P. 1
Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice

Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice

|Views: 14,931|Likes:
Published by Anca Vintila

More info:

Published by: Anca Vintila on Oct 30, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/30/2014

pdf

text

original

~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". adică a originii oricărui popor. conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) . originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. în 1843.Petru Maior. Costin. De multe ori. De-a lungul timpului. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani". că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. Gh. Cronicarii medievali maghiari constatau. XII) se constata că românii. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. genesis . însă fără temei. În operele autorilor medievali. pentru care tema istoric este esenţială. -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman. M. etnos înseamnă "popor". Samuil Micu. constă în determinarea următoarelor aspecte: când."naştere"). atât spaţiul universal.Kogălniceanu începe să editeze. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania. -teoria asimilarii elementului latin. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale. sec. conzluziile istoricilor. prin scrierile sale. -teoria migrationista. Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. sec. Formarea limbii romane. sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. reprezentanţii Şcolii Ardelene . Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant.Studierea problemei etnogenezei (din greacă. D. Canta-cuzino. viitorul papă Pius al Il-lea ş. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. care au locuit în Dacia. XI.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. adaugandu-se si teoria rezistentei. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Referitor la etnogeneza romaneasca. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice. însă. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că . V). M. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. acoperind. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. Kinnamos. unde. Cantemir.a. că vlahii erau "pastorii romanilor". mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. -teoria continuitatii daco-getice. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. începând cu cei bizantini (Kekaumenos. cât şi cel autohton. numiţi de ei vlahi. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor. Ureche. expuse în literatura istorică. Const. unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.

R. Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români.limba română nu conţine cuvinte germanice vechi.dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre. N. I. .provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275. date lingvistice. Argumentele lor sunt următoarele: . A. .Haşdeu. .continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor".). La sfârşitul secolului al XVIII-lea.românii erau păstori nomazi.prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană .Iorga ş. . unii istorici germani (Fr. chiar în perioada când ea a apărut (I. . . .Iung. .dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia).cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană).Onciul. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării.nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor.a. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania. Argumentele lui Rosler erau următoarele: .Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre. D.Xenopol. B. saşii şi secuii. în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române.prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor.. mărturii epigrafice etc. desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4). care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre. . . adică atunci.românii s-au format numai pe suportul dacic.există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză. . .Sulzer.lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români.dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii. . ci ea a fost atunci cea mai intensă.P. care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi. când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii. fără o contribuţie substanţială a romanilor.

Cât priveşte limba. De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate. Susţinute în scopuri politice. bucovineni. datorită contactelor cu slavii de sud. până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână).neamul românesc.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord.. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu. iar după aceasta . treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi. în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre. ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării. aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă. Această ramură a marelui neam al tracilor. care a atins un înalt nivel de dezvoltare. în urma contactelor ei cu slavii. care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic.) în spaţiul locuit de români.). s-au format două popoare separate: munteni. .cu slavii de răsărit. nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc. Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început. . munteni. olteni etc. Totodată. care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). precum nici rolul ei determinant. a creat o cultură originală. ardelenesc etc. oltenesc.) . Dimpotrivă. sau geto-dacii. izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam . ci dimpotrivă. însă. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. Componentele principale ale etnogenezei românilor. aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice.Chr. apoi romană).păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane.numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman).numai în aspect economic şi cultural. în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească. nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română.influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă. fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. inclusiv peste Dunăre. şi moldovenii . şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Nici un izvor istoric nu atestă. . de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească. .

Acest proces. care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. meglenoromân şi istro-român). populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea. şi în Moldova .a. exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor. spaniolilor. Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor. care denotă multiple contacte umane. Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . iubire etc. au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii. Ca urmare. portughezilor). Ca urmare. apoi a hunilor. care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată. drag.a goţilor. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară.). s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari.Ca urmare. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. Cândeşti-Ciurel. care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova.în Transilvania. având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. Slavii. italienilor. ori s-a retras spre sud în munţi. tiparniţe de turnat cruci. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică). aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine. prieten. care se desfăşoară în secolele VII-IX. istro-românilor ş. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor. Peste această populaţie protoromână. numită de filologi limba protoromână comună.Costişa-Botoşana-Hansca). lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. iar din limba protoromână comună. care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti. a cunoscut influenţa limbii slave. Formarea limbii române. alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX).

Acestea sunt variante ale unei denumiri. se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X.Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. blacht numire germanică a romanicilor). Menţiuni în sursele externe despre români. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. apoi români. denumire care a evoluat în rumâni. Stratul lingvistic latin.volohi. care iniţial desemna un trib celt.origine slavă. Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. In cronica anonimă. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. cel mai important. valah. secolul al Xl-lea) plasează între bulgari. întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi. La rândul lor. pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. precum Nicolaus Olahus. atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor. în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi. descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. a sec. ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. ungurii le ziceau olahi. . ca achiziţii definitive. Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. (sinonim cu valach. care locuia între Dunăre şi "muntele mare". aflată la nord de ţara bulgarilor. volohi. slavii de răsărit . Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor". Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte. ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". Românii de la bun început s-au numit romani. numită "Gesta Hungarorum".vlahi. scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak". blahii etc.

cu multe etape. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp. În perioada marilor migraţii. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun.conducător de oaste) sau un ban. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Românii. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. iar pe măsura . apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. cnezatele şi banatele. Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz.Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. un voievod (din slavonă . în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. Acestea au fost voievodatele.

Sunt formaţi în 1096. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. cu centrul la Biharea). au fost izgoniţi în anul 1225. Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov. Ţara Romanească . 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. ei construind cetăţi întărite (Feldioara. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. de către un grup de negustori din sudul Italiei. Râşnov). Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor").extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Dar. Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni. în urma primei cruciade. cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. Cetatea Neagră. între Mureş şi Dunăre. Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. cu centrul la Cuvin). Codlea. voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute. pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. judecătoreşti şi administrative. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică. Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb.

s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. taxe şi dări. ţările române beneficiau de protecţie. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. creând statul medieval independent Moldova. Ludovic I al Ungariei. Braşov. A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. Roman Muşat. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. . Moldova În 1345. Bogdan. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. Acesta trece Carpaţi. germani: Sighişoara. duc o campanie împotriva tătarilor. Sebeş. Dragoş. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. în Moldova. cum o numea Nicolae Iorga. care implica conducători aleşi de regele maghiar. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. regele maghiar. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. voievod maramureşean. încercând să consolideze statul format. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. In Transilvania aşezările. secui. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. Se succed Radu I. Petru Rareş. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. Astfel. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării.

Diaconul Corsei. H.sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. Siret. prin apariţia primelor şcoli de nivel superior. Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. În Transilvania. bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. conform lui D. lângă Târgovişte. precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. având tipografii. în 1508). Mazilu. unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544). “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. Argeş. Târgovişte. Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. şcoli. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală. Aceştia. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. slavonă). Baia. O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. . prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. latină). tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 . stabilit la Braşov. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) . Suceava. unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. în 1528.1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare.

oferă şi informaţii despre români..Literatura română veche”. Moldova şi Transilvania: . pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi. de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii.moldovenii au aceeaşi limbă. să le fie de învăţătură. Bucureşti. Editura de stat pentru literatură şi artă. primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. Este pentru întâia dată când. 1979.Letopiseţul Ţării Moldovei”. Bucureşti. Ion Neculce. Minerva.1 Pe de altă parte. conştiinţa unităţii de neam. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. 1961.”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice. pana unui român afirmă unitatea de neam. 1955. urmat de Dimitrie Cantemir. poezii şi scrisori. Ed.. 3 Al.devenită inamovibilă până în zilele noastre.. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: . obiceiuri şi religie ca şi muntenii. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei. Criticul Al. Bucureşti. cu limitele generate de apartenenţa la acestea. pag..2 Încă dintr-o fază incipientă..cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”. Triada Grigore Ureche. pag. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458). Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…). istorice. .să rămîie feciorilor şi nepoţilor. 1...] 1 2 Miron Costin. idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: . 9 Grigore Ureche . precum şi stolnicul Cantacuzino. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551).. Piru . iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”. Colecţia Clasicii Români. Hungaria. deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al . făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece. prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: . De aceea. despre cele rele să să ferească şi să să socotească. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. Editura pentru literatură. Miron Costin.Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus. 47-48.. pag. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea. provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. Hungaria. scriu de pe poziţii de clasă precise. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice. dar şi în toată Europa.Panoniei”... [.

In secolul al XVIII-lea. cărturărească. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon.. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma. 30. şi anume faptul că . Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice.. 1955. şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru. precum el însuşi afirmă: . cit..Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. începând cu facerea lumii. autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre. pag.valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă. de continuitatea şi de unitatea poporului român. Cronografii – scrieri de factură istorică. în acelaşi timp. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi. Redactând prima cronică în limba română. 1 . şi care se bazează pe izvoare istorice. Pentru cultura noastră. dar şi pe legende populare. Aninoasa Gorj. Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 .. la rându-i. 2.. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu.Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. Grigore Ureche . Colecţia Clasicii Români.. Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. N. 6 Grigore Ureche – op. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice.. 1939. căci ei sînt colonii de romani”4. Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române.Letopiseţul Ţării Moldovei”. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). pag. 4 5 Şt. cronicile au o importanţă deosebită.asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 .. conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne . Editura de stat pentru literatură şi artă. Bezdechi . pag. întâmplările importante din viaţa unui popor. Bucureşti. an cu an. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei. Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate. Editura RAM. Fără îndoială că.

consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. în timpul lui Ştefan cel Mare. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. cât şi orale. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. continuate ulterior şi de alţi domnitori. atât scrise. principii români îşi scriu numele în cronici. anonimatul este depăşit. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie. Deocamdată. ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. fiind preluată de boierii cărturari. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei. cât şi în Ţara Românească. ei având doar rol de scribi. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni. particular. atât în Moldova. alături de memoria orală. după surse diverse.1. 2. întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. Cu timpul. Aşadar. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. de cancelarie. 3. mai ales a celei moldoveneşti. de obicei călugări deprinşi cu scrisul. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. In spaţiul medievalităţii româneşti. aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. . limba oficială. dar le leagă şi de construirea bisericilor. cât şi a stilului. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor.

care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. povestitorul mim. cu o simplă etichetă alăturată numelui. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595). în maniera teatrului popular. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. lăsându-i să se spună pe ei înşişi. În formă şi conţinut. libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. din oricare perspectivă sar face. Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului. apare la cronicari. şi spusele personajelor sale. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. Aceasta este opera care trasează linia de . făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. dar interpretată. Recopierile consecutive. începând cu secolul al XIX-lea. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. imaginativ. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior.  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. Portretul total. dovedită şi prin latinitatea limbii. au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. se foloseşte formula “ atribuită lui”. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă. trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. pentru a desemna presupusul autor. Letopiseţul. va imita şi gesturile. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. iar Neculce. recunoscut astăzi ca text clasic. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă.

moralizarea nu e făcută frust.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu. mare admirator. Costin este.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului.în relatarea căruia se implică.faptele prezentate au fost trăite de autor.aşa cum şi Neculce va impune unul.deoarece.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere. în limba română.având îndoieli. şi orale. aşa cum a văzut-o autorul. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”. Însă.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede. în general. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce. si discret. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul.de altfel. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări.nici ca intitulare. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.nu se întâmplă tot aşa de repede”. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari. Letopiseţul.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.pentru prima dată.în capitole şi paragrafe nu urmează. cu violenţă de vocabular. prin meditaţii şi parabole.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie.a lui Miron Costin. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.bogat şi cult. Recurge.metoda lui Ureche.de marcă orală. Miron Costin este scriitor de cronică. naraţiunea are nerv spiritual. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ.totuşi. Perspectiva se modifică. Cronicarul. Miron Costin impune un model narativ reflexiv.Grigore Ureche.la sintetizarea informaţiei din surse scrise.de aceea.interne sau externe.Structura materiei istorice povestite. organizat.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Dispunerea diacronică rămâne. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. .dar mai întâi scriitor.e tensionată de sentimente şi resentimente.naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor. Pagina ne apare elaborată ca stil. De aici începând.în proză şi în versuri.compus din evocare şi memorialistică. admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor.de asemenea. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu. ca la Neculce.demarcaţie.el fiind nevoit să evalueze.în varianta primă a scrisului cronicăresc. istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite.Cioculescu) e reflexivitatea. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale.

dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi. De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice. Spre deosebire de Ureche. înseamnă figura interioară. Cum prefaţa o spune. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor. Opera a rămas neterminată.totuşi. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor.căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.însoţite de interpretări convenabile. răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini. temperamentul. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin.el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu). Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă). acesta produce o istorie paralela.bazileul mândru(Vasile Lupu) etc. universală.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală. intelectul şi de aici conduita.bunul.piosul(Ieremia Movilă).adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului.Grigore Ureche şi Miron Costin.mai nuanţată. înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei.ci aşează în text „fapte alese”.în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă).eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul).în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului.în funcţie de propria-i părere.el nu falsifică realitatea.Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei.alcătuită din cele patruzeci de povestiri. .cărora le dă dimensiuni istorice diferite.psihologia. descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti.în alt tip de discurs. Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. Există. prin scrisul său responsabil.pentru el. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular. Suntem.povestitorul îşi ia distanţă de predecesori. Îl separă şi de Neculce faptul că portret.astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român. Neculce este un povestitor înnăscut.dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie).

arată cu degetul. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor. neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.fără perifraze şi eufemisme. Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul.credibile şi mai ales delectabile.ce aduce a literatură de colportaj.nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri.precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.ironizează satisfăcut şi răutăcios.o situaţie. Ironia rezultă din intonaţia orală.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare.că letopiseţul nu scrie nemică…”). Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă.a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi). . Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. alimentându-şi din el povestirea. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal. Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat.mai rar. O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. ierarhizându-le.este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri. anecdoticul.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori. într-un cuvânt.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie. agreează cu precădere amănuntul.dar nu se poate bucura din plin niciodată.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.de oameni vechi şi bătrâni.narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi. Chemată mereu să sancţioneze.ce s-au scris aice”.cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea. Aparent.spre a ruina o realitate.gesticulează. Când şi-a ţesut naraţiunea.prin rememorări.şi în letopiseţ nu sînt scrise.de altfel.e indignat de cele mai multe ori.urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau. Ele „sînt audzite din om în om.concluziv.imită. Iar această naraţiune.în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă.ca în cronica lui Miron Costin).

sub titlul de O samă de cuvinte. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab.preponderent memorialistică. Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. pentru o curta perioadă. când. în 1688. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. şi se termină cu referiri la anul 1688.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. S-au păstrat două letopiseţe semnate . Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică. Suirea pe tron. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu. ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti. Astfel.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala.este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717. Lucrarea. atribuită lui Radu Popescu. învăţat recunoscut în epocă. din care lipseşte descrierea. Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă. plasată la 1290. nu pentru atitudinea lor partizană.opera anonimă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului. dar noul domnitor le dezaprobă. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia.Cronica lui Ion Neculce.Cronologic.unii anonimi. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat.în acelaşi timp. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. cele două familii rivale se împacă.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise.

nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Caracterul evident polemic le dă. valoarea literară. unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă. un popor fără istorie. Aşadar.”(MironCostin)). . scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. nici forţa vizionară. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată. ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). câte scriu” (Miron Costin). desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti. Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni. partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare. legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. care îşi ignoră trecutul. Un astfel de popor nu are conştiinţa. In viziunea umaniştilor noştri. însă.”(Grigore Ureche ) . ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul. cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. superioare cronicarilor moldoveni. Aşa cum constata Mircea Martin. s-a născut scrisul cronicăresc. In plus. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni. caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară. De asemenea...de acesta. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. vădind calităţi de istoric. ca şi când nu ar fi avut predecesori. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. plasat la 1290.. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele. O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat.. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. „dezinteresată”. măcar cum ar hi. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste.asemenea. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. pentru a scrie în româneşte. romane populare şi cronografe. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. de mare mirare este. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. din punct de vedere filologic si ligvistic. pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă. Cronica lui Grigore Ureche. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. el părăseşte slavona. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. e mai puternică decât toate. fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. Si ce era mai important. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. . oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. cronicile au totuşi. scrisă se pare între 1642. îndemnând la iubirea de ţară. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. locul de baştină. La Neculce. întrecând cu mult fraza goală. fiind primele exerciţii de compoziţie literară. datoria de a nu-ţi uita patria. datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. din legende apocrife. şi nu numai în ţară streină. data când el ajunge vornic mare. de la presupusa formă iniţială. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. fraţilor moldoveni. bine este să-i slujeşti cu dreptate. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. alcătuită din texte religioase. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). şi o valoare literară demnă de atenţie. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. pe care o consultă cu rigurozitate. făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. să vă învăţaţi şi să vă păziţi. până la data primei imprimări a textului. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. în aproximativ 42 de copii. că de la Dumnedzău ai plată. cum era Cantemir pentru el. fiind tu moldovan”. rogu-vă să luaţi aminte.

Simion Dascălul mereu îşi spune numele. fără a discerne. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. clar. De aceea.cum semnează predoslovia. Studiile le-a . împletind. Simion Dascălul este o fire imaginativă. care. fără un simţ al măsurii şi al criticii. în cronică se observă destul de clar doua firi. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. unde familia sa se refugiase. La polul opus. spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. care lungeşte poveştile. dupa părerea sa. Dimpotrivă. Pe bună dreptate. laică. Se născuse în 1633. Mai mult. cât şi cele străine. dar totuşi au reuşit. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. Miron Costin. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. se revoltă. neclar. o carte originală. doua mentalităţi. avea o cultură aleasă. In ce îmrejurări nu ştim. şi 1647. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. Miron Costin. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”. Iar mai apoi. „începutul ţărilor şi al poporului românesc. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. cu riscul de a cădea în incoerenţă. şi care adăugările lui Dascălul. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. oameni „de puţină minte”. doua personalităţi cu totul diferite. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. ce şi cărţi străine am cercat. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei. ca să putem afla adevărul. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. In plus. „ca o pisanie de biserică”. acesta este socotit primul mânuitor de condei. ca om luminat ce era. pe larg şi pe înţelesul tuturor. care ne lasă o scriere în limba română. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. istoria cu folclorul. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. ce de dereptate”. contrastând cu stilul precis. El este întemeietorul prozei in literatura română. al lui Grigore Ureche. plin de repetiţii. consultând atât izvoarele pământene. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. din cauza domnitorului Vasile Lupu. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. data morţii. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. în care să expună. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări.

Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. pentru vremurile contemporane. Costineştii se împacă cu Lupul. sunt iarăşi în slujba lui. Aşadar. el este trimis să discute cu vizirul. Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. Datorită înţelepciunii lui. şi. porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. încât. Tatăl său. lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. Acesta. în urma unui complot. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. a fost pentru început numit drept sol. veche şi vestită familie de boieri. care „mânca bine şi bea bine”. Ion Neculce. despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. cu care era chiar cuscru. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). S-a născut la Iaşi. învăţat. care ocupă. probabil. Apoi. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa. autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. chiar după moartea soţiei sale. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. având cunoştinţe de intaliană şi putând. vistiernicul Enache. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. fratele lui Miron. la Universitatea din Cracovia. Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. . leşeşte. care ştia latineşte. de la al doilea descălecat. Tânărul Miron. din 1653. din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. în 1594). Mai apoi ia parte la diferite bătălii. înţelege ruseşte. Apoi. Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. până la domnia a doua a lui Aron vodă. în 1672. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. murise de timpuriu.făcut în Polonia.

de exemplu. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. şi tradiţiile populare. Ocupă funcţii mărunte la domnie. bunica sa. se întoarce în Moldova. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. unde Ion Neculce a stat patru ani. de unde o părăsise Miron Costin. sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino. Nu a fost un om prea învăţat. deci un răstimp de 82 de ani. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). peste 50 constituie tinereţea. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe. cu harul povestirii. pe Prut (1711). mai ales de bătrâna Cantacuzino. până la 1743. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. . de decădere naţională. forţată de împrejurări. fratele lui Dimitrie. de umilinţă. spre deosebire de Miron Costin. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită. crescut apoi. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici.La cinci ani a rămas orfan de tată. el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. După moartea tatălui său. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. la vârsta de aproape şaizeci de ani. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. în Polonia. într-o expediţie militară. scriere a unui om înţelept. îi dă slujba de judecător de divan. şi astfel are un caracter memorialistic. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate. întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. Din anii cuprinşi în cronică. el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. în a doua domnie. Constantin Mavrocordat. formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. Grigore Ureche. După şapte ani petrecuţi în Polonia. la Cameniţa. Intors în Moldova prin 1700. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus. care a trăit şi a văzut multe. Sunt pagini înţesate de intrigi. timp de doi ani.

Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. a apărut în „Dacia literară” în 1840. dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. şi de nu mă iubescu. „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. au ars târgul Romanului”. proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). „au trecut la Trotuş. noiemvrie 19”. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. „umbla cu capul a mână”). În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii. întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. în scena în care Lăpuşneanu. captivantă. mai ales în descrierea acţiunilor militare. Dar stilul său divulgă reala dificultate. dichemvrie 7. au sosit „la Roman. aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. noiemvrie 29”. dramatizând naraţiunea. sau ca în romanul cu tentă memorialistică.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. formă de imperfect persoana a III-a plural. de Costache Negruzzi. cu portrete bine zugrăvite. expresiile („au luat câmpii”. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. Amănuntul este făcut semnificativ. ca în compunerile literare. Desigur. povestirea lui Miron Costin e limpede. ori fără voie”. La Miron Costin. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. Acest stil. Presărată cu amănunte pitoreşti. „a opta zi. aşa fără nădejde”. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. cu descrieri plastice. În prima jumătate a relatării. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge. unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. nici una din acele expresii semnificative ale lor. Nici o mişcare a personajelor. . domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). eu îi voiu pre ei. care pot să arate ceva. ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau. Pe alocuri. nu scapă din vedere cronicarului. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). „carii scăpa ( =scăpau ). vioaie. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. de nuvelă şi roman”. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). etc. ori cu voie.

bineînţeles. nesistematic. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic. iar mai apoi. şi anume. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. şi cu filozofia vârstei la care scria. atât în cronică. unde caracterul savant este la el acasă. pe care îl introduce în proza naţională. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. Neculce excelează prin concizia epică. cât şi în legende. În . lipsit de orice solemnitate. Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. Cu spiritul său acut de observaţie. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei. căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. nici portet. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. familiar. nici comentarii. ca autor dramatic. aşezate în fruntea letopiseţului. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. Cronicarul are un mare talent de povestitor. ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. în ordine strict cronologică. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. „Când citeşti cronica lui Neculce. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. adică în proza istorică. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele.stânjenitor în naraţiune şi portret. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. arătând un stil indirect liber. cu ironie sau duioşie. Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. ci numai narativul pur. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. prin simplitate şi naturaleţe. el are un talent de prozator înnăscut. prin planul general al relatării. dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. Mai ales în fragmentele narative. cu reacţia sa sufletească vie. George Călinescu spune chiar. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. În „O samă de cuvinte”. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare.

Ele au devenit sursă de inspiraţie. Şi s-au ascunsu în codru. Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. definitive. „precum dzic unii”. arta relatării secu. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. înaintea coborârii lor pe hârtie. Şi . Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. Ce după ce l-au omorât. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. scurte. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. acel tic de a se socoti neghiob. M. să fie fugit cu o slugă. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. seci la urma urmei. „iară. minunarea. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. un Bolintineanu sau Alecsandri. hatmanul leşilor.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. devenite aproape un tic: „dzic”. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru.[…] Cu Creangă. etc. hatmanul leşescu. e dat de acele propoziţii inefabile. Bolintineanu. dar şi model scriitorilor ( D. „aşe vorbăscu oamenii”. bătrânesc. şi de înţelepciune ţărăneasca. ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. precum scrie letopiseţul. în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. lângă Movilău. dar inanalizabil. el are împreună ingenuitatea şireată. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. cu sevă populară. Deci pre slugă l-au omorât. ce se cheamă darul de a povesti”. Sadoveanu ). cum ar fi a XIX-a. proverbialitatea. Însă abia la Sadoveanu. cu un epic cuminte. sobră prin excelenţă. crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). ( Legenda a XX-a) Unele legende. Detaşarea artistului. Negruzzi. de către un Negruzzi. fixate de multă supunere. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. Şi totuşi. Alecsandri. i-au tăiat capul. V. întorcându-să leşii înapoi. chiar la Sadoveanu. văietătura şi în fine acel lucru învederat. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. de povestire impersonală. au găsti ceasornicul în sân. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. de aur cu diiamanturi. tăiat-au pre Jolcovschii. odată cu maturizarea prozei româneşti. lângă podul de lut. filozofia bătrânească. când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. C. se poate remarca pierderea realismului istoric. de au călugărit-o”. folclorică. sunt de „neînţeles”. obiectivismul. lipsită de comentarii marginale.

nu pierdea nădejdea. ca văzându-l ai săi.aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. neleneşu. din instinct artistic. Tablourile lui sunt pline de emoţie. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. având un spirit obiectiv. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. nefantastică. dacă nu va avè năroc. şi chiar Caragiale. Portretele lui . să luaţi seama aceştii scrisori. că ştiindu-se căzut jos. mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. Astăzi. Şi unde-l biruia alţii. să nu păţiţi şi voi ca noi”. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. tendinţa de a instrui şi de a educa. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. în acelaşi timp. să nu îndărăpteze. un fel de proză realistă. mai ales sufletesc. oricum. fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. cum să cade. lui Petru Şchiopul („domn vrednic. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. Creangă. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. Neculce este un precursor al tuturor acestora. unde era nevoie însuşi se vîrîea. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. se rădica deasupra biruitorilor…”. La lucruri de războaie meşter. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. Fără să vrea şi fără să ştie. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. iubiţi cetitori tineri. ci şi o galerie de portrete. să vă ştiţi chivernisi. Totuşi. mai ales în proza de tip memorialistic. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). puternic. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. şi să să fie giunghiat sîngur”. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. nici în ospeţe petrecea. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică. Amintrilea era om întreg la hire. gen Negruzzi. ceva în genul bârfei. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. fiind o adevărată literatură orală. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire). de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. cumva folclorică. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. „întâiul mare povestitor român” (G. Ghica. al marelui voievod. ea este contopită în literatura propriu-zisă.

cum ar fi Ştefan. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu. ghebos. la cap”. sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. cât puteai să zici că este adevărat Isop. una. făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. Între trăsăturile care individualizează figurile. şi la cap cucuiat. care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. Uneori. aşa era de întreg la fire. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate. trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor. . „că-i este giupâneasa pe moarte”. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. dar nimeni nu-i ia în seamă. scoase mai bine în relief. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat.Miron Costin sunt simple. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. osebi de boieri. cu carele şi Vasilie Vodă singur. pârcălabul de Soroca. cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”. dar lucrate cu multă măiestrie. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. pe care îl vedem viu. Iară la statul trupului său era gârbov. două.

este înviorată prin numeroasele descrieri. dialogul şi monologul. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. fără alai. Lăcomie nu avè mare. fraţi iubiţi cetitori. zlobiv la beţie”. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. nu conţine laude neîntemeiate. era bătrân şi curvar. de bătrân. Şi dup-aceste. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului. ce numai iscălitura învăţase de o făcè. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. Cronicarul ştie. atunci când eroul este complex. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. pe jos. comentând fiecare trăsătură. Însă. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. şi nemăreţ. Neculce are ca nimeni altul până la el. Portretul lui Dimitrie Cantemir. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè.[…] Era om învăţat. pe lângă naraţiune şi descriere. Caracterul orgolios al domniţei Maria. mânca bine şi bè bine”. eroi de roman. autorul îl arată sub toate laturile. amăgitor. încât îi ieşise „numele de om rău”. dinţi în gură n-avè. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. a păstorului. Personajele sale sunt. în marea majoritate.[…] Căutaţi. despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. după toate. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. de vorovèa cu toţi copiii. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. numai cu două-trei slugi”. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. îl fac să trăiască. Dimineaţa îi încliè. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. făcând loc încă şi altor feţe.Alături de darul povestirii. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine. era sănătos. că tuturora le era uşile deschise. ce surprind viaţa plugarului. conexiunea omului cu natura. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. plină de detalii de senzaţie. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. domnitorul cel mai apropiat de cronicar. tălpiz. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el. un adolescent de abia 20 de ani. de-i punè în gură. Astfel de imagini. ca într-o fişă. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. dar care. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. aşadar. şi fizic şi moral. mânios. căpătând domnia. un măreţ . Practică buna avè la voroavă. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. însuşire de romancier. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. darul portretizării figurilor evocate. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. că aşa se arăta de bun şi de blând. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. Povestirea lui Miron Costin. un obicei sau un tic. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi.

„sta asupra lui ca nişte lupi”. etc. şi de giocuri. nice frunze. de la sat spre oraş”. Se observă imediat că fraza lui este grea. nice pae. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. Odată cu descrierea. detaliile de decor. fastuoase chiar. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”. feciorul cel „grozav la faţă”. nu giuca în danţ pe afară. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. inspirată de topica latină. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla. „bogată ruşini”. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. aşè mergè focul împrejur”. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. etc. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. şi pelivani şi de puşci. „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. „ca cum ar merge fulgerul. ori semănătură nu rămâneau…”). Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas. în acord . fastuoasă. fiind feciori de domn.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar.episod dantesc”. cea mai simplă figură de stil. în Podolia. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. în literatură au pătruns şi figurile de stil. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. utilizate în mod frecvent de Neculce. George Călinescu spunea. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. cu toţi boierii şi giupânesele. Numai mirii şi mireasa. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. De exemplu. Metaforele sunt rare la Neculce. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. ori iarbă. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. prin factura stilistică a stilului sau. la Iaşi. Ureche. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. dar găsim la el câteva epitete populare. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă. numai ce giuca cu boierii”. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă. al lui Radu vodă. „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură.etc. ca la Ureche. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. luând din vorbirea populară comparaţia. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. pre cale fiind. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. în stare de a exprima orice gând.

ca umbra de vară. / Cele ce trec nu mai vin. dar. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi. Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. / Întuneca-veţi lumii. ultimul. străjuind dea lungul veacurilor. în fond. fără îndoială. însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. cunoscută încă din antichitate. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. cu rădăcini adânci în limba populară. Limba lui Neculce. putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. totuşi. într-o continuă schimbare. lumini de aur. sunt. Poetul găseşte că. tocmai subiectivitatea. adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). . Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. Miron Costin. Cronicarii munteni. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. marcând trecerea de la cronică la istorie. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. şi nici construcţii complicate. soarile şi luna. cu structura sintactică modelată după tiparele latine. veţi da jos cununa…”. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. din punct de vedere literar însă. deci)”. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. reprezentând planul contemplativ al gândirii. mereu aceleaşi. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). De cele mai multe ori. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. întocmai ca Dimitrie Cantemir. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. ca personalitate complexă. aduce cu sine motivele filosofice. În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. ce devin un corp sintactic deosebit. toate sunt trecătoare în lume. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. acele inversiuni după topica latină. împrumutate din cadrul vieţii rustice. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi.cu stilistica graiului vorbit. Însă Neculce. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă. scrie în limba bătrânească a timpului său. acel ritm armonios.

Editura Enciclopedică. istoric în primul rând. origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. . direct. fiind ultimul mare umanist român. romanii. numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant. Crocari munteni.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. în acelaşi timp. Romanitatea românilor. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. Adolf Armbruster. ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. 1951. uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală. dacii şi romanii. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: . Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază. Bucureşti. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti.. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi.52.. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european. pag. reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice. Pe de altă parte. M Grgorian. însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. 223. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă. 7 8 . Ed. sunt mândri cu această descendenţă nobilă. În cultura noastră. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor. aşa cum consideră Adolf Armbruster. erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. şi în acelaşi timp. istoria unei idei”.exponent al clasei dominante. 1993. lipsit de podoabe şi intenţii literare. românii. pag. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care. capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei. Bucuresti. 50.

scrisă deloc întâmplător în limba română. decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. iar printre defecte aroganţa. romanitatea unor instituţii juridice. descântecul. merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie. tătăreşti şi turceşti. fie şi cu o notă de subiectivism.inima lor nu era departe de gură”). continuitatea şi unitatea neamului. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. Cu alte cuvinte. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete.punct” românesc. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. descendenţa românilor din romanii Daciei. deci.Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic. timpul şi spaţiul se intersectează întrun .. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului. 231 . latinitatea limbii. prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului.exegi monumentum”. ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: . de la cele de logodnă până la cele funebre.. 9 Ibidem.Descriptio Moldaviae” cu precădere. etnografic. „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”.Descrierea afirmă.. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina.Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”. Dincolo de acest aspect. dar şi rolul urmaşilor acestora. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia. aşadar. bocetul..Prima. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare. cultural. Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că ... irascibilitatea. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica. Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. religios şi politic. colinda. (Horaţiu) .. a cărui slovă e eternă. istoric. . Ursitele.. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană.Non omnis moriar”. Sânzienele. . Frumoasele.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist. Papaluga. etc. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii. O altă lucrare cantemirească. în . El reia ideea enunţată de Horaţiu. pag. lipsa de moderaţie şi nestatornicia.

şi se referă la puritatea romană a românilor.. condusă de Cantemir însuşi (. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia. supralicitându-se unele date sau argumente. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu. un element pozitiv în istoria culturii româneşti. reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. din raţiuni polemice. Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este . putem afirma faptul că preocuparea lui D.Inorogul”). Nicolae Iorga remarca. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor. străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face. Şcoala Ardeleană. în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare.. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune. nu de puţine ori. acesta are un caracter alegoric. care era limba. şi aceea a Moldovei. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă. cuprinzând vietăţi din lumea animală. Cu toate că acest lucru este exagerat. dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor. într-o primă etapă. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii. caricaturale. lucrare foarte semnificativă de altfel.. George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene.Istoria ieroglifică”. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost. de reabilitare morala a lor. în acel semn am învins”.De neamul moldovenilor”. Din acest motiv.Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în . . exagerate. într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele. întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor. Scris la Constantinopol în 1705. când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. Darul de a construi portrete groteşti. fără îndoială..Corbul”). în frunte cu Brâncoveanu (.

se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. două elemente inseparabile. Cu cât o limbă era mai cultivată. cu obiectivitate şi pertinenţă. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. Cărturarii ardeleni sesizează. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene. In timp. Petru Maior. în esenţa sa. care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti. Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. nice cum nu s-au atins. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale.mai aleasă şi mai îngrijită. nu a alterat structura intimă a limbii române. care s-a menţinut. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii. aceea cu unitatea naţională. Unitatea şi coerenţa internă a limbii. nici de contactul cu popoarele slave. de altfel. Petru Maior observă. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială.nu a putut fi deteriorată. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune. ilustrarea şi dezvoltarea limbii. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. în primul rând. în condiţii optime şi sigure. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa.” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Pe de alta parte. Aceste imperative şi exigenţe se confundau. ci aceasta au rămas întreagă.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii. limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. strămoşii românilor în Dacia. raportul dintre limbă şi cultură. în fond. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. limba capătă o semnificaţie majoră şi. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. şi mai ales a limbii slave. de o semnificaţie majoră. istoricii au contestat această ipoteză. cu estomparea diferenţierilor regionale. cu o fină intuiţie. precum era când întâiu au venit romanii. în structura ei originară. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. Gh.Corifeii Şcolii Ardelene percep. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru.menirea unificatoare şi integratoare. că influenţa limbilor străine. lupta pentru apărarea. El constată şi accentuează asupra ideii. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. cu rezonanţe inedite. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale. în acelaşi timp. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor . de pildă.

blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite. autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter). Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru). Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu.Invinuit de tradare si inchis. eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi. calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea. de data aceasta.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis.sinceritatea.omenia.l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste.spiritul de dreptate.statornicia.româneşti. patriotismul. "El ajunse a fi nadejdea tuturor. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol. sau a-l ucide prin taina". dar. dar pe drum este capturat si adus in tara. voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). cand vede acel trup maret. trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti. permanenţa spirituală şi ca misiune istorică. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite.Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat". banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda. fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai.accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti. razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau.Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai.scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice.Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului. Descendenta lui aleasa. idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam. Mihai Viteazul de N. Voda a incercat sa-l piarda. Descoperind cursa care i se intinsese. acea cautatura salbatica si .Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"). Pe cand Mihai era ban al Craiovei.

fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om". In curand. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura. între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila.Spre exemplu. primele manifestari ale iluminismului.groaza il stapaneste si. fie si pt scurta vreme. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. fiind reprezentat. numita in mod curent epoca pasoptista. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista. fuge printre multimea adunata imprejur. desi aparitia lor este de obicei temporara.ridica satarul.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste. incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic. .voieste a izbi. In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600).apar înca in fazele literare de pâna la 1840.ingrozitoare. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede. sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare.un tremur groaznic il apuca. spiritul militant ca literatuta romantic progresista. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” . intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul. Pasoptistii. perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române.dar mana ii cade. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat. dar. incipiente. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si. Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). totusi.Astfel. trantind la pamant satarul. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti.puterile il slabesc. au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate.însa. in primul rând. prezent in epoca pasoptista. de Scoala Ardeleana. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat. in Tarile Române.

într-un stil avântat. Anton Pann. Se dezvolta astfel o poezie retorica.Dacia literara&quot.Radulescu). Participanti direct la viata social-politica. cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor. adaptata la momentul istoric si chiar politic. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale.Kogalniceanu. Aparand ideea de originalitate in literatura. vom critica cartea. în acest fel. încrederea în valorile traditionale. declamativa.. cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot. Costache Negruzzi. se afirma cu putere spiritul national. Alecsandri. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre.. Cazar Bolliac. în care teme vechi precum iubirea.Constatând ca . populare. cu singura conditie sa fie de valoare. iar nu persoana&quot. în istoria.Introductie&quot. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant. . alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. incepe a se scrie din ce în ce mai mult.critica noastra-spunea M. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea. inima si literatura’’ prea ardeleneasca.. &quot. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. teme predilecte ale poetilor. destinul. din frumusetile ei. aspirate din istoria patriei. moartea. mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. M. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare. care devin acum. grandilocventa. Andrei Muresanu. iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni. Poezia pasoptista raspunde. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848. fericirea.se completeaza cu . astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. Pe de alta parte.Curierul’’ este prea muntenesc iar . Heliade. fiind animati si de telurile Marei Uniri. Dimitrie Bolintineanu. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale. din pitorescul obiceiurilor populare.Foae pentru minte. in general. Vasile Cârlana. ca peste tot în lume.Reprezentanti: Gheorghe Asachi. din primul numar al revistei &quot.. conforma cu idealurile de libertate. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu. exercitând. Albina’’ este prea moldoveneasca. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. în articolul program al acestei reviste. natura si folclorul romanesc. inspirându-se din trecutul istoric. in sensul ca este o poezie sociala.

umanism. Bolliac-&quot.).. ecletic. al ruinelor. În nimele aceleiasi specificitati nationale.&quot. al revolutiei. teatrul.Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste. nationala. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent. in descendenta celui francez. G. al luptei. Învatamantul. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern. Apar specii noi ca balada si cantecul. Doctrina literara.Radulescu&quot. creste numarul revistelor. al mormintelor. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii.conform personalitatii fiecaruia. Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare. toate in formele romantismului. presa. s-a dus batalia pentru o limba unitara. fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii. educativa. literatura. directii estetice si stiluri. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism.publicând articole. în ansamblu.la un frumos etern. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica. cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale.meditatia asupra locului omului în istorie. iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale. . ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica.Zburatorul&quot. I. ea avand si dificila sarcina de a forma un public.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. Asachi. realism.Iau fiinta societati culturale si stiintifice. În aceasta perioada de plin avant al culturii . Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire. care se cere descoperit prin cuvânt. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala.. O dimineata pe Caraiman&quot. bazata pe traditia populara. procupati de cultivarea valorilor universale.o folosesc curent. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului. se formeaza un public cititor.al creatorului.în scris si în oral. * Pe ansamblu.al cartilor tiparite in tiraje mari.La patrie&quot. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. mesianism utopic si national. Intelectualii pasoptisti. cu convingerea ca realitatea are un sens unic. la totalitate si determinare. ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. Heliade.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si. cu motivul constiintei sociale. a avut un caracter hibrid. Se manifesta.

În sfârsit. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. dl. Dacia literara Anul 1840. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca.” . unul în Moldavia. a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”. Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. au adoptat principiul împrumutului moderat. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. sau din vina altora. dar si aceasta fu în zadar. Oziris . am vazut în Valahia: Muzeul national.dl. I. Curierul de ambe sexe. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere.c. Planul sau nu se aduce in implinire. Asa. Vestitorul bisericesc. în putina vreme.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Asteptarea lor nu fu înselata. * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul. Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . Editorul deschide articolul-program. Pamânteanul. în anul acesta mai ales. Curiozul. Cantorul de avis . translator românesc în Lemberg.c. Z. adica acele care au avut un început mai statornic. Foaia sateasca.în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. celelalte au pierit sau din nepasarea lor. prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817. Asa. în Ardeal: Foaia Duminicii. evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie.Racocea. care. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. La anul 1821. la 1827. Explicatia este si de natura sociala. la 1 iunie 1829 în Iasi. Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca .Carcalechi. În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic. Unele dintr-însele.dl. Mozaicul. Eliad. au dobândit îmbunatatiri simtitoare. Gazeta de Transilvania si Foaia inimii . Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. România.pronuntându-se in problema neologismelor. Eliad. sub redactia dlui I.Dupa Albina si dupa Curier . traiesc si astazi. în Moldova: Alauta româneasca. Gazeta teatrului. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. pe o scara mult mai mare. putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.Eliad vru si ar fi putut. Numai doi oameni nu pierdura curajul. sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. Asa.

Partea a IV-a. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune. relatii de adunarile învatatilor români. .” [1] Cu toata aparenta exclusivista. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. de cele ce au iesit de sub tipar. numita „Telegraful Daciei”. prin urmare.într-un numar ulterior. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. refugiul în trecutul istoric. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura. arhaici sau regionali). dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare. în sfârsit. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. îndreptând atentia spre mediul local. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa. în mod ferm. în aceste rânduri.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. cu alte vorbe. pentru ca omoara în noi duhul national. ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei. cultivând „adevarul” si „naturalul”. În încheierea articolului-program. îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata. stiri despre literatorii nostrii si. combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului. Traductiile însa nu fac o literatura. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. revista devine un manifest literar al romantismului românesc. ca sunt mai mult provinciale decât românesti. nu e utilizat cuvântul „folclor”. însa. Kogalniceanu era împotriva abuzurilor. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.” 3. Kogalniceanu avea în vedere. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii.Kogalniceanu sugera. a temelor literare în ultimul punct al articolului.” 2. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”. iar nu persoana. printre sursele de inspiratie.” Prin precizarea surselor de inspiratie. si creatia populara. nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. Trebuie notat ca. vom critica cartea. nu a principiului însusi. dar asumându-si.

pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. plina de luciditate întâlnita de V. . spre cinstea si lauda poporului român. aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. scriitorul cel mai complex al epocii. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. se numara si Nicolae Balcescu. Alecsandri. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. Alexandrescu. ‘Calatorie în Africa’. Stamati. om politic. acida. în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. Alecu Russo în ‘Cântarea României’. prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. Al Donici. facând din specificul national resortul viu al noii culturi. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. Costache Negruzzi. a faptului trait ( Costache Negruzzi. stârnesc râsul. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. dovada. Acest program. De asemenea. gen de proza în care situatiile si personajele. C. Altii merg pe linia memorialisticii. dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare. Gr. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. Alecu Russo. critica. ironica. Alexandru Lapusneanu . la limita caricaturii. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca. departe de a concretiza o initiativa izolata. Într-adevar. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. Exista însa si alta zona a prozei. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’.Cunoscut ca istoric. Îmbogatit în sensurile lui nobile. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. dar nu-si gasise înca o expresie clara.Negru pe Alb). spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. ‘Borsec’. precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘. metodica si pregnanta. reluat la Propasirea si apoi la România literara .

A. în publicistica româneasca. Toate aceste lucruri . iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun.. Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. * Diparând fara sa mai apara. dezaprobândo în toate manifestarile ei. în luna august a aceluiasi an în care a aparut. prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar. Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ». pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc. Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . redactorul stie ce vrea. Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor. Kogalniceanu : este stimat si ca orator.domnul Moldovei. desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. fara sarcasm. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul . prin aparitia ei. puternic antifeudala. l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza. dupa marturiile lui Vasile Alecsandri. Peste tot. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice.Disparitia revistei . aluzie la domnitorul Mihail Sturdza. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ. în programul revistelor. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. În articolul M. Dacia Literara este suprimata. Discursurile publicate mai tarziu. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. ceea ce. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti. Demidoff in Banat. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’. Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’.Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere. Pretexul a fost gasit foarte repede.

nu din ritmica exterioara a stihurilor. având legaturi cu civicul Alecsandri.o colectie surprinzatoare de instantanee poetica. autoritar si plin de umor. Marioara. Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica.sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor. Discursurile publicate mai tarziu. * În afara de simtul acustic. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice.aiba parte de el…. * Vestitele versuri . intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. Convorbirile. e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». în . Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. fara asociatiuni. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului.n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ».. Blazat. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. Bolintineanu poseda plastica dinamica. Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. cam cu prea multa dispozitiune etica. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari. într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. * Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ». El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct. impostoare. care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”. te.

Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni.impetuoasa . În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. fiu al unei tiganci. Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. merita sa fie amintit. patru statui pe piedestale de granit rosu. În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. absolvit. Elena. pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. grec. Pentru nevoile tânarului teatru nasional. Zoe. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice. un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. Familia ar fi fost din Ireavca . Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. În timp ce se afla în Paris. Avem de-a face cu un roman de analiza.mama a unei fetite. Se casatoreste cu Zoe. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre.fine. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian. bronz. stânca pierduta în aburi. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. un brad ratacit. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821. Introduce în societatea Elenei.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . una suspinând. semanând cu vestelele osândite de druizi. * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. Îmbracate cu camasi de lâna. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. Cativa ani. spre a o compromite un fost lacheu. în folosul nepotului acestuia Draganescu. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . neamt. Nasterea acestuia a fost romantica. trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. Un ofiter strain. mistificat de ea ii taie parul.

Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. În poezia epica . a marii împacari. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice.inedit. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare. epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele . ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului.sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu. În tot cursul existentei. Veselia nebuna a cupletelor. ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice. Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade. pe principiul demagogului. fara obiective externe. ca forma însa si structura intima a fiintei sale.Cu exceptia primei strofe. toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura . prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . a carei sete de iubire se consuma orb. el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . În conciziunea lor. o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. Finalul pluteste în fantastic si. S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata . publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe.. dar aceasta. Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I.Un modest precursor a lui Eminescu. prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. * Sinteza întru Occident si Orient. Balada Zbur atorului . H. « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ. care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele. Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – .

atat critica estetica .vederea scriitorului. ca ton si cuprins ideologic. acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare.apoi N. al XX-lea. alaturi de elementele poetice. limitata la straturile de suprafata. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare. poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana. a legendei. a carui activitate creeaza o bogata descendenta.dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi.dar .sociologice. Critica si istoria literara interbelica. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale. Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie.ea este mai apasat sociologica si ideologica. natura si supranaturalul.marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective .Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi.cat si de reactiile la el. momentul G.trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu . nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului. aduce totusi si alte însusiri reale.ca si a lui Titu Maiorescu .Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec.Dobrogeanu-Gherea.ultimul este G.Ibraileanu. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec.Lovinescu de dupa razboi .) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E. balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad. Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice.cat si achizitiile ulterioare (sociologice . momentul E.Iorga si G.legat atat de continuitatea maiorescianismului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda .Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului. si aspecte lipsite de orice elevatie artistica. arta lui se consuma în redarea justa.reprezentate la 1900 de N.Lovinescu. Critica lor este.Calinescu . Intai C.in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .filozofice a culturii etc.Iorga si G. Dupa razboi . In jurul lui 1900. in .

Volumele de Critice ale lui E.consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca .Iorga. Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza . istoricul literar roman.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta.fara a elucida.asa de vie la 1900. Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga . Cu E.Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie. Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura. Mesterul Manole. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti .debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi. Miorita.Lovinescu incepe in 1919. obligat de imprejurari.si N. Ca orice politica literara .Vlahuta. .partizan si anticipator .nu e straina de Maiorescu.aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista .imbratisand unele din ideile generatiilor noi.si aceea lovinesciana are caracter programatic . ca si cel rus de altfel. Dealtfel .ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este . Ion Barbu este opus lui A.In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva.aceea a selectarii scriitorului ).Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri .campanie culturala.E.dar chiar o politica literara. a deschis un mare capitol al folclorului.la randul lui . proza modernista aceleia semanatoriste . Accentuand pe estetic. E randul lui sa fie selectat.o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national. Punand bazele modernismului romanesc .menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul . Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie.mentorul noilor generatii.Maiorescu facea si el . Miturile: Traian si Dochia.o idee a lui Ibraileanu. In ce priveste specificul de secol .Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ.nu atat prin cantitatea operei .el apare ca o tema centrala la toti.dealtfel.plus . Autoritatea lui E.Lovinescu devine .si G.Teza aceasta.dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze.

oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala. de structura epica. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna. dar acopera un gen foarte romanesc). cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani. fara nimic.Alecsandri si basmele lui I. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par. . “jalea” de a fi singur. de a muri nelumit. are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. ” Horele (strigaturile. in doine (numele duce la dainele lituane. In cantecul batranesc. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine.Fara indoiala ca acest folclor. Impartirea propusa de Alecsandri. care e uneori dragoste. instrainat. El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. alteori nostalgie. restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. Numai cu palmele goale .Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim. Astfel “poeziile populare” culese de V. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca. a poeziei propriu-zise. liricul isi exprima “dorul”. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. e cea mai nimerita. Fara palos nici pistoale.

ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu. da-s cam mititele.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. devin la boieri “cantece de lume”. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. A. Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. Doinele ceva mai oftatoare. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. cantecele cu ispravi voievodale. * Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat. Rosetii. ” .unisono de catre toti mesenii. putine totusi putandu-se dovedi autentice. precum C. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit . la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. barbule. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. care au existat. Cantecul “Stefan. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. taranesc. urmand generatiilor dinaintea lor. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc.

fugi bine.dupa Miron Costin . ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine. pe langa incontestabila lui valoare. mai adanci in sens universal. stand “cu cimpoile imbricate de ursinic . in lipsa unei lungi traditii culte. Inca un cimpoies.precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti .drept care . abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . viind la Iasi in 1686. cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”. asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. Nici ai casa. Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . mitologice ale oricarui scriitor national. dupa acelas Miron Costin . ci. din potriva. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . Nici ai masa.Sobieski.dupa ureche . mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. spre a nu pluti in vant. Dealtminteri . si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei. dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda. s-a sprijinit pe el.cu cimpoiesi . vorbeste boierilor moldoveneste.pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor. la dvorba cu zicaturi”. constituind punctele de plecare. S-au creat astfel niste mituri. . desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . caci mesenii ”s-au mai veselit” . se petrecea cu “zicaturi”. in masura in care e rodit de culegatorul artist. Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil. Importanta capitala a folclorului nostru. spre a-i capta. Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. sta in aceea ca literature moderna. Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste.Aron-voda petrecea .

e Miorita. Mult zice duios! Fluieraş de soc. Aste să le spui. Să fiu tot cu voi. pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor. in Neamt. altul moldovean. “Pe inaltimea Ceahlaului. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. In presimtirea mortii. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. in stanca. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. In dosul stînii. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. Asachi a raspandit povestea Dochiei. Mitul pare apocrif. Unul e vrancen. ii destainuie gandul ucigas.Al doilea mit. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. la rugamintea ei. dar se predintea ca in 1877-78. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. Propriu-zis circula numele de Traian. Să-mi aud cînii. fara nici o ura inmormantarea. de Dchia. Dochita in colinde. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele.Intaiul mit e Traian si Dochia. fata lui Decebal. ciobanesc: „Oiţă bîrsană. care e primul getizanant. moldoveanul isi randuieste. . Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. oaia nazdravana. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag. simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. Mult zice cu drag! Fluieraş de os. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. spre a scapa de urmaritor. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor.Alecsandri.aproape În strunga de oi. caruia Miorita. cu ecoul cel mai larg. pregatindu-si un eden terstru. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista.

devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. Locul masura. „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. ridicarea bisericii. Preoţi. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. Paseri. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. a lui Neagoe. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. Legenda vorbeste. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. acest mit e o capodopera. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. Mesterul Manole incepe. A lumei mireasă. lăutari. Sfarile-ntindea. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. din porunca domnului. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului. fara a starui asupra identitatii manastirii. munţii mari. ce-i drept. Tema. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. Santuri largi sapa Si mereu lucra. si prin mit de intelege o fictiune ermetica. Că la nunta mea A căzut o stea. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. .Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. un simbol al unei idei generale. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. El n-a devenit mit decat la noi. ca intotdeauna in astfel de imprejurari. de Negru-voda. Păsărele mii.

Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. Doamne. Apele sa creasca. pe lume O ploaie cu spume. Aducind bucate La sot ori la frate. A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra.” A doua zi. Sa faca piraie. merge nesovaitoare spre locul lucrarii. intr-o criza de egoism. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. S-o-noarca din cale!" Insa mandra. Noaptea se surpa! A duoa zi iar. ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: . Sa curga siroaie. S-o opreasca-n vale. Mesterul. A tria zi iar. Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. Dar orice lucra. nezdruncinata in credinta maritala.Zidul radica. Mindra sa-mi opreasca.

Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. de un firesc desavarsit. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. vechi. Fecioara doarme. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. contrariu parerilor oponentilor . a naţiunii. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. . In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. Lucrul nu-i nou si nici abuziv . la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. a culturii) si sexualitatea. naţiunea este. in paturi gotice. prin forţa împrejurărilor istorice. Al patrulea mit este erotic. un Eros adolescent. prin Marea Unire. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. a ridicat scehele stralucitei biserici. situatia cosmica a omului. prefacandu-se in fantana. relativ nouă. Incepand cu I. iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. Eliade Radulescu. Dacă specificul este. veneta. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. ca ridarii san u mai poata face alta. închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine. prin natura lui. in oconografia Europei de sus. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza. gelos. altcuiva. ceea ce este fals.Manoli. Insa Manole muri.“. Manoli. dupa cum e cazul. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni. perugiana. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. ba chiar. coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman.

fie cu mintea”. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . fie cu mâna. 2002 3. Editura Humanitas. Bucureşti.. . specificul românesc a însemnat o lungă luptă. 2005 2. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca. Editura Ştiinţifică. Lucian Boia – România. Ţara de frontieră a Europei.Până să devină o temă culturală. Bucureşti. Bucureşti. Vol 1.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. Bucureşti. 1969. George Ivaşcu – Istoria literaturii române. BIBLIOGRAFIE 1. Editura Humanitas. 1998 4. ci munca lui proprie. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. purtată cu sacrificii grele timp de secole. asupra căreia să se poată discuta critic. Editura Minerva. relaxat şi nuanţat. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu.

Editura Minerva.ro  www.5.Didactic.ro  www. Bucureşti. · N.Cronicari moldoveni”. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14. Editura pentru literatură. Internet :  www. Târgu Mureş. · Ion Rotaru – Literatura română veche 15. Florica-Elisabeta Nuţiu . Braşov. Editura Militară.. 2002 6.ro . Bucureşti. · N. Bucureşti. Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale. 1990 12. 1998 8. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române. · G.Viatadeliceu. 1987 7.. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16.Clopotel. Alexandru Piru – Literatura română veche.ro  www. Bucureşti. Prefaţă la . 1983 10.Referate. Editura Aula.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare.ro  www. 1961. Prefaţă la . 9.Wikipedia. A Rosetti – Istoria limbii române 13.Cronicari munteni”.Editura Militară. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. George Călinescu – Istoria literaturii române.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->