al domniţei Maria. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. pe lângă naraţiune şi descriere. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. a păstorului. numai cu două-trei slugi”. domnitorul cel mai apropiat de cronicar. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. Cronicarul ştie. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. comentând fiecare trăsătură. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine.

nu giuca în danţ pe afară. pre cale fiind. Numai mirii şi mireasa. şi de giocuri. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. De exemplu. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. fastuoase chiar. fastuoasă. „sta asupra lui ca nişte lupi”. aşè mergè focul împrejur”. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă. nice pae. în literatură au pătruns şi figurile de stil. cea mai simplă figură de stil. al lui Radu vodă. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. Metaforele sunt rare la Neculce. inspirată de topica latină. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. şi pelivani şi de puşci. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă.etc. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. „ca cum ar merge fulgerul. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. Ureche. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar. dar găsim la el câteva epitete populare. „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. în acord . George Călinescu spunea. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. utilizate în mod frecvent de Neculce. prin factura stilistică a stilului sau. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. „bogată ruşini”. în Podolia. detaliile de decor. nice frunze. etc. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci. cu toţi boierii şi giupânesele. ori iarbă. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. ori semănătură nu rămâneau…”). Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas. de la sat spre oraş”. în stare de a exprima orice gând. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată.episod dantesc”. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. luând din vorbirea populară comparaţia. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. ca la Ureche. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. numai ce giuca cu boierii”. Se observă imediat că fraza lui este grea. la Iaşi. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. fiind feciori de domn. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla. Odată cu descrierea. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”. etc. feciorul cel „grozav la faţă”.

Miron Costin. veţi da jos cununa…”. scrie în limba bătrânească a timpului său. străjuind dea lungul veacurilor. / Întuneca-veţi lumii. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. ca umbra de vară. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. reprezentând planul contemplativ al gândirii. împrumutate din cadrul vieţii rustice. totuşi. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). ce devin un corp sintactic deosebit. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. deci)”. într-o continuă schimbare. adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. Cronicarii munteni. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi. sunt. cu rădăcini adânci în limba populară. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. întocmai ca Dimitrie Cantemir. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. lumini de aur. tocmai subiectivitatea. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. Limba lui Neculce. însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. din punct de vedere literar însă. . neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi. Însă Neculce.cu stilistica graiului vorbit. Poetul găseşte că. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. acele inversiuni după topica latină. în fond. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). soarile şi luna. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă. Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. dar. cu structura sintactică modelată după tiparele latine. şi nici construcţii complicate. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. cunoscută încă din antichitate. / Cele ce trec nu mai vin. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. mereu aceleaşi. putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. acel ritm armonios. ca personalitate complexă. În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. fără îndoială. toate sunt trecătoare în lume. ultimul. aduce cu sine motivele filosofice. marcând trecerea de la cronică la istorie. De cele mai multe ori. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori.

romanii. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă. însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. Crocari munteni. erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. direct. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant. în acelaşi timp. românii.52. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti. 1951. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care. Bucureşti. sunt mândri cu această descendenţă nobilă. Romanitatea românilor. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. În cultura noastră. aşa cum consideră Adolf Armbruster.exponent al clasei dominante. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european. Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază. 50. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. Bucuresti. . Editura Enciclopedică. origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7. ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. istoria unei idei”. fiind ultimul mare umanist român. 1993. 7 8 . istoric în primul rând. dacii şi romanii. lipsit de podoabe şi intenţii literare. şi în acelaşi timp.. pag. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor. capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice. pag. M Grgorian. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi. Pe de altă parte. Ed. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: . uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. Adolf Armbruster.. 223.

prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului. bocetul. a cărui slovă e eternă. scrisă deloc întâmplător în limba română.exegi monumentum”. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina.Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic. 231 . cultural. irascibilitatea. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare.Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”. 9 Ibidem. Frumoasele. continuitatea şi unitatea neamului. .. timpul şi spaţiul se intersectează întrun . merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie. în .Descriptio Moldaviae” cu precădere.. El reia ideea enunţată de Horaţiu. etnografic. etc. ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: . Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. pag. religios şi politic. Papaluga. fie şi cu o notă de subiectivism. descendenţa românilor din romanii Daciei. .inima lor nu era departe de gură”). Cu alte cuvinte. colinda.punct” românesc. lipsa de moderaţie şi nestatornicia. deci. Ursitele. tătăreşti şi turceşti. decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului... iar printre defecte aroganţa. istoric. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (. O altă lucrare cantemirească. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului.Prima. Dincolo de acest aspect.Descrierea afirmă. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica. Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că . aşadar.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist.. dar şi rolul urmaşilor acestora. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii.. romanitatea unor instituţii juridice. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. descântecul. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia. Sânzienele. (Horaţiu) . „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”. latinitatea limbii. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană...Non omnis moriar”. de la cele de logodnă până la cele funebre.

supralicitându-se unele date sau argumente. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor. străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face. fără îndoială. George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. Nicolae Iorga remarca. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti. condusă de Cantemir însuşi (. de reabilitare morala a lor. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu. Scris la Constantinopol în 1705.Corbul”). Cu toate că acest lucru este exagerat. într-o primă etapă. putem afirma faptul că preocuparea lui D. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune. şi se referă la puritatea romană a românilor. când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare. .De neamul moldovenilor”. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost. riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă.. în frunte cu Brâncoveanu (. nu de puţine ori. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia.. Din acest motiv. cuprinzând vietăţi din lumea animală.Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în . Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este . din raţiuni polemice. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. care era limba. acesta are un caracter alegoric. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă. şi aceea a Moldovei.. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică. exagerate. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. caricaturale. reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice.Inorogul”). Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei.. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii. dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor. lucrare foarte semnificativă de altfel. într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele.Istoria ieroglifică”. Darul de a construi portrete groteşti. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. un element pozitiv în istoria culturii româneşti. în acel semn am învins”. Şcoala Ardeleană. în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare.

munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene.Corifeii Şcolii Ardelene percep. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. în acelaşi timp. de altfel. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor . aceea cu unitatea naţională. Unitatea şi coerenţa internă a limbii. cu rezonanţe inedite. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene. Gh. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. care s-a menţinut. raportul dintre limbă şi cultură. Cu cât o limbă era mai cultivată. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune.nu a putut fi deteriorată. că influenţa limbilor străine. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti. în structura ei originară. de o semnificaţie majoră. în primul rând. nice cum nu s-au atins. şi mai ales a limbii slave. ci aceasta au rămas întreagă. nu a alterat structura intimă a limbii române. limba capătă o semnificaţie majoră şi. cu o fină intuiţie. cu estomparea diferenţierilor regionale. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. în esenţa sa. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. în condiţii optime şi sigure. în fond. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. de pildă. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii. Aceste imperative şi exigenţe se confundau.” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman.menirea unificatoare şi integratoare. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. In timp. două elemente inseparabile. istoricii au contestat această ipoteză.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii. lupta pentru apărarea.mai aleasă şi mai îngrijită. cu obiectivitate şi pertinenţă. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. strămoşii românilor în Dacia. El constată şi accentuează asupra ideii. Cărturarii ardeleni sesizează. Pe de alta parte. precum era când întâiu au venit romanii. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice. Petru Maior. ilustrarea şi dezvoltarea limbii. nici de contactul cu popoarele slave. Petru Maior observă. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii.

"El ajunse a fi nadejdea tuturor.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis.Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret").scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice. razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau. Pe cand Mihai era ban al Craiovei. permanenţa spirituală şi ca misiune istorică. acea cautatura salbatica si . eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi.omenia.Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu. Descoperind cursa care i se intinsese. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului. calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale. dar pe drum este capturat si adus in tara.spiritul de dreptate. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite. autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter).accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti.Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol. voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru). Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu. Mihai Viteazul de N. banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda. blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite.Invinuit de tradare si inchis. trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti. Descendenta lui aleasa. idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam.sinceritatea. patriotismul.româneşti. fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai. sau a-l ucide prin taina".Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai. Voda a incercat sa-l piarda.statornicia. de data aceasta. capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat". cand vede acel trup maret.l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste. dar.

fie si pt scurta vreme. fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui. in Tarile Române.ridica satarul. primele manifestari ale iluminismului.Astfel. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. prezent in epoca pasoptista. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si.apar înca in fazele literare de pâna la 1840. intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul. in primul rând. trantind la pamant satarul.Spre exemplu. numita in mod curent epoca pasoptista. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista. spiritul militant ca literatuta romantic progresista. totusi. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat.însa.groaza il stapaneste si. sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede. între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste. perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române.puterile il slabesc. In curand. au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate.ingrozitoare. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600). de Scoala Ardeleana.un tremur groaznic il apuca. incipiente. desi aparitia lor este de obicei temporara. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om". fuge printre multimea adunata imprejur. Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic.dar mana ii cade.voieste a izbi. Pasoptistii. . In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” . dar. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura. fiind reprezentat.

în care teme vechi precum iubirea. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu. fiind animati si de telurile Marei Uniri. teme predilecte ale poetilor. iar nu persoana&quot. în istoria.Kogalniceanu. care devin acum. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale.. Heliade. natura si folclorul romanesc. &quot. inspirându-se din trecutul istoric. cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. Andrei Muresanu. populare. vom critica cartea. Pe de alta parte. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot. Costache Negruzzi. Poezia pasoptista raspunde. inima si literatura’’ prea ardeleneasca. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant. Aparand ideea de originalitate in literatura. M.Introductie&quot. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare. conforma cu idealurile de libertate..Dacia literara&quot.Radulescu). . moartea. se afirma cu putere spiritul national. din primul numar al revistei &quot. încrederea în valorile traditionale. în acest fel. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni. cu singura conditie sa fie de valoare..Foae pentru minte. astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor. Anton Pann. declamativa.Reprezentanti: Gheorghe Asachi. Dimitrie Bolintineanu. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. în articolul program al acestei reviste. incepe a se scrie din ce în ce mai mult. fericirea. cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor. in sensul ca este o poezie sociala. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale. Alecsandri. adaptata la momentul istoric si chiar politic. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale.Constatând ca . Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste. in general.. exercitând. Se dezvolta astfel o poezie retorica. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848.se completeaza cu . aspirate din istoria patriei.Curierul’’ este prea muntenesc iar . din frumusetile ei. iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi. mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic. destinul. Cazar Bolliac. Vasile Cârlana. într-un stil avântat. Albina’’ este prea moldoveneasca. alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. Participanti direct la viata social-politica. ca peste tot în lume. grandilocventa.critica noastra-spunea M.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre. din pitorescul obiceiurilor populare.

Intelectualii pasoptisti. al revolutiei.La patrie&quot. cu convingerea ca realitatea are un sens unic. se formeaza un public cititor. ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh. nationala. ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. educativa. * Pe ansamblu. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. a avut un caracter hibrid. Asachi. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern. . al ruinelor. toate in formele romantismului. Se manifesta.la un frumos etern. presa. procupati de cultivarea valorilor universale.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca. cu motivul constiintei sociale. in descendenta celui francez.). fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii.al cartilor tiparite in tiraje mari. I. Bolliac-&quot. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism.o folosesc curent. al mormintelor. Doctrina literara.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica. bazata pe traditia populara. iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire. ea avand si dificila sarcina de a forma un public. teatrul.publicând articole.&quot. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului. Heliade..Iau fiinta societati culturale si stiintifice. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent. literatura. al luptei.. ecletic. umanism. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti.al creatorului.Zburatorul&quot.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. care se cere descoperit prin cuvânt. realism. G.Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste. mesianism utopic si national.în scris si în oral. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii. în ansamblu.Radulescu&quot. s-a dus batalia pentru o limba unitara. Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare. Apar specii noi ca balada si cantecul. directii estetice si stiluri.meditatia asupra locului omului în istorie. În aceasta perioada de plin avant al culturii . În nimele aceleiasi specificitati nationale. creste numarul revistelor.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. la totalitate si determinare. O dimineata pe Caraiman&quot. cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale.conform personalitatii fiecaruia. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si. Învatamantul.

în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817. sau din vina altora. dar si aceasta fu în zadar. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. Gazeta de Transilvania si Foaia inimii . la 1 iunie 1829 în Iasi. a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”. celelalte au pierit sau din nepasarea lor. Oziris . Eliad. în putina vreme. Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. Foaia sateasca.Eliad vru si ar fi putut. translator românesc în Lemberg.Dupa Albina si dupa Curier . Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. Z. Cantorul de avis . unul în Moldavia. au adoptat principiul împrumutului moderat. am vazut în Valahia: Muzeul national. în Moldova: Alauta româneasca.c. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. traiesc si astazi. Asa.pronuntându-se in problema neologismelor. adica acele care au avut un început mai statornic. sub redactia dlui I. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. Eliad. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor.” . I. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Pamânteanul. pe o scara mult mai mare. putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. Dacia literara Anul 1840. în anul acesta mai ales. Mozaicul. Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa.dl. Editorul deschide articolul-program. Numai doi oameni nu pierdura curajul. evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie. Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. Curierul de ambe sexe. Unele dintr-însele. Planul sau nu se aduce in implinire. În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul. Gazeta teatrului. În sfârsit. România.Carcalechi.c. Vestitorul bisericesc. La anul 1821. Curiozul. la 1827. în Ardeal: Foaia Duminicii. sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca. dl. Asa. Explicatia este si de natura sociala.Racocea. care. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca . fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.dl. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere. Asteptarea lor nu fu înselata. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. au dobândit îmbunatatiri simtitoare.

într-un numar ulterior. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului. revista devine un manifest literar al romantismului românesc. iar nu persoana.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti. cu alte vorbe. pentru ca omoara în noi duhul national. refugiul în trecutul istoric. . Kogalniceanu era împotriva abuzurilor. îndreptând atentia spre mediul local. în mod ferm. dar asumându-si. dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti. Kogalniceanu avea în vedere. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura. prin urmare. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie. nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa. stiri despre literatorii nostrii si. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1. arhaici sau regionali). ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. În încheierea articolului-program. numita „Telegraful Daciei”. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii.” 2. Traductiile însa nu fac o literatura. Trebuie notat ca. vom critica cartea. în sfârsit. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. nu a principiului însusi. a temelor literare în ultimul punct al articolului. Partea a IV-a.” 3. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata. de cele ce au iesit de sub tipar.Kogalniceanu sugera. în aceste rânduri.” Prin precizarea surselor de inspiratie.” [1] Cu toata aparenta exclusivista.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis. îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. printre sursele de inspiratie. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. si creatia populara. însa. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei. ca sunt mai mult provinciale decât românesti.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare. nu e utilizat cuvântul „folclor”. relatii de adunarile învatatilor români. cultivând „adevarul” si „naturalul”. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei.

precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘. Alexandrescu. De asemenea. Costache Negruzzi. ironica. spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. Alecsandri. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. acida. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. la limita caricaturii. critica. om politic. a faptului trait ( Costache Negruzzi. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. Alecu Russo în ‘Cântarea României’. Acest program. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. dovada. scriitorul cel mai complex al epocii. aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. stârnesc râsul. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. . ‘Calatorie în Africa’. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. facând din specificul national resortul viu al noii culturi. Alecu Russo.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. Altii merg pe linia memorialisticii. Stamati. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. plina de luciditate întâlnita de V. departe de a concretiza o initiativa izolata. prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române. spre cinstea si lauda poporului român. ‘Borsec’. Al Donici. reluat la Propasirea si apoi la România literara . Îmbogatit în sensurile lui nobile. metodica si pregnanta.Cunoscut ca istoric. Exista însa si alta zona a prozei. se numara si Nicolae Balcescu. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. dar nu-si gasise înca o expresie clara. Alexandru Lapusneanu .Negru pe Alb). dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . Într-adevar. C. gen de proza în care situatiile si personajele. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca. Gr.

dezaprobândo în toate manifestarile ei.. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti.domnul Moldovei. l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza. * Diparând fara sa mai apara. prin aparitia ei. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. redactorul stie ce vrea. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri . Dacia Literara este suprimata. dupa marturiile lui Vasile Alecsandri. Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ». Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar. Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’. Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor.Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva. desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’. pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. Peste tot. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. În articolul M. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. în publicistica româneasca. aluzie la domnitorul Mihail Sturdza.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc.Disparitia revistei . Pretexul a fost gasit foarte repede. ceea ce. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Demidoff in Banat. în luna august a aceluiasi an în care a aparut. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. fara sarcasm. Discursurile publicate mai tarziu. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ. A. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. puternic antifeudala. când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul . iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun. în programul revistelor.

Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. te. * Vestitele versuri . Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta.sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. Blazat. având legaturi cu civicul Alecsandri. cam cu prea multa dispozitiune etica. cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». * Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ». care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. fara asociatiuni. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna.. e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o. Convorbirile.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”. impostoare. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret.aiba parte de el…. nu din ritmica exterioara a stihurilor. * În afara de simtul acustic.o colectie surprinzatoare de instantanee poetica. Discursurile publicate mai tarziu. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct. autoritar si plin de umor. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica. Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului. Bolintineanu poseda plastica dinamica. intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile. în .n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ». Marioara.

stânca pierduta în aburi. Zoe. Îmbracate cu camasi de lâna. un brad ratacit. mistificat de ea ii taie parul. Avem de-a face cu un roman de analiza. patru statui pe piedestale de granit rosu. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. fiu al unei tiganci.fine. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. spre a o compromite un fost lacheu. Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior.mama a unei fetite. neamt. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian. una suspinând. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. grec. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice.impetuoasa . merita sa fie amintit. Pentru nevoile tânarului teatru nasional. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. Nasterea acestuia a fost romantica. în folosul nepotului acestuia Draganescu. absolvit. Cativa ani. bronz. Un ofiter strain. semanând cu vestelele osândite de druizi. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. Familia ar fi fost din Ireavca . În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Se casatoreste cu Zoe. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. Introduce în societatea Elenei. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. Elena. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre. În timp ce se afla în Paris.

Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete. dar aceasta. prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ. Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I. fara obiective externe. Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare. ca forma însa si structura intima a fiintei sale. În poezia epica . pe principiul demagogului. Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu.. Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – . ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului.inedit. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. În conciziunea lor. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade. H.sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu. Veselia nebuna a cupletelor. S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata . a carei sete de iubire se consuma orb. publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe. care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . a marii împacari. În tot cursul existentei. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice. vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele. prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice.Un modest precursor a lui Eminescu. o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. Finalul pluteste în fantastic si. Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul.Cu exceptia primei strofe. * Sinteza întru Occident si Orient. ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura . Balada Zbur atorului . epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele .

Intai C. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec.atat critica estetica . momentul G.trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare.sociologice. a legendei.dar .cat si achizitiile ulterioare (sociologice .) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E.Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec. Critica lor este.dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi.in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .apoi N. Dupa razboi . si aspecte lipsite de orice elevatie artistica.Iorga si G. In jurul lui 1900. al XX-lea.filozofice a culturii etc.marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective . Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului. momentul E. acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare.ea este mai apasat sociologica si ideologica. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu .cat si de reactiile la el.vederea scriitorului. poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana. Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice.Lovinescu de dupa razboi . a carui activitate creeaza o bogata descendenta. balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad. in . nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol.ultimul este G.legat atat de continuitatea maiorescianismului. aduce totusi si alte însusiri reale.Iorga si G. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale.Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi. limitata la straturile de suprafata.Dobrogeanu-Gherea.ca si a lui Titu Maiorescu .reprezentate la 1900 de N. ca ton si cuprins ideologic. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda . alaturi de elementele poetice.Lovinescu. Critica si istoria literara interbelica. arta lui se consuma în redarea justa. Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie. natura si supranaturalul.Ibraileanu.Calinescu .Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea.

la randul lui .si G. Miorita.si N. Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare.plus .Teza aceasta.aceea a selectarii scriitorului ).o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national.Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri .Lovinescu devine . Miturile: Traian si Dochia. E randul lui sa fie selectat.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta.Iorga.fara a elucida.asa de vie la 1900. istoricul literar roman.ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este . Accentuand pe estetic. Autoritatea lui E.si aceea lovinesciana are caracter programatic .nu e straina de Maiorescu. Punand bazele modernismului romanesc .o idee a lui Ibraileanu. Ca orice politica literara .nu atat prin cantitatea operei .Lovinescu incepe in 1919.dealtfel.Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie. Dealtfel . In ce priveste specificul de secol . Mesterul Manole.dar chiar o politica literara. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti .Vlahuta. .mentorul noilor generatii.aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista . a deschis un mare capitol al folclorului.partizan si anticipator . obligat de imprejurari. Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie.dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze. Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga . ca si cel rus de altfel. Volumele de Critice ale lui E.mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul . Cu E.Maiorescu facea si el . proza modernista aceleia semanatoriste . Ion Barbu este opus lui A.el apare ca o tema centrala la toti.campanie culturala.In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi .imbratisand unele din ideile generatiilor noi.consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca . Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza .E.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ.menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura.debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi.

Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim. a poeziei propriu-zise. de a muri nelumit. restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. ” Horele (strigaturile. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna. “jalea” de a fi singur. care e uneori dragoste. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. Fara palos nici pistoale. dar acopera un gen foarte romanesc).Alecsandri si basmele lui I. e cea mai nimerita. de structura epica. Numai cu palmele goale . El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. In cantecul batranesc. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine. fara nimic. liricul isi exprima “dorul”. in doine (numele duce la dainele lituane. . instrainat. alteori nostalgie. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par. are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani. Astfel “poeziile populare” culese de V. Impartirea propusa de Alecsandri. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala.Fara indoiala ca acest folclor.

precum C. Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. taranesc. * Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. A.unisono de catre toti mesenii. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. barbule. da-s cam mititele. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. Doinele ceva mai oftatoare. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. putine totusi putandu-se dovedi autentice. la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. Rosetii. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit . prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu. urmand generatiilor dinaintea lor. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. devin la boieri “cantece de lume”. Cantecul “Stefan. care au existat. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc. ” . cantecele cu ispravi voievodale. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu.

si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei.dupa Miron Costin . spre a-i capta. in masura in care e rodit de culegatorul artist.cu cimpoiesi . Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine.Sobieski. dupa acelas Miron Costin . viind la Iasi in 1686. Dealtminteri . asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. caci mesenii ”s-au mai veselit” . . din potriva.dupa ureche . la dvorba cu zicaturi”. in lipsa unei lungi traditii culte. Nici ai casa. spre a nu pluti in vant. pe langa incontestabila lui valoare. ci. sta in aceea ca literature moderna. Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil.precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti . dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda. vorbeste boierilor moldoveneste.drept care . Nici ai masa.pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor. Importanta capitala a folclorului nostru. se petrecea cu “zicaturi”.Aron-voda petrecea . fugi bine. S-au creat astfel niste mituri. Inca un cimpoies. Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste. cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”. constituind punctele de plecare. Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . mai adanci in sens universal. stand “cu cimpoile imbricate de ursinic . abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . mitologice ale oricarui scriitor national. s-a sprijinit pe el.

“Pe inaltimea Ceahlaului. Mult zice cu drag! Fluieraş de os. pregatindu-si un eden terstru. Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag. oaia nazdravana. Mitul pare apocrif. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. moldoveanul isi randuieste. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. cu ecoul cel mai larg.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele. in Neamt. Asachi a raspandit povestea Dochiei. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. Propriu-zis circula numele de Traian. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. ciobanesc: „Oiţă bîrsană. e Miorita. fata lui Decebal. pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. dar se predintea ca in 1877-78. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor. Aste să le spui. ii destainuie gandul ucigas.Intaiul mit e Traian si Dochia. simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. . Să-mi aud cînii. In presimtirea mortii. Să fiu tot cu voi. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate. Unul e vrancen. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. Mult zice duios! Fluieraş de soc.aproape În strunga de oi. altul moldovean. caruia Miorita. fara nici o ura inmormantarea.Alecsandri. care e primul getizanant. spre a scapa de urmaritor. Dochita in colinde.Al doilea mit. de Dchia. In dosul stînii. la rugamintea ei. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. in stanca.

Preoţi. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului. Mesterul Manole incepe. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. Sfarile-ntindea. El n-a devenit mit decat la noi. devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. Paseri. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. fara a starui asupra identitatii manastirii. A lumei mireasă. ce-i drept. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. munţii mari. Că la nunta mea A căzut o stea. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. ridicarea bisericii. de Negru-voda. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri. Păsărele mii. a lui Neagoe. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. acest mit e o capodopera.Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. ca intotdeauna in astfel de imprejurari. lăutari. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. Santuri largi sapa Si mereu lucra. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. Locul masura. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. un simbol al unei idei generale. Tema. din porunca domnului. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă. Legenda vorbeste. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. si prin mit de intelege o fictiune ermetica. dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. . „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor.

Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: . A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra. intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Mindra sa-mi opreasca. pe lume O ploaie cu spume. Sa faca piraie. S-o opreasca-n vale. intr-o criza de egoism. nezdruncinata in credinta maritala. Apele sa creasca. merge nesovaitoare spre locul lucrarii.” A doua zi. Doamne. A tria zi iar. Dar orice lucra. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. Noaptea se surpa! A duoa zi iar. Mesterul. Aducind bucate La sot ori la frate. Sa curga siroaie. ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. S-o-noarca din cale!" Insa mandra.Zidul radica.

închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza. prefacandu-se in fantana. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. Insa Manole muri. vechi. naţiunea este. Al patrulea mit este erotic. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. altcuiva. un Eros adolescent. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni. gelos. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone. relativ nouă. in paturi gotice. iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica. coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. veneta. ca ridarii san u mai poata face alta. la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. ceea ce este fals. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. Lucrul nu-i nou si nici abuziv . In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. prin Marea Unire. Eliade Radulescu. situatia cosmica a omului. dupa cum e cazul.“. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. prin natura lui. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. de un firesc desavarsit. Fecioara doarme. . a ridicat scehele stralucitei biserici. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. a naţiunii. Incepand cu I.Manoli. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. Manoli. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. in oconografia Europei de sus. a culturii) si sexualitatea. perugiana. contrariu parerilor oponentilor . ba chiar. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. prin forţa împrejurărilor istorice. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. Dacă specificul este. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist.

purtată cu sacrificii grele timp de secole. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. Bucureşti. fie cu mâna. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu. Editura Humanitas. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca. Editura Minerva. relaxat şi nuanţat. fie cu mintea”. 2002 3.. George Ivaşcu – Istoria literaturii române. Lucian Boia – România. Bucureşti. Bucureşti. . 1969. 2005 2. Ţara de frontieră a Europei. Editura Ştiinţifică. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . 1998 4. Bucureşti.Până să devină o temă culturală. BIBLIOGRAFIE 1. ci munca lui proprie.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. Editura Humanitas. asupra căreia să se poată discuta critic. specificul românesc a însemnat o lungă luptă. Vol 1.

Editura Militară. Internet :  www. Editura Minerva.ro  www. Bucureşti. Prefaţă la .Referate.Wikipedia.Cronicari munteni”. A Rosetti – Istoria limbii române 13.ro  www. · N. 1990 12.Didactic. Târgu Mureş.ro  www. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14.5. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale.Clopotel. 1983 10. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17. Bucureşti. Alexandru Piru – Literatura română veche.Cronicari moldoveni”. · N. Braşov.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare. 1961..Viatadeliceu. 2002 6. 9.ro .ro  www. 1987 7. · G. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române. 1998 8. Editura pentru literatură. Florica-Elisabeta Nuţiu .. Editura Militară. Prefaţă la . Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni. George Călinescu – Istoria literaturii române. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. · Ion Rotaru – Literatura română veche 15. Bucureşti. Bucureşti. Editura Aula.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful