~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

Tot nefondate sunt şi teoriile cum că . sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia.Studierea problemei etnogenezei (din greacă. -teoria continuitatii daco-getice.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". genesis . În operele autorilor medievali. prin scrierile sale. că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. D. în 1843. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Cronicarii medievali maghiari constatau. conzluziile istoricilor. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani". Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania. atât spaţiul universal. Kinnamos. De-a lungul timpului. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale.a. Const.Kogălniceanu începe să editeze. conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) . expuse în literatura istorică. Gh. că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. -teoria asimilarii elementului latin. V). sec. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori. Costin."naştere"). Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. adică a originii oricărui popor. M. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. Referitor la etnogeneza romaneasca. care au locuit în Dacia. etnos înseamnă "popor". In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor. cât şi cel autohton. -teoria migrationista. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. pentru care tema istoric este esenţială. însă fără temei. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. Cantemir. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. începând cu cei bizantini (Kekaumenos. Ureche. -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. numiţi de ei vlahi. XII) se constata că românii.Petru Maior. viitorul papă Pius al Il-lea ş. acoperind. originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. Formarea limbii romane. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. XI. sec. M. reprezentanţii Şcolii Ardelene . Samuil Micu. unde. adaugandu-se si teoria rezistentei. mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. Canta-cuzino. că vlahii erau "pastorii romanilor". însă. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant. constă în determinarea următoarelor aspecte: când.

. N. Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români. . .Xenopol. .a.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea.limba română nu conţine cuvinte germanice vechi.românii s-au format numai pe suportul dacic.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor. I.P.Iung.românii erau păstori nomazi. mărturii epigrafice etc.continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice. adică atunci.Iorga ş. . fără o contribuţie substanţială a romanilor. când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii.dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia).cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană). Argumentele lor sunt următoarele: .dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre. Argumentele lui Rosler erau următoarele: . . Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania.nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. B.prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor.Haşdeu.lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români. dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre. . în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române. desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4). care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor. .romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării. D.. ci ea a fost atunci cea mai intensă. . . Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". chiar în perioada când ea a apărut (I.provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275. date lingvistice. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau. R.prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană . . care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi.Sulzer.). unii istorici germani (Fr. La sfârşitul secolului al XVIII-lea.există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză. .dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii. . saşii şi secuii.Onciul. A.

numai în aspect economic şi cultural. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească. Această ramură a marelui neam al tracilor. care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic. fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. . Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman).. Componentele principale ale etnogenezei românilor. nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord. Nici un izvor istoric nu atestă. treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi. bucovineni. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). a creat o cultură originală. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească. oltenesc. însă.influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă.neamul românesc. nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. ardelenesc etc. Totodată. care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni. aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă. sau geto-dacii. precum nici rolul ei determinant. şi moldovenii . iar după aceasta . până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.) . inclusiv peste Dunăre. Cât priveşte limba. munteni. De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate.cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână). olteni etc. ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării. în urma contactelor ei cu slavii. în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână. . în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii.numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Susţinute în scopuri politice.). aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice. apoi romană).păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. .Chr. . datorită contactelor cu slavii de sud. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam . Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început. s-au format două popoare separate: munteni.cu slavii de răsărit. de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc. Dimpotrivă. ci dimpotrivă.) în spaţiul locuit de români.

O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată. apoi a hunilor. Acest proces. care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine. Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. Ca urmare. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . Slavii. Peste această populaţie protoromână.Costişa-Botoşana-Hansca). care denotă multiple contacte umane. tiparniţe de turnat cruci. au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii.în Transilvania. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor. italienilor. în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară. prieten. drag. ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. iubire etc. istro-românilor ş. ori s-a retras spre sud în munţi. Formarea limbii române. meglenoromân şi istro-român). cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. spaniolilor. care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari. numită de filologi limba protoromână comună. care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. Ca urmare. aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). iar din limba protoromână comună. s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave.). În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. care se desfăşoară în secolele VII-IX. alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). portughezilor). Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea.a goţilor. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică). Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor. Cândeşti-Ciurel. şi în Moldova . Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. a cunoscut influenţa limbii slave. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor.Ca urmare. populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul.a.

ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”.origine slavă. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români. pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. blahii etc. Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak". atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina.Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. cel mai important. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. (sinonim cu valach. se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. volohi. . în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi. formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. secolul al Xl-lea) plasează între bulgari. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor.volohi. Acestea sunt variante ale unei denumiri. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor". aflată la nord de ţara bulgarilor. denumire care a evoluat în rumâni. care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. La rândul lor. ca achiziţii definitive. numită "Gesta Hungarorum". blacht numire germanică a romanicilor). a sec. Stratul lingvistic latin. precum Nicolaus Olahus. Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte. Românii de la bun început s-au numit romani. Menţiuni în sursele externe despre români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. ungurii le ziceau olahi. întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi. valah. scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi. apoi români. care locuia între Dunăre şi "muntele mare". In cronica anonimă.vlahi. apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. slavii de răsărit . La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. care iniţial desemna un trib celt. Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est.

iar pe măsura . un voievod (din slavonă . Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex. Românii. Acestea au fost voievodatele. cnezatele şi banatele. în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. cu multe etape. În perioada marilor migraţii. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz.conducător de oaste) sau un ban.Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare.

Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Sunt formaţi în 1096. Cetatea Neagră. au fost izgoniţi în anul 1225. ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia. Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni. Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. între Mureş şi Dunăre. 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute. Dar. cu centrul la Biharea). în urma primei cruciade. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. Ţara Romanească . Râşnov).extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. ei construind cetăţi întărite (Feldioara. cu centrul la Cuvin). Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. judecătoreşti şi administrative. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"). Codlea. de către un grup de negustori din sudul Italiei. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă.

A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. Se succed Radu I. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. Acesta trece Carpaţi. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării. secui. Ludovic I al Ungariei. regele maghiar. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. voievod maramureşean. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. în Moldova. Petru Rareş. s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. duc o campanie împotriva tătarilor. încercând să consolideze statul format. Dragoş. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Braşov. . În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. ţările române beneficiau de protecţie. Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. creând statul medieval independent Moldova. Astfel. care implica conducători aleşi de regele maghiar. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. Roman Muşat. germani: Sighişoara. Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. Moldova În 1345. In Transilvania aşezările. taxe şi dări. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. cum o numea Nicolae Iorga. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. Bogdan. Sebeş. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor.

sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. Siret. Mazilu. Suceava. În Transilvania. prin apariţia primelor şcoli de nivel superior. “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. având tipografii. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) . tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 . precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. Diaconul Corsei. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. H. Târgovişte. Aceştia.1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare. bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. lângă Târgovişte. în 1508). şcoli. sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. . Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. în 1528. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală. unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. Argeş. slavonă). prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521. conform lui D. latină). O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. Baia. stabilit la Braşov. Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544).

urmat de Dimitrie Cantemir. Triada Grigore Ureche.2 Încă dintr-o fază incipientă... poezii şi scrisori.] 1 2 Miron Costin. Bucureşti. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. 3 Al. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei..Literatura română veche”. Editura de stat pentru literatură şi artă. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice.moldovenii au aceeaşi limbă. provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare.. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea.”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice.. Editura pentru literatură. prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: . scriu de pe poziţii de clasă precise. oferă şi informaţii despre români. pag. pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi. conştiinţa unităţii de neam. [. Hungaria. Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…). pag... Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: . istorice. iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”. Criticul Al.cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.devenită inamovibilă până în zilele noastre. primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. Ion Neculce. pag. Ed. 47-48.. .Panoniei”. Piru . despre cele rele să să ferească şi să să socotească. precum şi stolnicul Cantacuzino.să rămîie feciorilor şi nepoţilor. Colecţia Clasicii Români. făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă. obiceiuri şi religie ca şi muntenii. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551).. 1955. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa. Miron Costin. De aceea. cu limitele generate de apartenenţa la acestea. idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: . Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece.. Minerva. de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. 1979. să le fie de învăţătură. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. Hungaria. Bucureşti. 1961. Este pentru întâia dată când. 1. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458).Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus. 9 Grigore Ureche . pana unui român afirmă unitatea de neam.Letopiseţul Ţării Moldovei”. Bucureşti.. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană.1 Pe de altă parte. Moldova şi Transilvania: . deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al . dar şi în toată Europa.

ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 .Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române. şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină. Bucureşti. şi care se bazează pe izvoare istorice.asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 . 4 5 Şt. Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate.. N. Fără îndoială că. dar şi pe legende populare. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru. In secolul al XVIII-lea. autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric. începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei. Colecţia Clasicii Români. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne . întâmplările importante din viaţa unui popor. Redactând prima cronică în limba română.. începând cu facerea lumii..valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă. 6 Grigore Ureche – op. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. pag. abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. Pentru cultura noastră. Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice. Grigore Ureche . şi anume faptul că .Letopiseţul Ţării Moldovei”. Aninoasa Gorj. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. cit. pag. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului. Cronografii – scrieri de factură istorică... precum el însuşi afirmă: . Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă.. Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. la rându-i. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma. Editura RAM. an cu an. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon. 1939.Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană. 2. cărturărească. 1955.. din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. 30. de continuitatea şi de unitatea poporului român. cronicile au o importanţă deosebită. Editura de stat pentru literatură şi artă.. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi. căci ei sînt colonii de romani”4. pag. 1 . în acelaşi timp. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice. Bezdechi .

Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. particular. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. anonimatul este depăşit. 2. denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei. Cu timpul. dar le leagă şi de construirea bisericilor.consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. mai ales a celei moldoveneşti. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei. după surse diverse. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor.1. atât scrise. cât şi a stilului. limba oficială. atât în Moldova. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei. In spaţiul medievalităţii româneşti. cât şi în Ţara Românească. cât şi orale. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. continuate ulterior şi de alţi domnitori. Aşadar. ei având doar rol de scribi. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. de obicei călugări deprinşi cu scrisul. alături de memoria orală. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. Deocamdată. aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. fiind preluată de boierii cărturari. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. . ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. în timpul lui Ştefan cel Mare. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. principii români îşi scriu numele în cronici. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. 3. de cancelarie.

trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. pentru a desemna presupusul autor. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. va imita şi gesturile. imaginativ. apare la cronicari. Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. în maniera teatrului popular. se foloseşte formula “ atribuită lui”. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. În formă şi conţinut. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595). Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie. începând cu secolul al XIX-lea. libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. dovedită şi prin latinitatea limbii. lăsându-i să se spună pe ei înşişi. recunoscut astăzi ca text clasic. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. Portretul total. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. povestitorul mim. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. dar interpretată. cu o simplă etichetă alăturată numelui. iar Neculce. Letopiseţul. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. şi spusele personajelor sale. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă. iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă. din oricare perspectivă sar face. Aceasta este opera care trasează linia de .  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. Recopierile consecutive.

naraţiunea are nerv spiritual.în relatarea căruia se implică. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă.interne sau externe. organizat. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale. Miron Costin este scriitor de cronică.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu.bogat şi cult.în varianta primă a scrisului cronicăresc.nici ca intitulare. istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite.la sintetizarea informaţiei din surse scrise. cu violenţă de vocabular. admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie.Structura materiei istorice povestite.în capitole şi paragrafe nu urmează.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor. .de altfel.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită. ca la Neculce. Perspectiva se modifică.naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”.moralizarea nu e făcută frust. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei. Miron Costin impune un model narativ reflexiv. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce.a lui Miron Costin. şi orale.compus din evocare şi memorialistică.dar mai întâi scriitor. prin meditaţii şi parabole. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul.având îndoieli.de asemenea.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor. De aici începând. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”.în proză şi în versuri.faptele prezentate au fost trăite de autor. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede. în general.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări.demarcaţie. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului.Grigore Ureche.Cioculescu) e reflexivitatea.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari. aşa cum a văzut-o autorul.metoda lui Ureche. si discret.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti. Recurge.de aceea.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă.el fiind nevoit să evalueze. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş. mare admirator. Dispunerea diacronică rămâne. Cronicarul.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului. Letopiseţul.de marcă orală. în limba română.e tensionată de sentimente şi resentimente.aşa cum şi Neculce va impune unul.pentru prima dată. Însă. Costin este. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental.deoarece. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie.nu se întâmplă tot aşa de repede”. Pagina ne apare elaborată ca stil.totuşi.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere.

Îl separă şi de Neculce faptul că portret.în funcţie de propria-i părere.în alt tip de discurs. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor.totuşi. universală.bunul. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă). El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. acesta produce o istorie paralela.mai nuanţată. înseamnă figura interioară.piosul(Ieremia Movilă). Suntem.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că. Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi.el nu falsifică realitatea.adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală.conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu). De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice.Grigore Ureche şi Miron Costin.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează. Cum prefaţa o spune. prin scrisul său responsabil.dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie).psihologia.alcătuită din cele patruzeci de povestiri.Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche. .în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă).în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului. temperamentul.dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi. intelectul şi de aici conduita. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor.cărora le dă dimensiuni istorice diferite.povestitorul îşi ia distanţă de predecesori. Spre deosebire de Ureche.astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor.bazileul mândru(Vasile Lupu) etc.însoţite de interpretări convenabile. înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini. Neculce este un povestitor înnăscut.el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei. descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti. Opera a rămas neterminată.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată. Există. Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise.eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul).căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român.pentru el.ci aşează în text „fapte alese”.

ce s-au scris aice”. Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat.nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare. Aparent. Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă.prin rememorări. ierarhizându-le. într-un cuvânt. anecdoticul.că letopiseţul nu scrie nemică…”). neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii.dar nu se poate bucura din plin niciodată.arată cu degetul.ironizează satisfăcut şi răutăcios.spre a ruina o realitate.credibile şi mai ales delectabile. Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau.şi în letopiseţ nu sînt scrise. Când şi-a ţesut naraţiunea.narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă.a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”.de altfel.de oameni vechi şi bătrâni. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor. alimentându-şi din el povestirea. Ele „sînt audzite din om în om. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal.este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri.în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale. Iar această naraţiune.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie. O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza.imită.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.ce aduce a literatură de colportaj. Chemată mereu să sancţioneze. agreează cu precădere amănuntul.ca în cronica lui Miron Costin). Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul.o situaţie.mai rar. Ironia rezultă din intonaţia orală.e indignat de cele mai multe ori. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri.gesticulează.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori.concluziv. . Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi).urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială.fără perifraze şi eufemisme.

nu pentru atitudinea lor partizană. Lucrarea. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat.Cronologic. S-au păstrat două letopiseţe semnate . Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic. cele două familii rivale se împacă. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.sub titlul de O samă de cuvinte.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. plasată la 1290. învăţat recunoscut în epocă. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat.preponderent memorialistică.Cronica lui Ion Neculce. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. dar noul domnitor le dezaprobă. Suirea pe tron. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului. operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia. selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. atribuită lui Radu Popescu. ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab. Astfel.în acelaşi timp.opera anonimă. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă. pentru o curta perioadă.unii anonimi. în 1688. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. când.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic. din care lipseşte descrierea. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise. Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti.este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii. şi se termină cu referiri la anul 1688.

s-a născut scrisul cronicăresc. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor. superioare cronicarilor moldoveni.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat. Aşa cum constata Mircea Martin. însă. nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. un popor fără istorie. In viziunea umaniştilor noştri. însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară. unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului. In plus. ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul. desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti. Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni. ca şi când nu ar fi avut predecesori. . nici forţa vizionară. partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor.. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele. câte scriu” (Miron Costin).. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor.. Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare.. ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). vădind calităţi de istoric.”(Grigore Ureche ) . De asemenea. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării.”(MironCostin)). „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii. Caracterul evident polemic le dă. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti. care îşi ignoră trecutul. cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni. Un astfel de popor nu are conştiinţa. plasat la 1290. scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. Aşadar.de acesta. O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. valoarea literară. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

La Neculce. rogu-vă să luaţi aminte. datoria de a nu-ţi uita patria. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. alcătuită din texte religioase. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). de mare mirare este. oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. Si ce era mai important. că de la Dumnedzău ai plată.asemenea. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. cronicile au totuşi. el părăseşte slavona. şi nu numai în ţară streină. romane populare şi cronografe. scrisă se pare între 1642. măcar cum ar hi. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă. din punct de vedere filologic si ligvistic. Cronica lui Grigore Ureche. fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. . făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. fiind tu moldovan”. „dezinteresată”. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. bine este să-i slujeşti cu dreptate. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. pentru a scrie în româneşte. din legende apocrife. locul de baştină. întrecând cu mult fraza goală. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. e mai puternică decât toate. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. până la data primei imprimări a textului. fraţilor moldoveni. în aproximativ 42 de copii. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. pe care o consultă cu rigurozitate. cum era Cantemir pentru el. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme. să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. fiind primele exerciţii de compoziţie literară. şi o valoare literară demnă de atenţie. data când el ajunge vornic mare. de la presupusa formă iniţială. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. îndemnând la iubirea de ţară.

în care să expună. In ce îmrejurări nu ştim. avea o cultură aleasă. „ca o pisanie de biserică”. ce şi cărţi străine am cercat. cu riscul de a cădea în incoerenţă. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. Miron Costin. ce de dereptate”. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. istoria cu folclorul. laică. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. al lui Grigore Ureche. dupa părerea sa. ca om luminat ce era. fără un simţ al măsurii şi al criticii. doua mentalităţi. stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. Iar mai apoi. Studiile le-a .cum semnează predoslovia. Miron Costin. împletind. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. pe larg şi pe înţelesul tuturor. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. Dimpotrivă. El este întemeietorul prozei in literatura română. Simion Dascălul este o fire imaginativă. care. dar totuşi au reuşit. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. contrastând cu stilul precis. Simion Dascălul mereu îşi spune numele. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei. consultând atât izvoarele pământene. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. neclar. oameni „de puţină minte”. care ne lasă o scriere în limba română. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. o carte originală. unde familia sa se refugiase. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. „începutul ţărilor şi al poporului românesc. în cronică se observă destul de clar doua firi. din cauza domnitorului Vasile Lupu. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. se revoltă. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. cât şi cele străine. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. data morţii. In plus. Mai mult. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. fără a discerne. Pe bună dreptate. spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. acesta este socotit primul mânuitor de condei. plin de repetiţii. care lungeşte poveştile. Se născuse în 1633. doua personalităţi cu totul diferite. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. clar. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. De aceea. ca să putem afla adevărul. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. La polul opus. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. şi care adăugările lui Dascălul. şi 1647. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”.

Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. S-a născut la Iaşi. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. Aşadar. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. . până la domnia a doua a lui Aron vodă. în 1594). O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. Mai apoi ia parte la diferite bătălii. în urma unui complot. sunt iarăşi în slujba lui. fratele lui Miron. lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. având cunoştinţe de intaliană şi putând. care „mânca bine şi bea bine”. cu care era chiar cuscru. Ion Neculce. veche şi vestită familie de boieri. Datorită înţelepciunii lui. probabil. Costineştii se împacă cu Lupul. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. în 1672. Tatăl său. prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. a fost pentru început numit drept sol. murise de timpuriu. porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. Tânărul Miron. de la al doilea descălecat. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija. pentru vremurile contemporane. chiar după moartea soţiei sale. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. care ştia latineşte. Apoi. înţelege ruseşte. vistiernicul Enache. despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. la Universitatea din Cracovia. Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. învăţat. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. Apoi. leşeşte. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială.făcut în Polonia. el este trimis să discute cu vizirul. când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa. din 1653. şi. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). care ocupă. încât. şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Acesta. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani.

de unde o părăsise Miron Costin. într-o expediţie militară. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. până la 1743. Sunt pagini înţesate de intrigi. la Cameniţa. spre deosebire de Miron Costin. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. Din anii cuprinşi în cronică. în a doua domnie. scriere a unui om înţelept. bunica sa. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. în Polonia. îi dă slujba de judecător de divan. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. şi astfel are un caracter memorialistic. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. unde Ion Neculce a stat patru ani. Grigore Ureche. timp de doi ani. pe Prut (1711). . Constantin Mavrocordat. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. Nu a fost un om prea învăţat. peste 50 constituie tinereţea. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus.La cinci ani a rămas orfan de tată. conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino. forţată de împrejurări. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. După moartea tatălui său. de umilinţă. de decădere naţională. Intors în Moldova prin 1700. crescut apoi. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. care a trăit şi a văzut multe. la vârsta de aproape şaizeci de ani. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce. deci un răstimp de 82 de ani. cu harul povestirii. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. fratele lui Dimitrie. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită. Ocupă funcţii mărunte la domnie. mai ales de bătrâna Cantacuzino. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. de exemplu. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. se întoarce în Moldova. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. După şapte ani petrecuţi în Polonia. şi tradiţiile populare.

proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). Dar stilul său divulgă reala dificultate. noiemvrie 19”. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. „carii scăpa ( =scăpau ). ori fără voie”. Nici o mişcare a personajelor. care pot să arate ceva. ori cu voie. Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. noiemvrie 29”. aşa fără nădejde”. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). Amănuntul este făcut semnificativ. „umbla cu capul a mână”). nici una din acele expresii semnificative ale lor. toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. Acest stil. în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. au sosit „la Roman. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). dichemvrie 7. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). în scena în care Lăpuşneanu. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. cu descrieri plastice. a apărut în „Dacia literară” în 1840. sau ca în romanul cu tentă memorialistică. eu îi voiu pre ei. expresiile („au luat câmpii”. La Miron Costin. vioaie. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. de nuvelă şi roman”. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge. În prima jumătate a relatării. Pe alocuri. „au trecut la Trotuş. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. de Costache Negruzzi. mai ales în descrierea acţiunilor militare. nu scapă din vedere cronicarului. „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. au ars târgul Romanului”. cu portrete bine zugrăvite. etc. În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii. dramatizând naraţiunea. Presărată cu amănunte pitoreşti. formă de imperfect persoana a III-a plural. aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. povestirea lui Miron Costin e limpede. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. Desigur. viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). captivantă.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. „a opta zi. şi de nu mă iubescu. ca în compunerile literare. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. . ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau.

Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. el are un talent de prozator înnăscut. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment.stânjenitor în naraţiune şi portret. nesistematic. adică în proza istorică. căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. nici portet. şi cu filozofia vârstei la care scria. În „O samă de cuvinte”. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. bineînţeles. iar mai apoi. George Călinescu spune chiar. ci numai narativul pur. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. cât şi în legende. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. arătând un stil indirect liber. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere. ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. cu ironie sau duioşie. pe care îl introduce în proza naţională. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. Cu spiritul său acut de observaţie. În . în ordine strict cronologică. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. aşezate în fruntea letopiseţului. Neculce excelează prin concizia epică. lipsit de orice solemnitate. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. Mai ales în fragmentele narative. nici comentarii. „Când citeşti cronica lui Neculce. prin simplitate şi naturaleţe. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite. cu reacţia sa sufletească vie. şi anume. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. ca autor dramatic. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. atât în cronică. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. familiar. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. Cronicarul are un mare talent de povestitor. unde caracterul savant este la el acasă. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. prin planul general al relatării. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic.

în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. odată cu maturizarea prozei româneşti. lipsită de comentarii marginale. definitive. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. obiectivismul. să fie fugit cu o slugă. cu un epic cuminte. când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. C. scurte. un Bolintineanu sau Alecsandri.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. lângă podul de lut. dar şi model scriitorilor ( D. sunt de „neînţeles”. Şi totuşi. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. Ele au devenit sursă de inspiraţie. minunarea. Ce după ce l-au omorât. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. proverbialitatea. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. Sadoveanu ). „aşe vorbăscu oamenii”. hatmanul leşilor. hatmanul leşescu. de povestire impersonală. „precum dzic unii”. folclorică. i-au tăiat capul. arta relatării secu. oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. Detaşarea artistului. lângă Movilău. înaintea coborârii lor pe hârtie. de către un Negruzzi. de au călugărit-o”. Însă abia la Sadoveanu. V. au găsti ceasornicul în sân. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. acel tic de a se socoti neghiob.[…] Cu Creangă. crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). sobră prin excelenţă. de aur cu diiamanturi. M. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. şi de înţelepciune ţărăneasca. chiar la Sadoveanu. devenite aproape un tic: „dzic”. ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. ( Legenda a XX-a) Unele legende. el are împreună ingenuitatea şireată. bătrânesc. precum scrie letopiseţul. dar inanalizabil. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. Bolintineanu. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste. întorcându-să leşii înapoi. văietătura şi în fine acel lucru învederat. se poate remarca pierderea realismului istoric. ce se cheamă darul de a povesti”. fixate de multă supunere. e dat de acele propoziţii inefabile. filozofia bătrânească. „iară. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. Alecsandri. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. Deci pre slugă l-au omorât. Şi s-au ascunsu în codru. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. etc. cu sevă populară. seci la urma urmei. Şi . cum ar fi a XIX-a. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. tăiat-au pre Jolcovschii. Negruzzi.

Creangă.aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. se rădica deasupra biruitorilor…”. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. cum să cade. tendinţa de a instrui şi de a educa. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). cumva folclorică. al marelui voievod. fiind o adevărată literatură orală. Fără să vrea şi fără să ştie. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. şi să să fie giunghiat sîngur”. nici în ospeţe petrecea. Astăzi. neleneşu. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. şi chiar Caragiale. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. „întâiul mare povestitor român” (G. Tablourile lui sunt pline de emoţie. mai ales în proza de tip memorialistic. Totuşi. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. ceva în genul bârfei. Ghica. Şi unde-l biruia alţii. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. Neculce este un precursor al tuturor acestora. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. mai ales sufletesc. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. unde era nevoie însuşi se vîrîea. nefantastică. La lucruri de războaie meşter. puternic. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. dacă nu va avè năroc. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. Portretele lui . lui Petru Şchiopul („domn vrednic. oricum. fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. să nu îndărăpteze. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. în acelaşi timp. gen Negruzzi. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. din instinct artistic. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. că ştiindu-se căzut jos. un fel de proză realistă. având un spirit obiectiv. mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. ca văzându-l ai săi. să vă ştiţi chivernisi. să luaţi seama aceştii scrisori. cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire). ea este contopită în literatura propriu-zisă. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. ci şi o galerie de portrete. iubiţi cetitori tineri. nu pierdea nădejdea. Amintrilea era om întreg la hire. să nu păţiţi şi voi ca noi”.

scoase mai bine în relief. cât puteai să zici că este adevărat Isop. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. „că-i este giupâneasa pe moarte”. făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate. dar nimeni nu-i ia în seamă. cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. la cap”. cu carele şi Vasilie Vodă singur. aşa era de întreg la fire. Iară la statul trupului său era gârbov. osebi de boieri.Miron Costin sunt simple. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu. care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. Uneori. . sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. cum ar fi Ştefan. dar lucrate cu multă măiestrie. pe care îl vedem viu. una. Între trăsăturile care individualizează figurile. şi la cap cucuiat. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat. pârcălabul de Soroca. ghebos. trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. două. în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor.

Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè. autorul îl arată sub toate laturile. nu conţine laude neîntemeiate. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. mânca bine şi bè bine”. un măreţ . iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. comentând fiecare trăsătură. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. numai cu două-trei slugi”. a păstorului. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. era sănătos.[…] Căutaţi. Practică buna avè la voroavă. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. ca într-o fişă. plină de detalii de senzaţie. pe jos. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. de-i punè în gură. poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Portretul lui Dimitrie Cantemir. Caracterul orgolios al domniţei Maria. după toate. dar care. aşadar. fără alai.Alături de darul povestirii.[…] Era om învăţat. eroi de roman. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. zlobiv la beţie”. Lăcomie nu avè mare. Povestirea lui Miron Costin. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. şi nemăreţ. un adolescent de abia 20 de ani. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. Neculce are ca nimeni altul până la el. în marea majoritate. făcând loc încă şi altor feţe. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. un obicei sau un tic. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. îl fac să trăiască. Cronicarul ştie. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. este înviorată prin numeroasele descrieri. Personajele sale sunt. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. că aşa se arăta de bun şi de blând. încât îi ieşise „numele de om rău”. atunci când eroul este complex. amăgitor. despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. Dimineaţa îi încliè. şi fizic şi moral. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. tălpiz. căpătând domnia. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. era bătrân şi curvar. de vorovèa cu toţi copiii. mânios. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el. conexiunea omului cu natura. Astfel de imagini. a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului. însuşire de romancier. că tuturora le era uşile deschise. ce surprind viaţa plugarului. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. domnitorul cel mai apropiat de cronicar. ce numai iscălitura învăţase de o făcè. Însă. Şi dup-aceste. dialogul şi monologul. de bătrân. darul portretizării figurilor evocate. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. pe lângă naraţiune şi descriere. fraţi iubiţi cetitori. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. dinţi în gură n-avè.

cea mai simplă figură de stil. în acord . aşè mergè focul împrejur”.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. al lui Radu vodă. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. ori iarbă. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. numai ce giuca cu boierii”. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură. „sta asupra lui ca nişte lupi”. şi pelivani şi de puşci. De exemplu. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. Ureche. etc. ori semănătură nu rămâneau…”).etc. pre cale fiind. fastuoasă. nu giuca în danţ pe afară. inspirată de topica latină. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla. luând din vorbirea populară comparaţia. nice pae. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”.episod dantesc”. nice frunze. dar găsim la el câteva epitete populare. fiind feciori de domn. Odată cu descrierea. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. Se observă imediat că fraza lui este grea. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. în Podolia. la Iaşi. de la sat spre oraş”. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. în literatură au pătruns şi figurile de stil. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. „ca cum ar merge fulgerul. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. Numai mirii şi mireasa. Metaforele sunt rare la Neculce. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. George Călinescu spunea. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. cu toţi boierii şi giupânesele. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. „bogată ruşini”. fastuoase chiar. detaliile de decor. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. şi de giocuri. în stare de a exprima orice gând. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar. „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. prin factura stilistică a stilului sau. etc. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe. feciorul cel „grozav la faţă”. ca la Ureche. utilizate în mod frecvent de Neculce.

Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. marcând trecerea de la cronică la istorie. împrumutate din cadrul vieţii rustice. ca personalitate complexă. într-o continuă schimbare. fără îndoială. toate sunt trecătoare în lume. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. ultimul. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. reprezentând planul contemplativ al gândirii. deci)”. ca umbra de vară. Limba lui Neculce. cunoscută încă din antichitate. textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. dar. De cele mai multe ori. putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. . atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. veţi da jos cununa…”. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă. neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. / Întuneca-veţi lumii. Însă Neculce. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). şi nici construcţii complicate. întocmai ca Dimitrie Cantemir. din punct de vedere literar însă. Cronicarii munteni. în fond. totuşi. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. lumini de aur. tocmai subiectivitatea. sunt. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi. Miron Costin. mereu aceleaşi. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). aduce cu sine motivele filosofice. În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. acel ritm armonios.cu stilistica graiului vorbit. Poetul găseşte că. soarile şi luna. / Cele ce trec nu mai vin. scrie în limba bătrânească a timpului său. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. cu rădăcini adânci în limba populară. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. ce devin un corp sintactic deosebit. cu structura sintactică modelată după tiparele latine. străjuind dea lungul veacurilor. acele inversiuni după topica latină. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi.

Pe de altă parte. însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea.. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală. Adolf Armbruster. 50. şi în acelaşi timp. 223. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care. istoric în primul rând. dacii şi romanii. erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor. pag. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice. Ed. istoria unei idei”. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. direct. . Bucuresti. În cultura noastră. romanii. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti. 7 8 . numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. M Grgorian. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă. 1951. în acelaşi timp. uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază.. lipsit de podoabe şi intenţii literare. 1993. origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. Romanitatea românilor. capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. Editura Enciclopedică. sunt mândri cu această descendenţă nobilă. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european. Bucureşti. aşa cum consideră Adolf Armbruster. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei. românii.52. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: . El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. pag.exponent al clasei dominante. Crocari munteni. fiind ultimul mare umanist român.

prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului.. ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: . aşadar. fie şi cu o notă de subiectivism. istoric. deci. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica.. religios şi politic.. a cărui slovă e eternă. . 9 Ibidem. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii. latinitatea limbii. continuitatea şi unitatea neamului. bocetul.Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare. timpul şi spaţiul se intersectează întrun . Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina.. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist. cultural. scrisă deloc întâmplător în limba română. romanitatea unor instituţii juridice. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (. irascibilitatea. merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie. în .Prima. Papaluga. Sânzienele.Descriptio Moldaviae” cu precădere.Descrierea afirmă. Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. (Horaţiu) ..Non omnis moriar”. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului. etc. O altă lucrare cantemirească. descendenţa românilor din romanii Daciei.exegi monumentum”.inima lor nu era departe de gură”). etnografic. lipsa de moderaţie şi nestatornicia. Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că . El reia ideea enunţată de Horaţiu.. . decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. de la cele de logodnă până la cele funebre. pag. 231 . Ursitele. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir.punct” românesc. Cu alte cuvinte. dar şi rolul urmaşilor acestora.. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. colinda. Frumoasele.Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic. iar printre defecte aroganţa. descântecul. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia.. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. Dincolo de acest aspect. tătăreşti şi turceşti.

riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă. Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este .De neamul moldovenilor”. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti. străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face.. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. putem afirma faptul că preocuparea lui D. . cuprinzând vietăţi din lumea animală.Istoria ieroglifică”. nu de puţine ori. şi se referă la puritatea romană a românilor. condusă de Cantemir însuşi (. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. Din acest motiv. întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social. caricaturale. supralicitându-se unele date sau argumente. de reabilitare morala a lor. în frunte cu Brâncoveanu (.Corbul”). reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. Darul de a construi portrete groteşti. într-o primă etapă. şi aceea a Moldovei. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. lucrare foarte semnificativă de altfel. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică. un element pozitiv în istoria culturii româneşti. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. Şcoala Ardeleană. George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. fără îndoială. în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare.Inorogul”). din raţiuni polemice. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune.Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în . exagerate. într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele. care era limba.. Cu toate că acest lucru este exagerat. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia. Scris la Constantinopol în 1705. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor. în acel semn am învins”. când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost... acesta are un caracter alegoric. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. Nicolae Iorga remarca. dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor.

nici de contactul cu popoarele slave. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. în primul rând. Petru Maior.nu a putut fi deteriorată. cu rezonanţe inedite. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor . care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti. limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. lupta pentru apărarea. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. ilustrarea şi dezvoltarea limbii. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale. cu o fină intuiţie. de altfel. cu estomparea diferenţierilor regionale. ci aceasta au rămas întreagă. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru.menirea unificatoare şi integratoare. In timp. Gh. în fond. care s-a menţinut. cu obiectivitate şi pertinenţă. precum era când întâiu au venit romanii. Cu cât o limbă era mai cultivată. Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. raportul dintre limbă şi cultură. în acelaşi timp. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene.” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. nu a alterat structura intimă a limbii române. munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. aceea cu unitatea naţională. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. că influenţa limbilor străine. Aceste imperative şi exigenţe se confundau. de pildă. strămoşii românilor în Dacia. în esenţa sa. Unitatea şi coerenţa internă a limbii. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. limba capătă o semnificaţie majoră şi. şi mai ales a limbii slave. nice cum nu s-au atins.mai aleasă şi mai îngrijită. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale. în condiţii optime şi sigure. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice. Pe de alta parte. două elemente inseparabile.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. Petru Maior observă. El constată şi accentuează asupra ideii. în structura ei originară. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială. istoricii au contestat această ipoteză. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. de o semnificaţie majoră. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. Cărturarii ardeleni sesizează.Corifeii Şcolii Ardelene percep. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic.

idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam. blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite. sau a-l ucide prin taina".l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis. capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat".accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti. Descoperind cursa care i se intinsese.româneşti. dar. "El ajunse a fi nadejdea tuturor. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea.Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"). permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.spiritul de dreptate.Invinuit de tradare si inchis. Mihai Viteazul de N.Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu. dar pe drum este capturat si adus in tara. voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). patriotismul. calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale. Descendenta lui aleasa.omenia. Voda a incercat sa-l piarda. cand vede acel trup maret. eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi.Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai. de data aceasta. Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului. razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau.statornicia. autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter). Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol.sinceritatea. acea cautatura salbatica si . banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda. fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai.scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice. Pe cand Mihai era ban al Craiovei. trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti.

Spre exemplu. fie si pt scurta vreme. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti. In curand. in Tarile Române.însa. de Scoala Ardeleana. desi aparitia lor este de obicei temporara.dar mana ii cade. fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600). între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila. numita in mod curent epoca pasoptista. fuge printre multimea adunata imprejur.voieste a izbi. spiritul militant ca literatuta romantic progresista. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om". fiind reprezentat.un tremur groaznic il apuca.ingrozitoare. dar. perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române. intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat. prezent in epoca pasoptista. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers.apar înca in fazele literare de pâna la 1840. au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate. in primul rând. In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede.puterile il slabesc. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste. primele manifestari ale iluminismului. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” .groaza il stapaneste si. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista. incipiente. trantind la pamant satarul. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura.ridica satarul. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare. Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic.Astfel. totusi. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare. Pasoptistii. .

critica noastra-spunea M.. in sensul ca este o poezie sociala. inima si literatura’’ prea ardeleneasca. în articolul program al acestei reviste. în istoria. Alecsandri. destinul. Se dezvolta astfel o poezie retorica. incepe a se scrie din ce în ce mai mult. &quot. care devin acum..Constatând ca . cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. Heliade. teme predilecte ale poetilor. astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor. cu singura conditie sa fie de valoare. în acest fel. din primul numar al revistei &quot. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale. aspirate din istoria patriei. exercitând. populare. din pitorescul obiceiurilor populare. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. se afirma cu putere spiritul national. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848. Costache Negruzzi. in general. vom critica cartea. Vasile Cârlana. . conforma cu idealurile de libertate.Introductie&quot.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. în care teme vechi precum iubirea. ca peste tot în lume.se completeaza cu .Dacia literara&quot. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu. declamativa. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. încrederea în valorile traditionale. Andrei Muresanu. Albina’’ este prea moldoveneasca. Anton Pann. natura si folclorul romanesc. Poezia pasoptista raspunde. M. într-un stil avântat. iar nu persoana&quot. cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor. Participanti direct la viata social-politica. fiind animati si de telurile Marei Uniri. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare. inspirându-se din trecutul istoric. mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii.Curierul’’ este prea muntenesc iar . Pe de alta parte. moartea. adaptata la momentul istoric si chiar politic. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot... Dimitrie Bolintineanu. iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi.Radulescu). grandilocventa. Cazar Bolliac. alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. fericirea. Aparand ideea de originalitate in literatura. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni.Foae pentru minte. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant.Reprezentanti: Gheorghe Asachi. din frumusetile ei. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea.Kogalniceanu.

publicând articole. O dimineata pe Caraiman&quot. . Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare. În nimele aceleiasi specificitati nationale. cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale.în scris si în oral.meditatia asupra locului omului în istorie. Se manifesta.). I. la totalitate si determinare. in descendenta celui francez. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti. al luptei.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. procupati de cultivarea valorilor universale. Heliade. al ruinelor. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent. cu convingerea ca realitatea are un sens unic.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica. s-a dus batalia pentru o limba unitara. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii. care se cere descoperit prin cuvânt. al revolutiei.Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste. în ansamblu. Apar specii noi ca balada si cantecul. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului.La patrie&quot. a avut un caracter hibrid. teatrul. fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii. al mormintelor. G.la un frumos etern. literatura. creste numarul revistelor. * Pe ansamblu. realism.&quot. bazata pe traditia populara. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila.al creatorului. presa. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern. Asachi. Bolliac-&quot. ea avand si dificila sarcina de a forma un public. Intelectualii pasoptisti.conform personalitatii fiecaruia. iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale. Învatamantul.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire.. ecletic.o folosesc curent. ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. educativa. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism.Radulescu&quot. cu motivul constiintei sociale.al cartilor tiparite in tiraje mari.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. directii estetice si stiluri.Iau fiinta societati culturale si stiintifice. În aceasta perioada de plin avant al culturii . toate in formele romantismului. umanism. se formeaza un public cititor.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. Doctrina literara.Zburatorul&quot.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca. nationala.. mesianism utopic si national. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national. ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh.

Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. În sfârsit. pe o scara mult mai mare. Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa.” . sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace.Racocea. în putina vreme. Curiozul. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. La anul 1821. Vestitorul bisericesc. sub redactia dlui I.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Pamânteanul. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca. au dobândit îmbunatatiri simtitoare.Dupa Albina si dupa Curier . Curierul de ambe sexe. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Dacia literara Anul 1840.dl. care. în anul acesta mai ales. fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.Carcalechi. Planul sau nu se aduce in implinire. unul în Moldavia. Z. au adoptat principiul împrumutului moderat.c. Asteptarea lor nu fu înselata. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere.în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca . Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . sau din vina altora. Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic. la 1827. dar si aceasta fu în zadar. Eliad. prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817. adica acele care au avut un început mai statornic. Unele dintr-însele.c.pronuntându-se in problema neologismelor. Asa. celelalte au pierit sau din nepasarea lor. Asa. translator românesc în Lemberg. în Moldova: Alauta româneasca. România. putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. Oziris . I. evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie. la 1 iunie 1829 în Iasi. Explicatia este si de natura sociala. Editorul deschide articolul-program.Eliad vru si ar fi putut. Mozaicul. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. Asa.dl. Gazeta teatrului. Cantorul de avis . am vazut în Valahia: Muzeul national. Gazeta de Transilvania si Foaia inimii . în Ardeal: Foaia Duminicii. traiesc si astazi. Foaia sateasca. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”. Eliad. dl. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Numai doi oameni nu pierdura curajul. * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul.

îndreptând atentia spre mediul local. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”. pentru ca omoara în noi duhul national. dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate. nu a principiului însusi. cultivând „adevarul” si „naturalul”. de cele ce au iesit de sub tipar. prin urmare. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”. ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. revista devine un manifest literar al romantismului românesc.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie. numita „Telegraful Daciei”. în aceste rânduri. printre sursele de inspiratie. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune. Kogalniceanu era împotriva abuzurilor. stiri despre literatorii nostrii si.” 3. îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. în mod ferm. în sfârsit. nu e utilizat cuvântul „folclor”. Trebuie notat ca. relatii de adunarile învatatilor români.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti.” 2. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. vom critica cartea. ca sunt mai mult provinciale decât românesti. a temelor literare în ultimul punct al articolului. Traductiile însa nu fac o literatura. iar nu persoana.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis. arhaici sau regionali).într-un numar ulterior. . nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. În încheierea articolului-program. Partea a IV-a. dar asumându-si. însa.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti. Kogalniceanu avea în vedere. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. refugiul în trecutul istoric.Kogalniceanu sugera.” Prin precizarea surselor de inspiratie. cu alte vorbe. combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. si creatia populara.” [1] Cu toata aparenta exclusivista. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura.

critica. acida. De asemenea. prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române.Cunoscut ca istoric. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . scriitorul cel mai complex al epocii. metodica si pregnanta. a faptului trait ( Costache Negruzzi. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. Alexandru Lapusneanu . pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. Acest program.Negru pe Alb). Îmbogatit în sensurile lui nobile. Al Donici. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. dovada. Alecu Russo. la limita caricaturii. . Într-adevar. de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. Gr. om politic. ‘Calatorie în Africa’. Exista însa si alta zona a prozei. reluat la Propasirea si apoi la România literara . spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. departe de a concretiza o initiativa izolata. spre cinstea si lauda poporului român. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. Alecsandri. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca. Costache Negruzzi. facând din specificul national resortul viu al noii culturi. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’. ‘Borsec’. în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. Alecu Russo în ‘Cântarea României’. precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. C. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. Alexandrescu. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. dar nu-si gasise înca o expresie clara.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. stârnesc râsul. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. Altii merg pe linia memorialisticii. ironica. gen de proza în care situatiile si personajele. plina de luciditate întâlnita de V. Stamati. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. se numara si Nicolae Balcescu.

desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’. în luna august a aceluiasi an în care a aparut. Demidoff in Banat.Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva. dupa marturiile lui Vasile Alecsandri. A. l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza. Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun. În articolul M. Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. prin aparitia ei. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. aluzie la domnitorul Mihail Sturdza. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. Pretexul a fost gasit foarte repede. Discursurile publicate mai tarziu. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti. Peste tot. pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. ceea ce. dezaprobândo în toate manifestarile ei.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere.Disparitia revistei . Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor. prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar. * Diparând fara sa mai apara. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. Toate aceste lucruri . I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Dacia Literara este suprimata. puternic antifeudala. fara sarcasm. Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc.. în publicistica româneasca. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul . atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’. redactorul stie ce vrea. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile.domnul Moldovei. în programul revistelor. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ. Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ».

* Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ».aiba parte de el…. fara asociatiuni. Blazat. intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. autoritar si plin de umor. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. în . Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret. Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor.o colectie surprinzatoare de instantanee poetica.n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ». El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». Convorbirile. nu din ritmica exterioara a stihurilor. într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o. cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. Discursurile publicate mai tarziu. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. Bolintineanu poseda plastica dinamica. * În afara de simtul acustic. Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari.. având legaturi cu civicul Alecsandri. te.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”.sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. * Vestitele versuri . Marioara. Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. impostoare. cam cu prea multa dispozitiune etica.

Cativa ani. una suspinând. Pentru nevoile tânarului teatru nasional. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821.impetuoasa . trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. neamt. Zoe. În timp ce se afla în Paris. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. bronz. Se casatoreste cu Zoe. Un ofiter strain. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. semanând cu vestelele osândite de druizi. merita sa fie amintit. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice. un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. Îmbracate cu camasi de lâna. Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii.fine. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. mistificat de ea ii taie parul. un brad ratacit. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate. Introduce în societatea Elenei. Familia ar fi fost din Ireavca . Avem de-a face cu un roman de analiza. pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. grec. spre a o compromite un fost lacheu. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. stânca pierduta în aburi. * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. absolvit. Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. Elena. Nasterea acestuia a fost romantica. fiu al unei tiganci. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. în folosul nepotului acestuia Draganescu.mama a unei fetite. patru statui pe piedestale de granit rosu.

Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. a marii împacari. « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ. el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete. În poezia epica . Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice.Cu exceptia primei strofe. În conciziunea lor. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice. prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade. În tot cursul existentei. vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata . epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele . toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura . care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. fara obiective externe. Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – . Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele.. a carei sete de iubire se consuma orb. o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I.inedit. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. ca forma însa si structura intima a fiintei sale. prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare. versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe. Finalul pluteste în fantastic si. dar aceasta. H. ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. Balada Zbur atorului . * Sinteza întru Occident si Orient.sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu. pe principiul demagogului.Un modest precursor a lui Eminescu. Veselia nebuna a cupletelor.

Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec.dar . In jurul lui 1900. momentul G.sociologice. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu .cat si achizitiile ulterioare (sociologice .Iorga si G.Lovinescu.Calinescu .ca si a lui Titu Maiorescu .filozofice a culturii etc.legat atat de continuitatea maiorescianismului.cat si de reactiile la el.marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective .Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec.atat critica estetica . a legendei. al XX-lea. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi. nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol. Critica lor este.Ibraileanu.dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E. a carui activitate creeaza o bogata descendenta. Dupa razboi .Dobrogeanu-Gherea.vederea scriitorului. arta lui se consuma în redarea justa.trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial. acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare. Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie. natura si supranaturalul. Critica si istoria literara interbelica.apoi N. alaturi de elementele poetice. balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad.reprezentate la 1900 de N.Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda . si aspecte lipsite de orice elevatie artistica. Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice.Lovinescu de dupa razboi . poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana.in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .ultimul este G. momentul E. limitata la straturile de suprafata.ea este mai apasat sociologica si ideologica. in . Intai C. ca ton si cuprins ideologic. aduce totusi si alte însusiri reale.Iorga si G.

Iorga. Mesterul Manole.In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi .campanie culturala.si G.aceea a selectarii scriitorului ).Lovinescu incepe in 1919. E randul lui sa fie selectat.si N.menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).partizan si anticipator . Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga . proza modernista aceleia semanatoriste . Miturile: Traian si Dochia.asa de vie la 1900. . In ce priveste specificul de secol . Ion Barbu este opus lui A. istoricul literar roman. Autoritatea lui E. Dealtfel .E.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ. a deschis un mare capitol al folclorului.dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze. ca si cel rus de altfel.Maiorescu facea si el .ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este .o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national.Teza aceasta.dar chiar o politica literara. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti .fara a elucida.o idee a lui Ibraileanu.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura.consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca .Lovinescu devine .plus .nu e straina de Maiorescu. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva. Punand bazele modernismului romanesc .mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul .Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri . Accentuand pe estetic. Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie.debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi. obligat de imprejurari.Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie. Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza .aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista .el apare ca o tema centrala la toti. Cu E.imbratisand unele din ideile generatiilor noi.mentorul noilor generatii.dealtfel.nu atat prin cantitatea operei . Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare. Miorita. Volumele de Critice ale lui E.Vlahuta.la randul lui .Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta. Ca orice politica literara .si aceea lovinesciana are caracter programatic .

Astfel “poeziile populare” culese de V. restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. In cantecul batranesc. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine. cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani. e cea mai nimerita. instrainat.Alecsandri si basmele lui I. de a muri nelumit. . de structura epica. liricul isi exprima “dorul”. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna. Impartirea propusa de Alecsandri. fara nimic. are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta.Fara indoiala ca acest folclor.Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. in doine (numele duce la dainele lituane. ” Horele (strigaturile. Numai cu palmele goale . a poeziei propriu-zise. Fara palos nici pistoale. “jalea” de a fi singur. alteori nostalgie. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par. El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. dar acopera un gen foarte romanesc). oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala. care e uneori dragoste.

Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. Cantecul “Stefan. Rosetii. urmand generatiilor dinaintea lor. la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. barbule. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. precum C. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. * Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat. devin la boieri “cantece de lume”. Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc. Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. taranesc.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. da-s cam mititele. Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. care au existat. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. A. ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu. ” . Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. putine totusi putandu-se dovedi autentice.unisono de catre toti mesenii. luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit . Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. Doinele ceva mai oftatoare. cantecele cu ispravi voievodale.

Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. Inca un cimpoies. din potriva.precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti . Importanta capitala a folclorului nostru. Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . spre a nu pluti in vant.drept care . si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . Nici ai casa.dupa Miron Costin . mai adanci in sens universal. s-a sprijinit pe el. fugi bine. sta in aceea ca literature moderna. cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”. spre a-i capta. Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste.cu cimpoiesi .pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor. desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . Dealtminteri . . viind la Iasi in 1686. Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil. in lipsa unei lungi traditii culte.dupa ureche .Aron-voda petrecea . mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. constituind punctele de plecare. Nici ai masa. stand “cu cimpoile imbricate de ursinic . dupa acelas Miron Costin . la dvorba cu zicaturi”. ci. mitologice ale oricarui scriitor national. se petrecea cu “zicaturi”. vorbeste boierilor moldoveneste. pe langa incontestabila lui valoare. ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine. caci mesenii ”s-au mai veselit” . dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda. asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona.Sobieski. in masura in care e rodit de culegatorul artist. abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . S-au creat astfel niste mituri.

pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. fara nici o ura inmormantarea. fata lui Decebal.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. ii destainuie gandul ucigas. Propriu-zis circula numele de Traian. In presimtirea mortii. pregatindu-si un eden terstru.Al doilea mit. dar se predintea ca in 1877-78. In dosul stînii. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. Aste să le spui.aproape În strunga de oi. care e primul getizanant. moldoveanul isi randuieste. ciobanesc: „Oiţă bîrsană. . Mult zice cu drag! Fluieraş de os. de Dchia. cu ecoul cel mai larg. Mitul pare apocrif. in Neamt. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. la rugamintea ei. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. in stanca. Unul e vrancen. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. oaia nazdravana. e Miorita. Asachi a raspandit povestea Dochiei. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate.Alecsandri. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. Să fiu tot cu voi. Să-mi aud cînii. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. caruia Miorita. “Pe inaltimea Ceahlaului. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor. altul moldovean. Dochita in colinde. simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. spre a scapa de urmaritor. Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag. Mult zice duios! Fluieraş de soc.Intaiul mit e Traian si Dochia.

Mesterul Manole incepe. devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. Preoţi. Locul masura. Tema. ca intotdeauna in astfel de imprejurari. si prin mit de intelege o fictiune ermetica.Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. . mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. ridicarea bisericii. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă. Legenda vorbeste. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri. Santuri largi sapa Si mereu lucra. ce-i drept. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. un simbol al unei idei generale. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. fara a starui asupra identitatii manastirii. Paseri. a lui Neagoe. „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor. munţii mari. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. A lumei mireasă. Că la nunta mea A căzut o stea. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. acest mit e o capodopera. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. El n-a devenit mit decat la noi. din porunca domnului. lăutari. dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. Sfarile-ntindea. de Negru-voda. Păsărele mii.

pe lume O ploaie cu spume. Apele sa creasca. intr-o criza de egoism. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. merge nesovaitoare spre locul lucrarii. S-o-noarca din cale!" Insa mandra.” A doua zi. Sa curga siroaie. ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. Mesterul. spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: . Aducind bucate La sot ori la frate. intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Dar orice lucra. A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra. Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. S-o opreasca-n vale. Doamne. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. Sa faca piraie. Noaptea se surpa! A duoa zi iar. A tria zi iar.Zidul radica. Mindra sa-mi opreasca. nezdruncinata in credinta maritala.

Manoli. prefacandu-se in fantana. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. vechi. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila.“. altcuiva. prin Marea Unire. prin natura lui. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. Incepand cu I. Manoli. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone. la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni. Al patrulea mit este erotic. a ridicat scehele stralucitei biserici. contrariu parerilor oponentilor . ca ridarii san u mai poata face alta. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. Eliade Radulescu. închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine. gelos. dupa cum e cazul. ceea ce este fals. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. Lucrul nu-i nou si nici abuziv . Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. situatia cosmica a omului. prin forţa împrejurărilor istorice. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul. Dacă specificul este. perugiana. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist. . un Eros adolescent. in oconografia Europei de sus. Insa Manole muri. in paturi gotice. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane. Fecioara doarme. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. veneta. a naţiunii. de un firesc desavarsit. naţiunea este. ba chiar. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. a culturii) si sexualitatea. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. relativ nouă. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza.

2005 2. . Editura Minerva. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. specificul românesc a însemnat o lungă luptă. Editura Humanitas. fie cu mâna.Până să devină o temă culturală. BIBLIOGRAFIE 1. Bucureşti. Bucureşti. Lucian Boia – România. Bucureşti. 2002 3. fie cu mintea”. Editura Humanitas. Editura Ştiinţifică. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca.. purtată cu sacrificii grele timp de secole.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu. ci munca lui proprie. relaxat şi nuanţat. 1969. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . asupra căreia să se poată discuta critic. Vol 1. 1998 4. Ţara de frontieră a Europei. George Ivaşcu – Istoria literaturii române. Bucureşti.

· Ion Rotaru – Literatura română veche 15. 9. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14. Editura pentru literatură.Editura Militară. 1961. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. A Rosetti – Istoria limbii române 13.Cronicari munteni”. Bucureşti. Braşov. Editura Militară. Florica-Elisabeta Nuţiu .ro  www. 1998 8. Bucureşti. Prefaţă la . Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni.ro . Bucureşti.. 2002 6.ro  www.ro  www. Prefaţă la . Editura Aula.Clopotel. Alexandru Piru – Literatura română veche.Wikipedia..Didactic. George Călinescu – Istoria literaturii române. · G. · N. 1983 10.Viatadeliceu. · N. Bucureşti. 1987 7. 1990 12. Târgu Mureş.5.Cronicari moldoveni”.ro  www. Editura Minerva. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare.Referate. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16. Internet :  www.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful