~Studiu de caz~

Formarea
constiintei
istorice

Realizatori: Constantin Marius

Dragan Maria Magdalena
Dumitru Alexandra
Vintila Ancuta
 Cuprins

1. Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti

3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale

4. Cronici; Cronicari

5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene

7. Dimitrie Cantemir

8. Scoala Ardeleana

9. “Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae

Balcescu
10. Perioada pasoptista

11. Critica si istoria literara interbelica.

12. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul
Manole, Sburatorul
13. Test de verificare a cunostintelor
14. Prezentare Power Point
 Motto:
,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte,
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere.
Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?”

(Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea

religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce
ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte
un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă,
credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei
istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa
istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru
că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu
raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea
în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu
alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va
putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui
popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva
dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu,
evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.
Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind
reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in
documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in
latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele
provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile,
limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei),
obiceiurile, cultura si civilizatia.
Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care
românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă.
Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de
formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul
român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină,
originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist
Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii
moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de
asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.
Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care
continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.
Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind, prin scrierile
sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a
elabora o descriere completă a trecutului poporului său.
M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi
îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi
naţionale, pentru care tema istoric este esenţială. De-a lungul timpului,
conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se
supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre
originile şi vechimea românilor) .
Formarea limbii romane, originea ei sunt strict legate de formarea si
evolutia poporului roman. Referitor la etnogeneza romaneasca, s-au afirmat
diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o
argumentare concludenta.
-orginea pur Latina a limbii si a poprului roman;
-teoria asimilarii elementului latin, adaugandu-se si teoria rezistentei;
-teoria continuitatii daco-getice;
-teoria migrationista;
-teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice;Studierea problemei
etnogenezei (din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a
originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte: când,
unde, din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică
respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale
istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi
străini. De multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini
erau dictate de anumite interese geopolitice. In acest caz credem oportun să
ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor,
expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec.
XI; Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti
romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că
vlahii erau "pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea
hunirlor (sec. V).
Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă
Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic".
Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin,
Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior,
Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în
Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului
român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au
fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale
istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că
românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a
romanilor.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului
habsburgic în Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder)
scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul
ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul
german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". Lucrarea lui a
apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din
transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din
vremuri străvechi.
R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor,
care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci,
când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin
aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei
locuiau.
Argumentele lui Rosler erau următoarele:
- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;
- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii
romane în Dacia);
- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275;
- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul
Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor;
- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză, dovadă a
conveţuirii lor la sud de Dunăre;
- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării
înainte de secolul al XlII-lea;
- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul
macedono-român de la sud de Dunăre;
- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor;
- românii erau păstori nomazi.
Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi
români, chiar în perioada când ea a apărut (I.Iung, B.P.Haşdeu, A.Xenopol,
D.Onciul, N.Iorga ş.a.). Argumentele lor sunt următoarele:
- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii
lor după cucerirea romană .
- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii
romane la nordul Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se
atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către
administraţia romană (vezi capitolul 4);
- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri
arheologice, date lingvistice, mărturii epigrafice etc.;
- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost
combătută de numeroase studii ale lingviştilor români;
- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din
moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană);
 - numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării
înainte de secolul al XlII-lea;
- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba
română comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul Carpato-
Danubiano-Balcanic;
- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă
prezenţa românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi
răspândit aici;
- păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile
românilor din zonele montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată
cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.
Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare
în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri
permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi, inclusiv peste
Dunăre.
De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici
sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu
slavii, s-au format două popoare separate: munteni, datorită contactelor cu
slavii de sud, şi moldovenii - cu slavii de răsărit. Această pretinsă divizare
etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română
şi moldovenească.
Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare
ştiinţifică în izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii
istorice (moldoveni, munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa
lor la diferite etnii. Dimpotrivă, izvoarele demonstrează că indiferent de
denumirea locală ei toţi formează un neam - neamul românesc. Izvoarele
istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara
Românească, precum nici rolul ei determinant. Cât priveşte limba, nici o şcoală
ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti
deosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai
moldovenesc, de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc,
ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de români.
Componentele principale ale etnogenezei românilor, în procesul de
constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui
fundamentale. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de
nord, sau geto-dacii. Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată timp
îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă, apoi romană), a
creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a
permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.
Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul
roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început,
până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în
aspect economic şi cultural, iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-
culturală dacoromână. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi
influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze
a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275).
 Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul
vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către
secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi
romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă
comună (protoromână). Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migrato-
rilor - a goţilor, apoi a hunilor. Arheologii au constatat răspândirea în secolele
IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei
culturi materiale (numite cultura Brateiu) - în Transilvania, cu corespundere în
Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în Moldova - Costişa-Botoşana-Hansca),
care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de
animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparniţe de
turnat cruci.
Peste această populaţie protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară
în obşti săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe
valea Tisei şi în Moldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină
(limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în
Grecia. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-
romanică sau est-romanică).
Ca urmare, populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul,
ori s-a retras spre sud în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-
românilor, istro-românilor ş.a.
În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul
Dunării cu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea
ce a dus cu timpul la asimilarea lor.
Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind
adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului
românesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători ^de animale
sedentari, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română
cuvinte de origine slavă (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple
contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel
al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor,
italienilor, spaniolilor, portughezilor).
Formarea limbii române. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape
ca şi formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o
constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat
treptat limba latină vorbită (sau vulgară), în perioada de până în secolul al Vl-
lea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă
romanică unitară, numită de filologi limba protoromână comună. Din limba
geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte.
Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană
estedivizată, iar din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii
generale de o limbă închegată, se formează dialectul daco-român (nord-
dunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-
român şi istro-român). Acest proces, care se desfăşoară în secolele VII-IX, a
cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al
limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de
origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din
vocabularul limbii române.
Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievale
timpurii românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt
variante ale unei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de

vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană

acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi
numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care
era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. Românii de la bun
început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei
şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.
Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia"
savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se
semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak", (sinonim cu valach, blacht
numire germanică a romanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor.
Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor", secolul al Xl-lea) plasează între
bulgari, ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman", care locuia între Dunăre
şi "muntele mare".
Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult")
menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare
spre est. In cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar
Bela, numită "Gesta Hungarorum", întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor
izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populaţie românească în
Transilvania în secolele IX-X. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos
sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.Recunoaşterea de către popoarele vecine
a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte
că în această perioadă poporul român era deja constituit.
Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte, ca achiziţii
definitive, ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre.
Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale
poporului român. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV –
XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor, atât prin numele pe care şi-l
dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi
latina. La rândul lor, primii umanişti originari din ţinuturile româneşti, precum
Nicolaus Olahus, apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române, formaţi la şcolile
din Polonia sau Italia, descoperă noi argumente care să confirme cuvintele
cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Toate acestea urmează a fi
punctate pe parcursul acestei lucrări.
 Formarea statelor medievale româneşti

Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue

formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă
cum s-a petrecut aceasta.
În perioada marilor migraţii, daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de
Imperiul Hun, apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi.
Românii, numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de
organizare obştea sătească. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor
războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de
organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea au fost voievodatele,
cnezatele şi banatele, formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în
frunte un cneaz, un voievod (din slavonă - conducător de oaste) sau un ban.
Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii
economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp, în schimbul
autonomiei şi păstrării tradiţiilor.
Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex, cu
multe etape, de la unificarea grupărilor administrative regionale până la
obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare.

Voievodatul Transilvaniei

Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la

teritoriul Transilvaniei. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nord-
pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii, iar pe măsura
extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile
politice locale româneşti. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele
ungurilor"), scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui
Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea, 1173-1196)
se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în
Crişana, cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei,
cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi
Dunăre, cu centrul la Cuvin).
Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată
Transilvania şi îi impune o formă politică unică. Voievodul Transilvaniei era
numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare, judecătoreşti şi administrative.
Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei
Cavelerii Teutoni, care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor.

Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. Chiar dacă de scurtă

durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi, ei construind cetăţi întărite
(Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor
existente prin cunoştinţele avansate (Braşov, Codlea, Râşnov).
Dar, pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat
termenii înţelegerii făcute, au fost izgoniţi în anul 1225.
Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea
Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă
explicăm fugar diferenţele dintre aceştia.

Cavalerii Teutoni
Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Erau un ordin miliatar
cruciat format în secolul XII în Palestina.

Cavalerii Ioaniţi
Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Au
ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim,
de către un grup de negustori din sudul Italiei, pentru îngrijirea medicală a
pelerinilor şi ajutorarea săracilor. În timp însă se reorienteză pentru lupta
împotriva musulmanilor.

Cavalerii Templieri
Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Sunt formaţi în 1096, în urma
primei cruciade, pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre
Ierusalim. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului
lui Solomon”.

Ţara Romanească
 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul
Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei.
Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii
maghiare, care implica conducători aleşi de regele maghiar, taxe şi dări, ţările
române beneficiau de protecţie. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a
apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole.
Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de
disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. Voievodul care s-a impus în
fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. Acesta a acţionat pentru

Pagina 4
înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării, s-a implicat în
evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut.
Astfel, regele maghiar, trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. Armata
maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la
9-12 noiembrie 1330. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă
independenţa. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor.
A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae
Alexandru, cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I
care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu
turcii,

Se succed Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică,
încercând să consolideze statul format.

Moldova

În 1345, Ludovic I al Ungariei, împreună cu o parte din nobilimea din

Transilvania, duc o campanie împotriva tătarilor. Regele îl lasă pe unul dintre
participanţi, Dragoş, voievod maramureşean, în Moldova, acesta făcând o
“marcă” de apărare pentru Ungaria. Populaţia locală un a vrut să accepte
aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş, Bogdan, ce se afla
în conflict cu regalitatea maghiară. Acesta trece Carpaţi, “descalecă” în
Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş, creând statul medieval independent
Moldova. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat.
Lui Bogdan i-au urmat Laţcu, Petru Rareş, Roman Muşat, Ştefan cel Bătrân
şi Alexandru cel Bun, sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. Astfel
Moldova a devenit “a doua libertate românească”, cum o numea Nicolae Iorga.
In Transilvania aşezările, numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de
saşi, secui, germani: Sighişoara, Braşov, Sebeş. În Ţara Românescă şi în
Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale,
sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Baia, Siret,
Suceava.
Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul
mare al ştiutorilor de carte, prin apariţia primelor şcoli de nivel superior,
precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. Începând cu secolul
XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală, având tipografii, şcoli, bibleoteci şi
societăţi ştiinţifice.
Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea
erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui
Teodosie” (1521, slavonă), “Chronicon Dubnicense”(Transilvania, latină).
Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui
Neacşu din Câmpulung” (1521) . O realizare a secolului XVI este şi
introducerea tiparului. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu, lângă
Târgovişte, unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă, în
1508).
În Transilvania, prima tipografie este înfiinţată la Sibiu, în 1528, unde Filip
Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc”
(1544).
Diaconul Corsei, stabilit la Braşov, tipăreşte 20 de cărţi în limba română
(1557 - 1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române
literare.
Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a
Bibliei în româneşte.

Primele iniţiative de conservare a istoriei

naţionale

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura

română prin conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt
autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru,
devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii au considerat o
necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece, provinciile
româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De
aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cît
să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.1
Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al
istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie
feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi
să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să
îndirepteze”.2
Încă dintr-o fază incipientă, conştiinţa unităţii de neam, de limbă şi de
origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai
reprezentative ale epocii. Triada Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
precum şi stolnicul Cantacuzino, urmat de Dimitrie Cantemir, scriu de pe poziţii
de clasă precise, cu limitele generate de apartenenţa la acestea, însă îi simţim
vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie
unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia
ulterioară a culturii române.
Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană.
Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din
prima jumătate a secolului al XVI-lea. Criticul Al. Piru îl recunoaşte ca pe o
personalitate importantă a umanismului românesc: ,,Istoria literaturii române
nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română
care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale, şi-a purtat cu
mândrie numele de valah toată viaţa, făcându-l cunoscut nu numai în patria sa
adoptivă, dar şi în toată Europa.”3
Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice, istorice, poezii şi scrisori.
Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice,
Hungaria, Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său
începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458), şi terminând cu încoronarea
lui Ferdinand I (1551).
Hungaria, deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al ,,Panoniei”,
oferă şi informaţii despre români, pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept
poporul din care provine el însuşi.
Este pentru întâia dată când, pana unui român afirmă unitatea de neam,
de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania: ,,moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii.
[...]

1
Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…), Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, pag. 9
2
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia
Clasicii Români, pag. 1.
3
Al. Piru - ,,Literatura română veche”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag. 47-48.
 Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sînt colonii de
romani”4. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei, N. Olahus deţine un punct de
vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne, şi
anume faptul că ,,valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această
zonă.
Redactând prima cronică în limba română, Grigore Ureche e nevoit să
inventeze o limbă scrisă, cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice
limbii vorbite. Fără îndoială că, scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi
documentare cronica, autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi
de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric, precum el însuşi
afirmă: ,,ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . Doar
redat într-un desăvârşit spirit veridic, letopiseţul poate fi un izvor de
înţelepciune pentru generaţiile care vor urma, fixând în memoria lumii actul de
naştere a poporului nostru. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici
reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe
treapta culturii şi, în acelaşi timp, conştientizează faptul că un popor care
acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne ,,asemenea fiarelor şi
dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 .
Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul
târziu şi cu Antichitatea latină, cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură
al regatului polon. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze, la rându-i, începuturile
unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. Deşi cronicarul şi-a propus să
scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu,
n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594).
Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:
Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu an, întâmplările
importante din viaţa unui popor;
Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu, care
cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;
Cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care
se bazează pe izvoare istorice, dar şi pe legende populare;
In secolul al XVIII-lea, apar cronici in limba română care încearcă sa
recupereze trecutul. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între
făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare
a trecutului.
Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:
Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate
de originea latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea
poporului român;
Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din
evoluţia limbii române;
Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice;
4
Şt. Bezdechi - ,,Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”, Editura RAM, Aninoasa Gorj, 1939, pag. 30.
5
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia
Clasicii Români, pag. 2.
6
Grigore Ureche – op. cit., pag. 1
 1. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături
de memoria orală. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se
elaborează primele documente scrise ale istoriei,consemnarea evenimentelor
fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea
istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie, de
obicei călugări deprinşi cu scrisul. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale
trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat, principii români îşi
scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea bisericilor.

2. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la

sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei, în timpul lui
Ştefan cel Mare, iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara
Românească. Deocamdată, numele celor care se îndeletnicesc cu această
activitate nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu timpul, anonimatul
este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel
neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se produce astfel o
individualizare atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la
apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare.
Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi
între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii
slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona
puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a
celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea
apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii
comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe
seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat
stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a
letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative
şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată.

3. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine

cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât
scrise, cât şi orale. In spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este de
letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona, limba oficială, de
cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii
scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de
alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor, atât
în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:

 cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa
supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia
punctului de vedere oficial;
  cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent
al clasei sociale cu acces la instrucţie, care are iniţiativa de a fixa în
scris evenimentele importante din istoria neamului său;
 cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este
cunoscut; cercetările întreprinse asupra acestor cronici, începând cu
secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor;
pentru a desemna presupusul autor, se foloseşte formula “ atribuită
lui”.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi

de conştiinţa istorică a românilor sunt:
 originile
 limba
 continuitatea
 evenimentele istorice
 instituţia domniei
Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea
limbii. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui
specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta
împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei
şi a latinităţii limbii române. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în
secolele XVII – XVIII în letopiseţe, care realizează cea dintâi imagine scrisă a
istoriei noastre.
Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche, din oricare perspectivă s-
ar face, trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor.
Recopierile consecutive, făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion
Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul, înseamnă adaosuri la textul prim
care a fost mai amplu decât interpolările. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi
mai important pentru istoricul mentalităţilor, e nivelul cultural şi mentalitatea
în consecinţă, care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. Grigore
Ureche nu îşi foloseşte deplin, imaginativ, libertatea de a fi adus în pagină
figuri trăitoare înapoi în istorie. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe
ecranul textului, cu o simplă etichetă alăturată numelui. Îşi încearcă însă
puterea de a pune oameni în acţiune, lăsându-i să se spună pe ei înşişi. Costin
va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de
destin, iar Neculce, povestitorul mim, în maniera teatrului popular, va imita şi
gesturile, şi spusele personajelor sale.
Portretul total, recunoscut astăzi ca text clasic, e conceput de Ureche ca
imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă
domestică sau publică. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate, iar
trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă, dar interpretată.
În formă şi conţinut, Letopiseţul, care pleacă de la formarea statului feudal
(1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595), deschide corpusul de
cronici ale Moldovei feudale. Aceasta este opera care trasează linia de
demarcaţie, ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica
ce spune povestea ţării „mai pre larg”, în limba română. De aici începând,
istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite.
Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari,
pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului
sau Vremea Ducăi-Vodă. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere
împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul, organizat, în
general, în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.
Cronicarul,bogat şi cult,iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în
scriere,fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Timpul
povestit este anterior duratei biografiei sale,ceea ce indică evocarea unei
istorii la care n-a fost martor. Recurge,de aceea,la sintetizarea informaţiei din
surse scrise,interne sau externe, şi orale,după povestirile tatălui şi pentru că
nu trăise istoria povestită,Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări.
Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental. Scrie pentru a lăsa
un instrument de cunoaştere:„învăţătura”,aducând trecutul în prezent spre a
da o lecţie viitorului.
Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie,în proză şi în versuri,Miron
Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a
cronicarilor. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul
narativ,situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului,Grigore
Ureche. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi
înţelepciunea lui a fost Neculce, mare admirator,de altfel,a lui Miron Costin.
Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii
narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică
norocoasă”(Ş.Cioculescu) e reflexivitatea. Energia stilului e canalizată pe
direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă. Însă,moralizarea nu e făcută
frust, cu violenţă de vocabular, ca la Neculce, si discret, prin meditaţii şi
parabole. Costin este,de asemenea, singurul cronicar care conştientizează şi
formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei,care
nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede,nu se întâmplă tot aşa de
repede”.
Letopiseţul,compus din evocare şi memorialistică,începe de la „cumplita
domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui
Ştefăniţă Lupu, aşa cum a văzut-o autorul. Miron Costin este scriitor de
cronică,dar mai întâi scriitor. Perspectiva se modifică,deoarece,pentru prima
dată,faptele prezentate au fost trăite de autor,el fiind nevoit să evalueze,având
îndoieli, admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care
scrie,fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu,în relatarea căruia se
implică. Pagina ne apare elaborată ca stil, naraţiunea are nerv spiritual,e
tensionată de sentimente şi resentimente,naratorul deplânge constant „ţara-
mi înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”.Structura materiei istorice povestite,în
capitole şi paragrafe nu urmează,nici ca intitulare,metoda lui Ureche.
Dispunerea diacronică rămâne,totuşi,în varianta primă a scrisului cronicăresc.
Miron Costin impune un model narativ reflexiv,aşa cum şi Neculce va impune
unul,de marcă orală,ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.
Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche,la Costin „sintaxa narativă” este
mai variată,mai nuanţată. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa
vodă),conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan
şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu), răscoala ţăranilor
(sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini.
Există,totuşi,în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz
consacrate meditaţiei, descifrării principiilor ascunse care determină înălţările
şi căderile omeneşti.
Suntem,în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul
textului,dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie
dupa o mai lungă gestaţie),în alt tip de discurs,într-o povestire care istoriseşte
şi interpretează,căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura,pilda şi pot face
dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri
cu valoare atemporală, universală.
De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de
una sau alta din figurile istorice,în principal personalităţi
domneşti:despotul(Aron Vodă);eroul însetat de sânge(Mihai
Viteazul);bunul,piosul(Ieremia Movilă);bazileul mândru(Vasile Lupu) etc. Spre
deosebire de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au
relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor. Îl separă şi de Neculce
faptul că portret,pentru el, înseamnă figura interioară,
temperamentul,psihologia, intelectul şi de aici conduita. Personajele sunt sau
nu oameni „întregi la hire”.
Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche,Miron Costin n-a putut aborda
problema originii poporului român,astfel că a simţit nevoia să scrie o altă
lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor. Opera a rămas
neterminată,dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a
poporului nostru şi convingerea că, prin scrisul său responsabil,el poate scoate
neamul din întunericul neştiinţei.
Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei
predecesorilor,Grigore Ureche şi Miron Costin, Ion Neculce lasă literaturii
române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor
moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe
înaintaşi, acesta produce o istorie paralela,alcătuită din cele patruzeci de
povestiri,adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea
letopiseţului.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este
un povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie
autobiografică. Cum prefaţa o spune,povestitorul îşi ia distanţă de predecesori,
înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Ion Neculce se prezintă în
postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin,dar – ca şi
acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el
însuşi, şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise;el nu falsifică realitatea,ci
aşează în text „fapte alese”,cărora le dă dimensiuni istorice diferite,în funcţie
de propria-i părere,însoţite de interpretări convenabile.
 Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori,
Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat, alimentându-şi din el
povestirea,fără perifraze şi eufemisme.
Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce
stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările
individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de
cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.
Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul

model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau

subiectivitatea autcorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările,
ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi, Neculce îşi
incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin
rememorări.

Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor”

ce puteau genera epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar
„negativii”,ca în cronica lui Miron Costin). Iar această naraţiune,ce aduce a
literatură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunţişurile (pe
lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi), într-un cuvânt,
anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este
foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui
Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.
O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a
ironiza. Ironia rezultă din intonaţia orală,precum şi din construcţia stilistică
intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o
realitate. Chemată mereu să sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce
schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare. Povestitorul îşi
schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la denunţ la bănuială
plasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele
mai multe ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar nu se poate bucura din plin
niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri,”ironia este prea
morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.
Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Plăcerea
pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului.
Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in
faţa Letopiseţului e certă. Ele „sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi
bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au scris aice”.”O sama de cuvinte”
reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic
unii…dar adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie nemică…”),dar o deschide
totuşi fascinat de întâmplările extraordinare,credibile şi mai ales delectabile.
 Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până
la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre
toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta
naraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului.
Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de
evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică
destinului uman. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care
lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-
se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea
Letopiseţului,sub titlul de O samă de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului
pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel
de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de
delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi
rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii
prin raportarea la realitatea din cronică.

Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana

un grup de cărturari din Tara Româneasca,unii anonimi,autori de cronografe
sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scris
mai târziu fata de cronicarii moldoveni. Desi la curtile muntele ale lui Matei
Basarab,Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata
culturala,un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat.
Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc, operă a unui
partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor,opera anonimă. Ambele
cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti, plasată la 1290, şi se
termină cu referiri la anul 1688, când, pentru o curta perioadă, cele două
familii rivale se împacă.
Suirea pe tron, în 1688, a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o
modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. Cele doua letopiseţe
fuseseră continuate, dar noul domnitor le dezaprobă, nu pentru atitudinea lor
partizană, ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune, care îl avea
în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. Domnitorul încredinţează
scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu, învăţat recunoscut în epocă,
unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. Această cronică se ocupă doar
de epoca Brâncoveanu, oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică
anonimă, atribuită lui Radu Popescu, un text care exprimă opinia autorului
bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. Acest letopiseţ
anonim se opreşte însă la anul 1717.
In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, marele vornic Radu Popescu
este desemnat sa scrie cronica oficială. S-au păstrat două letopiseţe semnate
de acesta, unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar
partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă, partea de început fiind
o compilaţie după cronicile anterioare.
Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor
moldoveni, fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a
românilor, vădind calităţi de istoric, superioare cronicarilor moldoveni. Opera
sa este cu adevărat ştiinţifică, desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor
munteneşti.
Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti,
putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor
moldoveni, fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu au
formaţia intelectuală a moldovenilor. In plus, cronicarii munteni reprezintă
facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat
sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat în
continuare, în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare
dată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile începând cu
descălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.
O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se
pot atribui cu dificultate unor autori. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi
de imboldul reconstituirii trecutului, cronicile munteneşti au mai degrabă un

caracter formal, legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă

la conducerea ţării. Caracterul evident polemic le dă, însă, valoarea literară.
De asemenea, putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul
vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini
pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor
românilor.
Aşa cum constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor
literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii
şi apartenenţei romanice), ci şi în planul realizării artistice (dovedirea
capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii
autohtone). Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care
riscau să fie înecate în uitare, s-a născut scrisul cronicăresc, însă nu putem
vorbi despre o obsesie identitară, ci doar despre o necesitate stringentă în a
recupera trecutul.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce
s-au lucrat...”(Grigore Ureche ) ; „ca să nu să uite lucrurile şi cursul
tarii...”(MironCostin)). In viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care
îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze
viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţa, nici forţa vizionară, asemănându-
se „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). Aşadar,
istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o
responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele, câte scriu”
(Miron Costin).
 Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente
mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l
pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici
narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta
cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea
ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în
dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au
dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea
limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si

literaturii romane

Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care

s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă.
Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui
Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei
catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice
au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii,
literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune,
în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură.
Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru
drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o
schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale
Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce
înseamna viaţa pentru el.
In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului
al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină,
alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de
adevărate monumente religioase în stil renascentist.
Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar
fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche

afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei
trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi
dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul
urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar
după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci
şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea
unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu
sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult
să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest
prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii
omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în
deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii”
cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule,
să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode
veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face
iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa
omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu
dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre
acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai
învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”.
De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul
patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea
poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român,
continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe
Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului
român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni
politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi
neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei,
Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe
ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului
român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din
Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată
de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni,
ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina;
muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe
din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am
înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea
constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al
moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In
afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel
Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să
înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele
vecine: poloni, tătari, turci, unguri.
Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din
diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a
rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o
imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei
cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern,
unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii,
câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la
un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu
numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează
„letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai
multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre
limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră
existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de
la alte popoare cu care românii au venit în contact.
Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie,
unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând
apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul
al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face
referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre
Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales
după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia
Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi
colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia
şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca
într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că
acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a
ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult
are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă
asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De
asemenea, notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a
înmormântării, însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de
bocitoare profesioniste.
La Neculce, datoria de a nu-ţi uita patria, locul de baştină, e mai puternică
decât toate, oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn,
fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa, cum era Cantemir pentru el. Sfatul său
pentru cititori sună emoţionant peste timp, întrecând cu mult fraza goală,
„dezinteresată”, îndemnând la iubirea de ţară, prin legarea vieţii omului de
pământul unde s-a născut: „Ce, fraţilor moldoveni, rogu-vă să luaţi aminte, să
vă învăţaţi şi să vă păziţi. Oricât ar fi în cinste la vrun domn, bine este să-i
slujeşti cu dreptate, că de la Dumnedzău ai plată. Dar cu domnul niciodata să
pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numai în ţară streină, ce nici în Tarigrad cu
dânsul să nu mergi, fiind tu moldovan”. Dragostea de ţară a cronicarului
străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta.
Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la
simple declaraţii, ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară
a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au
cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea
spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine, Moldovă!”
Foarte populare la vremea lor, cronicile au totuşi, pe lângă o însemnătate
documentară incontestabilă, şi o valoare literară demnă de atenţie, fiind
primele exerciţii de compoziţie literară.
Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră
veche, alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, romane populare şi
cronografe, făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări, pentru starea
de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Datele pe care le avem despre Grigore Ureche, despre viaţa lui intimă şi
despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei, sunt foarte sumare ca să
ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. Scolit la Lvov (după o
programă de studii identică cu cele apusene), fără a renunţa la tradiţia
istoriografică internă, pe care o consultă cu rigurozitate, Grigore Ureche
schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. El introduce în
scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în
timpul studiilor sale în vest. Si ce era mai important, el părăseşte slavona,
limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme, pentru a scrie în
româneşte.
Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există, toate manuscrisele
care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de
Eustratie Logofătul, de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. Până în prezent
nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare, până la data
primei imprimări a textului, datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852, în
aproximativ 42 de copii, cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie
munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante, din punct
de vedere filologic si ligvistic, de la presupusa formă iniţială. Cronica lui
Grigore Ureche, scrisă se pare între 1642, data când el ajunge vornic mare,
cum semnează predoslovia, şi 1647, data morţii, a intrat însă de timpuriu în
mâna lui Simion Dascălul.
In ce îmrejurări nu ştim. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche
începea încă din vremea lui Miron Costin, care, în lucrarea sa „De neamul
moldovenilor”, punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în
legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea
regelui Vladislav al Ungariei.
Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a
predecesorului său în ştiinţa istoriei, spre deosebire de copiştii interpolatori
care erau, dupa părerea sa, oameni „de puţină minte”. Lingviştilor le-a fost
greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar, şi care adăugările lui
Dascălul, dar totuşi au reuşit, în primul rând deosebind izvoarele după care au
scris fiecare din cei doi. Iar mai apoi, în cronică se observă destul de clar doua
firi, doua mentalităţi, doua personalităţi cu totul diferite. O primă personalitate
se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ, prin
tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”, cu riscul de a cădea în incoerenţă,
fără un simţ al măsurii şi al criticii. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche, în
nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui, nici măcar atunci
când poate cititorul s-ar aştepta.
La polul opus, Simion Dascălul mereu îşi spune numele, spre a se şti cine
a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de
zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl, apucatu-m-am şi eu pre urma a
tuturora a scrie aceste poveşti…”. Concepţia lui Ureche despre istorie îl
determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în
restabilirea adevărului, consultând atât izvoarele pământene, cât şi cele
străine, pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul
nostru, ce şi cărţi străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă
aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate”. Dimpotrivă, Simion
Dascălul este o fire imaginativă, care lungeşte poveştile, împletind, fără a
discerne, istoria cu folclorul. Mai mult, el schimbă datele din izvoare şi adaugă
de la sine tot felul de născociri. In plus, stilul lui Simion Dascălul este de cele
mai multe ori întortocheat, plin de repetiţii, neclar, contrastând cu stilul precis,
clar, „ca o pisanie de biserică”, al lui Grigore Ureche. Pe bună dreptate, acesta
este socotit primul mânuitor de condei, care ne lasă o scriere în limba română,
o carte originală, laică. El este întemeietorul prozei in literatura română.
Miron Costin, luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de
simion Dascălul, se revoltă, ca om luminat ce era, şi se hotărăşte să
alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei, în care să expună, pe larg şi pe
înţelesul tuturor, „începutul ţărilor şi al poporului românesc. Plănuise probabil
să scrie încă de la colonizarea Daciei, dar vremurile nu i-au oferit nici
momentele, nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. De aceea,
şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche.
Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea
o cultură aleasă. Se născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia,
unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a
făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia. Apoi, Costineştii se împacă cu

Lupul, şi, din 1653, sunt iarăşi în slujba lui. Tânărul Miron, învăţat, care ştia
latineşte, leşeşte, având cunoştinţe de intaliană şi putând, probabil, înţelege
ruseşte, a fost pentru început numit drept sol. Mai apoi ia parte la diferite
bătălii, devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca şi
vornic al Tării de Sus sub Iliaş, rămânând în această funcţie până în timpul lui
Antonie Ruset. Datorită înţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul,
când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa, Costin
dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască
împărăţia în toate părţile cât de mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine
să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir,
care „mânca bine şi bea bine”, şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”, cu
care era chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot, porunceşte tăierea
capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei
sale, capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului, care mai apoi a regretat
îndelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii
capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă îşi mântuise
sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său.
Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595), despre care
rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea
evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Cronica
sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor
în competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din
epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. Aşadar, autorul a rămas cu
povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. El
a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la
împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei.
Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la
sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395, de la al doilea
descălecat, până la domnia a doua a lui Aron vodă, în 1594), încât, pentru
vremurile contemporane, Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi
amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale.
Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română
patosul cărturarului umanist, încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor
preponderent în viaţa socială.
O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al
lui Nicolae Costin, Ion Neculce, care ocupă, prin resursele nesecate ale darului
său de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor
moldoveni.
S-a născut la Iaşi, în 1672. Tatăl său, vistiernicul Enache, murise de timpuriu,
omorât de poloni în Târgul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura
moldovenească a Cantacuzinilor, veche şi vestită familie de boieri.
La cinci ani a rămas orfan de tată, crescut apoi, mai ales de bătrâna
Cantacuzino, bunica sa. După moartea tatălui său, forţată de împrejurări,

întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească, sub protecţia stolnicului

Constantin Cantacuzino, unde Ion Neculce a stat patru ani. Intors în Moldova
prin 1700, Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, în
Polonia, la Cameniţa, într-o expediţie militară. S-a căsătorit cu nepoata
domnitorului Constantin Cantacuzino, simţindu-se ataşat de familia
Cantemireştilor.
Ocupă funcţii mărunte la domnie; abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi
mare hatman, conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti, pe Prut
(1711). După înfrângerea suferită în aceasta bătălie, îl urmează pe domn în
pribegia din Rusia, timp de doi ani. După şapte ani petrecuţi în Polonia, se
întoarce în Moldova. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus, la
vârsta de aproape şaizeci de ani. Constantin Mavrocordat, în a doua domnie, îi
dă slujba de judecător de divan.
Nu a fost un om prea învăţat, spre deosebire de Miron Costin, de
exemplu, dar a beneficiat de medii prielnice culturii, formându-se şi trăind în
preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. A murit în 1745
şi a fost îngropat la Prigorenii Mici.
Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate, cu suişuri şi coborâşuri
neaşteptate, cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate, toate
aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea; cronica „Letopiseţul Ţării
Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733, când Ion Neculce era „biv vel vornic
de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe, scriere a unui om
înţelept, care a trăit şi a văzut multe, cu harul povestirii.
Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661), de
unde o părăsise Miron Costin, până la 1743, deci un răstimp de 82 de ani; el
utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni, şi tradiţiile populare.
Din anii cuprinşi în cronică, peste 50 constituie tinereţea, maturitatea şi
bătrâneţea lui Neculce, aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. Cronica
înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti:
epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote.
Sunt pagini înţesate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă, subliniate în
tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. Cronica lui Neculce se
întemeiază pe fapte trăite, şi astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel
dintâi memorialist al literaturii române.
Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare
literară deosebită, punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate.
Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul
românesc. Grigore Ureche, ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat,
ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. Verbele de acţiune sunt
întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în
ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”;
„au trecut la Trotuş, noiemvrie 19”; au sosit „la Roman, noiemvrie 29”; „a opta
zi, dichemvrie 7, au ars târgul Romanului”, etc. În prima jumătate a relatării,
domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape
generală pentru singular persoana a III-a ), iar în a doua parte domină
naraţiunea la plural, ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în
panică: „când ei era ( =erau, formă de imperfect persoana a III-a plural,
frecventă şi astăzi în limba vorbită ); „carii scăpa ( =scăpau ), că fiind noapte
nu ştiia” ( = ştiau ). În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând
concizia şi dinamismul naraţiunii, odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare
eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului
neîncălcând cuvântul din Predoslovie, în care spune că scopul letopiseţului
este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică.
Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui
Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. Nuvela
„Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi, a apărut în „Dacia literară” în
1840, cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. Desigur, Negruzzi a
consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie
Mihail Kogălniceanu. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică, în scena în care
Lăpuşneanu, întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara
(adica boierii) nu-l vrea domn, a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă
vor, eu îi voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu
merge, ori cu voie, ori fără voie”.
La Miron Costin, este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele, mai
ales în descrierea acţiunilor militare, aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa
importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment, cât şi din cauză ca
strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”.
Amănuntul este făcut semnificativ, ca în compunerile literare, sau ca în
romanul cu tentă memorialistică, unde detaliul devine materialul construcţiei
unei compuneri menite a ilustra o filozofie. Pe alocuri, „naraţiunea cronicarului
trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie, prin gradaţia interesului
şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile, de nuvelă şi
roman”. Nici o mişcare a personajelor, nici una din acele expresii semnificative
ale lor, care pot să arate ceva, nu scapă din vedere cronicarului, dramatizând
naraţiunea, dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri
( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului, aşa
fără nădejde”, viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă
şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). Presărată cu
amănunte pitoreşti, cu portrete bine zugrăvite, cu descrieri plastice, povestirea
lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivantă. Comparaţii sugestive ( domnii
care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”), proverbe plastice („Banii
răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”), expresiile („au luat câmpii”,
„umbla cu capul a mână”), toate acestea împreună dau stilului său un colorit
viu şi o savoare deosebită. Dar stilul său divulgă reala dificultate. Acest stil,
stânjenitor în naraţiune şi portret, adică în proza istorică, este din fericire mult
mai potrivit în proza de idei, pe care Costin o scrie primul în literatura noastră.
Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul
moldovenilor”, unde caracterul savant este la el acasă.
Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic,
bineînţeles, fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. El are darul
extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. Cu spiritul său acut de
observaţie, şi cu filozofia vârstei la care scria, Neculce ştie să aleagă aspectele
esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret, cu reacţia sa
sufletească vie, cu ironie sau duioşie, cel mai adesea într-un comentariu de
narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. Chiar când întâmplările
sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteşte în aşa fel încât,
ca autor dramatic, dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. Ca şi cum şi-ar da
seama că relatarea istorică rece poate să plictisească, Neculce ştie s-o
învioreze la tot pasul cu incidente captivante. El este neîntrecut în descrierea
bătăliilor, lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din

cronicile noastre, căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii

senzaţionale”. Cronicarul are un mare talent de povestitor, ştiind să găsească
totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul
povestirii în jurul unui eveniment. Observaţiile psihologice sunt făcute în
treacăt şi în modul cel mai natural, nesistematic, ca la toţi povestitorii populari
care nu au prejudecata regulilor de compoziţie, arătând un stil indirect liber,
familiar, lipsit de orice solemnitate, pe care îl introduce în proza naţională; el
povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape
perfect.
Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie, el are un talent de prozator
înnăscut, ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală, fapt
care se relevă cel mai bine în legendele sale, unde stilul are valoarea şi
savoarea limbii populare. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”,
şi anume, faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele,
culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt
puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un
„abur eroic”, iar mai apoi, istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al
spiritului anecdotic: nici descriere, nici portet, nici comentarii, ci numai
narativul pur. În „O samă de cuvinte”, aşezate în fruntea letopiseţului, în
ordine strict cronologică, ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel
de „addenda” la istoria generală a Moldovei, Neculce excelează prin concizia
epică, prin simplitate şi naturaleţe, prin planul general al relatării. Mai ales în
fragmentele narative, atât în cronică, cât şi în legende, Neculce îşi defineşte
arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, înviorând relatarea istorică
prin ironie şi haz – ca la Creangă. George Călinescu spune chiar, „Când citeşti
cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. În
Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de
tâgoveţ, şi de înţelepciune ţărăneasca.[…] Cu Creangă, el are împreună
ingenuitatea şireată, acel tic de a se socoti neghiob, crezându-se totuşi deştept
( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ), proverbialitatea, filozofia
bătrânească, minunarea, văietătura şi în fine acel lucru învederat, dar
inanalizabil, ce se cheamă darul de a povesti”. Legendele lui Neculce se disting
printr-un conţinut anecdotic, cu un epic cuminte, bătrânesc, cu sevă populară.
Ele au devenit sursă de inspiraţie, dar şi model scriitorilor ( D. Bolintineanu, C.
Negruzzi, V. Alecsandri, M. Sadoveanu ).
Impresia e de rafinament extrem în compoziţie, când de fapt tiparele
limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule
complicate, definitive, fixate de multă supunere, înaintea coborârii lor pe
hârtie. Detaşarea artistului, obiectivismul, e dat de acele propoziţii inefabile,
devenite aproape un tic: „dzic”, „precum dzic unii”, „aşe vorbăscu oamenii”,
„iară, oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”, etc. Aproape toate
cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic
suav de povestitor.
Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au
fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice, de către un Negruzzi, un
Bolintineanu sau Alecsandri, la epoca unei necesare evocări patriotice a
trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. Însă abia la Sadoveanu, odată
cu maturizarea prozei româneşti, arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă,
de povestire impersonală, folclorică, sobră prin excelenţă. Şi totuşi, chiar la

Sadoveanu, se poate remarca pierderea realismului istoric, arta relatării secu,

scurte, lipsită de comentarii marginale. Sadoveanu extrage din rândurile
neculciene povestea romantică de dragoste, în „Istorisirea lui Zaharia
Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”, cronicarul concentrând ideile în
câteva şiruri, seci la urma urmei, dar sugerând imagini cu un contur
nemaipomenit, tocmai din cauza lipsei comentariilor:
„Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre
o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru.
Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o
fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au
omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de au călugărit-o”.
( Legenda a XX-a)
Unele legende, cum ar fi a XIX-a, sunt de „neînţeles”, tocmai prin faptul
că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor
din partea celui ce relatează:
„Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora, întorcându-să leşii
înapoi, tăiat-au pre Jolcovschii, hatmanul leşescu, lângă Movilău, precum scrie
letopiseţul. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii, hatmanul leşilor. Ce
după ce l-au omorât, au găsti ceasornicul în sân, de aur cu diiamanturi. Şi
aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu, să fie dzis tătarul acela că nu
trebuieşte să trăiască omul în lume, dacă nu va avè năroc, şi să să fie
giunghiat sîngur”. (Legenda a XIX-a)
Explicaţia acestei legende este mai greu de dat, cu atât mai mult cu cât
analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. Sinuciderea
lângă omul pe care îl omori impresionează, oricum, puternic. Dar oare de ce s-
a înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe
care îl ucisese?
În general, pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică,
tendinţa de a instrui şi de a educa, în acelaşi timp, fiind unul din scopurile sale:
„Rugăm pe dumneavoastră, iubiţi cetitori tineri, să luaţi seama aceştii scrisori,
de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră, să vă
ştiţi chivernisi, să nu păţiţi şi voi ca noi”.
Toate aceste povestiri circulau din gură în gură, fiind o adevărată
literatură orală, cumva folclorică. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o
literatură orală de colportaj (răspândire), ceva în genul bârfei, un fel de proză
realistă, deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor, nefantastică.
Astăzi, ea este contopită în literatura propriu-zisă, mai ales în proza de tip
memorialistic, gen Negruzzi, Ghica, Creangă, şi chiar Caragiale. Fără să vrea şi
fără să ştie, din instinct artistic, Neculce este un precursor al tuturor acestora,
„întâiul mare povestitor român” (G. Călinescu)
Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. Cronica lui
Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. Este cunoscut
portretul lui Ştefan cel Mare, cel mai clasic portret din literatura noastră veche.
Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor
portretul, mai ales sufletesc, al marelui voievod. Totuşi, nu trebuie neglijat
faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan, având un spirit
obiectiv, şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. Dar
defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este
recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu

mare de statu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori

la ospeţe omorîea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la hire, neleneşu, şi
lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. La lucruri de
războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrîea, ca văzându-l ai săi, să nu
îndărăpteze. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu
pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor…”.
Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice, lui Bogdan „cel Grozav”
(„nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”),
lui Petru Şchiopul („domn vrednic, cum să cade, cu di toate podoabile câte
tribuiesc unui domnu de cinste…”)
La Miron Costin, cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice,
ci şi o galerie de portrete. Tablourile lui sunt pline de emoţie. Portretele lui
Miron Costin sunt simple, dar lucrate cu multă măiestrie. Între trăsăturile care
individualizează figurile, una, două, scoase mai bine în relief, sunt suficiente
pentru a-i da conturul precis. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu,
Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul
Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului, care joacă perfect drama omului zdrobit
de mare necaz, cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”, „că-i este
giupâneasa pe moarte”, de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. Se spunea
că Ştefan Gheorghe urmărea tronul, dar devotamentul lui părea a fi
nestrămutat, în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu
necuviinţele lor, dar nimeni nu-i ia în seamă. Uneori, nu este nevoie decât de o
simplă apropiere pentru a evoca o personalitate, cum ar fi Ştefan, pârcălabul
de Soroca, pe care îl vedem viu, trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de
întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune, cât pre acele vremi abie de era
pământean de potriva lui, cu carele şi Vasilie Vodă singur, osebi de boieri,
făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă; aşa era de întreg la fire. Iară la statul
trupului său era gârbov, ghebos, şi la cap cucuiat, cât puteai să zici că este
adevărat Isop, la cap”.
 Alături de darul povestirii, Neculce are ca nimeni altul până la el, darul
portretizării figurilor evocate, însuşire de romancier. Personajele sale sunt, în
marea majoritate, eroi de roman. Cronicarul ştie, chiar şi atunci când
personajele nu sunt personalităţi, să le creioneze fizionomia şi să le sugereze
caracterul printr-un gest, un obicei sau un tic. Însă, atunci când eroul este
complex, autorul îl arată sub toate laturile, şi fizic şi moral, comentând fiecare
trăsătură, ca într-o fişă. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14
domnitori de care se ocupă, făcând loc încă şi altor feţe. Portretul lui Dimitrie
Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu conţine laude
neîntemeiate, fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir, care în
tinereţe se arătase „nerăbdător, mânios, zlobiv la beţie”, încât îi ieşise
„numele de om rău”, dar care, căpătând domnia, „ştiu să-şi piarză numele cel
rău căci doară mai la vârstă venise, au doară chivernisise vieaţa lui unde nu
era pace, că aşa se arăta de bun şi de blând, că tuturora le era uşile deschise,
şi nemăreţ, de vorovèa cu toţi copiii, încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l
lăuda.[…] Era om învăţat. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine, poate
fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Lăcomie nu avè mare, lucrurile lui
poftiè să fie lăudate”. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi
tablou. Caracterul orgolios al domniţei Maria, fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui
Constantin Duca-vodă, un adolescent de abia 20 de ani, este fixat bine cu un
surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. Dumitraşco vodă
Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe
pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei
de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar.[…]
Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el,
de bătrân, dinţi în gură n-avè. Dimineaţa îi încliè, de-i punè în gură, iar sara îi
descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. Un portret nu tocmai favorabil se face şi
lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè, ce numai iscălitura învăţase de o făcè.
Practică buna avè la voroavă, era sănătos, mânca bine şi bè bine”. Portretul lui
Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca
câteodată din cap fluturând”, şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de
rând, pe jos, fără alai, numai cu două-trei slugi”.
Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de
expunere, aşadar, pe lângă naraţiune şi descriere, dialogul şi monologul. Deşi
stilul lui Ureche este de o precizie lapidară, totuşi limba cronicii nu duce lipsă
de un aer specific al pitorescului, păstrând imagini sugestive formate la
contactul cu viaţa satului, iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe
plaiurile româneşti, conexiunea omului cu natura, majoritatea comparaţiilor
fiind făcute pe baza elementelor naturii. Astfel de imagini, ce surprind viaţa
plugarului, a păstorului, a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau
culoare scrisului, îl fac să trăiască.
Povestirea lui Miron Costin, plină de detalii de senzaţie, este înviorată prin
numeroasele descrieri, în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între
contemporanii săi. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu
care a dat piept în Polonia, despre care Călinescu spune că „este cea mai
puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română, un măreţ
episod dantesc”. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci
la şcoală în Bar, în Podolia; pre cale fiind, de la sat spre oraş”, „numai ce văzui
despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură; ne-au părut că vine o
furtună cu ploaie deodată, până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. Detaliile
realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas, ca
albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde
mâncau rămânea numai pământul negru împuţit; nice frunze, nice pae, ori
iarbă, ori semănătură nu rămâneau…”); fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din
ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche.
La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi
tablourile de epocă, detaliile de decor, indicaţiile ceremoniale pitoreşti,

fastuoase chiar. De exemplu, nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan, feciorul

cel „grozav la faţă”, al lui Radu vodă, la Iaşi, oferă un tablou memorabil: „S-au
veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici, şi de giocuri, şi pelivani şi de
puşci. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe, cu toţi boierii şi giupânesele,
împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. Şi un vornic mare purta un cap de
danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ, îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti.
Numai mirii şi mireasa, fiind feciori de domn, nu giuca în danţ pe afară, numai
ce giuca cu boierii”.
Odată cu descrierea, în literatură au pătruns şi figurile de stil, utilizate în
mod frecvent de Neculce, luând din vorbirea populară comparaţia, cea mai
simplă figură de stil. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit,
dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca
lupii într-o turmă de oi”; „sta asupra lui ca nişte lupi”; „ca cum ar merge
fulgerul, aşè mergè focul împrejur”, etc. Epitete de felul celor folosite de
scriitori culţi nu întâlnim la Neculce, dar găsim la el câteva epitete populare,
majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”, „bogată
ruşini”; „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”,etc. Metaforele sunt rare la
Neculce, pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”,
„Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”, etc.Cronicarii sunt
cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci,
reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre
poporul român.
O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. Ureche, prin factura
stilistică a stilului sau, a căutat să apropie limba literară de „matca latină”.
George Călinescu spunea, „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca
mierea. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascuţişuri
ironice”. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla, ca la Ureche. Se
observă imediat că fraza lui este grea, fastuoasă, inspirată de topica latină.
Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. „Cu el
sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a
exprima orice gând. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea, în acord
cu stilistica graiului vorbit, care o complică mărind volumul emisiunii periodice
prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de
conjuncţie (şi, deci)”. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze, ce devin un corp
sintactic deosebit, reprezentând planul contemplativ al gândirii. De cele mai
multe ori, textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină.
Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de
vedere lingvistic. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou.
Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant, cu
structura sintactică modelată după tiparele latine. Însă Neculce, neavând
posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia, scrie în limba
bătrânească a timpului său, cu rădăcini adânci în limba populară. Stilul lui nu
are acea simetrie a părţilor, acel ritm armonios, acele inversiuni după topica
latină, şi nici construcţii complicate. Limba lui Neculce, atât de apropiată prin
structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze
turcismele, are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive,
împrumutate din cadrul vieţii rustice.
Miron Costin, ca personalitate complexă, aduce cu sine motivele filosofice.
În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că
viaţa omului trece cum trec toate pe lume, cunoscută încă din antichitate,
„Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). Poemul lui Costin este dominat de
melancolia fragilităţii omului, a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este
floare”), adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la
această cale”). Poetul găseşte că, în fond, toate sunt trecătoare în lume, de la
viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra, ca umbra
de vară, / Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea
şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna, / Întuneca-veţi
lumii, veţi da jos cununa…”. „Viaţa lumii” constituie o încercare de
împământenire a genului poetic în literatura românească.
Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi
a poporului nostru, fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care
nici nu ni-l putem descrie în minte. Operele lor sunt integrate în tezaurul
culturii naţionale, putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva
ajutător vremurilor noastre, căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului
românesc, într-o continuă schimbare, dar, totuşi, mereu aceleaşi, străjuind de-
a lungul veacurilor.
Contribuţia cronicilor muntene

Cronicarii munteni, fie că sunt anonimi sau cunoscuţi, sunt, fără îndoială,
mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni, însă au în schimb o pronunţată
fizionomie colectivă. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine
maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare; din
punct de vedere literar însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi
şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori.
Cronicarii munteni, prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se
ridică la concepţia umanistă, ultimul, întocmai ca Dimitrie Cantemir, marcând
trecerea de la cronică la istorie.
 Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura
noastră, în acelaşi timp, erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul
ştiinţific, direct, lipsit de podoabe şi intenţii literare.
Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino
aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază, dacii şi romanii,
numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant, romanii, ceea ce
se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. Pe de altă
parte, Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută
problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până
astăzi.
Argumentul principal împotriva golirii Daciei este, aşa cum consideră Adolf
Armbruster, uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era
oblăduitori acestor locuri, să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de
atîţea ai, să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi
mai seci”7.
Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra
întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei, românii, ţin şi cred că
sunt urmaşi ai romanilor, origine adeverită de nenumăraţi istorici străini, şi în
acelaşi timp, sunt mândri cu această descendenţă nobilă. Conştiinţa unei astfel
de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul
dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. El integrează
istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză
personală, care este prima lucrare de istorie propriu-zisă.

Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român

Dimitrie Cantemir este cel care, fiind ultimul mare umanist român, este
format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale
medievale româneşti. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne
întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române
din epoca feudală, capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale
cunoaşterii. În cultura noastră, este prototipul intelectualului creat de umaniştii
renascentişti: ,,exponent al clasei dominante, reprezentat al unei puternice şi
bine conturate orientări politice, erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de
nivel european, istoric în primul rând.”8 (Adolf Armbruster)
Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, Dimitrie Cantemir
deţine numeroase lucrări, însă atenţia noastră se va centra doar asupra
câtorva dintre acestea.

7
,, Crocari munteni, Ed. M Grgorian, Bucuresti, 1951, pag. 50- 52.
8
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, istoria unei idei”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag. 223.
 Prima, „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”, surprinde un dialog
între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. Ideea pe care o
dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia
devine eternă prin scris. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care
însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit
renascentist. El reia ideea enunţată de Horaţiu, ,,Non omnis moriar”, prin care
întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului, a cărui slovă e eternă.
Cu alte cuvinte, ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul
dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: ,,exegi
monumentum”. (Horaţiu)
,,Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a
Moldovei din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, cultural, religios şi
politic. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea
românilor. Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că ,,Descrierea afirmă,
aşadar, lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană,
descendenţa românilor din romanii Daciei, deci, continuitatea şi unitatea
neamului, latinitatea limbii, romanitatea unor instituţii juridice.”9
Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir, în
,,Descriptio Moldaviae” cu precădere, timpul şi spaţiul se intersectează într-
un ,,punct” românesc, definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până
în vremea autorului. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se
dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a
naţionalului, decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu.
Dincolo de acest aspect, merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie
Cantemir de a descrie, fie şi cu o notă de subiectivism, caracterul naţional şi
obiceiurile moldovenilor. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi
veselia (,,inima lor nu era departe de gură”), iar printre defecte aroganţa,
irascibilitatea, lipsa de moderaţie şi nestatornicia. Sunt amintite de asemenea
o suită de ceremonii, de la cele de logodnă până la cele funebre, precum şi
unele zeităţi mitologice: Drăgaica, Ursitele, Frumoasele, Sânzienele, Papaluga,
etc. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina,
bocetul, colinda, descântecul.
O altă lucrare cantemirească, ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor”, scrisă deloc întâmplător în limba română, este opera unui umanist
care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia,
dar şi rolul urmaşilor acestora, de apărători ai civilizaţiei europene împotriva
invaziilor barbare, tătăreşti şi turceşti.

9
Ibidem, pag. 231
 Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a
premiselor elaborate de Miron Costin în ,,De neamul moldovenilor”, şi se referă
la puritatea romană a românilor, descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi
din Italia.
Cu toate că acest lucru este exagerat, George Ivaşcu afrimă că se
identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. Din
acest motiv, putem afirma faptul că preocuparea lui D. Cantermir era aceea de
a recomanda poporul său Europei, dar şi de a restitui o demnitate gravă
acestui popor.
Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este
,,Istoria ieroglifică”, lucrare foarte semnificativă de altfel, întrucât reprezintă
prima încercare de roman politic social. Scris la Constantinopol în 1705, acesta
are un caracter alegoric, cuprinzând vietăţi din lumea animală, sub măştile
cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării
Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu (,,Corbul”), şi aceea a Moldovei, condusă
de Cantemir însuşi (,,Inorogul”). Deşi epicul nu este deloc pretenţios, reuşeşte
să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume
de animale reale sau himerice. Darul de a construi portrete groteşti,
caricaturale, fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea
aspecte ale talentului unui veritabil scriitor.
In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o
importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni
cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să
conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. Preocuparea pentru istoria
naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă, străbătuta de
entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne
Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă
şi recuperarea lor o face, într-o primă etapă, Şcoala Ardeleană. Corifeii Scolii
Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze
drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor
argumente de ordin istoric si filologic. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale
reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost, nu de puţine ori, din raţiuni polemice,
exagerate, supralicitându-se unele date sau argumente, rolul decisiv al Scolii
Ardelene în formularea sistematică, riguroasă si argumentată a latinităţii limbii
romane reprezintă, fără îndoială, un element pozitiv în istoria culturii
româneşti.
Nicolae Iorga remarca, subliniind importanţa Şcolii Ardelene, că „într-un
timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii,
într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea
tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele, într-un timp
când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine,
când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare, era
nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor
românilor, de reabilitare morala a lor, care era limba. In ea s-a văzut curcubeul
vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare, în acel
semn am învins”.
 Corifeii Şcolii Ardelene percep, cu o fină intuiţie, însemnătatea
copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. Limba era considerata de ei ca fiind
expresia fiinţei naţionale, semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. Pe
de alta parte, cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit
cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica
a naţiunii şi dezvoltarea limbii.
Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii
Ardelene. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune, şi
gândirea corifeilor Şcolii Ardelene, două elemente inseparabile, aflate intr-o
relaţie de interdeterminare deplină. Aceste imperative şi exigenţe se
confundau, de altfel, în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială,
deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica, în fond, lupta pentru
apărarea, ilustrarea şi dezvoltarea limbii. Cărturarii ardeleni sesizează, în
primul rând, raportul dintre limbă şi cultură, în cadrul căruia limba era socotita
drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii.
În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene, limba capătă o semnificaţie majoră şi,
în acelaşi timp, cu rezonanţe inedite. Ea constituia un factor al coeziunii
naţionale, contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. Gh. Constantin Ruja
extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic, cu estomparea
diferenţierilor regionale, accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească
cunoştinţa acestei limbi literare, care să formeze legătura atotputernică între
toate elementele româneşti.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării
limbii, aceea cu unitatea naţională. Cu cât o limbă era mai cultivată,mai aleasă
şi mai îngrijită, cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine, în condiţii optime şi
sigure,menirea unificatoare şi integratoare.
Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât
mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii
limbii. Petru Maior, de pildă, îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei
probleme, urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. El constată şi
accentuează asupra ideii, de o semnificaţie majoră, menţinerea unităţii limbii
române în diverse etape istorice, recurgând la numeroase argumente pentru a-
şi ilustra teza, spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile
adversarilor. Unitatea şi coerenţa internă a limbii, în structura ei originară,nu a
putut fi deteriorată, cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene, nici de contactul cu
popoarele slave. Petru Maior observă, cu obiectivitate şi pertinenţă, că
influenţa limbilor străine, şi mai ales a limbii slave, nu a alterat structura intimă
a limbii române, care s-a menţinut, în esenţa sa, aceeaşi: „Însă slovenii de
ţesătura limbei româneşti cea din lontru, nice cum nu s-au atins, ci aceasta au
rămas întreagă, precum era când întâiu au venit romanii, strămoşii românilor
în Dacia.”
Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor
(moldoveni, munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Ultima
idee care sublinia nobleţea poporului roman, se baza pe ipoteza exterminării
dacilor de câtre romani. In timp, istoricii au contestat această ipoteză.
Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi
cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor
româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam,
permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.

Mihai Viteazul
de N.Balcescu

Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea

nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu.
Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea,
fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2
moduri ):
1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai,
banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda.
Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si
maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).
Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor
Romane unite, autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu
alesul sau caracter).Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"), dar, de data
aceasta,accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si
ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti.
Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta
in Dumnezeu, patriotismul,omenia,spiritul de dreptate,statornicia,sinceritatea,
capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un
barbat ales si vestit si laudat". Descendenta lui aleasa, blandetea vorbelor si
ecoul faptelor sale deosebite,l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor:
in acele vremuri de restriste, "El ajunse a fi nadejdea tuturor, razbunatorul atat
de mult dorit si asteptat">
2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul
istoriseste o intamplare din viata eroului sau.Rostul acestui fragment este
acela de a completa portretul initial,scotand in evidenta forta morala a acestei
personalitati istorice.
Pe cand Mihai era ban al Craiovei, voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel
Rau(1592-1593).Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai, Voda a incercat
sa-l piarda, trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti, sau a-l
ucide prin taina".
Descoperind cursa care i se intinsese, Mihai intentiona sa fuga la
Constantinopol, dar pe drum este capturat si adus in tara.Invinuit de tradare si
inchis, banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului.Sosind insa in locul
unde urma sa fie ucis, eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un
supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi, calaul s-a
inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii
asupra jertfei sale, cand vede acel trup maret, acea cautatura salbatica si
ingrozitoare,un tremur groaznic il apuca,ridica satarul,voieste a izbi,dar mana ii
cade,puterile il slabesc,groaza il stapaneste si, trantind la pamant satarul, fuge
printre multimea adunata imprejur, strigand in gura mare ca el nu indrazneste
a ucide pe acest om".
In curand, fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii

Romanesti(1593-1601) si va infaptui, fie si pt scurta vreme, cea dintai unire a

Tarilor Romane(1600).
In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret,
intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai
Viteazul.

Epoca pasoptista

Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in

toate provinciile românesti, perioada fixata cu aproximatie 1830-1860
delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române, numita in
mod curent epoca pasoptista. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea
democratica si revolutionara care precede, in Tarile Române, Revolutia de la
1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). Literatura pasoptista o continua
pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si, sub impulsul
ideologiei burgheze democrat-revolutionare, spiritul militant ca literatuta
romantic progresista. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face
treptat, ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul
si acelasi scriitor pana la sfarsit. Se poate spune si despre Alecsandri ca a
evoluat in sens invers, incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic. Î n
evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat
scriitorul este mai mare, cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai
adanci” .Astfel, între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista
o unitate indisolubila.Spre exemplu, primele manifestari ale iluminismului,
prezent in epoca pasoptista,apar înca in fazele literare de pâna la 1840, în
creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura, fiind reprezentat, in primul
rând, de Scoala Ardeleana. Pasoptistii,însa, au amplificat aceste stari de
manifestari iluministe pronuntate, dar, totusi, incipiente, transformându-le intr-
un sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat.
Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de
perioada pasoptista.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate
renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o
indrumare a literaturii prin reviste, desi aparitia lor este de obicei temporara.
Constatând ca ,, Albina’’ este prea moldoveneasca, ,,Curierul’’ este prea
muntenesc iar ,,Foae pentru minte, inima si literatura’’ prea ardeleneasca,
Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care
sa publice productiile românesti din orice parte a tarii, cu singura conditie sa
fie de valoare. M.Kogalniceanu, în articolul program al acestei reviste,
subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea
imitatiei si a traducerilor mediocre, necesitatea crearii unei literaturi nationale
prin stimularea scrierilor originale, aspirate din istoria patriei, din frumusetile
ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a unei
literaturi specific nationale. Aparand ideea de originalitate in literatura,
mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic,
exercitând, în acest fel, o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii

românesti de la mijlocul sec trecut. "critica noastra-spunea

M.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana".
Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in
creatiile literare, care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea
unitatii si independentei nationale. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au
aderat la idealurile Revolutiei de la 1848, fiind animati si de telurile Marei Uniri.
Participanti direct la viata social-politica, pasoptistii au creat opere literare cu
un pronuntat caracter patriotic si militant, inspirându-se din trecutul istoric, din
lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. Satirizarea viciilor orânduirii
feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii
pasoptiste.Reprezentanti: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Anton Pann,
Vasile Cârlana, Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu, Cazar Bolliac. Poezia
pasoptista raspunde, in general, directiilor si principiilor formulate de Mihail
Kogalniceanu in articolul "Introductie" din primul numar al revistei
"Dacia literara" in sensul ca este o poezie sociala, adaptata la
momentul istoric si chiar politic, conforma cu idealurile de libertate, egalitate si
unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni. Pe de alta parte, ca peste
tot în lume, se afirma cu putere spiritul national, încrederea în valorile
traditionale, populare, în istoria, natura si folclorul romanesc, care devin acum,
alaturi de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale
poetilor.
Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu, Alecsandri,
Heliade- Radulescu), incepe a se scrie din ce în ce mai mult, iar prin
popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi, astfel încat
se largeste considerabil cercul cititorilor, o conditie esentiala a poeziei
devenind accesibilitatea. Se dezvolta astfel o poezie retorica, declamativa,
grandilocventa, cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor, într-un stil
avântat, cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori, în
care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea,se completeaza cu
meditatia asupra locului omului în istorie, cu motivul constiintei sociale, al
luptei,al creatorului, al ruinelor, al mormintelor, al revolutiei.
Se manifesta, în ansamblu, doua tendinte de ordin cultural si literar:
deschiderea spre cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile
morale si artistice ale spiritualitatii românesti. Scriitorii devin constienti ca
literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea
specificului nostru national, a surselor tematice si de exprimare pe care le
ofera folclorul si istoria nationala. Apar specii noi ca balada si cantecul, fabula
se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de
societatea vremii, iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si
cultural nationale.Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al
poeziei pasoptiste, nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului, ale
pamântului si ale traditiilor românesti( Gh. Asachi- "La patrie", G.
Bolliac-" O dimineata pe Caraiman", I. Heliade- Radulescu-
"Zburatorul"),
Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare,
directii estetice si stiluri, coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de
neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic si national, toate in formele
romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, in
descendenta celui francez. Învatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele

cunosc o dezvoltare fara precedent.Iau fiinta societati culturale si stiintifice,

creste numarul revistelor,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formeaza un
public cititor, se organizeaza biblioteci de literatura beletristica,se înfiinteaza o
viata artistica specific româneasca, bazata pe traditia populara, ia amploare
miscarea de culturalizare a maselor. Intelectualii pasoptisti, procupati de
cultivarea valorilor universale,o folosesc curent,în scris si în oral,publicând
articole, studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene
problemele românilor.În perioada pasoptista scrisul devine principalul
instrument al actvitatii culturale. În aceasta perioada de plin avant al culturii ,
literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. Doctrina literara, a avut
un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a împiedicat sa aspire,conform
personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate si determinare, cu
convingerea ca realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin
cuvânt.

* Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica,

nationala, educativa, ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l
modela conform idealurilor social-politice ale momentului. În nimele aceleiasi
specificitati nationale, s-a dus batalia pentru o limba unitara, cu constiinta
clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii
nationale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si,
pronuntându-se in problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului
moderat,în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala.

* Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de

pendul, ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice
existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus.
În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin
psihologic,dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin
originalitate. Explicatia este si de natura sociala, fiind vorba de repercursiunile
în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.

Dacia literara

Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie, a

debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara
a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”, Mihail Kogalniceanu semna la
Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. Editorul deschide
articolul-program, prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul
1817,dl.Racocea,c.c. translator românesc în Lemberg, publica prospectul unei
foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca. Planul sau
nu se aduce in implinire. La anul 1821,dl. Z.Carcalechi, in Buda cerca pentru a
doua oara o asemenea intreprindere, dar si aceasta fu în zadar. În sfârsit, la
1827, dl. I.Eliad vru si ar fi putut, pe o scara mult mai mare, sa ispraveasca
aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. Ocâmuirea de atunci a Tarii
Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa, putinii barbati care pe atuncea
binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de
a vedea vreodata gazete romanesti. Numai doi oameni nu pierdura curajul, ci
asteptara toate de la vreme si de la împrejurari.
Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia
pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. Asteptarea lor nu fu înselata.
Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829 în Iasi,
Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. Putin dupa ea se
arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…].Dupa Albina si dupa Curier , multe
alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii
Dacii. Asa, în putina vreme, am vazut în Valahia: Muzeul national, Gazeta
teatrului, Curiozul, România, Pamânteanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe,
Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis ; în Moldova: Alauta româneasca, Foaia
sateasca, Oziris ; în Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania si Foaia
inimii . Unele dintr-însele, adica acele care au avut un început mai statornic,
traiesc si astazi; celelalte au pierit sau din nepasarea lor, sau din vina altora.
Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc , sub redactia dlui I.
Eliad, Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca , care, în anul acesta mai
ales, au dobândit îmbunatatiri simtitoare.”
 Kogalniceanu sugera, însa, si cele doua laturi negative ale publicatiilor
amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura, prin
urmare, ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei, pe de
alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata, cu alte vorbe, ca sunt
mai mult provinciale decât românesti.” Dacia îsi propunea sa mearga mai
departe pe drumul deschis, dar asumându-si, în mod ferm, dubla sarcina de a
se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile
românesti”, fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”. Cele patru
puncte ale articolului-program sunt: 1.întemeierea spiritului critic în literatura
româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica
cartea, iar nu persoana.” 2.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a
literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o
limba si o literatura comuna pentru toti.” 3.Combaterea imitatiilor si a
traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa,
pentru ca omoara în noi duhul national. Aceasta mânie este mai ales
covârsitoare în literatura. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba
româneasca. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele
de-ar fi bune. Traductiile însa nu fac o literatura.” [1] Cu toata aparenta
exclusivista, punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a
politicii de asimilare a culturii europene. Dupa cum va explica tot în coloanele
„Daciei”,într-un numar ulterior, Kogalniceanu era împotriva abuzurilor, nu a
principiului însusi, combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului, nu
preluarea cartilor si a ideilor folositoare. [1] “Dacia literara” capitolul
“Introductie”
Desi, în aceste rânduri, nu e utilizat cuvântul „folclor”, Kogalniceanu avea
în vedere, printre sursele de inspiratie, si creatia populara. Trebuie notat ca,
îndreptând atentia spre mediul local, spre aspectele particulare si specifice ale
realitatii românesti, „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi
întemeiate pe observatie, cultivând „adevarul” si „naturalul”- îndrumare
binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. În încheierea
articolului-program, autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În
partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei; partea a II-a va
avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. Partea a III-a se va
îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii.
Partea a IV-a, numita „Telegraful Daciei”, ne va da înstiintari de cartile ce au sa
iasa în putin, de cele ce au iesit de sub tipar, relatii de adunarile învatatilor
români, stiri despre literatorii nostrii si, în sfârsit, tot ce poate fi vrednic de
însemnat pentru publicul român.” Prin precizarea surselor de inspiratie, a
temelor literare în ultimul punct al articolului, dar si prin diversele trimiteri spre
trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate, refugiul în trecutul
istoric, aprecierea valorilor nationale si a folclorului, îmbogatirea limbii literare
prin termeni populari, arhaici sau regionali), revista devine un manifest literar
al romantismului românesc.
 Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui în revolutiile de la1848
din Tarile Române, M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru
ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara, dovada,
faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare, Costache Negruzzi
publica prima nuvela istorica din literatura noastra, Alexandru Lapusneanu ,
nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. De
asemenea,aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica, de data
aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate, dar desfasurata într-un alt
spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . Printre cei care vor continua
filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare, se numara si Nicolae Balcescu,
în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’, Alecu Russo în ‘Cântarea
României’. Altii merg pe linia memorialisticii, a faptului trait ( Costache
Negruzzi- Negru pe Alb), ori pe cea a însemnarilor de calatorie, precum Vasile
Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘, ‘Calatorie în Africa’, sau Grigore
Alexandrescu în Memorial de calatorie’. Exista însa si alta zona a prozei, critica,
ironica, acida, plina de luciditate întâlnita de V. Alecsandri, scriitorul cel mai
complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în
plina transformare în ‘Balta Alba’, ‘Borsec’, dar mai ales în ‘Istoria unui galban’,
gen de proza în care situatiile si personajele, la limita caricaturii, stârnesc
râsul.
Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata
ale culturii romanesti, reluat la Propasirea si apoi la România literara , strabate
ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. Ecoul sau extraordinar
dovedeste ca, departe de a concretiza o initiativa izolata, el nu facea altceva
decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. Într-adevar, facând
din specificul national resortul viu al noii culturi, Kogalniceanu si prietenii sai
au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer, dar nu-si
gasise înca o expresie clara, metodica si pregnanta. Îmbogatit în sensurile lui
nobile, spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi, aparat si mereu împrospatat
de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai
intelectualitatii românesti. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei
epoci, spre cinstea si lauda poporului român, pentru al carui nume în lume
‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. Dintre colaboratorii revistei mensionam
pe Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Al
Donici, C. Stamati.
 Disparitia revistei ,,Dacia literara ”

* Dupa numai trei numere, în luna august a aceluiasi an în care a

aparut, prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar, Dacia Literara este
suprimata. Pretexul a fost gasit foarte repede. Cauzele sunt foarte adânci si ele
tin de atitudinea ferm democratica, puternic antifeudala, pe care editorul
revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale
politicii si culturii românesti, atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a
considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’, dezaprobând-
o în toate manifestarile ei. În articolul M. A. Demidoff in Banat, Valachia si
Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’, aluzie la
domnitorul Mihail Sturdza, iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe
Alexandru Cel Bun,domnul Moldovei, când au primit coroana si hlamida de la
ambasadorii împaratului Ioan Paleologul , Mihail Kogalniceanu adusese prea
multe laude domnitorului moldovean, ceea ce, dupa marturiile lui Vasile
Alecsandri, l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza.

* Diparând fara sa mai apara, desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o

revenire asupra hotarârii domnesti, Dacia Literara a continuat sa traiasca în
constiinta urmasilor. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ, pe
masura importantei evenimentului pe care l-a marcat, prin aparitia ei, în
publicistica româneasca.

Literatura pasoptista

Mihail Kogalniceanu .Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este

de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma
constructiva, fara sarcasm. Peste tot, în programul revistelor, redactorul stie ce
vrea. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc, vrea sa se
îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a
Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile.
Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba
comuna pentru toti ». Kogalniceanu : este stimat si ca orator. I se gasesc în
discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri
sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar
avea vreun raport cu creatia. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin
liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. Discursurile publicate
mai tarziu, pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de
amanunte tehnice. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. I se gasesc în
discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri
sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar
avea vreun raport cu creatia.

Dimitrie Bolintineanu

* În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia

patetica a iubirii din istoria româna. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un
public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice.
Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se
poate intui. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta
în expresie prin ton discret, autoritar si plin de umor, cu definirea plastica a
situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister,aiba
parte de el….n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ».

* Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii

numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în
forma de duodecimi ».

Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie

eminenta. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si
prin strania lor muzica. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar
remarcabil si o buna opera de izolare,o colectie surprinzatoare de instantanee
poetica. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a
cuvântului, care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din
vers o singura arie. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape
de poezia moderna. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica
direct, fara asociatiuni.

* Vestitele versuri ,,un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în

poarta oare cine bate”. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai
rotacizant, te, intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element
turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul
psihic, nu din ritmica exterioara a stihurilor.

* În afara de simtul acustic, Bolintineanu poseda plastica dinamica,

insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari.

* Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile,

cam cu prea multa dispozitiune etica. Însa pentru viata mondena Bolintineanu
are o atitudine indiscutabila. Convorbirile, într-o nepasare impertinenta si
masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. Manoil este istoria
unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier, Marioara,
impostoare, având legaturi cu civicul Alecsandri, si mai tarziu prostituata sub
numele de « nebiruita ». Blazat, Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în
favoarea unui general trisor, e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o, în
fine, absolvit. Se casatoreste cu Zoe. Intereseaza critica ascunsa a vietii
monahale din scena calugaririi a doua fete, una suspinând, alta indiferenta
incaltate cu coltuni albi. Îmbracate cu camasi de lâna, semanând cu vestelele
osândite de druizi. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre,
stânca pierduta în aburi, un brad ratacit, un torent aruncându-se cu zgomot
într-un lighean de granit, merita sa fie amintit. Elena prevesteste vag romanele
lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa
se casatoreasca cu un om inferior. Elena,mama a unei fetite, iubeste pe
Alecsandru si e stânjenita de scrupule. Zoe,impetuoasa , carnala care îl vrea pe
Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. Introduce în societatea Elenei,
spre a o compromite un fost lacheu, fiu al unei tiganci.

Un ofiter strain, mistificat de ea ii taie parul. În cele din urma tuberculoza

ce urma era o problema dificila. Avem de-a face cu un roman de analiza,
consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei
sunt un început de studiu al societatii feminine. Interiorul casei lui Alecsandru e
somptuos : pereti de stuc, bronz, patru statui pe piedestale de granit rosu.
Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui
mitologice. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca.
Familia ar fi fost din Ireavca , trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si
numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata
« smolit »cum era si Costache. Pentru nevoile tânarului teatru nasional,
Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un
actor joaca trei roluri de indragostit-italian, neamt, grec- pe lânga cucoana
Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin , în folosul
nepotului acestuia Draganescu, pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la
proiectele sale de casatorie. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un
vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. Costache Negruzzi

Vasile Alecsandri

* S-a nascut la 21 iulie 1821. Nasterea acestuia a fost romantica. Fugind

de razmerita înspre muntii Bacaului, mama îl nascu în caruta fiind pazita de
departe de patru slugi înarmate. În timp ce se afla în Paris, Alecsandri se
împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Cativa ani,
Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. În Dacia literara (1840) publica
Buchetiera de la Florenta. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în
teatru. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la
Sadagura » sunt între primele piese.

* Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. Chirita e o

cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru
ideea de progres. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou franco-
român, de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou
inedit. Veselia nebuna a cupletelor, ritmica acestor comedii dau nastere unei

placute emotii arheologice.

* Sinteza întru Occident si Orient, ca forma însa si structura intima a

fiintei sale, o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. «
Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ, pe principiul
demagogului. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice.
Ion Heliade Radulescu

Heliade Radulescu – ,, Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru

evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion
Heliade Radulescu. Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la
Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I. H.
Radulescu si a lui Constantin Moroiu. În tot cursul existentei, ziarul se bucura
de conducerea efectiva a lui Heliade. În poezia epica , Heliade a încercat
balada fantastica Zburatorul , epopeea eroica Mihaida si epopeea
cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele . Balada Zbur atorului , publicat a în
volumul al IV -lea al Curierului de ambe- sexe si în Curierul românesc din 1844
este dedicata doamnei Anicut a Manu. Socotit a în general cea mai reusita
poezie a lui Heliade, ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea
psihologiei personajului, prin
nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si
prin stapânirea tehnica a întregului material. Momentul initial aduce marturia
încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete, a carei sete de iubire se
consuma orb, fara obiective externe.
S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru
cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata .Cu
exceptia primei strofe, toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea
unui cadru din natura . Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a
de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. Se resimte în finalul partii
a doua o senzatie de împacare, dar aceasta, care prin atmosfera ei de
incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei, vibreaza
oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii, a marii împacari.
Finalul pluteste în fantastic si, prin notele pe care se desfasaoara se leaga
puternic de mitologia populara .Un modest precursor a lui Eminescu, se arata
Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul
Nord si ratacind ca un fulger printre stele. Drumul pe care îl face el aduce
aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul; el aduce
aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. În conciziunea lor,
versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat
vederea scriitorului, limitata la straturile de suprafata, acelea pe care le
exploata legenda si în formele ei populare.

# Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare, nu-i

confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol; arta lui se
consuma în redarea justa, ca ton si cuprins ideologic, a legendei; balada lui
pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad, alaturi de
elementele poetice, si aspecte lipsite de orice elevatie artistica. Valoarea
baladei apare atât de relativizata prin comparatie, aduce totusi si alte însusiri

reale. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a

materialului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea
în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda , poetul ne face sa
parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana, natura si supranaturalul.

Critica si istoria literara interbelica.

In jurul lui 1900,in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim
moment important ,legat atat de continuitatea maiorescianismului,cat si de reactiile
la el.Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al
cuvantului,dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de
“critica estetica”pana azi. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei
orientari noi,sociologice,reprezentate la 1900 de N.Iorga si G.Ibraileanu. Dupa
razboi ,atat critica estetica ,cat si achizitiile ulterioare (sociologice ,filozofice a
culturii etc.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind
E.Lovinescu, a carui activitate creeaza o bogata descendenta,ultimul este
G.Calinescu ,marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941
apogeul perioadei respective . Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia
gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice,trebuie sa ne referim la
semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce
premerge intaiul razboi mondial; momentul E.Lovinescu de dupa razboi ; momentul
G.Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea.
Intai C.Dobrogeanu-Gherea,apoi N.Iorga si G.Calinescu domina cu autoritate
mentalitatea critica de la sfarsitul sec. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec.
al XX-lea. Critica lor este,ca si a lui Titu Maiorescu , proponderent culturala:
interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale,dar , spre
deosebire de a lui Titu Maiorescu ,ea este mai apasat sociologica si ideologica; in
plus ,dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze,fara a
elucida. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din
1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva.
Accentuand pe estetic,Maiorescu facea si el , obligat de imprejurari,campanie
culturala. Dealtfel ,o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele
fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national,asa de vie la 1900,nu e straina
de Maiorescu;la randul lui ,mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a
inceputului de secolul ,imbratisand unele din ideile generatiilor noi. In ce priveste
specificul de secol ,el apare ca o tema centrala la toti,si N.Iorga,si G.Ibraileanu
intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura,dar chiar o politica
literara.Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie.
Cu E.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ. Cu zece ani mai
tanar decat Ibraileanu si Iorga ,debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la
razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea
critica o detin ceilalti doi,nu atat prin cantitatea operei ,ci prin faptul ca pe ei ii
“selecteaza” epoca (este ,dealtfel,o idee a lui Ibraileanu,aceea a selectarii scriitorului
). Autoritatea lui E.Lovinescu incepe in 1919, cand criticul se apropia de 40 de ani si

publicase deja cateva carti ;aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea
modernista . E randul lui sa fie selectat. Punand bazele modernismului romanesc
,E.Lovinescu devine ,mentorul noilor generatii. Ca orice politica literara ,si aceea
lovinesciana are caracter programatic ,partizan si anticipator .In revista si cenaclul “
Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . Ion Barbu este opus
lui A.Vlahuta, proza modernista aceleia semanatoriste . Volumele de Critice ale lui
E.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta. Istoria
literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza .Teza
aceasta,Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri ,consacrandu-i chiar o carte
despre civilizatia romaneasca ,menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane
moderne).

Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul

Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o

exagerata importanta poeziei populare. Din dorinta de a astupa golurile si de
a stabili o traditie, istoricul literar roman, ca si cel rus de altfel, a deschis un
mare capitol al folclorului.
 Fara indoiala ca acest folclor, oricat ar cuprinde in el elemente de
circulatie universala, are individualitatea lui inefabila si contine momente de
mare poezie.
Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de
cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. Astfel
“poeziile populare” culese de V.Alecsandri si basmele lui I.Creanga sunt
documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim, restul reprezentand
doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. Impartirea propusa
de Alecsandri, a poeziei propriu-zise, in cantece batranesti (termenul de
“balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore, e cea mai nimerita,
fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. In cantecul batranesc,
de structura epica, cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani, in doine
(numele duce la dainele lituane, dar acopera un gen foarte romanesc), liricul isi
exprima “dorul”, care e uneori dragoste, alteori nostalgie, “jalea” de a fi
singur, instrainat, de a muri nelumit, si “voinicia”

“Arza-te focul padure

S-ai cadea sub o sacure!
Arde-ar lemenele din tine
Cum arde inima in mine.

*
Unde-aud cucul cantand

Si mierlele suierand
Nu ma stiu om pe pamant!
Eu zic cucului sa taca,
El se suie sus pe craca
Si tot canta de ma seaca.

*
Cine-i tanar si voinic
Iese nopatea pe colnic
Fara par, fara nimic.
Fara palos nici pistoale,
Numai cu palmele goale . ”

Horele (strigaturile, chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in

infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi:

”Frunza verde de aluna,

 Decat c-un tata s-o muma
Mai bine c-o mandra buna.

*
Arza-l focul de barbat!
A venit aseara beat
Si de mine s-a legat.”

Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage”

:

-Ce cauti, barbule, la noi?

Nu sunt fete pe la voi?
-Ba sunt, da-s cam mititele,
Nu ma pot iubi cu ele…

de n-ar fi spuse de doi flacai, prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al

treilea.
Daca doinele si horele ne duc in mediul curat, taranesc, in cantecele
batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc, o productie de curte a unor
joculatores pentru boieri si domni, fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil
alta decat cea taraneasca. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era
legitim in patura rurala, cantecele cu ispravi voievodale, care au existat, putine
totusi putandu-se dovedi autentice, e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti.
Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea
lautareasca. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru
petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu
cantaretii si chiar le procura motivele, nu mult deosebite in fond si forma de
cele rurale. Cantecul “Stefan, Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are”
“se canta-scrie Eminescu- unisono de catre toti mesenii. Bufonii isi faceau

mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. Curtile domnesti erau pline de
cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica, precum C. A. Rosetii, urmand
generatiilor dinaintea lor, continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari.
Doinele ceva mai oftatoare, devin la boieri “cantece de lume”, si Eminescu
avea un caiet cu astfel de “irmoase”, ce se canta “dupa masa” :

“ De-acum nadejdile toate

De la mine s-au sfarsit
Moriu, luandu-mi ziua buna
De la ceea ce-am iubit . ”
 Sobieski, viind la Iasi in 1686, vorbeste boierilor moldoveneste, spre a-i
capta, si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei,
ca pe un soi de chiuitura regala:

“Constantine, fugi bine,

Nici ai casa,
Nici ai masa,
Nici draga jupaneasa…”

Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor .

Dealtminteri ,pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma
prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor,precum un altul mai
tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand
cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti .Aron-voda petrecea ,dupa
ureche ,cu cimpoiesi . Inca un cimpoies,dupa Miron Costin , desfata pe
Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa , stand “cu cimpoile imbricate de
ursinic , la dvorba cu zicaturi”. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice , caci
mesenii ”s-au mai veselit” ,drept care , abia atunci Stefan-voda porunci
surlarilor sa cante . Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil, dupa
acelas Miron Costin , se petrecea cu “zicaturi”.
Importanta capitala a folclorului nostru, pe langa incontestabila lui
valoare, in masura in care e rodit de culegatorul artist, sta in aceea ca
literature moderna, spre a nu pluti in vant, s-a sprijinit pe el, in lipsa unei lungi
traditii culte, mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. Dar atentia n-
a cazut asupra temelor celor mai vaste, mai adanci in sens universal, cum ar fi
aceea a “soarelui si lunei”, ci, din potriva, asupra acelora care puteau constitui
o traditie autohtona. S-au creat astfel niste mituri, dintre care patru au fost si
sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda, constituind punctele de plecare,
mitologice ale oricarui scriitor national. Un strain care nu le-ar cunoaste ar
pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne.
 Intaiul mit e Traian si Dochia, simbolizand constiuirea insasi a poporului
roman. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi, care e primul
getizanant. Propriu-zis circula numele de Traian, de Dchia, Dochita in colinde.
Asachi a raspandit povestea Dochiei, fata lui Decebal, urmarita de Traian si
prefacuta de Zamolxe, la rugamintea ei, in stanca, spre a scapa de urmaritor.
Mitul pare apocrif, dar se predintea ca in 1877-78, in Neamt, cutare batran stia
ca Dochita lui Dochel, fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in
stanca de catre Maica Precista. “Pe inaltimea Ceahlaului, aproape de varf se
afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei
cateva mici bulbucaturi pietroase; pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de
Dochia, iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele.” De n-ar fi aceasta forma a
basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat
consistenta si stapaneste constiintele.Al doilea mit, cu ecoul cel mai larg, e
Miorita, cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V.Alecsandri.
Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut
comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei
culturi autohtone.
Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea
lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. Trei ciobani se coboara
in vale cu turmele. Unul e vrancen, altul ungurean (adica ardelean) din partea
ungurilor, altul moldovean, caruia Miorita, oaia nazdravana, ii destainuie
gandul ucigas. In presimtirea mortii, moldoveanul isi randuieste, fara nici o ura
inmormantarea, pregatindu-si un eden terstru, ciobanesc:

„Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
 Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge! „

Si, dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului, urmeaza

traducerea ermetica a notiunii de estinctie, in aceasta viziune franciscan
panteistica moartea devenind „mireasa lumii”, „craiasa” si inhumarea luand
infatisarea misterului nuptial :

„Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii! „

In versiunea lui Vasile Alecsandri, acest mit e o capodopera.

Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. Alecsandri)
are mereu o iradiatiune puternica. Tema, ca intotdeauna in astfel de
imprejurari, e de o circulatie mai larga decat solul tarii, insa versiunea romana
este originala si autohtonizata, intrucat se leaga de vestita biserica de la
Curtea-de-Arges, a lui Neagoe, devenita astfel pentru literature noastra un fel
de mic Notre-Dame-de-Paris. Legenda vorbeste, ce-i drept, de Negru-voda, fara
a starui asupra identitatii manastirii, insa traditia s-a oprit asupra celui mai
stralucit monument al locului. Este fara importanta ca legenda se regaseste la
popoarele inconjuratoare, mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a
pornit. El n-a devenit mit decat la noi, si prin mit de intelege o fictiune
ermetica, un simbol al unei idei generale. O astfel de ridicare la valoarea de
mit este proprie literaturii romane. Mesterul Manole incepe, din porunca
domnului, ridicarea bisericii, insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea:

“Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
 Zidul radica,
Dar orice lucra,

Noaptea se surpa!
A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!”

Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul:

“O sopta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pin-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate.”

A doua zi, intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Mesterul,
intr-o criza de egoism, ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie
elementele spre a o opri:

"Da, Doamne, pe lume

O ploaie cu spume,
Sa faca piraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mindra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-noarca din cale!"

Insa mandra, nezdruncinata in credinta maritala, merge nesovaitoare spre

locul lucrarii. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede, spre a nu fi
induiosat de plansetele tinerei femei gravide:
 “- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!”

Continuarea mai adauga ca voievodul, gelos, a ridicat scehele stralucitei

biserici, ca ridarii san u mai poata face alta, altcuiva.Ei scapara sarind cu aripi
de sindrila. Insa Manole muri, prefacandu-se in fantana.

De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat.
El simbolizeaza conditiile creatiunii umane, incorporarea suferintei individuale
in opera de arta. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru
fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei.
Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe
artist.
Al patrulea mit este erotic. Sburatorul (care sub alte nume exista si la
popoarele inconjuratoare) este un demon frumos, un Eros adolescent, care da
fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. Incepand cu I. Eliade
Radulescu, nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. Unii
au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica, ceea ce
este fals, fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale.
Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. Neavand o
literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la
momentul primitive, la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. Caracteristica
in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei.
Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea
poporului roman, situatia cosmica a omului, problema creatiei ( si am putea
zice in termeni moderni, a culturii) si sexualitatea. Azi unii incearca ( si lucrul e
valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. Ortodocsii vor
sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone, coborand
familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. Lucrul nu-i nou si nici
abuziv , ba chiar, contrariu parerilor oponentilor , de un firesc desavarsit.
Fecioara doarme, in oconografia Europei de sus, in paturi gotice, inconjurata
de servi si sfinti imbracati medieval, iar in picture italiana nu numai
invesmantarea este locala si istorica, dar toata legenda sacra se desfasoara in
geografie italica sieneza, perugiana, veneta, dupa cum e cazul.
Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc
progresiv abia după împlinirea şi consolidarea, prin Marea Unire, a naţiunii.
Dacă specificul este, prin natura lui, vechi, naţiunea este, prin forţa
împrejurărilor istorice, relativ nouă, închegată în urma prăbuşirilor marilor
imperii vecine.
 Până să devină o temă culturală, asupra căreia să se poată discuta critic,
relaxat şi nuanţat, specificul românesc a însemnat o lungă luptă, purtată cu
sacrificii grele timp de secole.
Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu, şi cum altfel
dacă nu într-o notă eminesciană: ,,Nu originiea face pe un popor să fie trainic,
ci munca lui proprie, fie cu mâna, fie cu mintea”.

BIBLIOGRAFIE

1. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
2. Lucian Boia – România. Ţara de frontieră a Europei,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002
3. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române, Editura
Minerva, Bucureşti, 1998
4. George Ivaşcu – Istoria literaturii române, Vol 1, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
5. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române,
Editura Aula, Braşov, 2002
6. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei
naţionale, Prefaţă la ,,Cronicari moldoveni”, Editura
Militară, Bucureşti, 1987
7. Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni, Prefaţă la
,,Cronicari munteni”,Editura Militară, Bucureşti, 1998
8. Alexandru Piru – Literatura română veche, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1961.
9. George Călinescu – Istoria literaturii române, Editura
Minerva, Bucureşti, 1983
10. Mircea Scarlat – Miron Costin
11. Florica-Elisabeta Nuţiu - Contribuţia Şcolii Ardelene
la dezvoltarea limbii române literare, Târgu Mureş,
1990
12. A Rosetti – Istoria limbii române
13. · N. Cartojan – Istoria literaturii române vechi
14. · Ion Rotaru – Literatura română veche
15. · N. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane
16. · G. Călinescu – Istoria literaturii române de la
origini pana in prezent
17. Internet :
 www.Wikipedia.ro
 www.Referate.ro
 www.Clopotel.ro
 www.Viatadeliceu.ro
 www.Didactic.ro