Sunteți pe pagina 1din 35

CONSILIERE PSIHOLOGICĂ ŞI OSP

Prof. Paula Constantinescu

OSP - C.1 - 7.03.2003

Problematica de studiu în domeniul


consilierii psihologice şi orientării şcolare şi profesionale

Psihologia aplicată a debutat cu preocupări importante legate de domeniile


psihologiei medicale, psihologiei muncii, psihologiei educaţiei şi în mod direct s-a
confruntat cu marea problematică a reconstrucţiei resurselor psihologice în
măsură să confere fiinţei umane aflate în dificultate şansele unei evoluţii pozitive.
CP şi OSP reprezintă 2 domenii care definesc 2 arii importante de probleme
cu caracter aplicativ, 2 dintre cele mai importante ramuri ale psihologiei aplicate.
Dacă OSP, ca modalitate de acţiune complementară şi în acelaşi timp
pregătitoare pentru activităţile de selecţie şi repartizare profesională, a constituit
primul din domeniile în care au debutat cele mai importante realizări ale
psihologiei aplicate, CP reprezintă primul dintre cele mai noi şi atractive şi, mai
ales, importante domenii noi ale psihologiei aplicate.
Preocupările ştiinţifice în domeniul consilierii au evoluat şi s-au structurat
iniţial în contextul preocupărilor de orientare vocaţională. Împreună cu domeniul
problemelor de selecţie şi repartizare profesională, OSP a reprezentat însăşi
vocaţia aplicativă tradiţională a psihologiei aplicate, indiferent că era vorba de
orientarea copiilor cu handicap, cu retard şi mai apoi a copiilor excepţionali.
Primele laboratoare de OSP au constituit cadrele instituţionalizate ale
desfăşurării şi evoluţiei preocupărilor pentru CP.
Se consideră că fondatorii orientării profesionale au fost şi iniţiatorii
consilierii psihologice. Din această perspectivă, menţionăm aportul lui Karl
Parsons - fondatorul primului laborator de OP, numit cabinet vocaţional (Boston,
1908). În cadrul acestui laborator, consacrat în principal adolescenţilor şi tinerilor,
se rezolvau nu numai probleme de OSP în sens restrâns, ci şi activităţi de
consiliere, adresate adolescenţilor, dar şi părinţilor, profesorilor, pentru
adecvarea tipurilor de şcoli şi mai ales a profesiilor spre care se orientau, la
specificul aptitudinilor, intereselor sau înclinaţiilor vocaţionale. Totodată, se
abordau anumite probleme speciale de comportament, pentru integrarea lor
optimă şcolară şi profesională.
Abordarea acestor probleme din perspectiva ştiinţei, a determinat ca
fondatorul primului laborator de consiliere vocaţională să devină şi autorul primei
lucrări fundamentale cu tema alegerea unei vocaţii (1909). Lucrarea cuprindea
referinţe sistematice nu doar la problemele metodologice generale ale OSP, ci şi
privind strategiile şi metodele de consiliere (cu aplicaţii la domeniul orientării
vocaţionale).
După apariţia acestui laborator la Boston, au apărut cabinete similare în
multe alte ţări: Paris, Geneva, Bruxelles - 1912, Elveţia - 1917.
Autorii marilor tratate de psihologie aplicată (îndeosebi francezi - H.Pieron,
Maurice Reuchlin) subliniau că ansamblul centrelor de orientare - numite frecvent
“birouri vocaţionale” sau “cabinete de consiliere vocaţională” - au constituit acea
reţea de structuri organizaţionale prin care s-a instituţionalizat la nivel naţional şi
internaţional activitatea de consiliere. Ele au avut un rol important în stimularea
interesului mai larg pentru problematica asistenţei psihologice specializate.
Este vorba de faptul că, prin analogie cu asistenţa medicală şi asistenţa
socială, se dezvoltă modalităţi instituţionalizate şi strategii de acţiune practică
prin care se împlinesc serviciile de ajutor psihologic, de asistenţă în sensul său
consacrat.
Formele fundamentale de desfăşurare a asistenţei psihologice (de la
interviu şi consultanţă psihologică la cele de ordin psihoterapeutic), au împins
treptat modalitatea cea mai benefică şi accesibilă pentru beneficiari: consilierea
psihologică.
Putem sublinia că, pornind de la consilierea vocaţională concepută ca o
verigă integrată activităţilor de OSP, tot mai pregnant această modalitate
centrală, esenţială, de ajutor psihologic şi de asistenţă psihologică s-a extins şi
treptat s-au constituit domenii distincte ale consilierii ca urmare a extinderii ei şi
a nevoii de asistenţă psihologică în diverse instituţii şi sfere de activitate (de la
instituţii de învăţământ, educaţie, la întreprinderi economice, armată, spitale
etc.).
Ca urmare a evoluţiei preocupărilor ştiinţifice şi practice în aceste domenii,
pe plan mondial s-au constituit asociaţiile naţionale şi internaţionale şi, în acelaşi
timp, departamente speciale de OSP şi CP în cadrul asociaţiilor de psihologie. În
America, în 1945, în cadrul Asociaţiei Psihologilor Americani s-a constituit
departamentul numit psihologia consilierii.
Se impune să avem în vedere faptul că în contextul societăţii moderne, în
cadrul evoluţiei actuale a tuturor sectoarelor de activitate, se constată prezenţa
serviciilor de consiliere cu apel la competenţe variabile: consiliere juridică, pentru
management, economică etc. Activitatea de consiliere poate deveni obiect de
studiu ştiinţific psihologic.
CP depăşeşte şi implică virtuţile oricărei forme de consiliere. Ea are în
vedere specificitatea activităţilor de asistenţă psihologică ce realizează prin
excelenţă “ajutorul psihologic”.
În contextul evoluţiilor actuale, CP reprezintă nu doar un domeniu relativ
nou al psihologiei, ci unul dintre cele mai importante şi de perspectivă.
Psihologul francez Paul Fraisse a făcut un studiu privind direcţiile de
dezvoltare, tendinţele noi de evoluţie a psihologiei. Studiul s-a realizat pe tineri
care au fost intervievaţi, au răspuns unui chestionar special referitor la direcţiile
noi de dezvoltare a psihologiei. În rezultatele acestui studiu se consemnează şi
faptul că în mod relativ unitar, psihologii Franţei apreciază că cea mai de
perspectivă şi solicitată ramură a psihologiei aplicate este şi va fi CP.
Încă după RM II, domeniile CP s-au extins. Alături de centrele de OSP, de
birourile vocaţionale, au apărut centrele medico-psiho-sociale, care abordau mai
ales problemele speciale ale copiilor şi adolescenţilor sau problemele legate de
OSP.
Au apărut după RM II centre speciale de consiliere în situaţii de criză.
Serviciile psihologilor consilieri şi respectiv centrele de consiliere în situaţii de
criză au debutat în 1930, când la Amsterdam s-a fondat un asemenea centru
special. Pornind de la experienţa acestuia, activităţile de consiliere au dobândit o
extindere şi o diversificare şi s-au constituit centre de consiliere în situaţii de
accident, crize familiale, ale ostaşilor, iar apoi (1971), la Los Angeles s-a
constituit un centru special pentru consiliere şi prevenţia situaţiilor de suicid. Cu
alte cuvinte, se specializează serviciile de consiliere, şi treptat se accentuează
rolul său preventiv, profilactic.

Aceste centre de consiliere au contribuit la evidenţierea rolului abordărilor


specifice de psihoigienă şi psihoprofilaxie. Astfel, s-a petrecut şi o nouă orientare
în domeniul psihiatriei şi s-a iniţiat o activitate specială de asistenţă
psihomedicală cu caracter profilactic, şi anume de psiho-igienă mentală şi psiho-
profilaxie. Această nouă orientare a generat şi o mutare a accentului
preocupărilor psihologilor terapeuţi, o trecere de la accentul pus pe psihoterapii,
la sublinierea valorii prioritare a activităţii de consiliere.
În această perspectivă - K.Rogers, prin lucrările sale (Psihoterapia nondirectivă
- ‘42, Consilierea centrată pe persoană - ‘74), a avut o contribuţie importantă teoretică
şi practică în domeniile consilierii. Pentru Rogers, consilierea este concepută ca o
relaţie de tip empatic, care presupune respectul necondiţionat pentru client,
înţelegerea deplină, apropierea afectivă.
Dezvoltarea diverselor tipuri de activităţi de consiliere, extinderea
experienţelor în centrele de consiliere, au determinat ca anumite organisme
internaţionale şi îndeosebi OMS, să se ocupe de sintetizarea experienţelor
cumulate.
Astfel, în 1958, apare la Geneva o asemenea lucrare monografică
consacrată consilierii, care sintetizează achiziţiile pozitive ale demersurilor
practice, definindu-se activităţile de consiliere şi strategiile de acţiune. S-a
accentuat astfel că prin specificul său, prin conţinutul său propriu, activitatea de
CP presupune demersul de comunicare pozitivă, interactivă, cu caracter empatic,
comprehensiv, care îşi propune să contribuie în mod subtil la dezvoltarea
resurselor psihologice ale persoanei consiliate (consilierea nu oferă în mod direct
sfaturi, soluţii, consilierul este în primul rând un catalizator al energiilor şi
resurselor persoanei pentru ca ea să se regăsească pe sine şi mai ales să-şi
găsească alternative optime sau calea cea mai bună de soluţionare a
problemelor cu care se confruntă).
Sensul acţiunilor de consiliere, instrumentate prin tehnici diferite, avea în
vedere acea formă de ajutor psihic subtil prin care persoana să depăşească criza,
fără consecinţe psihopatologice sau dezadaptative majore.
În sens extensiv, consilierea poate fi definită ca demers de comunicare cu
caracter interactiv şi persuasiv prin care se oferă în mod indirect îndrumări,
sugestii cu privire la situaţii curente de viaţă sau referitoare la probleme de ordin
personal, profesional, relaţional, social, afectiv, familial.
Treptat, s-au diferenţiat principalele domenii ale CP:
1. Consilierea şcolară şi, în sens larg, educaţională (consilierea în serviciul
elevilor, dar şi al factorilor educaţionali)
2. Consilierea pentru OSP - concepută modern ca activitate de asistenţă
psiho-socio-educaţională
3. Consilierea vocaţională şi consilierea pentru carieră
4. Consilierea personalului angajat în unităţi economice
5. Consilierea recuperatorie (de reabilitare) pentru persoanele cu diferite forme de
handicap
6. Consilierea geriatrică - pentru adaptarea la fenomenele îmbâtrânirii
7. Consilierea pentru familie şi consilierea premaritală
8. Consilierea pentru probleme relaţionale, afective
9. Consilierea pentru probleme adaptative
10. Consilierea psihoterapeutică

Indiferent de domeniile în care ea se realizează, în viziunea Asociaţiei Britanice


de Consiliere, acest demers presupune o relaţie de comunicare în cadrul căreia
consilierul oferă ajutorul psihic necesar pornind cu exprimarea atenţiei,
respectului, oferindu-i posibilitatea să descopere şi să înţeleagă modalităţi de a
trăi şi de a acţiona, dispunând de mai multe resurse şi orientându-se către un
mod de existenţă mai bun.
Marin Bejan - putem defini consilierea ca o relaţie specifică, interactivă prin
care “psihologul, la solicitarea unei persoane care are de înfruntat anumite
probleme de ordin psihologic pe care nu le poate rezolva singură, o ajută în
găsirea unor soluţii făcându-i anumite recomandări bazate pe înformaţiile pe care
le deţine, pe rezultatele unor investigaţii psihodiagnostice anterioare, precum şi
pe experienţa sa ca psiholog practician”.
OSP - C.2 - 14.03.2003

SB.EX.:
Procesul consilierii. Etapele şi condiţiile sale fundamentale
Consilierea ca modalitate principală de asistenţă psihologică
Analiza comparativă consiliere - psihoterapii

Sub aspectul conţinutului său esenţial, consilierea poate fi privită ca un tip


special de relaţie de ajutor psihologic, ca o formă principală de asistenţă
psihologică ce are în vedere rezolvarea problemelor psihologice cu care se
confruntă la un moment dat persoana consiliată.
Din perspectiva conceptului de problemă psihologică, putem înţelege că
însuşi demersul de consiliere poate fi abordat ca sui-generis demers de rezolvare
a unor probleme psihologice, în consecinţă, etapele (fazele) principale ale
consilierii presupun 4 momente / verigi mai importante:
1. Faza de deschidere a programului de consiliere prin stabilirea relaţiei de
comunicare specifică demersului consilierii psihologice - comunicare interactivă,
persuasivă, empatică, bazată pe comprehensiunea deplină a subiectului abordat,
pe respectul necondiţionat al valorii sale umane, pe încredere deplină în
resursele persoanei şi în posibilităţile sale de evoluţie pozitivă (v. condiţiile
psihologice fundamentale ale relaţiei în consiliere).
2. Faza de identificare, de explorare şi analiză a problemelor subiectului
consiliat.
3. Faza de planificare / proiectare a demersurilor de rezolvare prin
identificarea unor multiple alternative.
4. Faza de implementare / aplicare a soluţiilor.
În fiecare dintre aceste etape principale, putem constata aspecte
diferenţiale privind scopurile urmărite şi direcţiile strategice speciale.

1. Faza de deschidere a programului de consiliere


Sarcinile preponderente revin consilierului, care trebuie să asigure deschiderea
comunicativă. Prin tehnici adecvate de intercomunicare, psihologul consilier
trebuie să reducă tensiunea posibilă a începutului discuţiei, să creeze o
atmosferă de deschidere intercomunicativă prin atitudinile sale pozitive de
apropiere, de comunicare sinceră însoţită de atitudinea de respect faţă de
persoană. În acest sens, se vor asigura următoarele obiective:
1- stimularea comunicării sincere, deschise;
2- realizarea unui climat de înţelegere, respect şi încredere;
3- identificarea preliminară a unor date cu privire la persoana consiliată şi
la problemele sale;
4- stabilirea unei structurări a discuţiei care va urma, o explicare minimală
pentru subiect asupra faptului că el trebuie să-şi prezinte problemele, că
se va bucura de toată atenţia şi de tot respectul;
5- realizarea încrederii persoanei consiliate în consilier şi în
confidenţialitatea discuţiei.

Pentru subiectul consiliat, esenţial va fi să se antreneze în demersul de


autoexplorare şi autoevaluare a problemelor sale.
Întrucât, în genere, consilierea presupune o succesiune de şedinţe, după
etapele introductive se pot formula anumite probleme împreună cu persoana
consiliată, asupra cărora să gândească, să reflecteze, înainte de următoarea
şedinţă.
Această primă etapă este o etapă pregătitoare, dar esenţială, cu rol
decisiv. După K.Rogers, relaţia de comunicare empatică autentică, deplină, poate
fi “suficientă prin ea însăşi, vindecatoare”, poate contribui la restructurarea
atitudinilor persoanei consiliate şi la amplificarea, îmbogăţirea resurselor ei
psihologice, astfel încât pe baza acestora să-şi poată rezolva eficace propriile
probleme.

2. Identificarea - explorarea şi analiza - problemelor clientului


Persoana consiliată trebuie să-şi asume un rol mai activ, chiar dacă
psihologul consilier va avea grijă să-şi pună în valoare toate conduitele tipice,
deprinderile şi abilităţile sale de consiliere (deprinderi de parafrazare, de
clasificare a problemelor, de analiză şi identificare a sentimentelor, de sintetizare
a datelor privind problemele prezentate).
Principalele obiective strategice:
1- identificarea naturii problemelor, a tipurilor de dificultăţi cu care se confruntă
persoana, stabilirea cu acurateţe a unei anumite ierarhizări în sfera
problemelor subiectului;
2- este important să se identifice problemele mai recente ale subiectului
faţă de problemele care au o anumită cronicizare;
3- este important să se identifice problemele în care persoana doreşte
ajutorul;
4- este important să ne dăm seama de nivelul capabilităţii subiectului şi de
contextele sale de viaţă care pot facilita sau pot deveni impedimente în
adoptarea unor soluţii.
Consilierul trebuie să înţeleagă şi gradul de dificultate în rezolvarea unor
probleme (există probleme nerezolvabile, ereditare) şi să fie atent la acele
probleme şi simptome prezentate de subiect, care ar putea fi exacerbate în
vederea câştigării unor gratificaţii (pentru a obţine pensii, clauze, circumstanţe
atenuante, capacitatea de discernământ).
Şi pe parcursul acestei etape, când consilierul este preocupat să identifice
natura problemelor, să le înţeleagă, să le ierarhizeze adecvat, el trebuie să ia în
considerare şi ansamblul condiţiilor sau factorilor care pot avea un anumit impact
asupra şanselor de rezolvare sau asupra diminuării sau anulării acestor şanse. De
aceea, consilierea unei persoane individuale poate fi continuată cu consilierea
grupului de apartenenţă, a persoanelor care pot avea o influenţă semnificativă
asupra cazului.

Concluzie: în această etapă consilierul va parcurge următoarele momente


şi va îndeplini următoarele obiective:
1- explorarea şi analizarea fiecărei probleme;
2- specificarea naturii psihologice a problemei, stabilirea unei liste de
priorităţi;
3- determinarea severităţii problemelor şi stabilirea acelora care intră în
competenţa psihologului consilier;
4- continuarea activităţii de explorare şi rezolvare a problemelor prin
antrenarea persoanei consiliate în autoanaliza şi autoclarificarea asupra
problemelor;
5- subiectul trebuie ajutat discret ca să-şi înţeleagă propriile probleme,
natura lor, premisele pentru rezolvare prin schimbarea propriului
comportament, înţelegerea de către persoana consiliată că ea va decide
asupra soluţiilor optime şi că nu trebuie să aştepte pasiv rezolvarea
problemelor sale de către consilier.
Încă din această etapă se formulează anticipativ, prin participarea
persoanei consiliate, unele strategii de rezolvare.

3. Planificarea în vederea rezolvării problemelor


Obiective principale:
1- stabilirea unui acord reciproc asupra obiectivelor urmărite;
2- stabilirea unor strategii pentru atingerea acestor obiective;
3- conştientizarea de către persoana consiliată a ierarhizării obiectivelor,
funcţie de ierarhizarea logică a problemelor şi de stabilirea unor
priorităţi;
4- important este să facilităm demersul persoanei consiliate pentru
înţelegerea propriilor probleme şi pentru adecvata lor abordare (prin
tehnici de confruntare, interpretare, încurajare);
5- este foarte important să se identifice cât mai multe soluţii alternative; se
analizează totodată consecinţele posibile pentru fiecare alternativă.
În această etapă, consilierea accentuează asupra antrenării subiectului în
autoanaliza şi autoclarificarea propriilor probleme, chiar atunci când este vorba
de probleme afective, stabilirea alternativelor şi a direcţiilor de soluţionare
aparţinând persoanei consiliate.

Recomandări pentru consilier:


- nu daţi sfaturi
- nu puneţi întrebări blocante
- nu evaluaţi, nu-i judecaţi pe cei consiliaţi
- nu respingeţi, nu-i criticaţi
- nu vă impuneţi propriile păreri / valori
- nu interveniţi înainte de a identifica problemele reale
- evitaţi mesajele verbale negative, orice conduită ameninţătoare,
etichetările
- acordaţi atenţie problemei subiectului, oricât de banală ar părea
- adecvaţi demersul interactiv la comportamentul subiectului
- referiţi-vă pe tot parcursul consilierii la tot ceea ce poate fi în interesul
persoanei consiliate, aici şi acum
- se impune a fi evitate accentele pe aspecte mai dureroase ale
amintirilor persoanei, amestecul în problemele foarte intime; este
important ca persoana să ducă analiza până acolo unde îi este ei
accesibil, fără a genera stări de disconfort.
4. Aplicarea soluţiilor şi încheierea consilierii
Responsabilităţile specifice revin îndeosebi celui consiliat, consilierul fiind
permanent doar un catalizator al demersului rezolutiv. Persoana consiliată
trebuie să aplice soluţiile alternative, iar consilierul încearcă să finalizeze actul
(activitatea) său de asistenţă psihologică, asigurându-se că cel consiliat a fost
pregătit psihologic să-şi rezolve în mod benefic pentru el nu numai problemele
momentului, dar şi eventuale alte probleme care pot apărea în viitor.
Consilierul trebuie să-l asigure de deschiderile sale pentru întâlniri viitoare,
el demonstrând calitatea sa ca suport psihologic, moral, sursă de încurajare în
efortul de autoclarificare şi de autoconducere a persoanei consiliate.
De cele mai multe ori aşadar, consilierea ni se prezintă ca un demers
intercomunicativ complex, centrat pe problemele psihologice ale persoanei,
astfel că principalele etape ale demersului de consiliere sunt cele corespondente
cu cele de rezolvare de probleme, cu 3 verigi esenţiale:
1- definirea psihologică a problemei;
2- elaborarea de alternative posibile şi analiza lor comparativă;
3- alegerea alternativei optime şi implementarea sa.

Activitatea de consiliere, demersul intercomunicativ în rezolvarea


problemelor, capătă de multe ori caracterul unui demers decizional, de aceea s-a
considerat că unul dintre cele mai bine elaborate modele strategice de acţiune
practică în consiliere este cel bazat pe teoria deciziei. Bramer consideră că
demersul de consiliere presupune 10 paşi strategici:
1- stabilirea relaţiei de comunicare cu persoana consiliată;
2- identificarea şi clarificarea problemelor;
3- determinarea şi analiza alternativelor posibile;
4- recoltarea de date relevante despre subiect şi problemele sale;
5- analiza implicaţiilor psihologice ce decurg din datele culese;
6- clarificarea consilierului asupra sistemului de valori al persoanei
consiliate (K.Rogers: “înţelegerea cadrului intern de referinţă al
subiectului consiliat”);
7- reexaminarea obiectivelor şi a soluţiilor la alternative, având în vedere
ansamblul consecinţelor şi riscurilor posibile;
8- decizia cu privire la alternativele dezirabile sau la alternativa optimă,
formularea planului de acţiune pentru atingerea obiectivului propus;
9- generalizarea celor învăţate de către persoana consiliată pe parcursul
şedinţelor de consiliere;
10- testarea / verificarea eficacităţii programelor de consiliere prin
reevaluări periodice.

De fiecare dată în consiliere trebuie să răspundem cu toate competentele


noastre nevoilor, cerinţelor persoanei consiliate.
Copilul:
- este o persoană în devenire - el impune respect;
- prezintă o perpetuă curiozitate - este necesar să-i alimentăm această
curiozitate;
- se minunează în faţa valorilor - trebuie să-l conducem către valori;
- vrea să-şi afirme personalitatea - este necesar să-i susţinem eforturile
pentru a se cunoaşte, înţelege;
- caută un model - încearcă să-i oferi nişte repere;
- vrea să fie independent - învaţă-l să fie responsabil;
- adolescentul are nevoie de un ideal - ajută-l să descopere şi să dea un
sens propriei sale vieţi.

OSP - C.3 - 21.03.2003

Consilierea ca modalitate specifică de asistenţă psihologică

Allen Ivey - contribuţii la problematica CP - sublinia faptul că în mod


esenţial consilierea poate fi caracterizată ca modalitate specifică de abordare a
ajutorului psihologic, sui-generis act profesional de asistenţă psihologică. Prin
analogie cu asistenţa medicală, cu asistenţa socială, cu orice alt tip de asistenţă,
consilierea ocupă un loc central în ansamblul modalităţilor principale prin care
psihologul practician realizează în mod concret demersul său de asistenţă
psihologică, de ajutor psihologic.
Ivey sublinia că ajutorul psihologic reprezintă un demers organizat, prin
intermediul căruia o persoană calificată acordă asistenţă unei alte persoane sau
unui grup, sub forma interviului psihologic, a consilierii sau a psihoterapiei.
Acestea reprezintă cele 3 modalităţi fundamentale de realizare a activităţilor
complexe de asistenţă în înţeles de ajutor psihologic.
1. Interviul psihologic este definit ca proces de investigare în cadrul unei conversaţii
psihologice în contextul căreia strângem informaţii cu privire la persoana
consiliată. El este utilizat mai ales în cadrul serviciilor de orientare vocaţională
sau de plasament profesional.
Interviul psihologic poate fi conectat la ansamblul altor tipuri de demersuri.
Tot mai mult se impune să luăm în consideraţie o altă formă importantă a
serviciilor care presupun apelul la competenţele psihologului, şi anume
consultanţa psihologică. Dacă în cazul interviului sensul acţiunii este de la client
spre psiholog, în cazul consultanţei, psihologul, prin competenţele sale, oferă
informaţii-suport, soluţii, alternative, suport în rezolvarea unor probleme diferite
care presupun complementaritatea mai multor tipuri de competenţă.
2. Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei pentru
persoanele normale care doresc să-şi amplifice capacităţile, resursele, să-şi
atingă scopurile şi să poată să se realizeze la un nivel optimal.
3. Psihoterapia se referă la modalitatea specifică de tratament psihologic
centrat pe reducerea unor simptome sau pe îndepărtarea unor comportamente
disfuncţionale, pentru reechilibrarea şi reconstrucţia personalităţii.
Comparativ cu psihoterapia, demersul de consiliere presupune relaţia
interumană de ajutor psihologic în contextul căreia o persoană specializată
(psihologul consilier) oferă asistenţa de specialitate unui client care solicită
ajutorul în vederea soluţionării unor probleme pe care nu le poate depăşi în mod
optimal de unul singur.

Într-o lucrare fundamentală privind teoria şi practica în activitatea de


consiliere, Richard Nelson Jones sublinia că termenul de consiliere presupune o
polisemie şi pentru a înţelege în mod deplin teoria şi practica în domeniul
consilierii, se impune să dăm răspunsuri clare la cel puţin 6 tipuri de abordări:
1. Cei mai mulţi specialişti consideră consilierea psihologică drept
modalitatea specifică de interrelaţionare comunicativă care se realizează ca
formă de ajutor psihologic (în sensul pe care-l adoptă şi Ivey).
2. Consilierea este tratată întotdeauna ca tip specific de relaţie
comunicativă empatică şi care cuprinde implicit forme specifice de intervenţii
psihologice, astfel încât actele şi conduitele de asistenţă împlinite prin anumite
tehnici de intervenţie psihologică, să genereze anumite transformări cu sens
progresiv la nivelul vieţii psihice a subiectului.
Din aceeaşi perspectivă, Ivey insistă asupra faptului că, pentru succesul
consilierii, este important să dispunem de anumite conduite şi deprinderi
specifice de asistare psihologică şi de anumite tipuri de deprinderi de intervenţie
psihologică. De exemplu, deprinderi de asistenţă: deprinderi de ascultare,
stimulare şi încurajare a autoanalizei şi a mărturisirii problemelor proprii, de
focalizare a dialogului spre anumite planuri de abordare, de antrenare a
persoanei consiliate pentru a-şi aborda problema din perspective multiple, tehnici
de accentuare asupra aspectelor pozitive din sfera resurselor psihologice ale
persoanei şi alte tehnici legate de capabilitatea persoanei de a-şi analiza,
interpreta adecvat propriile probleme şi de a-şi redefini şi restructura
comportamentul. Acest din urmă plan este accesibil consilierului numai dacă el
dispune de anumite tehnici de intervenţie.
Abordarea consilierii ca modalitate specifică de relaţie, impune necesitatea
aprofundării condiţiilor şi a calităţilor relaţiei, care contribuie la funcţionalitatea
optimă a relaţiei în cadrul comunicării.
3. Tratarea consilierii ca procesualitate, presupunând o succesiune de
demersuri, de secvenţe sau etape, cu o anumită logică a paşilor procedurali. Este
important să avem în vedere faptul că această procesualitate, sub aspect
procedural, se particularizează funcţie de concepţia pe care o abordăm. În mod
esenţial, cele 5 etape principale (v. cursul anterior) se regăsesc şi în structura
interviului psihologic.
Procesualitatea în consiliere are în vedere şi aspectele mai semnificative
ale transformărilor pe plan psihologic, pe care consilierea le poate determina într-
un anumit context. De exemplu, din perspectiva concepţiei lui Rogers, procesul
terapeutic poate fi descris prin următoarele 12 aspecte relevante pentru
transformările ce pot fi generate de actul complex al consilierii:
1- clientul trebuie să se simtă din ce în ce mai capabil de a-şi exprima
sentimentele, fie verbal, fie non-verbal;
2- sentimentele pe care le exprimă se vor raporta din ce în ce mai mult la
sine prin diferenţiere de non-sine, de anturaj;
3- el devine din ce în ce mai capabil de a distinge sentimentele proprii de
situaţiile reale;
4- sentimentele pe care le exprimă se vor raporta din ce în ce mai puţin la
aspectele de dezacord intern;
5- trebuie să conştientizeze primejdia care poate rezulta din stările de
dezacord; primejdia este anulată treptat datorită consideraţiei pozitive
necondiţionate, datorită respectului sincer pe care consilierul îl
manifestă faţă de persoana consiliată;
6- persoana consiliată va începe treptat să trăiască mai deplin anumite
sentimente pozitive pe care anterior le negase sau le deformase;
7- imaginea de sine se schimbă într-o manieră pozitivă care-i permite
integrarea elementelor experienţei anterioare, pe care le nega sau le
trăia în opoziţie cu imaginea de sine;
8- pe măsură ce se reorganizează imaginea de sine, se atinge acea
condiţie psihologică a acordului intern între imaginea de sine şi
experienţele sale de viaţă;
9- persoana consiliată devine tot mai capabilă să trăiască pozitiv
consideraţia pe care o manifestă consilierul;
10-el va ajunge să trăiască o atitudine personală de consideraţie pozitivă
faţă de sine;
11-îşi dă astfel seama din ce în ce mai mult de propriile resurse, de ceea ce
el este, devenind parcă centrul evaluării experienţei sale;
12-evaluarea experienţelor sale de viaţă va fi realizată într-un sens mai
tolerant şi pozitiv, mai puţin condiţionată de valorile externe.
4. Consilierea se defineşte în mod esenţial şi prin anumite scopuri specifice.
Spre deosebire de psihoterapie, ale cărei scopuri sunt legate mai ales de
restructurările majore la nivelul personalităţii, în cazul consilierii distingem
scopuri de dezvoltare. Chiar R.N.Jones accentuează asupra faptului că, în timp ce
în psihoterapie domină scopurile de remediere, recuperare, în consiliere sunt
definitorii scopurile care se referă la dezvoltarea resurselor personale ale
subiectului consiliat, amplificarea capacităţilor sale adaptative şi de realizare
personală la nivel optimal.
5. Un alt aspect relevant al activităţilor de consilere îl constituie răspunsul
la întrebările: cine poate realiza activităţi de CP?, ce abilităţi sunt necesare
consilierilor ca persoane specializate în acest domeniu? R.N.Jones: există mulţi
profesionişti care desfăşoară servicii de ajutor, sunt consilieri pe probleme
diferite; consilieri voluntari, spontan informali şi la nivel profesionist activitatea
de CP solicită calificarea în domeniu şi antrenamente instituţionalizate.
6. Caracterizarea şi definirea consilierii ca formă de asistenţă psihologică,
având în vedere inclusiv abordarea sa comparativă cu activitatea de
psihoterapie.

Ca activitate de asitenţă psihologică, orice activitate de consiliere


presupune prezenţa în forme specifice, cu ponderi diferenţiate, a celor 3
secvenţe operaţionale (v. PT) de bază, definitorii pentru orice activitate de
asistenţă psihologică:
1- secvenţa diagnostică, preliminară, constatativă - presupune recoltarea
de date cu privire la situaţia persoanei consiliate, la problemele sale,
pentru adecvarea strategiilor de intervenţie;
2- secvenţa formativ-profilactică - presupune un ansamblu coerent de
acţiuni, măsuri, proceduri de intervenţie prin care se pregăteşte
subiectul în mod anticipativ pentru ca să-şi abordeze în mod adecvat
propriile probleme, să se adapteze la propriile situaţii şi să-şi asimileze
capabilitatea de a-şi rezolva în mod oportun problemele care apar; în
viziune modernă, trebuie să se insiste asupra acţiunilor cu caracter
preventiv care presupun şi pozitivarea condiţiei umane, optimizarea
mediului existenţial, preîntâmpinarea acţiunii unor factori nocivi;
această verigă profilactic-preventivă este cea mai importantă;
3- secvenţa terapeutică recuperatorie sau ameliorativă - în genere are în
vedere restructurarea modelelor de comportament adaptativ,
înlăturarea unor eventuale disfuncţii comportamentale şi restabilirea
echilibrului adaptativ.
Analiza comparativă consiliere - psihoterapie poate fi realizată din
perspective multiple. Unii autori - Peterson subliniază necesitatea de a avea în
vedere 4 aspecte mai importante:
- gradul de severitate a problemelor,
- natura problemelor,
- finalităţile / scopurile dominante,
- metodologia.
Unii adaugă şi un alt criteriu: al adresabilităţii - căror persoane se
adresează în mod direct consilierea, comparativ cu psihoterapia.
Asociaţia Psihologilor Americani sublinia că, în timp ce psihoterapia în
genere se adresează persoanelor cu tulburări mentale, vizează probleme
intrapsihice, consilierea se adresează persoanelor normale, vizează probleme de
ordin relaţional, adaptativ

OSP - C.4 - 28.03.2003

SB. EX.
Aspectele definitorii pentru OSP şi consilierea vocaţională

Problematica actuală în domeniul OSP prezintă un interes deosebit pentru


sociologi şi psihologi întrucât acţiunile în acest domeniu antrezează decizii
deosebit de semnificative pentru destinele umane şi pentru modul optim de
gestionare (management) a resurselor umane abordate chiar la scara generală a
unei anumite societăţi.
Prin esenţa conţinutului şi finalităţilor lor, acţiunile de OSP contribuie în
mod direct şi indirect la rezolvarea unor probleme importante ce ţin de
integrarea optimă a fiecărui om în circuitul social al valorilor umane.

Caracterizarea activităţilor de OSP din perspectivă conceptuală


1. Încă din primele tratate şi lucrări clasice de psihologia muncii, OP a fost
caracterizată ca referindu-se la orice demers organizat de acordare a unor sfaturi
şi îndrumări în vederea alegerii profesiunii şi a integrării optime în viaţa şi
activitatea social-profesională (Walther).
2. Într-o abordarea similară, F.Parsons, fondatorul primului cabinet practic de
consiliere vocaţională (Boston 1908), autor al primului tratat privind alegerea
profesiunii (Boston 1909), considera că OP presupune sistemul coerent al unor
activităţi complexe cuprinzând 3 tipuri de demersuri:
a- creşterea cerinţelor, respectiv a solicitărilor, şi a condiţiilor de reuşită în
anumite domenii de activitate profesională, în anumite posturi de
muncă;
b- înţelegerea şi evaluarea diagnostică adecvată a atitudinilor şi a
potenţialităţilor de reuşită, precum şi a limitelor persoanelor consiliate;
c- tehnici pentru relaţionarea acestor 2 categorii de date şi pentru
interpretarea semnificaţiilor relaţiilor dintre ele, în vederea formulării
“sfatului” de orientare sau a recomandărilor integrate activităţilor
complexe de OSP şi consiliere vocaţională.
3. Într-o viziune mai cuprinzătoare s-a afirmat că OSP are în vedere
descoperirea potenţialităţilor specifice individualităţii umane şi a profesiunilor în
domeniul cărora ar putea să le valorifice cu cel mai mare folos pentru sine şi
pentru societate (Keller, Vitelis).
4. Într-o viziune mai riguroasă, autorii unui tratat elaborat la nivel european
privind omul în situaţia muncii individuale, Ph.Müller şi P.Silberer subliniau că OP
presupune angajarea simultană a 3 tipuri de demersuri decizionale:
a- stabilirea pentru fiecare individ a gradului de probabilitate cu care el
poată să obţină pregătirea profesională necesară pentru diferitele
domenii de activitate (a calificărilor accesibile lui);
b- calculul şanselor de succes în fiecare dintre tipurile de calificări
profesionale accesibile, precum şi a investiţiilor necesare, comparate cu
randamentele posibile;
c- corelarea nevoilor reale ale societăţii actuale şi mai ales viitoare, în
sfera calificării şi resurselor umane, forţei de muncă, cu datele rezultând
din demersurile anterioare.
5. Dintr-o perspectivă mai largă, vom lua în considerare opinia exprimată
de Biroul Asociaţiei Internaţionale a Muncii cu privire la OP, şi anume precizarea că
acţiunile în acest domeniu trebuie să pună accent prioritar în primă fază în
avantajul tinerilor, şi în al doilea rând asupra informării lor cu privire la profesiuni,
posturi de muncă, solicitări prioritare, oferind date informative obiective despre
toate acestea.
Se consideră că această componentă realizează în primul rând o orientare
socială deosebit de necesară, care este nu numai benefică pentru tineri, dar şi
mai economică faţă de demersurile integrative. De aceea, şi la noi în ţară au
apărut centre de consiliere pentru carieră, care sunt concepute mai ales ca
centre de informare pentru tineret (v. centrele INFOTIN).
5. La Congresul Mondial de OSP - Spania, Madrid, preşedintele acestui
congres, Alfonso Millan sublinia că este necesar să înţelegem orientarea şi
consilierea pentru carieră în toată complexitatea conţinutului său şi în raport cu
întregul spectru al obiectivelor sale, angrenând tot ceea ce ţine de devenirea şi
dezvoltarea personalităţii, realizând orientarea globală a persoanei în raport cu
ansamblul problemelor privind educaţia şi dezvoltarea ei.
Cu alte cuvinte, în mod esenţial OSP presupune un sistem complex,
coerent, orientat multivalent, de acţiuni social-educaţionale care să permită
dezvoltarea integrală şi maturizarea socială multivalentă a individualităţii.
În viziunea cercetărilor româneşti, acest demers presupune în esenţă şi o
maturizare şi o socializare vocaţională a adolescenţilor şi tinerilor în perspectiva
carierei. Această viziune a fost exprimată şi la cel mai recent Simpozion
Internaţional de OSP (Bucureşti 1997), în contextul căruia specialistul român
D.Salade - Educaţia şi orientarea - procese complementare - sublinia: “educaţia şi
orientarea sunt 2 componente valorice ale sistemului de învăţământ şi ale
sistemului social, care marchează în final profesionalismul, competenţa şi
creativitatea diverselor categorii de specialişti”.
Această dezvoltare pe care trebuie să o inducă educaţia în spiritul
maturizării personalităţii astfel încât să poată atinge nivele maximal accesibile în
sfera profesionalismului, a competenţelor sociale generale, toate acestea
presupun dezvoltarea unor structuri vocaţionale de personalitate: interese,
aspiraţii vocaţionale, inteligenţa profesională, conduite optimale în raport cu
proiectele privind propria devenire, instrumentarea oportună a acestor proiecte,
formarea personalităţii capabilă de autorealizare cu sens constructiv, valoric în
plan social, şi capabilă să inducă un optimum în planul destinului personal.
Warren - OSP poate fi concepută ca formă de asistenţă social-educaţională, ca
un sprijin progresiv oferit tinerilor pentru ca aceştia să-şi poată formula opţiunile
şcolare şi profesionale într-un mod raţional, adoptând alternative în alegerea
drumului lor profesional, a studiilor, precum şi a unui anumit stil de viaţă.
7. Donald Super - preşedintele Asociaţiei Internaţionale de OSP, a definit OSP
ca “proces prin care individualitatea umană în devenirea sa este ajutată să-şi
dezvolte şi să accepte o imagine adecvată şi integrală privind locul şi rolul său
social în muncă, să confrunte imaginea despre sine cu realitatea şi să ajungă la o
autoorientare în măsură să-i ofere satisfacţii optime în profesiune şi să asigure
maximum de folos pentru societate”. Cu alte cuvinte, în devenirea şi dezvoltarea
personalităţii umane, în perspectiva maturizării şi socializării vocaţionale, este
important să asigurăm o relaţie de armonizare optimală între cunoaştere,
acceptanţa de sine, înţelegerea rolurilor sociale accesibile şi autoconducerea
liberă, raţională, responsabilă a drumului propriu, devenirea şi realizarea, care să
permită simultan optimul performanţelor sociale şi al satisfacţiilor personale.
8. În România - I.Holban (Univ. din Iaşi): OSP trebuie concepută ca o formă
specifică de asistenţă complexă, multidimensională, prin care să se asigure un
optim al raporturilor dintre individ şi societate, persoană şi muncă, personalitate
şi profesie.
9. Într-un spirit filosofic şi cultural, psiho-sociologic modern, C-tin R.Motru în
lucrarea Vocaţia - factorul hotărâtor în cultura popoarelor, oferă un model teoretic
important pentru înţelegerea faptului că OSP, împlinită la nivel superior,
presupune prin excelenţă dezvoltarea vocaţională a persoanei, formarea şi
cultivarea conduitelor de tip vocaţional.
10. Într-o sinteză realizată asupra principalelor idei cuprinse în multiplele
lucrări publicate în Franţa, sunt sistematizate finalităţile definitorii pentru OSP astfel:
a- de a ajuta orice individualitate umană, îndeosebi în perioada devenirii
sale, ca să se cunoască şi să se accepte pe sine şi să folosească această
cunoaştere pentru a face alegeri raţionale, realiste, înţelepte cu privire
la studiile şi profesiunile pe care le va urma;
b- de a ajuta orice copil, adolescent, tânăr să adopte şi să menţină un nivel
şi un ritm optim de dezvoltare şi realizare şcolară, universitară şi apoi
profesională;
c- de a ajuta orice subiect uman astfel încât să devină şi să rămână o
persoană bine integrată în viaţa socială, sănătoasă, aptă de a participa
la viaţa social-profesională; este necesar să luăm în considerare nu
numai efectele imediate, ci şi pe cele legate de un parcurs optimal al
drumului propriei vieţi.
Dicţionarul francez de psihologie: OP înseamnă “activitatea de consiliere
destinată adolescenţilor, tinerilor şi adulţilor pentru a-i ajuta să ia hotărâri
raţionale în privinţa vieţii lor profesionale”; acest demers presupune 3 planuri de
acţiune:
1- stimularea eforturilor active de informare asupra meseriilor, profesiunilor
şi în genere asupra carierei, dar şi asupra propiei persoane;
2- elaborarea unor date descriptive, evaluative privind aptitudinile,
interesele motivaţionale;
3- examinarea, împreună cu persoana consiliată, a ansamblului de informaţii
cu privire la sine şi la profesiuni, astfel încât acestea să se integreze în
elaborarea propriilor proiecte, planuri de formare şi de realizare în
carieră.

OSP - C.5 - 4.04.2003

1. Concepţia psihofiziologică (aptitudinală sau psihodiagnostică)


2. Concepţia caracteriologică
3. Concepţia clinică (sau dinamică)
4. Concepţia psihopedagogică (sau educaţional-formativă)
1. Concepţia psihofiziologică (aptitudinală sau psihodiagnostică)
Reprezentată de unii din fondatorii orientării: Parsons, Müsterberg, Pieron.
În viziunea reprezentanţilor acestei orientări factorii determinativi în
orientare sunt însuşirile psihoindividuale de ordin psihofiziologic, respectiv
aptitudinile specifice. Din perspectiva acestei concepţii preocupările practice
principale pentru orientare constau mai ales în evaluarea psihodiagnostică a
aptitudinilor, a capacităţilor cu suport psihofiziologic diferenţial. De aceea,
această concepţie a fost numită şi concepţie psihodiagnostică.

2. Concepţia caracteriologică
Reprezentanţi: Francisca Beuntgarten, Clapared, Decnoly, Strong.
Din perspectiva acestei concepţii, succesul profesional este determinat mai
ales de interese, înclinaţii şi trăsături aptitudinale, caracteriale, de personalitate.
A avut ecou în şcoala caracteriologică franceză, astfel că Louise Tepen a
prezentat 100 de locuri de muncă prin raportare la profiluri caracteriologice (în
viziunea şcolii franceze caracteriologice) şi stiluri de viaţă.
Această şcoală caracteriologică are corespondenţe în trebuinţele actuale
privind OSP, tendinţe ce presupun un accent sporit asupra rolului factorilor
atitudinali, motivaţionali în orientarea pentru carieră şi respectiv în consilierea
vocaţională.

3. Concepţia clinică (sau dinamică)


Această concepţie este reprezentată de Leon Valter şi William Stern.
Reprezentanţii acestei orientări consideră că este nevoie de o abordare clinică
globală, concretă, integratoare care în acelaşi timp să pună accent pe mobilurile
interne, pe structurile motivaţionale profunde care contribuie la determinarea
orientării persoanei spre anumite domenii de activitate şi care fac ca înclinaţiile şi
structurile motivaţionale profunde să constituie unii din factorii cei mai importanţi
de care trebuie să ţină seama consilierii în orientare.
Adepţii acestei concepţii consideră că activităţile practice în OSP trebuie să
pună accent pe examinările psihologice, iar examinările psihologice trebuie să ia
în atenţie îndeosebi înclinaţiile şi motivaţiile profunde ale persoanei, să fie
adecvate strategiilor clinice, să se pună accent pe tehnici proiective.

4. Concepţia psihopedagogică (sau educaţional-formartivă)


Această concepţie este reprezentată de mulţi autori; a fost lansată de
specialiştii francezi Henri Wallen, Antoine Leon, Maurice Reuchlin.
În concepţia psihopedagogică, OSP reprezintă un sistem complet de
activităţi socio-educaţionale formative ce contribuie la pregătirea psihologică a
copilului, a adolescenţilor, a tinerilor pentru a elabora opţiuni şcolare şi
profesionale realiste, raţionale, oportune, adecvate, responsabile, pentru a se
integra, pentru a evolua şi pentru a se realiza în mod optimal în anumite
programe specifice de formare profesională, de pregătire şcolară şi în anumite
domenii de activitate.

Orientarea bazată pe concepţia aptitudinală şi-a găsit ecou în teoria recent


elaborată a trăsăturilor (a factorilor) de personalitate. Potrivit acestei teorii, în
înţelegerea corectă a activităţilor de OSP sunt importante următoarele teze:
a. fiecare persoană prezintă o anumită unicitate şi originalitate a trăsăturilor
ei, o anumită constelaţie inedită de factori de personalitate;
b. fiecare profesiune prezintă anumite caracteristici şi solicitări specifice;
c. competenţele şi calităţile psihice sau factorii de personalitate solicitaţi
într-o anumită profesiune sau loc de muncă trebuie să corespundă cu
trăsăturile caracteristice persoanei care solicită postul respectiv sau care
este consiliată;
d. numai armonizarea sau corespondenţa dintre cerinţele profesiunii,
calităţile solicitate şi trăsăturile reale ale persoanei care se orientează
către o anumită profesiune pot determina randamentul şi satisfacţia în
muncă.

Această concepţie nu ia în suficientă măsură în vedere anumite aspecte


privind dezvoltarea personalităţii şi schimbările posibile pe parcursul etapelor
vieţii. De aceea s-au impus studii speciale pentru elaborarea unor modele
teoretice care să fie mai atent centrate pe problematica generală a etapelor
dezvoltării umane individuale pe parcursul vieţii.
După 195 când apare prima lucrare a lui Donald Super consacrată
dezvoltării profesionale: ”...„ diversitatea contribuţiilor în acest plan a determinat
ca în sintezele realizate de psihologii americani Holland şi Barrow în 1964 să
clasifice teoriile orientării în clase:
1. teorii ale dezvoltării
2. teorii structurale corelative cu cele ale Eu-lui.

Super clasifică teoriile dezvoltării în teorii centrate pe problematica


conştiinţei de sine şi teorii ale dezvoltării si maturizării vocaţionale.
Concretizări, ilustrări
Una din primele concretizări, ilustrări aparţine Charlottei Bühler, care a
evidenţiat faptul că stadiile vieţii fiecărui om sunt influenţate în însemnată
măsură de problemele vieţii şcolare şi mai ales profesionale. În consecinţă,
putem diferenţia anumite stadii sau etape de viaţă corelative cu această
problematică, C. Bühler a decelat, a stabilit 5 stadii mai importante, principale,
ale parcursului unei vieţi din punct de vedere al profesiei:
a. etapa de creştere (a copilăriei), între 0 - 13, 14 ani
b. etapa de explorare (adolescenţă şi postadolescenţă), între 15 - 25 ani
c. etapa de fixare (primii ani ai maturităţii), între 25 - 35 ani
d. etapa de menţinere, între 35 şi 65 ani
e. etapa declinului (bătrâneţea), după 65 ani

Această contribuţie a avut ecou pozitiv, din studiul Charlottei Bühler


insipirându-se mulţi cercetători
Un specialist care a plecat de la studiul Franciscăi Beuntgarten, este
Ginsberg, care şi-a consacrat studiile sale asupra dezvoltării vocaţionale în
etapele copilăriei şi adolescenţei şi postadolescenţei (între 6 şi 25 de ani). Autorul
concepe pericolele dezvoltării vocaţionale funcţie de procesele care participă la
luarea deciziilor. El distinge din această perspectivă 3 perioade de dezvoltare
vocaţională corespunzătoare vârstelor cuprinse între 6 şi 25 de ani:
a. perioada fanteziei (6-11 ani)
b. perioada încercărilor sau tatonărilor (12-18 ani)
c. perioada realistă sau a realismului (18-25 de ani)
Perioada fanteziei - se caracterizează prin aceea că deciziile, opţiunile şcolare şi
profesionale se bazezază mai ales pe imaginaţie, fantezii, cerinţe interne,
afective.
Perioada tatonărilor - se caracterizează prin aceea că preferinţele, deciziile,
opţiunile profesionale se bazează iniţial pe interese, apoi pe aptitudini şi
capacităţi şi abia mai târziu pe valori şi apare deschiderea spre cerinţele sociale
(piaţa muncii). În consecinţă, autorul distinge în cadrul acestei perioade 4
subetape:
- 11 -12 ani, când criteriul dominant îl constituie interesele;
- 13 - 14 ani - subetapă în care deciziile vocaţionale ale adolescenţilor
sunt determinate mai ales de aptitudini şi capacităţi;
- 15 - 16 ani - dominante sunt valorile vocaţionale;
- 17 - 18 ani - subetapă de tranziţie spre perioada realismului, când
treptat tinerii conştientizează că aptitudinile şi capacităţile lor nu pot fi
singurii factori care pot să determine alegerea profesiunii, conştientizeză
că sunt importante aspectele sociale externe, datele realităţii sociale
care presupun anumite oferte sociale şi anumite limitări, restricţii de
care trebuie să ţină seama.
Perioada realismului se caracterizează prin armonizarea dintre interese,
aptitudini şi capacităţi, valori vocaţionale pe de o parte şi oferta socială pasibilă
lui şi acesibilă pe de altă parte. Această perioadă presupune mai multe substadii:
- de explorare
- de cristalizare
- de specificare a alegerilor profesionale
Perioada explorării - căutarea unui domeniu profesional.
Perioada de cristalizare - conturarea unei opţiuni pentru un domeniu mai
bine circumscris.
Perioada de specificare - precizarea profesiunii, a direcţiei de specializare.OSP -
C.6 - 11.04.2003

Psihologia carierei şi dezvoltarea vocaţională


Modele teoretice privind OSP şi CP

Problematica tradiţională a OSP a fost fundamentată pe psihologia


profesiunilor, iar modelele teoretice în acest sens presupuneau ca fundamente
datele esenţiale ale psihologiei diferenţiale.
Problematica modernă, actuală, a OSP şi a CP este fundamentată pe
psihologia carierei şi respectiv pe psihologia dezvoltării vocaţionale. Această nouă
abordare presupune următoarele 5 paradigme fundamentale:
1) O carieră presupune din perspectivă psiho-sociologică o succesiune de
profesiuni, îndeletniciri, roluri şi poziţii profesionale pe care o persoană le poate
parcurge în decursul perioadei active a întregii sale vieţi.
2) OSP este concepută în spirit modern, ca o modalitate specifică de
management al carierei, ceea ce presupune în primul rând o proiectare adecvată a carierei,
o prognoză optimă a acesteia şi o pregătire psihologică pentru un parcurs optim
în carieră.
3) Proiectarea, prognozarea carierei, pregătirea pentru cariera profesională
se pot împlini în mod adecvat pe suportul consilierii vocaţionale. Aceste direcţii
de acţiune reprezintă conţinutul esenţial al activităţilor de OSP. În viziunea
modernă, OSP, abordată sistemic, presupune consilierea pentru carieră ca
subsistemul esenţial.
4) OSP nu se reduce la alegerea unei şcoli, respectiv a unei profesiuni. În
spirit modern, OSP tradiţională trebuie concepută ca orientare şi consiliere pentru
carieră. Aceasta înseamnă demers complex psiho-socio-educaţional pentru
asigurarea premiselor psihologice, psiho-educaţionale, psiho-sociale pentru o
dezvoltare şi maturizare vocaţională, cu toate demersurile psihologice ale
maturizării vocaţionale care se vor exprima prin spectrul de competenţe
psihologice, psiho-sociale necesare tânărului confruntat cu probleme legate de
viitorul profesional şi de adaptarea, integrarea, evoluţia şi realizarea deplină pe
parcursul stadiilor şcolare, profesionale, universitare, academice, pe parcursul
întregii cariere.
5) Acest model teoretic de abordare presupune aşadar paradigmele
psihologice fundamentale privind dezvoltarea şi maturizarea vocaţională şi
ansamblul direcţiilor de acţiune specifică consilierii vocaţionale pentru carieră.
Din această perspectivă, modelele teoretice cele mai populare şi cele mai
în măsură să fundamenteze ştiinţific activitatea practică de OSP şi consiliere
vocaţională, sunt cele referitoare la dezvoltarea vocaţională.
Donald Super a preluat ideile lansate de către Charlotta Bühler cu privire la
stadiile (etapele) vieţii, abordate din perspectiva impactului vieţii profesionale
asupra vieţii individului.

Modelul teoretic elaborat de D.Super presupune următoarele 10 idei


fundametale:
1- Oamenii sunt diferiţi din punct de vedere psihologic şi în perspectiva
carierei, din punctul de vedere al abilităţilor, intereselor şi structurilor de
personalitate.
2- În funcţie de aceste caracteristici, oamenii pot fi apţi pentru un anumit
număr de ocupaţii profesionale.
3- Fiecare dintre aceste profesiuni prezintă o anumită matrice a
caracteristicilor, a intereselor, a potenţialităţilor şi a trăsăturilor de personalitate
pe care le solicită, cu anumite toleranţe, astfel încât ele permit accesibilitatea
unei varietăţi de ocupaţii pentru fiecare individ, dar şi o anume varietate a
indivizilor care pot avea acces la acelaşi domeniu profesional.
4- Preferinţele şi competenţele profesionale, imaginea de sine, se pot
schimba pe parcursul vieţii, după cum şi profesiile pot fi dinamice, făcând astfel
ca problemele din OP şi adaptarea profesională să aibă un anumit continuum.
5- Procesul de orientare pentru carieră este el însuşi dinamic, după cum
procesul orientării şi adaptării profesionale are o dinamică similară cu cea care
rezultă din problematica psihologică a stadiilor vieţii. Putem vorbi de stadii ale
dezvoltării vocaţionale, ale vieţii profesionale, în termenii de:
- creştere a unor structuri vocaţionale
- explorare a universului profesional
- stabilizare relativă
- menţinere
- declin.
6- Parcursul carierei, al unei vieţi profesionale, poate dobândi anumite
particularităţi sau pattern-uri de trăsături care determină stilurile vocaţionale de
realizare în carieră sau pattern-urile carierei (stilul: stabil, convenţional, instabil).
Cercetările psiho-sociologice au demonstrat că stilurile vocaţionale de realizare în
carieră (natura pattern-urilor carierei) pot fi determinate mai ales de nivelul
socio-economic, potenţialul intelectual, nivelul culturii generale şi de specialitate,
caracteristicile (structurile) de personalitate şi mai ales de condiţiile în care
acestea pot fi valorificate.
7)- Dezvoltarea profesională, corelativ cu stadiile vieţii, poate fi optimizată
prin facilitarea proceselor de maturizare vocaţională, activitatea de orientare şi
de consiliere pentru carieră având ca obiectiv principal acest aspect şi un rol
direct în dezvoltarea şi maturizarea vocaţională şi profesională.
8)- Procesul dezvoltării vocaţionale presupune evoluţia imaginii de sine şi
raportarea acesteia la perspectiva carierei, la spectrul rolurilor profesionale (v. şi
modul în care D.Super a definit conceptul de OSP).
9)- Orientarea şi consilierea vocaţională presupun ca obiectiv central
maturizarea vocaţională înţeleasă ca o activare şi cultivare a potenţialului
vocaţional, ca armonizare între factorii individuali şi cei sociali, între aspiraţii,
potenţialităţi, aptitudini, imagine de sine şi realitate, inclusiv realitatea socio-
economică oglindită în prezentul şi viitorul forţei de muncă.

Această armonizare, reportare şi acordare dinamică om - profesiune,


personalitate - vocaţie, personalitate - roluri profesionale, poate fi susţinută prin
demersuri sistematice de consiliere (de consiliere integrală a persoanei cu
evidente accente pe consilierea vocaţională), astfel încât fiecare individualitate în
devenirea şi realizarea sa vocaţională, să se poată integra în mod optim în viaţa
şi activitatea şcolară, profesională, să se realizeze pe sine cu optimumul
randamentului, dar şi al satisfacţiilor. Simptomele specifice sindromului de
inadaptare profesională: inrandament, insucces, insatisfacţie, oboseală, uzura
prematură a capacităţii de muncă.
10)- Satisfacţia în muncă şi în viaţă presupune valorificarea adecvată a
capacităţilor subiectului, a aptitudinilor, înclinaţiilor, intereselor şi trăsăturilor de
personalitate, dar presupune totodată şi o anumită concordanţă între profesiune
şi sistemul personal de valori în general, dar mai ales vocaţionale. De aceea, în
viziune modernă, consilierea pentru carieră apelează la strategii de
autoclarificare a valorilor.
Consilierul trebuie să aibă în vedere că orientarea pentru profesiune,
pentru carieră, presupune şi o anumită orientare spre un mod de a fi în
profesiune, de a concepe viaţa proprie şi chiar spre un anume fel de a privi însuşi
sensul vieţii.
Unul dintre cele mai mari centre de orientare vocaţională şi pentru carieră
(SUA): “consilierea înseamnă multe lucruri, ea înseamnă o tehnică de informare
şi evaluare, ea înseamnă şi un mijloc de a modifica comportamentul, ea este o
experienţă de comunicare, dar mai mult decât atât este o căutare în comun a
sensului în viaţa omului, o dată cu dezvăluirea dragostei ca element esenţial,
concomitent cu căutarea sensului vieţii şi a consecinţelor sale. Restul este lipsit
de importanţă dacă nu există căutarea sensului vieţii. Această căutare este însăşi
viaţa, iar consilierea este numai o intensificare specială a acestei căutări”.
D.Super a stabilit o periodizare a dezvoltării vocaţionale în funcţie de
obiectivele principale ale acesteia:
1- Perioada cristalizării structurilor şi intereselor vocaţionale: 14-18 ani
Presupune ca obiective pentru activitatea de consiliere dezvoltarea
vocaţională, pornind cu conştientizarea trebuinţei de structurare a unor proiecte
de carieră, cu formularea unor aspiraţii şi idealuri profesionale, activarea
resurselor pentru susţinerea împlinirii aspiraţiilor, conştientizarea relaţiei
existente între prezent şi viitor în planul vocaţional. Consilierul va avea în vedere
structura unor interese vocaţionale, preferinţe, dinamica, va contribui la
informarea şi la formularea preliminare a unor proiecte.
2- Perioada specificării opţiunilor şi deciziilor vocaţionale: 18-21 ani
Cere din parte consilierului desfăşurarea unor activităţi menite să-i ajute pe
elevi, pe tineri în general, să conştientizeze nevoia de a specifica, preciza, pentru
ei domeniul de pregătire profesională, deci să-şi formuleze opţiuni şi decizii
profesionale, să se informeze, să se decidă pentru un anumit domeniu,
conştientizând totodată posibilitatea sa de schimbare.
3- Perioada implementării (realizării) proiectelor specifice de carieră: 21-24
ani
Presupune integrarea efectivă în anumite programe de pregătire sau
calificare profesională, pe direcţia activităţilor pentru care a optat, angajarea
tânărului în realizarea proiectelor de calificare profesională.

4- Perioada stabilizării relative în câmpul vieţii profesionale: 25-35 ani


Cere din partea consilierului desfăşurarea unor activităţi menite să ducă la
conştientizarea nevoii de stabilizare relativă într-un domeniu profesional,
proiectarea modalităţilor posibile de menţinere într-un anumit câmp de activitate
profesională şi de calificare şi pregătire complexă, care să permită atât relativa
stabilitate, cât şi acceptarea inevitabilelor schimbări la locul de muncă.
Consilierul trebuie să pregătească psihologic pe tânărul consiliat, astfel
încât el să fie capabil să accepte nu doar ideea tradiţională a pregătirii pentru o
profesie de viaţă, ci să-i asigure pregătirea complexă pentru o viaţă în care
profesiunile se schimbă ele însele.
5- Perioada menţinerii (consolidării): 35-65 ani
Presupune conştientizarea nevoii de consolidare a statutului profesional şi
asigurarea şanselor de promovare, de succes profesional, de ascensiune pe scara
ierarhizării rolurilor şi poziţiei profesionale.
6- Perioada de declin: după 65 de ani

OSP - C.7 - 18.04.2003

Principalele direcţii de acţiune practică în OSP şi strategii de acţiune


funcţie de modelele teoretice fundamentale

Fundamentele ştiinţifice ale activităţilor de consiliere şi OSP rezultă din


prezentarea sensurilor conceptelor cheie în aceste domenii, din analiza
concepţiilor fundamentale, precum şi din modelele teoretice validate în timp.
Din prezentările anterioare în acest sens a rezultat că principalele direcţii
de acţiune practică în OSP se referă la:
1- cunoaşterea psihologică a individualităţii elevilor şi tinerilor abordaţi în
contextul activităţii de consiliere şi OSP (psihodiagnoza vocaţională);
2- informarea cu privire la profesiuni şi solicitările caracteristice acestora,
cu privire la piaţa forţei de muncă etc.; consilierul trebuie să dispună de
instrumentele necesare - monografii profesionale, psihograma, ghiduri
de orientare etc.;
3- consilierea şcolară şi vocaţională, realizată corelativ cu programe de
ordin educaţional-formativ, consacrate dezvoltării şi socializării
vocaţionale, pregătirii psihologice pentru carieră.
Modelele teoretice privind dezvoltarea vocaţională, dimensiunile acesteia,
structurile vocaţionale de personalitate, tipologii vocaţionale, oferă simultan
modele strategice de acţiune în psihodiagnoză şi în consilierea vocaţională. O
astfel de abordare o curpinde şi teoria elaborată de către Holland cu privire la
tipurile de personalitate şi impactul lor asupra orientării vocaţionale.
În viziunea lui Holland, alegerile vocaţionale sunt determinate în mod
esenţial de structurile de personalitate şi de tendinţa fiecărei individualităţi
umane de a opta pentru medii de muncă ce se armonizează cu propriile structuri
de personalitate. Holland consideră că această compatibilizare (armonizare)
dintre structurile vocaţionale de personalitate şi mediile de activitate
profesională determină nu numai succesul profesional, dar şi satisfacţia
vocaţională, dinamica optimă în profesiune, realizarea optimă în profesiune. De
aceea, strategiile de orientare şi consiliere vocaţională trebuie să urmărească
asigurarea congruenţei dintre personalitate şi profesiune.

Principalele idei cu semnificaţia unor paradigme pe care le adoptă Holland:


1) În cultura contemporană, funcţie de mediile de dezvoltare, oamenii pot fi
clasificaţi în 6 tipuri de bază:
1- tipul realist
2- tipul intelectual
3- tipul social
4- tipul convenţional
5- tipul întreprinzător
6- tipul artistic
2) Mediile de muncă, condiţiile de activitate umană, activităţile umane în
general, pot fi şi ele grupate în mod corespunzător în 6 categorii, desemnate prin
aceiaşi termeni: activităţi de tip realist, intelectual, social, convenţional,
întreprinzător, artistic, care se disting prin caracteristici dominante specifice.
3) În genere, oamenii caută medii de muncă şi cariere vocaţionale care să
le permită exercitarea propriilor disponibilităţi, aptitudini, exprimarea propriilor
atitudini şi valori, în contextul cărora să poată rezolva probleme accesibile
structurilor lor de personalitate şi să poată îndeplini roluri profesionale agreabile
(ocolind pe cele dezagreabile).
4) În general, comportamentul vocaţional (profesional) al unei persoane
este determinat şi poate fi explicat prin interacţiunea dintre personalitatea
acesteia şi specificul mediului înconjurător de muncă.
Din perspectiva concepţiei sale, alegerea ocupaţiei reprezintă o expresie a
personalităţii individului ce se orientează profesional şi, în consecinţă, consilierea
şi OP trebuie să pornească de la cunoaşterea tipurilor de personalitate care se
caracterizează şi funcţie de anumite interese şi valori dominante. De aceea,
însăşi psihodiagnoza vocaţională are în vedere identificarea tipurilor de
personalitate anterior menţionate, corelativ cu identificarea intereselor
vocaţionale.
Din perspectiva psiho-sociologică, autorul subliniază şi ideea că anumite
stereotipii comportamentale au şi implicaţii psiho-sociologice, în sensul că, de
exemplu, membrii aceluiaşi domeniu de activitate prezintă structuri de
personalitate similare şi uneori chiar istorii similare ale dezvoltării vocaţionale.
Totdată, persoanele ce alcătuiesc un anumit grup socio-profesional, având
modele comportamentale similare, maniere de răspuns asemănătoare, îşi pun
amprenta asupra mediului de muncă şi imprimă unui anumit domeniu de
activitate social-profesională anumite caracteristici specifice.
Sub aspectul activităţilor practice de consiliere vocaţională şi chiar de
psihodiagnoză vocaţională, important este să înţelegem în primul rând
caracteristicile şi preferinţele vocaţionale ale fiecărui tip.

Prezentarea tipurilor vocaţionale de personalitate în viziunea lui Holland

1. TIPUL REALIST
- preferă activităţile manuale şi care presupun forţă fizică;
- prezintă abilităţi motrice şi o bună organizare a activităţilor în plan
motric;
- preferă să rezolve probleme concrete şi mai puţin este capabil să
rezolve probleme abstracte;
- se orientează mai ales spre activităţi care presupun acţiuni practice,
manipularea ordonată şi sistematică a obiectelor;
- preferă activităţile în medii deschise;
- dobândeşte uşor abilităţi pentru activităţi manuale, în domeniul sportiv,
tehnic;
- contraindicaţii: este nesociabil, le displac activităţile sociale şi
educaţionale şi nu se recomandă orientarea lor spre activităţi din aceste
domenii;

2. TIPUL INTELECTUAL (INVESTIGATIV)


- preferă activităţi care fac apel la mijloacele intelectului, care solicită
rezolvări pe plan teoretic, abstract;
- spirit investigativ, creativ, valori culturale;
- achiziţionează uşor competenţe legate de ştiinţele exacte;
- contraindicaţii: le displac activităţile sociale care presupun muncă cu
publicul, activităţi în genere de comunicare şi interrelaţionare socială
sistematică.

3. TIPUL SOCIAL
- preferinţă pentru roluri sociale, de susţinere, de asistenţă, didactice,
educaţionale, terapeutice;
- abilităţi comunicative, de interrelaţionare socială, preferă să lucreze cu
oamenii;
- se adaptează la activităţi care presupun o relaţionare socială activă;
- preferinţele profesionale se îndreaptă mai ales spre activităţi ce
presupun informarea, pregătirea, dezvoltarea, grija pentru alte
persoane;
- pot achiziţiona fără dificultăţi competenţe sociale de bună relaţionare şi
comunicare cu semenii;
- contraindicaţii: activităţile manuale, tehnice, sau care presupun
operarea cu maşini, unelte de lucru, forţă fizică.

4.TIPUL CONVENŢIONAL (CONFORMIST)


- disponibilităţi de comunicare verbală formală;
- preferă activităţi ce presupun utilizarea cifrelor, acţiuni repetitive;
- se orientează spre roluri de subordonat, activităţi executive;
- îşi realizează scopurile mai ales prin conformism, fiind loial structurilor
de conducere;
- se adaptează structurilor organizaţionale date, preferând să fie
coordonat în activitate;
- contraindicaţii: îi displac activităţile artistice, în genere activităţile mai
puţin structurate şi care presupun iniţiativă personală.

5. TIPUL ÎNTREPRINZĂTOR
- preferă activităţile ce solicită relaţionarea activă cu alţii, activităţi
persuasive, ocazii de comunicare, activităţi comerciale ce presupun
dominare, organizare;
- preferă să-i conducă pe alţii, să organizeze activităţile altora, să iniţieze
activităţi economice, financiare, să-i influenţeze pe alţii;
- pot achiziţiona relativ uşor competenţe de lider, de persuasiune, de
interrelaţionare personală;
- contraindicaţii: le displac activităţile teoretice, abstracte.

6. TIPUL ARTISTIC
- preferinţa pentru activităţile ce presupun un mediu artistic;
- capacităţi de relaţionare personală directă, în sensul preferinţei de
autoexprimare într-un mediu artistic;
- abilităţi de inovare, disponibilităţi creative, intuire bazată pe imaginaţie;
- pot achiziţiona relativ uşor competenţe artistice în domeniul muzical,
lingvistic, al artelor plastice;
- contraindicaţii: le displac activităţile administrative, legate de mediile de
afaceri, care impun o ordine dată din exterior şi care nu le oferă
posibilitatea de autoexprimare liberă.

În concepţia lu Holland aşadar, pentru a consilia vocaţional, pentru a


îndruma în mod corect tinerii spre anumite domenii de activitate, este necesară o
cunoaştere psihologică a acestor tipuri de personalitate, a faptului dacă persoana
aparţine tipului ce poate consona cu domeniul profesional pentru care se
pregăteşte.
Consilierul trebuie să ţină seama de această armonizare, de acordarea între
profesia aleasă şi tipul corespunzător de personalitate sau măcar cu cel
învecinat.
Teoria lui Holland are în vedere şi faptul că între anumite tipuri pot fi
stabilite anumite legături, pot fi anumite relaţii de “vecinătate”. Pe această bază,
el a stabilit o anumită ordine între cele 6 tipuri şi le-a prezentat grafic printr-un
hexagon care a devenit celebru în consilierea vocaţională.
Funcţie de acest hexagon, consilierul poate înţelege şi anumite alternative
accesibile persoanei consiliate şi contraindicaţiile date de tipul ce se situează la
polul opus în cadrul hexagonului.
În acţiunile de consiliere, pe această bază se pot concepe şi multiplele
sugestii referitoare la modalităţile de abordare a consilierii, legate de hobby-uri,
modul în care se exprimă tipul în diversitatea ariilor de manifestare.
Tipul Tipul
Realist Convenţional

Tipul Tipul
Intelectual Întreprinzător

Tipul Tipul
Artistic Social

OSP - C.8 - 9.05.2003

Informarea profesională

I. Locul şi rolul acţiunilor de informare în cadrul sistemului unitar al


activităţilor de OSP şi CV.
II. Nivelurile şi structura informării, sursele sale, mijloace de informare,
modele de realizare a acestora, metode şi strategii de informare,
cerinţe psihologice privind realizarea acestei activităţi de informare ca
subsistem în sistemul unitar al direcţiilor de acţiune practică în OSP şi
CV.

I. Locul şi rolul acţiunilor de informare în cadrul sistemului unitar al


activităţilor de OSP şi CV.

1. Pentru specialiştii în domeniul OSP şi CV, informarea despre universul


profesiunilor constituie una din direcţiile practice fundamentale de acţiune, una
din verigile centrale şi chiar un subsistem integrat macrosistemului unitar al
activităţilor de OSP şi CV.
2. În viziunea OMM, această direcţie de acţiune este considerată ca fiind
cea esenţială şi care poate acoperi obiectivele principale ale acţiunilor socio-
educaţionale în OSP. Experţii de la nivelul OMM apreciază că oferirea pentru tineri
a informaţiilor necesare cu privire la locurile de muncă, profesii, constituie o
orientare socială generală şi o modalitate mai “economică” de realizare a
activităţilor de OSP.
3. După Ana Anastasi, informarea despre profesiuni trebuie să succeadă
demersurile de psihodiagnoză vocaţională. Noi considerăm că activităţile de OSP
şi C sunt unitare în orientarea pentru carieră şi că în spirit modern putem vorbi
de unitatea şi interacţia subsistemelor sale principale, care reprezintă şi
principalele direcţii de acţiune în OSP: informarea, psihodiagnoza, consilierea
vocaţională. La acestea se pot adăuga unele activităţi complementare specifice
pentru pregătirea psihologică a elevilor, tinerilor în vederea integrării socio-
profesionale prin ansamblul dimensiunilor maturizării social-vocaţionale şi, de
asemenea, acţiuni speciale pentru autocunoaştere, astfel încât să asigurăm
ansamblul premiselor pentru autoorientare.
4. După psihologul francez Drevillon - Orientarea şcolară şi profesională -
datele despre profesiuni constituie suportul absolut necesar informativ pentru a asigura
adecvarea, realismul opţiunilor şi deciziilor şcolare, vocaţionale, profesionale,
precum şi pentru a oferi un mai mare grad de libertate în formularea opţiunilor.
Informarea despre profesiuni poate contribui la extinderea sferei alternativelor
din care tânărul poate alege liber şi în raport cu care el poate deveni conştient.
5. Pentru a înţelege deplin rolul acţiunilor de informare în sistemul unitar al
activităţilor de OSP şi C pentru carieră, este important să luăm în considerare şi
concluziile studiilor realizate de A.Thomson:
a) informarea are un rol important în conştientizarea premiselor succesului
profesional;
b) informarea poate constitui baza informativ-cognitivă pentru deciziile
vocaţionale;
c) informaţiile pot reprezenta şi premise pentru stimularea intereselor
vocaţionale, pentru formularea opţiunilor în cunoştinţă de cauză, pentru
maturizarea lor vocaţională şi chiar pentru autocunoaşterea din
perspectiva domeniilor profesionale spre care se pot orienta tinerii.

Privim informarea ca fiind integrată demersurilor succesive şi unitare de


psihodiagnoză, consiliere, realizând permanent adecvarea acţiunilor specifice de
informare la psihodiagnoza vocaţională. Ea trebuie să permită cel puţin
conştientizarea unor contraindicaţii, chiar a domeniilor mai greu accesibile celor
care nu posedă anumite calităţi fizice, psihice etc. necesare.

II. Nivelurile informării. Sursele sale principale

Din punct de vedere psihologic şi psiho-sociologic, putem diferenţia


anumite niveluri ale informării:
1. Informarea latentă (spontană) - decurge din mediul socio-cultural şi
profesional accesibil subiectului.
Această informare are ca primă sursă mediul familial şi profilurile
ocupaţionale caracteristice pentru persoanele din mediul ambiant în sfera
relaţiilor immediate accesibile.
2. Informarea empirică - rezultă din experienţa proprie sau din apelul la
experienţa altora.
Sursele curente sunt cele legate de experienţa profesională a persoanelor din
mediul ambiant, mass-media, fără o desfăşurare organizată, sistematică şi fără
apel la surse şi metode ştiinţifice speciale.
3. Informarea ştiinţifică - se realizează de către persoane competente prin
utilizarea unor surse, mijloace şi metode elaborate ştiinţific.
Concluzionând: cele 3 niveluri relevă diversitatea surselor posibile în
informare, modalităţile variabile de valorificare a acestora, accentul pe anumite
modalităţi de abordare generală şi diferenţierea unor strategii de informare:
- de tip extensiv (strategii de acţiune pe orizontală) - prin oferirea unor
informări referitoare la multiple profesiuni şi domenii ocupaţionale, fără
aprofundare însă;
- de tip intensiv, funcţie de datele de cunoaştere psihologică a celor
consiliaţi, prin oferirea de informări mai ample, mai aprofundate, cu
privire la anumite profile ocupaţionale adecvate intereselor şi aspectelor
celor consiliaţi.
După tipurile de mijloace, surse, se pot diferenţia metode utilizate în mod
dominant.

Sursele şi mijloacele principale de informare realizată la nivel ştiinţific


Datele de informare prezentate pe baze ştiinţifice presupun anumite
mijloace elaborate riguros. Unii autori consideră că aceste date, prezentate
adecvat şi oportun, pot constitui din punct de vedere social o modalitate de
protecţie activă, anticipată a persoanei în raport cu problema şomajului potenţial.
Profesiologia poate contribui la elaborarea mijloacelor fundamentale
utilizabile în OSP, CV. Ele se referă în principal la monografii profesionale,
micromonografii, profesiograme, microghiduri de OSP, pliante, filme, diapozitive
etc.

Monografiile profesionale prezintă în mod sintetic şi dintr-o perspectivă


multidisciplinară principalele categorii de date referitoare la profesiuni. Structura
monografiei profesionale în viziunea lui Mihai Peteanu, şi deci domeniile
principale de informare se referă la:
- natura şi conţinutul specific al muncii;
- condiţii de acces la profesiuni;
- cerinţe psihologice şi psiho-fiziologice privind profesiunile respective;
- contraindicaţii medicale şi psihologice;
- criterii de reuşită profesională;
- perspectivele profesiunii.
În Franţa, Roger Muchielli sugerează următoarea structură a monografiilor şi
mai ales a unor variante ale chestionarelor caracterologice de personalitate,
sugerează şi o anumită strategie de prezentare a posturilor de muncă:
- date de identificare, de definire a postului;
- sarcini şi operaţii specifice pentru posturile de muncă;
- consecinţe posibile ale exercitării în timp a muncii în postul respectiv;
- condiţii de acces la post, de titularizare, de promovare;
- stilul de muncă pe care îl presupune postul;
- modul de exercitare a controlului asupra calităţii realizării sarcinilor de
muncă;
- condiţii şi solicitări psihofiziologice specifice: sănătate, rezistenţă fizică etc.;
- specificul solicitărilor psihice şi psiho-sociale ale postului respectiv.
Centrele de informare şi consiliere pentru carieră trebuie să dispună de
date complexe privind diferitele profile ocupaţionale. Ele impun anumite strategii
de sistematizare în raport cu ceea ce este propriu profesiogramelor.
Profesiogramele presupun prezentarea sintetică a tuturor categoriilor de date cu
privire la profesiuni (un tip de rezumat al monografiilor).
Psihoprofesiogramele reprezintă modul de prezentare sintetică îndeosebi a
datelor de ordin psihologic referitoare la profesiuni şi la condiţiile de reuşită.
În SUA s-a adoptat ca structură generală a datelor în prezentarea
profesiunilor următoarea grupare de 16 categorii de aspecte:
1- informaţii generale, istoricul profesiunii;
2- importanţa socială a profesiunii;
3- gradul de solicitare socială (numărul de persoane angajate în domeniul
respectiv);
4- sarcinile profesionale (conţinutul specific al activităţilor);
5- însuşiri, calităţi solicitate, aptitudini profesionale (se sugerează a se
preciza mijloacele psihodiagnostice de evaluare şi cotele optimale ce se
impun a fi atinse);
6- condiţii de eficienţă în profesiune (pregătirea necesară etc.);
7- metode de recrutare;
8- timpul de adaptare necesar pentru obţinerea unui randament satisfăcător:
9- condiţii de avansare;
10- profesii înrudite;
11- condiţii de câştig material;
12- condiţii de muncă;
13- aspecte specifice privind organizarea muncii;
14- posturi de muncă tipice pentru domeniul respectiv;
15- alte avantaje sau dezavantaje privind activităţile profesionale în domeniul
respectiv;
16- informaţii suplimentare.
În context actual, în România, la nivelul grupurilor organizate în plan naţional privind
activităţile de informare şi consiliere pentru carieră, centrele de informare dispun
de 2 volume cu 100 de posturi de muncă, adoptându-se următoarea structură
(vezi materialul de la seminar pentru examen):
1- descrierea ocupaţiei;
2- instrumentele de lucru;
3- atribuţii şi responsabilităţi;
4- programul de lucru;
5- mediul de activitate;
6- cerinţe psihologice în exercitarea profesiei, postului;
7- deprinderi transferabile din alte domenii;
8- cerinţe de educare şi pregătire profesională;
9- dinamica profesiunii respective pe piaţa muncii;
10- ocupaţii şi specializări înrudite;
11- informaţii suplimentare.
OSP - C.9 - 16.05.2003

Consiliere

Între tipurile de abordări practice se adoptă ca modele clasificatorii cele 3 direcţii


fundamentale: modele dinamice, modele comportamentale, abordările
experenţiale. Una dintre acestea:
SB.EXAM.: sistemul lui A.Ellis - abordarea comportamentală prin consilierea de tip
raţional-emotiv.
Autorul teoriei constructelor (cumulări de experienţe interiorizate) privind
personalitatea, Kelly spunea că “omul se poate înrobi pe sine cu propriile idei,
pentru ca apoi să-şi câştige libertatea şi să-şi reconstruiască propria viaţă”.
Această idee cuprinde implicit sensul strategic, fundamental al demersului practic
de consiliere psihologică, fundamentat pe modelul teoretic lansat de A.Ellis şi
denumit consilierea raţional-emotivă.
Însuşi autorul în lucrarea sa spunea că “oamenii îşi pot perturba comportamentul
lor într-o măsură mult mai mare decât sunt perturbaţi de forţe nefavorabile din
mediul timpuriu de viaţă sau din mediul social de mai târziu”. Efectele
perturbatoare decurg din ideile iraţionale pe care în mod frecvent oamenii şi le
structurează în conduitele lor.
În 1958 publică prima sa lucrare: Psihoterapia raţională; adoptă ideea unităţii dintre
cognitiv şi afectiv, iar în 1962 publică Psihoterapia raţional-emotivă.
1987 - Consilierea comportamentală raţional-emotivă.

Tezele fundamentale de la care pleacă strategiile de consiliere:


În viziunea lui A.Ellis, fiecare om urmăreşte în mod esenţial realizarea unor
obiective vitale pentru el, care pot fi numite “obiective fundamentale ale vieţii”; dintre
acestea: supravieţuirea, evitarea suferinţei, atingerea unui nivel rezonabil de
satisfacţii.
Diversitatea obiectivelor noastre se exprimă în diverse contexte legate de
muncă, activitate, timp liber. Psihologic se consideră că diversitatea opţiunilor şi
preferinţelor umane pot fi derivate ale acestor trebuinţe de a supravieţui.
Putem considera că în spiritul acestei paradigme, orice comportament uman va fi
raţional dacă el va permite în primul rând atingerea acestor obiective
primordiale. Pentru consilieri, acele modalităţi de a gândi, de a simţi, de a
acţiona, care se opun sau subminează atingerea acestor obiective, devin
iraţionale şi inadecvate (prin consiliere ele se impun a fi prevenite.
Pentru a înţelege mai bine strategiile practice în consiliere, este important să
înţelegem modelul teoretic asupra personalităţii, care caracterizează concepţia teoretică
şi practica acţiunilor de consiliere tip A.Ellis; este desemnat prin modelul teoretic
A.B.C.
După autor, manifestările personalităţii pot fi descrise şi explicate prin 3
termeni:
a) evenimente activatoare ale vieţii;
b) convingerile, credinţele personale (prin intermediul cărora oamenii percep
şi interpretează evenimentele cu care se confruntă);
c) consecinţele pe plan emoţional şi comportamental ale modului în care
persoana percepe şi interpretează evenimentele activatoare ale vieţii.

În funcţie de acest model, autorul adoptă ipoteze:


1- dacă o persoană apreciază evenimentele vieţii ca fiind în acord cu
obiectivele primordiale vitale, vor apărea consecinţe emoţionale pozitive
şi consecinţe comportamentale adecvate (de implicare, participare, de
reluare);
2- dacă evenimentele sunt concepute ca nefavorabile sau în dezacord cu
obiectivele vitale, ele vor genera consecinţe emoţionale negative,
precum şi consecinţe comportamentale negative;
3- în ambele situaţii, nu evenimentele determină acele stări şi reacţii
comportamentale, ci felul în care persoana percepe şi interpretează
situaţiile ca urmare a credinţelor şi ideilor personale;
4- se constată psihologic o tendinţă spre idei şi gânduri iraţionale;
Raportul dintre gândurile şi credinţele raţionale şi iraţionale este diferit. Când
domină cele raţionale, comportamentul poate fi echilibrat; când sunt iraţionale,
apar perturbări emoţionale şi conduite disfuncţionale care pot perturba în mod
global comportamentele acelei persoane, precum şi însăşi starea de sănătate.
În concluzie, direcţia strategică fundamentală de acţiune în consiliere se
referă la înlăturarea oportună a unor idei sau credinţe iraţionale. Experienţa
consilierilor psihologi a confirmat că natura problemelor, de cele mai multe ori,
provine din prezenţa unor idei iraţionale ce ghidează conduitele umane.
Ideea fundamentală pe care o adoptă autorul se referă şi la faptul că
unitatea şi interacţiunea dintre gândire, trăire emoţională, afectivă şi reacţie
comportamentală (dintre raţiune, emoţie şi comportament) poate sta la baza
strategiilor eficace de consiliere.
Se ştie că uneori oamenii acţionează şi gândesc în mod echilibrat, alteori
nu. Un comportament raţional şi formarea acestui stil de comportament
constituie direcţia strategică şi motivul consilierii.

Consilierea raţional-emotivă comportamentală presupune prevenirea


ideilor iraţionale, demers ce solicită 4 momente principale:
1- persoana consiliată trebuie ajutată să înţeleagă faptul că are un
comportament iraţional; consilierul demonstrează persoanei modul în
care comportamentul său a devenit iraţional, şi îi explică felul în care
ideile sale iraţionale au generat problemele pentru care i s-a adresat;
2- persoana consiliată este ajutată să conştientizeze faptul că problemele
sale au apărut, s-au menţinut şi amplificat din cauza ideilor şi
convingerilor iraţionale;
3- persoana este susţinută să-şi schimbe modul de a gândi, pentru a
abandona ideile sale iraţionale;
4- prin tehnici speciale de discuţie, în faza finală, consilierul conduce
dezbaterile referitoare la unele convingeri iraţionale, astfel încât ea să
nu mai cadă în situaţiile ulterioare şi să adopte o filosofie de viaţă mai
adecvată, raţională.
Ideile iraţionale pot acţiona la 4 niveluri:
- la nivelul credinţelor şi ideilor primare;
- la nivelul ideilor derivate din credinţele primare;
- la nivelul credinţelor secundare;
- la nivelul ideilor derivate din credinţele secundare.

Pe baza practicii de ordin medical, autorul a identificat mai multe tipuri de idei primare
iraţionale:
• credinţa că tot ce facem trebuie să facem bine şi pentru a obţine
aprobarea obiectivă din exterior;
• toţi ceilalţi trebuie să ne trateze cu consideratie;
• toate condiţiile în care trăim trebuie să atingă tot ceea ce dorim, cât mai
repede, uşor.
După autor, aceste credinte iraţionale frecvente generează diverse
manifestări cu caracter imperativ. Din perspectiva acestei concepţii:
- starea psihologică a persoanei devine negativă atunci când se adoptă
astfel de idei iraţionale;
- apare sentimentul non-valorii personale;
- predicţia iraţională a unui eşec continuu.
3 aspecte derivă din credinţele iraţionale:
- starea de disconfort psihic;
- subestimarea de sine;
- sentimentul perpetuării eşecului.
Acestea pot determina 3 mari categorii de perturbări:
- tulburările eu-lui (tendinţa de autoblamare);
- toleranţa scăzută la frustraţie;
- din acestea decurge uneori tendinţa autodistructivă.
Ideile iraţionale decurg uneori din modalităţi inadecvate de exprimare a unor
trebuinţe universal umane:
- trebuinţa de aprobare;
- trebuinţa de autorealizare;
- nevoia de confort, inclusiv trebuinţa de confort psihologic.
Corelativ cu acestea, ideile iraţionale pot fi abordate şi ca expresii
inadecvate ale unor trebuinţe cum ar fi: trebuinţa de succes, de a fi iubit, agreat,
nevoia de a simţi sub control evenimentele propriei vieţi.
Ideile iraţionale pot fi caracterizate ca idei irealiste, imperative, absolutiste;
în genere pot determina obiective greu realizabile sau tendinţe perfecţioniste,
exagerate.
Este importantă strategia de acţiune practică în consiliere în vederea
înlăturării ideilor iraţionale.

Autorul Giuseppe consideră că strategia de consiliere presupune


parcurgerea a 6 momente importante, concordante cu momentele de bază ale
consilierii:
1- asigurarea relaţiei adecvate de consiliere;
2- asumarea din partea persoanei consiliate a responsabilităţilor pentru
tulburarea psihologică pe care o resimte;
3- stabilirea de scopuri specifice pentru combaterea ideilor şi pentru
constituirea unor gânduri pozitive;
4- intervenţia pentru realizarea obiectivelor şi reconstrucţia filosofiei
personale de viaţă;
5- monitorizarea modului în care persoana consiliată realizează “temele
pentru acasă” (antrenamente realizate independent);
6- evaluarea schimbărilor intervenite în comportamentul propriu în urma
şedinţelor de consiliere.

În concepţia lui Ellis, obiectivele esenţiale ale consilierii se referă la


următoarele:
1- ajutorarea persoanei în dificultate pentru a-şi depăşi blocajele
emoţionale şi problemele ce decurg din acestea;
2- ajutorarea celui consiliat de a deveni o persoană “mai funcţională” (mai
echilibrată), cu mai bun randament;
3- din punct de vedere cognitiv, consilierea raţional-emoţională
comportamentală presupune să ajutăm oamenii să devină mai raţionali
în aspiraţiile lor;
4- din punct de vedere emoţional, se are în vedere asigurarea unor
sentimente cât mai adecvate în raport cu situaţiile de viaţă proprii;
5- din punct de vedere comportamental, consilierea ajută persoana
consiliată să funcţioneze cât mai eficient.
În concordanţă cu concepţia lui C.Rogers, 15 sunt caracteristice pentru
persoană deplin funcţională:
- să manifeste interes pentru sine;
- să aibă interese sociale;
- să se autoconducă;
- să fie tolerantă cu sine şi cu alţii;
- să aibă un comportament flexibil;
- să accepte incertitudinile;
- să poată manifesta devotament;
- să fie creativă;
- să manifeste acceptanţă de sine;
- să aibă gândire raţională pozitivă;
- acceptarea componentelor biologice umane;
- asumarea de riscuri;
- adoptarea unor perspective optimiste;
- realismul;
- toleranţă la frustrare.

OSP - C.10 - 30.05.2003


Psihodiagnoza vocaţională ca subsistem central
în sistemul unitar al acţiunilor de C şi OSP

1. Ansamblul metodelor şi mijloacelor de psihodiagnoză pot fi utilizate în


mod adecvat adaptate sarcinilor de C şi OSP.
2. Principiile metodologice de bază privind examinările psihologice în
contexte variabile au o valoare normativă şi în cazul psihodiagnozei adaptate
activităţilor de OSP, de CP şi îndeosebi de CV. Din această perspectivă,
menţionăm şi următoarele cerinţe:
- cerinţa abordării integrative, dinamice;
- cerinţa de a utiliza căi de examinare atât de tip psihometric, cât şi clinic,
în context specific activităţilor educaţionale, de OSP sau în cazul
persoanelor cu probleme psihologice speciale.
3. Pentru domeniul OSP, se impune accentuarea asupra utilizării
preponderente a strategiilor de diagnostiv formativ, de diagnostic educaţional,
de supraveghere diagnostică continuă pentru copiii cu probleme speciale, de
diagnostic asupra “progresului educativ”.
Se subliniază rolul diagnosticului formativ: probele de diagnoză privind
inteligenţa, creativitatea etc., pot fi adaptate în contextul unor activităţi cu
caracter formativ pentru antrenamentul capacităţilor mentale ale subiectului. În
diagnosticul formativ este important să realizăm o îmbinare între strategiile de
diagnostic constatativ, de diagnostic în laborator şi de evaluare în context natural
specific activităţilor de educaţie şi învăţământ. De asemenea, să corelăm aceste
3 demersuri cu demersul propriu de pozitivare (optimizare) a condiţiilor de
progres pentru a constata capacitatea posibilă de evoluţie.
În psihologia aplicată franceză, cu deosebire în domeniul
psihodiagnosticului de OSP se insistă asupra valorii diagnosticului multifactorial,
structural.
Diagnosticul vocaţional presupune nu doar diagnoza inteligenţei, cu toate
formele ei (tehnică, socială, emoţională, economică, managerială etc.). Pentru
domeniile speciale se impun studii aprofundate asupra structurilor de
personalitate de la planul atitudinal, la cel motivaţional, până la cel cu privire la
interese, aspiraţii, sistemul de valori.
Cel mai utilizat mijloc (internaţional) este sistemul lui Holland. Datele
rezultând în urma diagnozei cu această probă permit acţiuni adecvate de CV. În
acest sens se utilizează elementele care descriu fiecare tip în parte, dar şi
hexagonul lui Holland şi tabelele orientative pentru identificarea caracteristicilor
actuale ale potenţialităţilor, preferinţelor, hobby-urilor, posibilităţilor de carieră
etc.
TEME DE EXAMEN:
1. C şi domeniul ei
2. Semnificaţia conceptului de C în raport cu problematica psihologiei
3. C ca proces, etapele şi condiţiile sale fundamentale
4. Sensurile actuale ale conceptului de OSP
5. Concepţiile fundamentale şi modelele teoretice privind OSP (mai
ales Super, Holland, C raţional-emotivă şi comportamentală)
6. Informarea privind profesiunea, orientarea în carieră….
7. Structura demersului de informare
8. Psihodiagnoza vocaţională în OSP şi valenţele ei

END.