~Studiu de caz~

Formarea constiintei istorice
Realizatori: Constantin Marius Dumitru Alexandra Vintila Ancuta Dragan Maria Magdalena

Cuprins

1.

Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti 3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale 4. Cronici; Cronicari 5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii

si literaturii romane
6. Contributia cronicilor muntene 7. Dimitrie Cantemir 8. Scoala Ardeleana
9.

“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu

10. Perioada pasoptista

11.
12.

Critica si istoria literara interbelica. Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul

Manole, Sburatorul
13. 14.

Test de verificare a cunostintelor Prezentare Power Point

Motto: ,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

Kinnamos. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc. -teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice. numiţi de ei vlahi. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Gh.a. în 1843. adică a originii oricărui popor. că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec.Studierea problemei etnogenezei (din greacă. începând cu cei bizantini (Kekaumenos. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că . conzluziile istoricilor. prin scrierile sale. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. sec. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta. acoperind. reprezentanţii Şcolii Ardelene . conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) . Formarea limbii romane. -teoria continuitatii daco-getice. Ureche. etnos înseamnă "popor". însă fără temei. -teoria asimilarii elementului latin. M. Cantemir. Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale.Kogălniceanu începe să editeze. adaugandu-se si teoria rezistentei. constă în determinarea următoarelor aspecte: când. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau. Canta-cuzino. Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale. Cronicarii medievali maghiari constatau. M. Costin. XII) se constata că românii. expuse în literatura istorică. care au locuit în Dacia. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania. -teoria migrationista. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant. Const. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. -orginea pur Latina a limbii si a poprului roman.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic"."naştere"). însă. genesis . De multe ori. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor. Samuil Micu. că vlahii erau "pastorii romanilor". V). unde. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. pentru care tema istoric este esenţială. În operele autorilor medievali.Petru Maior. cât şi cel autohton. sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. sec. De-a lungul timpului. Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani".Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească. că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. atât spaţiul universal. XI. din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. D. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini. viitorul papă Pius al Il-lea ş. Referitor la etnogeneza romaneasca. originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.

lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români. deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania.Iung. . când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii. care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi. în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române..provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275.românii erau păstori nomazi.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor.). Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor".Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea.Xenopol.romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării. La sfârşitul secolului al XVIII-lea. I. chiar în perioada când ea a apărut (I. N. care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre. . D. unii istorici germani (Fr. . Argumentele lor sunt următoarele: .a. . Argumentele lui Rosler erau următoarele: . . ci ea a fost atunci cea mai intensă. desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4).dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia). Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români. R.prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor.cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană).dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre. saşii şi secuii. fără o contribuţie substanţială a romanilor.P.continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice.Haşdeu.Onciul. .românii s-au format numai pe suportul dacic. . dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre.nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea.prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană . .Iorga ş. . .Sulzer. mărturii epigrafice etc. date lingvistice.există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză. B. . . A.dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii. .limba română nu conţine cuvinte germanice vechi. adică atunci. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.

. apoi romană). Dimpotrivă. precum nici rolul ei determinant.). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început. fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească. s-au format două popoare separate: munteni. şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu. Această ramură a marelui neam al tracilor. ardelenesc etc. însă. Susţinute în scopuri politice.neamul românesc. de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc.cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână).cu slavii de răsărit. în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre.numai în aspect economic şi cultural.numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Componentele principale ale etnogenezei românilor. . izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam . care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni. şi moldovenii .păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. olteni etc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească.) . Cât priveşte limba. datorită contactelor cu slavii de sud. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord.s-a produs o sinteză etnoculturală dacoromână.. care a atins un înalt nivel de dezvoltare. . sau geto-dacii. aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice. în urma contactelor ei cu slavii. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării.Chr. care s-a format pe întreg spaţiul CarpatoDanubiano-Balcanic. aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă. munteni. bucovineni.) în spaţiul locuit de români. nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc.influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă. Totodată. până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d. De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate. . a creat o cultură originală. inclusiv peste Dunăre. ci dimpotrivă. Nici un izvor istoric nu atestă. oltenesc. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. iar după aceasta . treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi.

În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul. a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea. Ca urmare. ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de . Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. în perioada de până în secolul al Vllea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară. Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor. Acest proces.Costişa-Botoşana-Hansca). Formarea limbii române. tiparniţe de turnat cruci. care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată. cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti. a cunoscut influenţa limbii slave. având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave.în Transilvania. Peste această populaţie protoromână. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor. Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor . iubire etc. se formează dialectul daco-român (norddunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român. iar din limba protoromână comună. şi în Moldova . care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată. care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. portughezilor). Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) . Slavii. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine.). au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii. dând naştere grupurilor etnice ale macedonoromânilor.a goţilor. Ca urmare. istro-românilor ş. aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române. ori s-a retras spre sud în munţi. drag.Ca urmare.a. spaniolilor. Cândeşti-Ciurel. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea dacoromanică sau est-romanică). Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. italienilor. numită de filologi limba protoromână comună. apoi a hunilor. care se desfăşoară în secolele VII-IX. meglenoromân şi istro-român). fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. prieten. lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug. care denotă multiple contacte umane.

La rândul lor. pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela. volohi. ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi. In cronica anonimă. Românii de la bun început s-au numit romani. în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi. Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor". Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. denumire care a evoluat în rumâni. a sec. primii umanişti originari din ţinuturile româneşti. atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. Acestea sunt variante ale unei denumiri. ca achiziţii definitive. blacht numire germanică a romanicilor). apoi români. apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor. care locuia între Dunăre şi "muntele mare". Menţiuni în sursele externe despre români. care iniţial desemna un trib celt. aflată la nord de ţara bulgarilor. ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman". apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române. Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte.origine slavă. valah. Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări. Stratul lingvistic latin. ungurii le ziceau olahi. . numită "Gesta Hungarorum".Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români. cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. cel mai important. secolul al Xl-lea) plasează între bulgari. blahii etc. care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. precum Nicolaus Olahus. se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak". formaţi la şcolile din Polonia sau Italia. (sinonim cu valach.vlahi. slavii de răsărit .volohi.

Românii. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp. cnezatele şi banatele.conducător de oaste) sau un ban. iar pe măsura . apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi. Acestea au fost voievodatele. cu multe etape. în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex. de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare. daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun.Formarea statelor medievale româneşti Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta. un voievod (din slavonă . În perioada marilor migraţii. formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz. Voievodatul Transilvaniei Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nordpontice în Panonia unde au venit în contact cu românii.

ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă este vizibilă şi azi. Ţara Romanească .extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim. voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei. Sunt numiţi saşi şi incorporaţi în populaţia autohtonă. Dar. cu centrul la Cuvin). Codlea. Cetatea Crucii) sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov. pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat. Cavalerii Ioaniţi Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. au fost izgoniţi în anul 1225. Râşnov). Cavalerii Templieri Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Sunt formaţi în 1096. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina. Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi impune o formă politică unică. de către un grup de negustori din sudul Italiei. Cavalerii Teutoni Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. În cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"). între Mureş şi Dunăre. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor. cu centrul la Biharea). Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar diferenţele dintre aceştia. pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea atribuţii militare. 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana. Cetatea Neagră. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”. în urma primei cruciade. scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea. care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii Teutoni. ei construind cetăţi întărite (Feldioara. pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii înţelegerii făcute. judecătoreşti şi administrative.

sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru. Astfel. numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi. care implica conducători aleşi de regele maghiar. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale. voievod maramureşean. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă independenţa. Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din Maramureş. Roman Muşat. încercând să consolideze statul format. Acesta trece Carpaţi. germani: Sighişoara. Se succed Radu I. Lui Bogdan i-au urmat Laţcu. duc o campanie împotriva tătarilor. Moldova În 1345. Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat. “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi. Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică. Bogdan. acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria. ţările române beneficiau de protecţie. regele maghiar. taxe şi dări. secui. Sebeş. Ludovic I al Ungariei. trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole. Astfel Moldova a devenit “a doua libertate românească”. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. cum o numea Nicolae Iorga. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii. Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele pentru succesiunea la tronul Ungariei. creând statul medieval independent Moldova. In Transilvania aşezările. Braşov. s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut. Dragoş. Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare. Petru Rareş.Pagina 4 Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania. în Moldova. . Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la 9-12 noiembrie 1330. ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară.

Târgovişte.sau în jurul reşedinţelor domneşti: Câmpulung. unde călugărul Macarie tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă. Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521. Mazilu. bibleoteci şi societăţi ştiinţifice. O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. şcoli. Prima tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu. Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521) . . având tipografii. latină). H. prima tipografie este înfiinţată la Sibiu. stabilit la Braşov. Suceava. Baia. prin apariţia primelor şcoli de nivel superior. lângă Târgovişte. slavonă). Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în româneşte. Argeş. sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru. “Chronicon Dubnicense”(Transilvania. Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al ştiutorilor de carte. Aceştia. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia culturală. tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 . conform lui D.1583) având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare. în 1508). În Transilvania. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. Siret. unde Filip Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544). Diaconul Corsei. precum şi prin resurse financiare şi materiale superioare. în 1528.

Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece. Piru . Editura pentru literatură. .Letopiseţul Ţării Moldovei”. Triada Grigore Ureche. Editura de stat pentru literatură şi artă. iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus. 9 Grigore Ureche . Hungaria. idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: .cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”. pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi. Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458).. Hungaria. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Bucureşti. deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al . obiceiuri şi religie ca şi muntenii.. scriu de pe poziţii de clasă precise.. pana unui român afirmă unitatea de neam.moldovenii au aceeaşi limbă. Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…). despre cele rele să să ferească şi să să socotească.”3 Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice. făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă.Literatura română veche”.1 Pe de altă parte. cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei. Colecţia Clasicii Români. De aceea. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice. să le fie de învăţătură. dar şi în toată Europa. şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551). Ion Neculce. 3 Al. de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească. 1979. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: . prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: . Bucureşti. de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. [..să rămîie feciorilor şi nepoţilor. 1955. primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale. urmat de Dimitrie Cantemir. pag... 1. 47-48. provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. istorice. conştiinţa unităţii de neam.2 Încă dintr-o fază incipientă. pag. 1961. precum şi stolnicul Cantacuzino.. Minerva. pag....Panoniei”. Bucureşti. şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa.devenită inamovibilă până în zilele noastre.] 1 2 Miron Costin. Este pentru întâia dată când. Miron Costin.. cu limitele generate de apartenenţa la acestea. Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. oferă şi informaţii despre români. însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române. Criticul Al. Ed. Moldova şi Transilvania: . poezii şi scrisori.

2. fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru. şi care se bazează pe izvoare istorice. Aninoasa Gorj. începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă.Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană. n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594).. care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice. şi anume faptul că . 30. Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic. Bucureşti. dar şi pe legende populare.asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 . 6 Grigore Ureche – op. Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române. Pentru cultura noastră. cronicile au o importanţă deosebită. letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului. Editura RAM. scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica. an cu an. N. conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne . Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne. Editura de stat pentru literatură şi artă. 1955.ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. 4 5 Şt. cit. precum el însuşi afirmă: . Colecţia Clasicii Români. Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină. întâmplările importante din viaţa unui popor.. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze. în acelaşi timp. la rându-i. pag. apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. şi anume: Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti. căci ei sînt colonii de romani”4. Cronografii – scrieri de factură istorică. Fără îndoială că. autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric. Redactând prima cronică în limba română..valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă. Grigore Ureche . Referindu-se la locuitorii Transilvaniei. In secolul al XVIII-lea. începând cu facerea lumii. Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate.. 1 ..Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”. pag. Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu. Bezdechi . pag. de continuitatea şi de unitatea poporului român. cărturărească.. abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre. 1939.. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu.Letopiseţul Ţării Moldovei”. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi. Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice. cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon..

. de obicei călugări deprinşi cu scrisul. după surse diverse. numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează. mai ales a celei moldoveneşti. în timpul lui Ştefan cel Mare. oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor. Cu timpul. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat. atât scrise. ei având doar rol de scribi. Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. cât şi orale. Aşadar. dar le leagă şi de construirea bisericilor. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină. In spaţiul medievalităţii româneşti. l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:  cronica domnească este cronica oficială. 2. limba oficială. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei. întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial. la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei. preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului. istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie. 3. iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial. Deocamdată. fiind preluată de boierii cărturari. atât în Moldova. de cancelarie. denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona. particular. alături de memoria orală. ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. cât şi a stilului. principii români îşi scriu numele în cronici.1. cât şi în Ţara Românească. ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească.consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. anonimatul este depăşit. continuate ulterior şi de alţi domnitori. iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor.

iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă. cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. recunoscut astăzi ca text clasic. care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595). au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor. trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. pentru a desemna presupusul autor. din oricare perspectivă sar face. dovedită şi prin latinitatea limbii. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate. Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche. libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. începând cu secolul al XIX-lea. dar interpretată. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului. Letopiseţul. Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:  originile  limba  continuitatea  evenimentele istorice  instituţia domniei Ideea originii românilor. va imita şi gesturile. care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său. exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie.  cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin. e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă. lăsându-i să se spună pe ei înşişi. cu o simplă etichetă alăturată numelui. În formă şi conţinut. povestitorul mim. imaginativ. e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune. cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic. Aceasta este opera care trasează linia de . iar Neculce. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe. Portretul total. Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. apare la cronicari. şi spusele personajelor sale. înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor. care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul. cercetările întreprinse asupra acestor cronici. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin. în maniera teatrului popular. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc. se foloseşte formula “ atribuită lui”. Recopierile consecutive.

Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ. cu violenţă de vocabular.bogat şi cult. Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş. Însă. Perspectiva se modifică. Dispunerea diacronică rămâne. si discret. singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei.de altfel. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce.moralizarea nu e făcută frust. admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie.deoarece. naraţiunea are nerv spiritual. Miron Costin este scriitor de cronică.având îndoieli.fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari.Structura materiei istorice povestite. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul.compus din evocare şi memorialistică. Pagina ne apare elaborată ca stil.totuşi. organizat.iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere. istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite. Costin este.de marcă orală.aşa cum şi Neculce va impune unul.el fiind nevoit să evalueze.în relatarea căruia se implică.Cioculescu) e reflexivitatea.în varianta primă a scrisului cronicăresc.la sintetizarea informaţiei din surse scrise.situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului.Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări.fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă.nu se întâmplă tot aşa de repede”.Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor.de aceea. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu.după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită.faptele prezentate au fost trăite de autor. ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”.demarcaţie.interne sau externe.aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului. prin meditaţii şi parabole.a lui Miron Costin. în general. în limba română.ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor.în capitole şi paragrafe nu urmează. Cronicarul. De aici începând. pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental. în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric. Letopiseţul. mare admirator.e tensionată de sentimente şi resentimente. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”. Miron Costin impune un model narativ reflexiv. Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie.pentru prima dată.dar mai întâi scriitor. Recurge.în proză şi în versuri.ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.nici ca intitulare. şi orale.care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede.metoda lui Ureche.Grigore Ureche. ca la Neculce.de asemenea. aşa cum a văzut-o autorul. .naratorul deplânge constant „ţarami înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”.

totuşi. Îl separă şi de Neculce faptul că portret.dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu).pentru el.el nu falsifică realitatea. răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini. intelectul şi de aici conduita.în funcţie de propria-i părere.Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche. şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise.piosul(Ieremia Movilă).psihologia. .bazileul mândru(Vasile Lupu) etc. prin scrisul său responsabil.Grigore Ureche şi Miron Costin.dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că. înseamnă figura interioară. Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi.cărora le dă dimensiuni istorice diferite.ci aşează în text „fapte alese”.pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală. De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice. Cum prefaţa o spune. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă).povestitorul îşi ia distanţă de predecesori. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin.dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie). descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti. temperamentul.el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei. acesta produce o istorie paralela. Opera a rămas neterminată. Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche.adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului. Suntem. Spre deosebire de Ureche.în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular.căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura.în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului.bunul.astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor.Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român. universală.în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă).eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul). Există. Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor.alcătuită din cele patruzeci de povestiri. Neculce este un povestitor înnăscut.la Costin „sintaxa narativă” este mai variată.însoţite de interpretări convenabile.în alt tip de discurs. înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei.într-o povestire care istoriseşte şi interpretează. Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică.mai nuanţată.

spre a ruina o realitate.mai rar.ca în cronica lui Miron Costin). Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor.dar nu se poate bucura din plin niciodată.narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi. într-un cuvânt. Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau. Aparent.imită.de altfel.fără perifraze şi eufemisme. notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri. Când şi-a ţesut naraţiunea. Ele „sînt audzite din om în om.concluziv.de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii.ironizează satisfăcut şi răutăcios. Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat.nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche. Chemată mereu să sancţioneze.precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor. mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi).este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri.cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea.e indignat de cele mai multe ori.ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal.dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie.prin rememorări.cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă. alimentându-şi din el povestirea.de oameni vechi şi bătrâni.o situaţie. O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. anecdoticul. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările.ce aduce a literatură de colportaj.a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”.urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. agreează cu precădere amănuntul.gesticulează.ce s-au scris aice”.arată cu degetul.în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale.istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul. neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.că letopiseţul nu scrie nemică…”).şi în letopiseţ nu sînt scrise. Ironia rezultă din intonaţia orală.Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă.credibile şi mai ales delectabile. ierarhizându-le. . Iar această naraţiune.”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.

sub titlul de O samă de cuvinte. din care lipseşte descrierea. nu pentru atitudinea lor partizană.Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat.Cronologic. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717.în acelaşi timp.opera anonimă.Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu.autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. dar noul domnitor le dezaprobă. Lucrarea. şi se termină cu referiri la anul 1688. Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca.unii anonimi. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate.Cronica lui Ion Neculce. Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. plasată la 1290. exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare.este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii. marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. când. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu. care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino.dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. învăţat recunoscut în epocă. ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune. două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc. privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică. aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat. Suirea pe tron. Astfel. în 1688. pentru o curta perioadă.preponderent memorialistică. atribuită lui Radu Popescu. operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului.Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala. selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunânduse din întâmplări pline de viaţă.un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic. S-au păstrat două letopiseţe semnate . Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab. oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia. cele două familii rivale se împacă.

superioare cronicarilor moldoveni. „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii. toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda. în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată. valoarea literară. desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti. cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. însă. In plus. Un astfel de popor nu are conştiinţa. unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă. De asemenea. In viziunea umaniştilor noştri. scriind despre ce s-a întâmplat în continuare. Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat. s-a născut scrisul cronicăresc. putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. asemănânduse „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). care îşi ignoră trecutul. partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare. vădind calităţi de istoric.. . legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice). însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară. câte scriu” (Miron Costin). nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. plasat la 1290.de acesta.. ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone).”(MironCostin)). istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele. nici forţa vizionară.”(Grigore Ureche ) . Opera sa este cu adevărat ştiinţifică. Caracterul evident polemic le dă. ca şi când nu ar fi avut predecesori. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor.. Aşadar. fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor. Aşa cum constata Mircea Martin. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor. Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni. cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal. un popor fără istorie. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului.. ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul. putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni. fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane
Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei

catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist,

conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni

politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De

cronicile au totuşi. îndemnând la iubirea de ţară. bine este să-i slujeşti cu dreptate. pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. în aproximativ 42 de copii. datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852. el părăseşte slavona. e mai puternică decât toate. data când el ajunge vornic mare. şi o valoare literară demnă de atenţie. prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce. La Neculce. până la data primei imprimări a textului. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. cum era Cantemir pentru el. romane populare şi cronografe. sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. fiind primele exerciţii de compoziţie literară. măcar cum ar hi. ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există. „dezinteresată”. limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme.asemenea. că de la Dumnedzău ai plată. pentru a scrie în româneşte. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. datoria de a nu-ţi uita patria. fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa. fraţilor moldoveni. fiind tu moldovan”. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche. Cronica lui Grigore Ureche. pe care o consultă cu rigurozitate. fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă. întrecând cu mult fraza goală. din punct de vedere filologic si ligvistic. oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn. scrisă se pare între 1642. însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. din legende apocrife. toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. locul de baştină. Si ce era mai important. să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Oricât ar fi în cinste la vrun domn. cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante. . de mare mirare este. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii. şi nu numai în ţară streină. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. Moldovă!” Foarte populare la vremea lor. cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine. alcătuită din texte religioase. de la presupusa formă iniţială. rogu-vă să luaţi aminte. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp. notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene). pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă.

din cauza domnitorului Vasile Lupu. Miron Costin. ca să putem afla adevărul. ce şi cărţi străine am cercat. şi care adăugările lui Dascălul. ce de dereptate”. şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. unde familia sa se refugiase. laică. „începutul ţărilor şi al poporului românesc. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei. în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui. „ca o pisanie de biserică”. ca om luminat ce era. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche. luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul. contrastând cu stilul precis. acesta este socotit primul mânuitor de condei. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ. nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl. care. care lungeşte poveştile. clar. împletind. istoria cu folclorul. pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru. doua personalităţi cu totul diferite.cum semnează predoslovia. Mai mult. fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin. el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. se revoltă. în cronică se observă destul de clar doua firi. Dimpotrivă. în care să expună. avea o cultură aleasă. De aceea. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului. fără a discerne. a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. In ce îmrejurări nu ştim. In plus. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. o carte originală. însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia. spre deosebire de copiştii interpolatori care erau. în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. Pe bună dreptate. Studiile le-a . stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat. doua mentalităţi. cu riscul de a cădea în incoerenţă. neclar. Iar mai apoi. dar vremurile nu i-au oferit nici momentele. cât şi cele străine. Simion Dascălul mereu îşi spune numele. punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. data morţii. dar totuşi au reuşit. şi 1647. El este întemeietorul prozei in literatura română. La polul opus. consultând atât izvoarele pământene. Miron Costin. plin de repetiţii. oameni „de puţină minte”. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar. prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”. nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. al lui Grigore Ureche. fără un simţ al măsurii şi al criticii. Se născuse în 1633. şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei. Simion Dascălul este o fire imaginativă. pe larg şi pe înţelesul tuturor. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin. care ne lasă o scriere în limba română. dupa părerea sa.

lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune. omorât de poloni în Târgul-Ocnei. având cunoştinţe de intaliană şi putând. rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin. devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija.făcut în Polonia. . din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul. autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. a fost pentru început numit drept sol. în urma unui complot. care ştia latineşte. cu care era chiar cuscru. sunt iarăşi în slujba lui. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult. în 1672. paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş. şi. locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului. leşeşte. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. Datorită înţelepciunii lui. fratele lui Miron. Apoi. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist. şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”. Ion Neculce. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan. el este trimis să discute cu vizirul. care ocupă. din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. învăţat. chiar după moartea soţiei sale. murise de timpuriu. Tatăl său. Acesta. despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche. şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). pentru vremurile contemporane. Costineştii se împacă cu Lupul. S-a născut la Iaşi. în 1594). când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa. încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir. fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. Tânărul Miron. probabil. care „mânca bine şi bea bine”. veche şi vestită familie de boieri. de la al doilea descălecat. capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului. Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea. la Universitatea din Cracovia. Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. Aşadar. care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Apoi. prin resursele nesecate ale darului său de povestitor. înţelege ruseşte. vistiernicul Enache. până la domnia a doua a lui Aron vodă. iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. încât. din 1653. Mai apoi ia parte la diferite bătălii.

îl urmează pe domn în pribegia din Rusia. de decădere naţională. toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea. până la 1743.La cinci ani a rămas orfan de tată. Intors în Moldova prin 1700. el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. scriere a unui om înţelept. se întoarce în Moldova. dar a beneficiat de medii prielnice culturii. Nu a fost un om prea învăţat. ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat. subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. mai ales de bătrâna Cantacuzino. cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate. După şapte ani petrecuţi în Polonia. După înfrângerea suferită în aceasta bătălie. la Cameniţa. timp de doi ani. de umilinţă. cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir. fratele lui Dimitrie. în a doua domnie. întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească. de exemplu. cu harul povestirii. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite. conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti. bunica sa. simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. pe Prut (1711). abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman. el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. în Polonia. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. de unde o părăsise Miron Costin. crescut apoi. Ocupă funcţii mărunte la domnie. punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. Sunt pagini înţesate de intrigi. aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. După moartea tatălui său. îi dă slujba de judecător de divan. unde Ion Neculce a stat patru ani. forţată de împrejurări. şi tradiţiile populare. Din anii cuprinşi în cronică. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661). spre deosebire de Miron Costin. formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino. la vârsta de aproape şaizeci de ani. cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733. deci un răstimp de 82 de ani. şi astfel are un caracter memorialistic. . sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino. Grigore Ureche. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus. când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe. peste 50 constituie tinereţea. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate. Constantin Mavrocordat. care a trăit şi a văzut multe. într-o expediţie militară. maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce.

Amănuntul este făcut semnificativ. Dar stilul său divulgă reala dificultate. este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele. Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor. cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. captivantă. nu scapă din vedere cronicarului. cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. ori fără voie”. au ars târgul Romanului”. toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. Desigur. cu descrieri plastice. de nuvelă şi roman”. În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii.ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”). de Costache Negruzzi. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică. dramatizând naraţiunea. a apărut în „Dacia literară” în 1840. aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment. mai ales în descrierea acţiunilor militare. noiemvrie 19”. „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. ca în compunerile literare. au sosit „la Roman. Presărată cu amănunte pitoreşti. sau ca în romanul cu tentă memorialistică. expresiile („au luat câmpii”. ori cu voie. La Miron Costin. dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului. Acest stil. vioaie. povestirea lui Miron Costin e limpede. prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile. nici una din acele expresii semnificative ale lor. aşa fără nădejde”. etc. . Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”. frecventă şi astăzi în limba vorbită ). cu portrete bine zugrăvite. iar în a doua parte domină naraţiunea la plural. şi de nu mă iubescu. În prima jumătate a relatării. ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau. domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ). dichemvrie 7. în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. Nici o mişcare a personajelor. noiemvrie 29”. eu îi voiu pre ei. „au trecut la Trotuş. odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. „umbla cu capul a mână”). care pot să arate ceva. „carii scăpa ( =scăpau ). Pe alocuri. „a opta zi. formă de imperfect persoana a III-a plural. întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”). în scena în care Lăpuşneanu. eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge. unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ).

Neculce excelează prin concizia epică. ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală. cât şi în legende. bineînţeles. iar mai apoi. dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. ci numai narativul pur. cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. lipsit de orice solemnitate. pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei. adică în proza istorică. Mai ales în fragmentele narative. înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. cu ironie sau duioşie. şi cu filozofia vârstei la care scria. nici portet. în ordine strict cronologică. el are un talent de prozator înnăscut. nesistematic. Neculce le povesteşte în aşa fel încât. ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie. căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. nici comentarii. un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. atât în cronică. este din fericire mult mai potrivit în proza de idei. cu reacţia sa sufletească vie. prin planul general al relatării. În . unde caracterul savant este la el acasă. familiar. unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale. şi anume. prin simplitate şi naturaleţe. În „O samă de cuvinte”. lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre. George Călinescu spune chiar. ca autor dramatic. aşezate în fruntea letopiseţului. pe care îl introduce în proza naţională. culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”. fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie.stânjenitor în naraţiune şi portret. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. „Când citeşti cronica lui Neculce. el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural. Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret. Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. Cronicarul are un mare talent de povestitor. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic. ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie. arătând un stil indirect liber. istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite. Cu spiritul său acut de observaţie. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor. faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele.

hatmanul leşilor. fixate de multă supunere. au găsti ceasornicul în sân. arta relatării secu. de aur cu diiamanturi. un Bolintineanu sau Alecsandri. ieşind pre o fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste. Ele au devenit sursă de inspiraţie. dar şi model scriitorilor ( D. dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii. el are împreună ingenuitatea şireată. cu un epic cuminte. hatmanul leşescu. iar pre dânsa au dat-o la călugărie. şi de înţelepciune ţărăneasca. la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. Detaşarea artistului. Şi totuşi. înaintea coborârii lor pe hârtie. „aşe vorbăscu oamenii”. tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: „Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora. când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate. Însă abia la Sadoveanu. Negruzzi.[…] Cu Creangă. odată cu maturizarea prozei româneşti. Şi . de povestire impersonală. C. sunt de „neînţeles”. Alecsandri. acel tic de a se socoti neghiob. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului. Deci pre slugă l-au omorât. chiar la Sadoveanu. Bolintineanu. de către un Negruzzi. „iară. cu sevă populară. obiectivismul. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic. crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ). Impresia e de rafinament extrem în compoziţie. proverbialitatea. definitive. etc. ce se cheamă darul de a povesti”. lângă Movilău. lângă podul de lut. să fie fugit cu o slugă. sobră prin excelenţă. Sadoveanu ). tăiat-au pre Jolcovschii. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice. „precum dzic unii”.Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ. dar inanalizabil. minunarea. întorcându-să leşii înapoi. folclorică. precum scrie letopiseţul. arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă. ( Legenda a XX-a) Unele legende. filozofia bătrânească. se poate remarca pierderea realismului istoric. i-au tăiat capul. scurte. Şi s-au ascunsu în codru. lipsită de comentarii marginale. devenite aproape un tic: „dzic”. la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului. bătrânesc. seci la urma urmei. cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri. oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”. văietătura şi în fine acel lucru învederat. Ce după ce l-au omorât. de au călugărit-o”. e dat de acele propoziţii inefabile. în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”. M. V. tocmai din cauza lipsei comentariilor: „Având Radul-vodă o fată din trupul lui. cum ar fi a XIX-a.

mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. Astăzi. şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. că ştiindu-se căzut jos. de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. mai ales în proza de tip memorialistic. şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi. ea este contopită în literatura propriu-zisă. „întâiul mare povestitor român” (G. un fel de proză realistă. cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin. nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan. ca văzându-l ai săi. fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră. în acelaşi timp. cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”). Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează. având un spirit obiectiv. ci şi o galerie de portrete. nefantastică. neleneşu. Dar oare de ce sa înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general. se rădica deasupra biruitorilor…”. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură. să luaţi seama aceştii scrisori. mai ales sufletesc. dacă nu va avè năroc. Şi unde-l biruia alţii. iubiţi cetitori tineri. ceva în genul bârfei. Totuşi. oricum. puternic. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul. cumva folclorică. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. să vă ştiţi chivernisi. şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. să nu îndărăpteze. fiind o adevărată literatură orală. gen Negruzzi. Portretele lui . tendinţa de a instrui şi de a educa. al marelui voievod.aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu. unde era nevoie însuşi se vîrîea. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat. Ghica. La lucruri de războaie meşter. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice. şi chiar Caragiale. pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică. nici în ospeţe petrecea. deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor. Neculce este un precursor al tuturor acestora. Fără să vrea şi fără să ştie. lui Petru Şchiopul („domn vrednic. Amintrilea era om întreg la hire. de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră. cum să cade. lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii. şi să să fie giunghiat sîngur”. nu pierdea nădejdea. din instinct artistic. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire). cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice. Tablourile lui sunt pline de emoţie. să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume. să nu păţiţi şi voi ca noi”. Creangă. cel mai clasic portret din literatura noastră veche. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia.

pârcălabul de Soroca. două. dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat. Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului. pe care îl vedem viu. cu carele şi Vasilie Vodă singur. dar lucrate cu multă măiestrie.Miron Costin sunt simple. aşa era de întreg la fire. scoase mai bine în relief. dar nimeni nu-i ia în seamă. „că-i este giupâneasa pe moarte”. una. osebi de boieri. de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. şi la cap cucuiat. Între trăsăturile care individualizează figurile. cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”. ghebos. . în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor. care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz. Uneori. sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul. făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă. la cap”. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu. Iară la statul trupului său era gârbov. cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui. nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate. trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune. cât puteai să zici că este adevărat Isop. cum ar fi Ştefan.

şi nemăreţ. un măreţ . Caracterul orgolios al domniţei Maria. majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. încât îi ieşise „numele de om rău”. păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului. în marea majoritate. şi fizic şi moral. era bătrân şi curvar. „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise. domnitorul cel mai apropiat de cronicar. Portretul lui Dimitrie Cantemir. iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. dinţi în gură n-avè. pe jos. pe lângă naraţiune şi descriere. conexiunea omului cu natura. comentând fiecare trăsătură. mânca bine şi bè bine”. dar care. plină de detalii de senzaţie. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă. că aşa se arăta de bun şi de blând. Dimineaţa îi încliè. era sănătos. darul portretizării figurilor evocate. amăgitor. nu conţine laude neîntemeiate. ce numai iscălitura învăţase de o făcè. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè. fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă. iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti. după toate. geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Însă. poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Personajele sale sunt. aşadar.[…] Era om învăţat. a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului. încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda. atunci când eroul este complex. Cronicarul ştie. Astfel de imagini. de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el. Şi dup-aceste. zlobiv la beţie”. fără alai. căpătând domnia. fraţi iubiţi cetitori. şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând. însuşire de romancier. este înviorată prin numeroasele descrieri. dialogul şi monologul. Practică buna avè la voroavă. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi. mânios. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine. este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. numai cu două-trei slugi”. să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest. de vorovèa cu toţi copiii. îl fac să trăiască. au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace. ca într-o fişă. ce surprind viaţa plugarului. lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. autorul îl arată sub toate laturile. făcând loc încă şi altor feţe. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. un adolescent de abia 20 de ani. de-i punè în gură. chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi. a păstorului. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere. că tuturora le era uşile deschise. care în tinereţe se arătase „nerăbdător. în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului. despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. tălpiz.Alături de darul povestirii. Neculce are ca nimeni altul până la el. de bătrân. Povestirea lui Miron Costin. eroi de roman. un obicei sau un tic. fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir. Lăcomie nu avè mare.[…] Căutaţi.

nice pae. numai ce giuca cu boierii”. cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”. dar găsim la el câteva epitete populare. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas. împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă. utilizate în mod frecvent de Neculce. cu toţi boierii şi giupânesele. Numai mirii şi mireasa. fastuoase chiar. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată. fiind feciori de domn. luând din vorbirea populară comparaţia. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă.etc. „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. „sta asupra lui ca nişte lupi”. prin factura stilistică a stilului sau. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. De exemplu. în Podolia. cea mai simplă figură de stil. Ureche. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ. ori semănătură nu rămâneau…”). de la sat spre oraş”. „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură. ori iarbă. Metaforele sunt rare la Neculce. al lui Radu vodă. nu giuca în danţ pe afară. detaliile de decor. ca la Ureche. Se observă imediat că fraza lui este grea. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. etc. ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată. şi pelivani şi de puşci. nice frunze. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla.episod dantesc”. inspirată de topica latină. îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. feciorul cel „grozav la faţă”. ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit. până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. fastuoasă. pre cale fiind. a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. etc. „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”. în stare de a exprima orice gând. George Călinescu spunea. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe. indicaţiile ceremoniale pitoreşti. la Iaşi. „ca cum ar merge fulgerul. majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”. oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit. în acord . în literatură au pătruns şi figurile de stil. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar. aşè mergè focul împrejur”. „bogată ruşini”.Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci. şi de giocuri. Odată cu descrierea. „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea. nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan. dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”.

În poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume. de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra. căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc. cu structura sintactică modelată după tiparele latine. soarile şi luna. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în literatura românească. scrie în limba bătrânească a timpului său. Limba lui Neculce. tocmai subiectivitatea. dar. / Întuneca-veţi lumii. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor. Contribuţia cronicilor muntene Cronicarii munteni. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale. ultimul. prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la concepţia umanistă. acele inversiuni după topica latină. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru. totuşi. întocmai ca Dimitrie Cantemir. mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni. neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile din Polonia. marcând trecerea de la cronică la istorie. atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. şi nici construcţii complicate. acel ritm armonios. adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre. deci)”. . textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină.cu stilistica graiului vorbit. într-o continuă schimbare. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. ce devin un corp sintactic deosebit. „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). a cărui viaţă este ca floarea câmpului („viaţa este floare”). mereu aceleaşi. aduce cu sine motivele filosofice. însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă. străjuind dea lungul veacurilor. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze. Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului. fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. cu rădăcini adânci în limba populară. care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi. are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive. Grigore Ureche şi Miron Costin au încercat să creeze un stil savant. Cronicarii munteni. reprezentând planul contemplativ al gândirii. împrumutate din cadrul vieţii rustice. ca personalitate complexă. De cele mai multe ori. fie că sunt anonimi sau cunoscuţi. lumini de aur. ca umbra de vară. fără îndoială. Miron Costin. / Cele ce trec nu mai vin. tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Poetul găseşte că. cunoscută încă din antichitate. din punct de vedere literar însă. veţi da jos cununa…”. Însă Neculce. S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene atât de părtinitoare. în fond. sunt. toate sunt trecătoare în lume. nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi.

ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice din zilele noastre. 1951. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest teritoriu. aşa cum consideră Adolf Armbruster.. este prototipul intelectualului creat de umaniştii renascentişti: . sunt mândri cu această descendenţă nobilă. capabilă să se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. direct. pag. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. Bucureşti. 50. Adolf Armbruster. însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea. este format în mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale româneşti. 7 8 . În cultura noastră. istoria unei idei”. lipsit de podoabe şi intenţii literare. origine adeverită de nenumăraţi istorici străini. Bucuresti. Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român Dimitrie Cantemir este cel care. Constantin Cantacuzino este primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu argumente valabile până astăzi. dacii şi romanii. fiind ultimul mare umanist român. care este prima lucrare de istorie propriu-zisă. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală. în acelaşi timp.Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră. Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor elementele de bază. istoric în primul rând. Ed. romanii. Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei.exponent al clasei dominante. şi în acelaşi timp. românii. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală. ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor. 223. reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice. .52.. Editura Enciclopedică. uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri. 1993. erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific. Romanitatea românilor. numele sintezei etnice fiind adoptat după factorul dominant. să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai. M Grgorian. pag. să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7. Pe de altă parte. Crocari munteni. Dimitrie Cantemir deţine numeroase lucrări. erudit de seamă cu o pregătire ştiinţifică de nivel european.

etc. lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii: colonizarea romană.Descriptio Moldaviae” cu precădere.Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”. prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului. Sânzienele. de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare. lipsa de moderaţie şi nestatornicia. istoric. Papaluga. irascibilitatea..inima lor nu era departe de gură”). ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: . deci. Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că . El reia ideea enunţată de Horaţiu. cultural. scrisă deloc întâmplător în limba română. Dincolo de acest aspect. descântecul. Ursitele. pag.exegi monumentum”. decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu. romanitatea unor instituţii juridice. 231 . Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului. este opera unui umanist care demonstrează nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor. fie şi cu o notă de subiectivism.. timpul şi spaţiul se intersectează întrun . bocetul. Cu alte cuvinte. de la cele de logodnă până la cele funebre.. în . . Frumoasele.. Se reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită formării sale intelectuale în spirit renascentist.. dar şi rolul urmaşilor acestora. aşadar. a cărui slovă e eternă.Prima. O altă lucrare cantemirească. merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a descrie. continuitatea şi unitatea neamului. tătăreşti şi turceşti.. etnografic. latinitatea limbii.Non omnis moriar”. religios şi politic. definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. surprinde un dialog între gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. iar printre defecte aroganţa. .. Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii. (Horaţiu) .. Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (. descendenţa românilor din romanii Daciei.punct” românesc. precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica. Ideea pe care o dezvoltă autorul este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris.Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din punct de vedere geografic.”9 Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir. „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”. colinda. 9 Ibidem.Descrierea afirmă.

In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. Cu toate că acest lucru este exagerat. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost. subliniind importanţa Şcolii Ardelene. care era limba. fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui veritabil scriitor. rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică. şi se referă la puritatea romană a românilor. într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele. că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii. Scris la Constantinopol în 1705. în frunte cu Brâncoveanu (. în acel semn am învins”. străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face. într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine. Deşi epicul nu este deloc pretenţios. Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este . Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă.. riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă. în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare.De neamul moldovenilor”. condusă de Cantemir însuşi (.. caricaturale. de reabilitare morala a lor.Corbul”). acesta are un caracter alegoric. întrucât reprezintă prima încercare de roman politic social. reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice.. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei. lucrare foarte semnificativă de altfel. cuprinzând vietăţi din lumea animală. din raţiuni polemice. Din acest motiv. sub măştile cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti. nu de puţine ori. descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia. când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare. Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu. Nicolae Iorga remarca. exagerate. un element pozitiv în istoria culturii româneşti. Darul de a construi portrete groteşti.Inorogul”). Şcoala Ardeleană. . dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor.Istoria ieroglifică”. şi aceea a Moldovei. supralicitându-se unele date sau argumente.. putem afirma faptul că preocuparea lui D. era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor.Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate de Miron Costin în . fără îndoială. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune. într-o primă etapă.

limba capătă o semnificaţie majoră şi. raportul dintre limbă şi cultură. în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii. că influenţa limbilor străine. Petru Maior observă.mai aleasă şi mai îngrijită. în fond. aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie. ci aceasta au rămas întreagă. cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic. strămoşii românilor în Dacia. de altfel. în acelaşi timp. Pe de alta parte. menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice. Aceste imperative şi exigenţe se confundau. nici de contactul cu popoarele slave. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman. precum era când întâiu au venit romanii. semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. în primul rând.Corifeii Şcolii Ardelene percep. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale. care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti. aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru. aceea cu unitatea naţională. însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. în esenţa sa. Cărturarii ardeleni sesizează. îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme. recurgând la numeroase argumente pentru aşi ilustra teza. cu estomparea diferenţierilor regionale. conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor . cu rezonanţe inedite. deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica. Cu cât o limbă era mai cultivată. lupta pentru apărarea. munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. In timp. urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene. Gh. nu a alterat structura intimă a limbii române. cu o fină intuiţie. În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene. în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială.” Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni. contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. cu obiectivitate şi pertinenţă. şi mai ales a limbii slave. două elemente inseparabile. Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. de pildă.menirea unificatoare şi integratoare. care s-a menţinut. nice cum nu s-au atins. în condiţii optime şi sigure. în structura ei originară. spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor.nu a putut fi deteriorată. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune. El constată şi accentuează asupra ideii. ilustrarea şi dezvoltarea limbii. accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare. Unitatea şi coerenţa internă a limbii. cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine. de o semnificaţie majoră. Petru Maior. istoricii au contestat această ipoteză. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale. Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene. şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii.

scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice. fragmentul poate fi impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ): 1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai. dar. dar pe drum este capturat si adus in tara. de data aceasta. banul Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda.l-au facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste. Pe cand Mihai era ban al Craiovei. trimitind ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti.Invinuit de tradare si inchis. banul Mihai urma sa fie executat prin taierea capului. Voda a incercat sa-l piarda. Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane unite. eroul traieste o intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre a-l izbi.româneşti. blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite.Balcescu Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu. "El ajunse a fi nadejdea tuturor. permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.omenia. Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis. Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai (care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru). Descoperind cursa care i se intinsese.spiritul de dreptate.Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai.sinceritatea.Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"). voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-1593). sau a-l ucide prin taina". autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau caracter).statornicia.Rostul acestui fragment este acela de a completa portretul initial. razbunatorul atat de mult dorit si asteptat"> 2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o intamplare din viata eroului sau. Mihai Viteazul de N. Descendenta lui aleasa. patriotismul. acea cautatura salbatica si . idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam. Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol. cand vede acel trup maret. capacitatea de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si laudat".accentul cade asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta pana si pe calaul curtii domnesti. calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste ochii asupra jertfei sale. Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in Dumnezeu.

Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede. Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista. prezent in epoca pasoptista. in primul rând. sub impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare. incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic. în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura. fiind reprezentat.voieste a izbi. cea dintai unire a Tarilor Romane(1600). Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859).însa. In curand. incipiente. trantind la pamant satarul. In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret. fie si pt scurta vreme. Epoca pasoptista Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate provinciile românesti.apar înca in fazele literare de pâna la 1840. strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest om". de Scoala Ardeleana.dar mana ii cade. Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si. spiritul militant ca literatuta romantic progresista. totusi.ridica satarul. între literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila. dar. fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si va infaptui. cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” . au amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers.Spre exemplu. transformându-le intrun sistem de conceptii social-politice si cultural-estetice bine închegat.un tremur groaznic il apuca. Pasoptistii.groaza il stapaneste si.puterile il slabesc. . fuge printre multimea adunata imprejur.ingrozitoare. primele manifestari ale iluminismului. perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii române. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare. in Tarile Române. ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste. desi aparitia lor este de obicei temporara. intrucat prezinta trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul. numita in mod curent epoca pasoptista.Astfel.

Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848. .. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste. Pe de alta parte. Heliade. Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu.. se afirma cu putere spiritul national. in sensul ca este o poezie sociala. destinul. iar prin popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creatiile noi.Introductie&quot. directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul &quot.Constatând ca .critica noastra-spunea M. din frumusetile ei. moartea. in general. cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori. inima si literatura’’ prea ardeleneasca. subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre. în acest fel.. încrederea în valorile traditionale. pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant. Cazar Bolliac. Albina’’ este prea moldoveneasca.Curierul’’ este prea muntenesc iar . cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor. ca peste tot în lume. care devin acum. fericirea..Reprezentanti: Gheorghe Asachi. Dimitrie Bolintineanu.Radulescu). în care teme vechi precum iubirea. fiind animati si de telurile Marei Uniri. exercitând. realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. în istoria. M. Andrei Muresanu.se completeaza cu . în articolul program al acestei reviste. Participanti direct la viata social-politica. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare. din primul numar al revistei &quot. natura si folclorul romanesc. alaturi de evenimentele social-politice ale momentului. necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale. Alecsandri. vom critica cartea. &quot. Anton Pann. Costache Negruzzi. populare. incepe a se scrie din ce în ce mai mult.Kogalniceanu. aspirate din istoria patriei. mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic. conforma cu idealurile de libertate. iar nu persoana&quot. Vasile Cârlana. Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii. cu singura conditie sa fie de valoare. egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni.Foae pentru minte. adaptata la momentul istoric si chiar politic.Dacia literara&quot. Se dezvolta astfel o poezie retorica. într-un stil avântat. din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. grandilocventa. care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei nationale. o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare. din pitorescul obiceiurilor populare. Poezia pasoptista raspunde. Aparand ideea de originalitate in literatura. inspirându-se din trecutul istoric. teme predilecte ale poetilor. o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii românesti de la mijlocul sec trecut. declamativa. astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor.

ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. În aceasta perioada de plin avant al culturii .Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national. al revolutiei.literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica. procupati de cultivarea valorilor universale. . directii estetice si stiluri.în scris si în oral. Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare. creste numarul revistelor. al luptei. bazata pe traditia populara. educativa.al cartilor tiparite in tiraje mari. Bolliac-&quot.de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului.dar asta nu i-a împiedicat sa aspire. a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremii.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în ortografie si. în ansamblu. iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural nationale. al mormintelor.meditatia asupra locului omului în istorie. alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii românesti.&quot. doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii.conform personalitatii fiecaruia.În perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern. ea avand si dificila sarcina de a forma un public. Se manifesta. presa. I.. Apar specii noi ca balada si cantecul.al creatorului. Doctrina literara. cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale. s-a dus batalia pentru o limba unitara. umanism. mesianism utopic si national. cu motivul constiintei sociale.). cu convingerea ca realitatea are un sens unic. se formeaza un public cititor. literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. ale pamântului si ale traditiilor românesti( Gh. care se cere descoperit prin cuvânt. in descendenta celui francez. * Pe ansamblu. Învatamantul.La patrie&quot. nationala.o folosesc curent. Asachi. coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism.. literatura. În nimele aceleiasi specificitati nationale. nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului. ecletic.Iau fiinta societati culturale si stiintifice.Zburatorul&quot.se înfiinteaza o viata artistica specific româneasca. studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor. la totalitate si determinare.la un frumos etern.publicând articole. realism. teatrul. O dimineata pe Caraiman&quot. a avut un caracter hibrid. Heliade. stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent. al ruinelor. toate in formele romantismului. se organizeaza biblioteci de literatura beletristica. G. Intelectualii pasoptisti.Radulescu&quot.

Asa. Gazeta teatrului. pe o scara mult mai mare.în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala.” . * Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul.Eliad vru si ar fi putut. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Foaia inimii a dlui Barit si Albina româneasca . evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie. în anul acesta mai ales. traiesc si astazi. la 1 iunie 1829 în Iasi. Dacia literara Anul 1840. dl.Dupa Albina si dupa Curier . La anul 1821. Cantorul de avis . În aceasta încercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic. celelalte au pierit sau din nepasarea lor. sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu putura ace. ca si cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. sub redactia dlui I.dl. unul în Moldavia. Mozaicul.pronuntându-se in problema neologismelor. în Moldova: Alauta româneasca. care. Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asteptarea lor nu fu înselata. putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. adica acele care au avut un început mai statornic. in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere.c.dl. Planul sau nu se aduce in implinire. am vazut în Valahia: Muzeul national. Vestitorul bisericesc. sau din vina altora.dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. dar si aceasta fu în zadar. altul în Valahia pastrau în inima lor focul luminator al stiintelor. translator românesc în Lemberg. Gazeta de Transilvania si Foaia inimii .c. Eliad.Carcalechi. la 1827. Asa. multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Z. publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca. au dobândit îmbunatatiri simtitoare. Curierul de ambe sexe. în putina vreme. Numai doi oameni nu pierdura curajul. Pamânteanul.Racocea. România. în Ardeal: Foaia Duminicii. Albina Româneasca vazu lumina zilei pentru întâiasi data. Foaia sateasca. Editorul deschide articolul-program. Asa. Împrejurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. Oziris . prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817. au adoptat principiul împrumutului moderat. Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în Bucuresti[…]. ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari. I. Curiozul. Unele dintr-însele. În sfârsit. a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”. fiind vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor. Eliad. Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul românesc . Explicatia este si de natura sociala.

Traductiile însa nu fac o literatura. nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. ca nu antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei.într-un numar ulterior. Aceasta mânie este mai ales covârsitoare în literatura. în sfârsit. În încheierea articolului-program.îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism romantic excesiv. însa. ca sunt mai mult provinciale decât românesti. si cele doua laturi negative ale publicatiilor amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura. punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie” Desi. spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti. Partea a IV-a. pentru ca omoara în noi duhul national. aprecierea valorilor nationale si a folclorului. nu a principiului însusi. de cele ce au iesit de sub tipar. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate. cultivând „adevarul” si „naturalul”. dar asumându-si. printre sursele de inspiratie. vom critica cartea.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis. arhaici sau regionali). Cele patru puncte ale articolului-program sunt: 1. fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”.” [1] Cu toata aparenta exclusivista.” 3.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa.întemeierea spiritului critic în literatura româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca. „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie. autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei. stiri despre literatorii nostrii si. relatii de adunarile învatatilor români.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti. . iar nu persoana. prin urmare. în aceste rânduri. nu e utilizat cuvântul „folclor”. numita „Telegraful Daciei”. îmbogatirea limbii literare prin termeni populari. în mod ferm. partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti.” Prin precizarea surselor de inspiratie. ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune. si creatia populara. Kogalniceanu avea în vedere. combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului. Trebuie notat ca. a temelor literare în ultimul punct al articolului. pe de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata.” 2. dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica „productiile românesti”. cu alte vorbe. Kogalniceanu era împotriva abuzurilor. îndreptând atentia spre mediul local.Kogalniceanu sugera. refugiul în trecutul istoric. revista devine un manifest literar al romantismului românesc.

Stamati. critica. M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa creeze în jurul lui o adevarata miscare literara. în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’. stârnesc râsul. Al Donici. la limita caricaturii. Într-adevar. Alecu Russo.Negru pe Alb). Gr. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta Alba’. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare. Dintre colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri. nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalata. În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci. Acest program. aparat si mereu împrospatat de gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti. spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi. ‘Borsec’. ‘Calatorie în Africa’. Îmbogatit în sensurile lui nobile. sau Grigore Alexandrescu în Memorial de calatorie’. precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘. strabate ca un fir rosu prin întreaga ideologie literara a vremii. Costache Negruzzi. prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile Române.aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica. Alexandrescu. facând din specificul national resortul viu al noii culturi. Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura noastra. om politic. C. dar desfasurata într-un alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta . ironica. . acida. Alexandru Lapusneanu . dovada. metodica si pregnanta. faptul ca în 1840 în chiar primul numar al Daciei Literare. plina de luciditate întâlnita de V.Cunoscut ca istoric. Exista însa si alta zona a prozei. reluat la Propasirea si apoi la România literara . Alecsandri. dar nu-si gasise înca o expresie clara. de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate. Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer. a faptului trait ( Costache Negruzzi. De asemenea. el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. ori pe cea a însemnarilor de calatorie. departe de a concretiza o initiativa izolata. Altii merg pe linia memorialisticii. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca. scriitorul cel mai complex al epocii. Alecu Russo în ‘Cântarea României’. se numara si Nicolae Balcescu. dar mai ales în ‘Istoria unui galban’. admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii romanesti. spre cinstea si lauda poporului român. gen de proza în care situatiile si personajele. pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat.

ceea ce. dezaprobândo în toate manifestarile ei. A. * Diparând fara sa mai apara. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica. Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. Kogalniceanu : este stimat si ca orator. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. Pretexul a fost gasit foarte repede. atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si dinlauntru’.Disparitia revistei . Toate aceste lucruri . Dacia literara se cheama asa fiindca facând abstractie de loc. redactorul stie ce vrea. Demidoff in Banat. când au primit coroana si hlamida de la ambasadorii împaratului Ioan Paleologul .Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva.. Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ. dupa marturiile lui Vasile Alecsandri. Discursurile publicate mai tarziu. puternic antifeudala. în luna august a aceluiasi an în care a aparut. Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’. în publicistica româneasca. Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o limba comuna pentru toti ». desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotarârii domnesti. pe masura importantei evenimentului pe care l-a marcat. prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar. Literatura pasoptista Mihail Kogalniceanu . Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean. Dacia Literara este suprimata. prin aparitia ei. iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe Alexandru Cel Bun. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Peste tot. aluzie la domnitorul Mihail Sturdza.domnul Moldovei. în programul revistelor. l-ar fi suparat pe Mihail Sturdza. vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile.Dacia literara ” * Dupa numai trei numere. În articolul M. fara sarcasm.

. Discursurile publicate mai tarziu. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare. care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. fara asociatiuni. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. Blazat. având legaturi cu civicul Alecsandri. Bolintineanu poseda plastica dinamica.n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui… ».o colectie surprinzatoare de instantanee poetica. Kogalniceanu nu-si poate îngadui avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica. intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic. te. si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». nu din ritmica exterioara a stihurilor. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret.aiba parte de el…. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister. * Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti “fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de duodecimi ».sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct. * Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant. Marioara. pentru un public parlamentar batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier. impostoare. autoritar si plin de umor. Dimitrie Bolintineanu * În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii din istoria româna.un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare cine bate”. Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta. cam cu prea multa dispozitiune etica. insusirea de a strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari. Convorbirile. * În afara de simtul acustic. * Vestitele versuri . e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o. Manoil jucând carti pierde averea si pe Zoe în favoarea unui general trisor. El este întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului. în .

bronz. stânca pierduta în aburi. de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental dau un tablou . un brad ratacit. Avem de-a face cu un roman de analiza. absolvit. În timp ce se afla în Paris. alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. * Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. spre a o compromite un fost lacheu. Nasterea acestuia a fost romantica. merita sa fie amintit.pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin . Zoe. neamt. Îmbracate cu camasi de lâna. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete. Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc. patru statui pe piedestale de granit rosu. Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian.mama a unei fetite. Un ofiter strain. mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru slugi înarmate.impetuoasa . un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit. trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. Costache Negruzzi Vasile Alecsandri * S-a nascut la 21 iulie 1821. Cativa ani. pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Elena. consacrat în totul pasiunii si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii feminine. una suspinând. mistificat de ea ii taie parul. Chirita e o cocheta batrâna si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. în folosul nepotului acestuia Draganescu. Introduce în societatea Elenei. iubeste pe Alecsandru si e stânjenita de scrupule. În Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. fiu al unei tiganci. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice. grec. Familia ar fi fost din Ireavca . În cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese. carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati.fine. Fugind de razmerita înspre muntii Bacaului. Se casatoreste cu Zoe. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou francoromân. Pentru nevoile tânarului teatru nasional. Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca. semanând cu vestelele osândite de druizi.

ea se caracterizeaza deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului. Momentul initial aduce marturia încarcata de framântare sufleteasca a tinerei fete. Veselia nebuna a cupletelor. ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. se arata Heliade în momentul când înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. Heliade a încercat balada fantastica Zburatorul . pe principiul demagogului. dar aceasta. ca forma însa si structura intima a fiintei sale. prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia populara . Ion Heliade Radulescu Heliade Radulescu – .Un modest precursor a lui Eminescu. vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii. a carei sete de iubire se consuma orb. ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut a Manu. În conciziunea lor. care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei. Cel dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc si apare sub conducerea lui I. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în Luceafarul. « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ. Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare.inedit. În poezia epica . Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în întregul ei. versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat . o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. În tot cursul existentei. S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata . prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin stapânirea tehnica a întregului material. * Sinteza întru Occident si Orient. Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice. epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele . a marii împacari. toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura .Cu exceptia primei strofe. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade.. H. Balada Zbur atorului . fara obiective externe. publicat a în volumul al IV -lea al Curierului de ambe. el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. Finalul pluteste în fantastic si.

balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica în câmpul careia cad.atat critica estetica .in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important .legat atat de continuitatea maiorescianismului.cat si achizitiile ulterioare (sociologice . alaturi de elementele poetice.Iorga si G. a carui activitate creeaza o bogata descendenta. a legendei. proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale. Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie. acelea pe care le exploata legenda si în formele ei populare.ca si a lui Titu Maiorescu . De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si în cele din urma la patrunderea în legenda . limitata la straturile de suprafata.dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi.Dobrogeanu-Gherea.marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective .Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului. Intai C. # Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare. Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi. al XX-lea.reprezentate la 1900 de N.Lovinescu de dupa razboi .dar .filozofice a culturii etc. momentul G. Critica lor este.sociologice.cat si de reactiile la el.ultimul este G. natura si supranaturalul. Dupa razboi . momentul E. arta lui se consuma în redarea justa.apoi N. spre deosebire de a lui Titu Maiorescu . in .ea este mai apasat sociologica si ideologica.Lovinescu. si aspecte lipsite de orice elevatie artistica. nu-i confera nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol. ca ton si cuprins ideologic. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a materialului.Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec.trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial.Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea.vederea scriitorului. poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie fireasca natura umana.Calinescu .Iorga si G. In jurul lui 1900.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec. aduce totusi si alte însusiri reale.Ibraileanu. Critica si istoria literara interbelica.

partizan si anticipator . E randul lui sa fie selectat. Miorita.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta.E. . Mesterul Manole.si G.In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi .o idee a lui Ibraileanu.campanie culturala.dar chiar o politica literara.asa de vie la 1900.imbratisand unele din ideile generatiilor noi. a deschis un mare capitol al folclorului. Punand bazele modernismului romanesc .Lovinescu incepe in 1919.plus . Cu E. Autoritatea lui E.fara a elucida.aceea a selectarii scriitorului ).mentorul noilor generatii. cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti .menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca .Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie.nu atat prin cantitatea operei . ca si cel rus de altfel.debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi.Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri . Dealtfel . istoricul literar roman. obligat de imprejurari. Ion Barbu este opus lui A.dealtfel.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ.mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul .nu e straina de Maiorescu. Sburatorul Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare. Accentuand pe estetic.Iorga. proza modernista aceleia semanatoriste .ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este . Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva.Maiorescu facea si el . In ce priveste specificul de secol .dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze.si aceea lovinesciana are caracter programatic .Vlahuta. Ca orice politica literara . Miturile: Traian si Dochia.el apare ca o tema centrala la toti. Volumele de Critice ale lui E.Teza aceasta.Lovinescu devine . Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza . Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga .o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national. Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie.aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista .si N.la randul lui .

are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. a poeziei propriu-zise. instrainat. Fara palos nici pistoale. ” Horele (strigaturile. * Unde-aud cucul cantand Si mierlele suierand Nu ma stiu om pe pamant! Eu zic cucului sa taca. “jalea” de a fi singur. . alteori nostalgie. liricul isi exprima “dorul”. * Cine-i tanar si voinic Iese nopatea pe colnic Fara par.Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc sa pornim. de structura epica. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. fiindca determina trei impostaze ale sufletului autohton. si “voinicia” “Arza-te focul padure S-ai cadea sub o sacure! Arde-ar lemenele din tine Cum arde inima in mine. In cantecul batranesc. chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi: ”Frunza verde de aluna.Alecsandri si basmele lui I. in doine (numele duce la dainele lituane. care e uneori dragoste. dar acopera un gen foarte romanesc). El se suie sus pe craca Si tot canta de ma seaca. in cantece batranesti (termenul de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore. fara nimic. de a muri nelumit. Impartirea propusa de Alecsandri. oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala. e cea mai nimerita. Numai cu palmele goale .Fara indoiala ca acest folclor. cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani. restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor. Astfel “poeziile populare” culese de V.

* Arza-l focul de barbat! A venit aseara beat Si de mine s-a legat. da-s cam mititele. nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. luandu-mi ziua buna De la ceea ce-am iubit . devin la boieri “cantece de lume”. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica. fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere >>. prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea. si Eminescu avea un caiet cu astfel de “irmoase”. continuau sa-si “publice” poeziile prin lautari. Daca doinele si horele ne duc in mediul curat. care au existat. taranesc. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste migratiunea lautareasca. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si chiar le procura motivele. in cantecele batranesti pare sa se intrevada si un gen lautaresc. precum C. urmand generatiilor dinaintea lor. o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si domni. Cantecul “Stefan.unisono de catre toti mesenii. cantecele cu ispravi voievodale.” Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” : -Ce cauti. Insa daca interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala. Nu ma pot iubi cu ele… de n-ar fi spuse de doi flacai. Rosetii. putine totusi putandu-se dovedi autentice. A. ” . Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu.Decat c-un tata s-o muma Mai bine c-o mandra buna. barbule. la noi? Nu sunt fete pe la voi? -Ba sunt. e firesc sa fi fost cantata mai ales la curti. Doinele ceva mai oftatoare. ce se canta “dupa masa” : “ De-acum nadejdile toate De la mine s-au sfarsit Moriu.

se petrecea cu “zicaturi”.Sobieski. Si nunta fetei lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil. mai adanci in sens universal. din potriva. constituind punctele de plecare. ci. mitologice ale oricarui scriitor national. pe langa incontestabila lui valoare. fugi bine. . Importanta capitala a folclorului nostru. desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa . Nici draga jupaneasa…” Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . in lipsa unei lungi traditii culte.dupa ureche . Dealtminteri .pentru vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul intrand in Alba-Iulia a lautarilor.dupa Miron Costin . spre a nu pluti in vant. vorbeste boierilor moldoveneste. mai ales fiind foarte multi scriitori de origine rurala. Dar atentia na cazut asupra temelor celor mai vaste. si chiar face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice . sta in aceea ca literature moderna. Nici ai casa. stand “cu cimpoile imbricate de ursinic .precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce batranesti . ca pe un soi de chiuitura regala: “Constantine. dupa acelas Miron Costin . s-a sprijinit pe el. dintre care patru au fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda. asupra acelora care puteau constitui o traditie autohtona. in masura in care e rodit de culegatorul artist. Inca un cimpoies.cu cimpoiesi . spre a-i capta. caci mesenii ”s-au mai veselit” .Aron-voda petrecea . Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din semnificatia poeziei noastre moderne. viind la Iasi in 1686. S-au creat astfel niste mituri. la dvorba cu zicaturi”. Nici ai masa.drept care . abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”.

simbolizand constiuirea insasi a poporului roman.Al doilea mit. Să-mi aud cînii. in Neamt. In dosul stînii. altul moldovean. cu ecoul cel mai larg. spre a scapa de urmaritor. Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe. Unul e vrancen. Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate. dar se predintea ca in 1877-78. urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe. In presimtirea mortii. Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia. altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor. fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. care e primul getizanant. e Miorita. ciobanesc: „Oiţă bîrsană. Propriu-zis circula numele de Traian. ii destainuie gandul ucigas. Mitul pare apocrif. Să fiu tot cu voi. cutare batran stia ca Dochita lui Dochel. la rugamintea ei. fata lui Decebal. “Pe inaltimea Ceahlaului. oaia nazdravana. . Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag. Dochita in colinde. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi. moldoveanul isi randuieste. Asachi a raspandit povestea Dochiei.Alecsandri.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele. fara nici o ura inmormantarea. Mult zice duios! Fluieraş de soc. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei culturi autohtone. aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase. De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor. in stanca. caruia Miorita. de Dchia. Mult zice cu drag! Fluieraş de os.Intaiul mit e Traian si Dochia.aproape În strunga de oi. cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat de V. Aste să le spui. Trei ciobani se coboara in vale cu turmele. pregatindu-si un eden terstru.

Tema. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi. urmeaza traducerea ermetica a notiunii de estinctie. Este fara importanta ca legenda se regaseste la popoarele inconjuratoare. lăutari. si prin mit de intelege o fictiune ermetica. ce-i drept. devenita astfel pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. Locul masura. acest mit e o capodopera. insa tot ce lucreaza ziua se surpa noaptea: “Mesterii grabea. Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges. a lui Neagoe. Şi stele făclii! „ In versiunea lui Vasile Alecsandri. Legenda vorbeste. e de o circulatie mai larga decat solul tarii. insa versiunea romana este originala si autohtonizata. Sfarile-ntindea. in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind „mireasa lumii”. dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului. Alecsandri) are mereu o iradiatiune puternica. Paseri. Santuri largi sapa Si mereu lucra. Că la nunta mea A căzut o stea. insa traditia s-a oprit asupra celui mai stralucit monument al locului.Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! „ Si. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. fara a starui asupra identitatii manastirii. „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial : „Iar tu de omor Să nu le spui lor. din porunca domnului. ca intotdeauna in astfel de imprejurari. munţii mari. A lumei mireasă. Preoţi. ridicarea bisericii. mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. un simbol al unei idei generale. de Negru-voda. El n-a devenit mit decat la noi. Mesterul Manole incepe. Păsărele mii. . Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă.

spre a nu fi induiosat de plansetele tinerei femei gravide: . Cea-ntai sorioara Care s-a ivi Mini in zori de zi. Sa faca piraie. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede. nezdruncinata in credinta maritala. pe lume O ploaie cu spume. Sa curga siroaie. Mesterul. A patra zi iar Lucra in zadar!” Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul: “O sopta de sus Aievea mi-a spus Ca orice-am lucra. intr-o criza de egoism. Dar orice lucra. intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Noaptea s-a surpa Pin-om hotari In zid de-a zidi Cea-ntai sotioara. Doamne. A tria zi iar. Mindra sa-mi opreasca.Zidul radica. ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri: "Da. merge nesovaitoare spre locul lucrarii. Noaptea se surpa! A duoa zi iar.” A doua zi. Aducind bucate La sot ori la frate. S-o-noarca din cale!" Insa mandra. S-o opreasca-n vale. Apele sa creasca.

coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul daco-roman. incorporarea suferintei individuale in opera de arta. închegată în urma prăbuşirilor marilor imperii vecine. Mestere Manoli! Zidul rau ma stringe. vechi. Viata mi se stinge!” Continuarea mai adauga ca voievodul. in oconografia Europei de sus. Fecioara doarme. Lucrul nu-i nou si nici abuziv . prin Marea Unire. un Eros adolescent. veneta.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. Caracteristica in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei. Eliade Radulescu. . Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa invieaze alte elemente fabuloase. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia după împlinirea şi consolidarea. a naţiunii. la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. Dacă specificul este. ba chiar. problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele inconjuratoare) este un demon frumos. De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. nu este lyric raman care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste productii spre o sursa romantica. altcuiva. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se coboare la momentul primitive. Incepand cu I.Manoli. perugiana. in paturi gotice. Al patrulea mit este erotic. Manoli. de un firesc desavarsit. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist. gelos. Insa Manole muri. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii populare. iar in picture italiana nu numai invesmantarea este locala si istorica. contrariu parerilor oponentilor . prefacandu-se in fantana. dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie italica sieneza. naţiunea este. prin natura lui. ca ridarii san u mai poata face alta. Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului roman. relativ nouă. inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval. fiindca unii din poeti nici macar n-aveau notiunea temei occidentale. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale crestinismului in mituri autohtone.“. ceea ce este fals. prin forţa împrejurărilor istorice. situatia cosmica a omului. a ridicat scehele stralucitei biserici. a culturii) si sexualitatea. care da fetelor pubere turburarile si tanjirile intaiei iubiri. dupa cum e cazul. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane.

George Ivaşcu – Istoria literaturii române. Editura Ştiinţifică. purtată cu sacrificii grele timp de secole. Lucian Boia – România. Bucureşti. asupra căreia să se poată discuta critic.Nu originiea face pe un popor să fie trainic. ci munca lui proprie. fie cu mintea”. Editura Humanitas. şi cum altfel dacă nu într-o notă eminesciană: . 1998 4. Bucureşti. Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu. Bucureşti. . Editura Humanitas.Până să devină o temă culturală. Editura Minerva. Vol 1.. relaxat şi nuanţat. 2005 2. specificul românesc a însemnat o lungă luptă. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca. Ţara de frontieră a Europei. 2002 3. Bucureşti. 1969. fie cu mâna. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române. BIBLIOGRAFIE 1.

1983 10. 1990 12. Bucureşti. 1961.Viatadeliceu. Mircea Scarlat – Miron Costin 11. · G. Editura pentru literatură. Braşov. 9.Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane 16. Târgu Mureş. Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni.Cronicari moldoveni”.ro  www.Didactic.Referate. 1998 8. · Ion Rotaru – Literatura română veche 15.Wikipedia.ro . Editura Aula..5. Florica-Elisabeta Nuţiu . · N.Editura Militară. Prefaţă la . 2002 6. Editura Militară. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române. 1987 7.ro  www. Alexandru Piru – Literatura română veche.ro  www. Bucureşti. George Călinescu – Istoria literaturii române.ro  www. Bucureşti.Clopotel. Internet :  www. A Rosetti – Istoria limbii române 13. · N. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in prezent 17. Prefaţă la . Bucureşti.. Cartojan – Istoria literaturii române vechi 14. Editura Minerva.Cronicari munteni”.