Sunteți pe pagina 1din 4

Nr. 36

Octombrie 2007

PĂRINŢII FONDATORI AI UNIUNII EUROPENE

Etapele importante din istoria Uniunii Europene, precum crearea Comunităţilor Europene, în anii 1950, şi a Uniunii Europene, la începutul anilor 1990, au fost posibile datorită activităţii unor personalităţi politice din Statele Membre, denumiţi „părinţii fondatori”. Vă prezentăm, în continuare, o serie de informaţii succinte despre cele opt personalităţi incluse în lista părinţilor fondatori ai Uniunii Europene de la adresa

http://europa.eu/abc/history/1945-1959/index_en.htm

Konrad Adenauer (1876-1967)

Semnatar al Tratatelor de la Paris şi de la Roma din partea Republicii Federale Germania (RFG), Konrad Adenauer a avut o influenţă decisivă în evoluţia RFG după cel de-al Doilea Război Mondial. În timpul mandatului său de cancelar, RFG a devenit membră a Consiliului Europei, în 1951, a NATO, în

1955.

Adenauer a avut o contribuţie specială la reconcilierea franco-germană. RFG a devenit astfel membru fondator al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată în 1952, în baza propunerii de punere sub o autoritate comună a industriilor de profil ale celor două ţări. Importanţa acordată reconcilierii cu Franţa în politica externă a RFG a condus la semnarea unui tratat de prietenie în 1963.

Adenauer şi-a început cariera în administraţia publică din oraşul său natal, Köln, al cărui primar devine în 1917. Demis de guvernul nazist, în 1933, a fost repus în funcţie după încheierea războiului şi din nou demis. După această a doua demitere, cariera sa politică s-a desfăşurat în cadrul Uniunii Creştin- Democrate, devenind primul cancelar al RFG în 1949, func ţie pe care o deţine până în 1963.

În 1954, a obţinut Premiul Internaţional Carol cel Mare 1 şi a fost ales pe locul I la sondajul Mari germani (ger. Unsere Besten), organizat în Germania în urmă cu câţiva ani.

Detalii sunt disponibile pe site-ul Fundaţiei Konrad Adenauer www.kas.ro

Sir Winston Churchill (1874-1965)

În 1945, a fost făcut un apel pentru crearea „Statelor Unite ale Europei”. Apelul a fost făcut de către Sir

Winston Churchill într-un discurs ţinut la Zürich, în Elveţia, în 1946. „Există un remediu

,

afirma

... Churchill în discursul ţinut la Universitatea din Zürich, „prin care, în câţiva ani, toată Europa ar deveni

mai

liberă şi mai

fericită. Remediul este să recreăm familia europeană sau cât putem din ea şi să-i

... asigurăm o structură care să ne permită să trăim în pace, în siguranţă şi în libertate. Trebuie să creăm un fel de Statele Unite ale Europei”. Churchill a fost, pe rând, cadru militar, reporter de război şi prim-ministru al Marii Britanii, între anii 1940- 1945, respectiv 1951-1955, fiind una dintre cele mai iubite personalităţi din istoria britanică. La sondajul Mari britanici (en. Great britons), a ocupat primul loc. Pe lângă acestea, a fost şi pictor şi scriitor. În 1953, i-a fost acordat premiul Nobel pentru literatur ă.

...

1 Premiul Internaţional Carol cel Mare (ger. Karlspreis) este unul dintre cele mai prestigioase premii europene. Acest premiu este acordat în fiecare an de către oraşul german Aachen unei persoane care a contribuit la integrarea europeană. Detalii sunt disponibile pe site-ul www.karlspreis.de (informaţii numai în limba germană).

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene

Alcide de Gasperi (1881-1954)

Prim-ministru al Italiei şi semnatar al Tratatelor CECO, CEE şi Euratom din partea acestui stat, de Gasperi era originar din Trentino-Alto Adige, regiune din Tirolul de Sud, care a aparţinut Austro-Ungariei până la destrămarea acesteia în 1919, când a fost cedată Italiei. Astfel, de Gasperi a fost mai întâi membru al Parlamentului de la Viena. În 1921, a devenit membru al Parlamentului Italiei, din partea Partidului Popular, iar după Război a ocupat funcţia de prim-ministru timp de opt ani (1945-1953), din partea Partidului Democraţia Creştină (it. Democrazia Cristiana), pe care îl fondase în 1943.

Partizan al integrării europene, Alcide de Gasperi a contribuit la realizarea Planului Marshall şi la întărirea relaţiilor economice ale Italiei cu alte ţări europene, în special cu Franţa.

A fost un susţinător puternic atât al Planului Schuman, cât şi al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene de Apărare, semnat de cele şase state membre ale CECO 2 . De Gasperi viza crearea unei adunări constitutive a Comunităţii Europene de Apărare, care să aibă şi o armată europeană. Acest tratat nu a intrat însă în vigoare, fiind respins de Parlamentul Franţei în 1954.

În 1952, a obţinut Premiul Internaţional Carol cel Mare, iar în 1954 a fost ales preşedinte al Adunării Comune a CECO (Parlamentul CECO), funcţie pe care nu a reuşit să o ducă la bun sfârşit, stingându-se din viaţă în acelaşi an.

Informaţii biografice detaliate se găsesc pe portalul dedicat, la adresa www.degasperi.net

Walter Hallstein (1901-1982)

După ce a participat, în calitate de negociator-şef din partea Republicii Federale Germania, la fondarea celor trei Comunităţi Europene, Walter Hallstein a devenit, în 1958, primul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene (Comisia Europeană de astăzi), funcţie pe care a ocupat-o până în

1967.

Activitatea sa politică începuse, de altfel, abia la începutul anilor 1950, când a devenit Secretar de Stat pentru Afacerile Externe în guvernul Adenauer. Până atunci fusese profesor de drept la universităţile din Rostock şi Frankfurt.

Fiind convins că cea mai importantă condiţie pentru succesul unei integrări politice europene este crearea unor instituţii economice comune, Hallstein a susţinut, în calitate de preşedinte al Comisiei CEE, realizarea cât mai rapidă a pieţei comune. În 1965, Hallstein a prezentat o propunere de finanţare a PAC, de creare a unor resurse proprii ale CEE şi de revizuire a instituţiilor. Aprobat de către Parlamentul European, Planul Hallstein este respins apoi prin veto-ul pre şedintelui Franţei, Charles de Gaulle.

Din 1968 până în 1974, Walter Hallstein şi-a continuat angajamentul european în calitate de preşedinte al Mişcării Europene.

În 1961, a obţinut Premiul Internaţional Carol cel Mare. Alte informaţii despre Walter Hallstein sunt disponibile la adresa

www.touteleurope.fr/fr/union-europeenne/ue-au-fil-du-temps/les-personnages-cles/walter-hallstein-1901-

1982.html

Jean Monnet (1888-1979)

Cel care a avut ideea de la care a pornit planul Schuman a fost Jean Monnet, om de stat francez, care susţinea ideea potrivit căreia „unim oameni, nu state”.

Provenind dintr-o familie de comercianţi de coniac, Jean Monnet avea experienţă internaţională atât în calitate de om de afaceri, de bancher, cât şi de om politic. După ce în timpul Primului Război Mondial participase la coordonarea resurselor aliate, Monnet a participat la crearea Societăţii Naţiunilor, în 1920 fiind numit secretar general adjunct în această organizaţie.

După o experienţă internaţională în perioada interbelică (SUA, China etc.), la începutul celui de-al Doilea Război Mondial este trimis de guvernul Franţei la Londra, pentru a coordona punerea în comun a capacităţilor de producţie ale celor două ţări. După înfrângerea Franţei din 1940, Monnet propune unirea Franţei cu Marea Britanie, pentru a putea lupta mai eficient împotriva nazismului. Acest proiect nu a fost însă pus în practică. La sfârşitul războiului, a revenit în Franţa şi a primit sarcina de a coordona refacerea economiei franceze.

2 Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene

După crearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), în 1952, Jean Monnet devine primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO (corespondenta Comisiei Europene).

Urmărind să meargă dincolo de obiectivele CECO, Monnet propune crearea unei armate europene,

prezentată în Planul pentru Comunitatea Europeană de Apărare (CEA)

3

. Tratatul CEA, semnat în 1952, a

fost respins de Parlamentul Franţei, în 1954, şi, ca urmare, Jean Monnet demisionează de la preşedinţia Înaltei Autorităţi şi înfiinţează, în 1956, Comitetul de acţiune pentru Statele Unite ale Europei, prin care să-

şi poată derula activitatea în sprijinul unităţii europene. Acest comitet reunea organizaţii sindicale şi politice din cele şase state membre şi viza crearea unei federaţii europene, propunând ca sediile instituţiilor comunitare să se situeze într-un „district federal”, dincolo de suveranităţile naţionale. Monnet activează în acest comitet până în 1975, timp în care participă la elaborarea tratatelor de instituire a Comunităţii Economice Europene, respectiv Euratom, şi la proiectul de integrare a Marii Britanii în Comunitate.

Jean Monnet a primit numeroase distincţii la nivel internaţional, între care Premiul Internaţional Carol cel Mare, în 1953. În 1976, Consiliul European de la Luxemburg i-a decernat titlul de „cetăţean de onoare al Europei”.

Începând din 1990, Comisia Europeană derulează o acţiune în domeniul educaţiei, denumită Jean

Monnet

4

şi care promovează cunoaşterea integrării europene.

Detalii despre Jean Monnet sunt disponibile pe site-ul Fundaţiei Jean Monnet pour l’Europe www.jean-monnet.ch

Robert Schuman (1886-1963)

Schuman este, poate, cel mai celebru dintre părinţii fondatori, declaraţia rostită pe 9 mai 1950 fiind considerată punctul de plecare al construcţiei europene. De altfel, este cunoscută sub numele de „Declaraţia Schuman”.

Succesul contribuţiei sale la reconcilierea Franţei cu Germania, după cel de-al Doilea Război Mondial, punând bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin propunerea sa de a pune sub autoritate comună cele mai importante ramuri ale industriei de armament din cele două ţări, se datorează şi formaţiei sale franco-germane. Robert Schuman a profesat avocatura la Metz, oraş din regiunea franceză Lorraine, care aparţinea la acea dată Germaniei. Studiile le urmase în Germania, iar părinţii erau de naţionalităţi diferite: tatăl francez, iar mama luxemburgheză.

Cariera politică şi-a început-o în 1919, când este ales deputat în Parlamentul Franţei. A făcut apoi parte din guvernul Franţei, fiind, pe rând, ministru al finanţelor, prim-ministru, ministru al afacerilor externe şi ministru al justiţiei.

După crearea comunităţilor europene, Robert Schuman devine primul preşedinte al Adunării Parlamentare Europene 5 (Parlamentul European de astăzi), funcţie pe care o ocupă între anii 1958-1960.

Robert Schuman a obţinut Premiul Internaţional Carol cel Mare 6 în 1958 şi a devenit un adevărat simbol al Europei unite, Biserica catolică luând în discuţie beatificarea lui.

Mai multe informaţii despre Robert Schuman se găsesc pe site-ul Fundaţiei Robert Schuman www.robert- schuman.eu

Paul-Henri Spaak (1899-1972)

Semnatar al Tratatului de la Roma din partea Belgiei, în calitate de ministru al afacerilor externe, Paul- Henri Spaak provenea dintr-o familie de politicieni. După terminarea studiilor de drept, a intrat în politică, fiind apoi ales deputat în Parlamentul Belgiei. A devenit apoi membru al guvernului, ca ministru al transporturilor, apoi ca ministru al afacerilor externe (inclusiv în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a încercat, în zadar, să păstreze neutralitatea Belgiei) şi prim-ministru.

  • 3 Comunitatea Europeană a Apărării fusese concepută în baza planului Pleven (denumit după primul ministru al Franţei, René

Pleven, care l-a propus, în 1950).
4

Detalii despre acţiunea Jean Monnet sunt disponibile pe site-ul Direcţiei Generale pentru Educaţie, Pregătire Profesională şi

Multilingvism, la adresa http://ec.europa.eu/education/programmes/ajm/index_en.html

  • 5 După intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, în 1958, cele trei comunităţi europene au avut o Curte de Justiţie comună şi un parlament comun. Acesta, denumit iniţial Adunarea Parlamentară Europeană, şi-a schimbat, în 1962, denumirea în Parlamentul

European.

  • 6 Premiul Internaţional Carol cel Mare (ger. Karlspreis) este unul dintre cele mai prestigioase premii europene. Acest premiu este acordat în fiecare an de către oraşul german Aachen unei persoane care a contribuit la integrarea europeană. Detalii sunt disponibile pe site-ul www.karlspreis.de (informaţii numai în limba germană).

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene

După război, s-a implicat în activitatea celor mai importante organizaţii şi iniţiative europene: Benelux, Mişcarea Europeană, Consiliul Europei, Congresul Europei etc. Spaak s-a aflat la conducerea mai multor organizaţii internaţionale importante, fiind primul preşedinte al Adunării Generale a ONU (1946), preşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1949-1951), secretar general al NATO (1957- 1961). În opinia sa, unirea ţărilor prin tratate cu prevederi obligatorii era cel mai eficient mijloc de menţinere a păcii şi a stabilităţii.

În 1952, a devenit primul preşedinte al Adunării Comune a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO)

7

şi a susţinut crearea Comunităţii Europene a Apărării, proiect care a eşuat în 1954. În 1955, la

Conferinţa de la Messina 8 , Spaak a fost desemnat să conducă un comitet însărcinat cu pregătirea unui

nou tratat 9 . Comitetul Spaak a emis un raport în 1956, raport care a precedat conferinţa interguvernamentală din acelaşi an.

Alte informaţii despre Paul-Henri Spaak sunt disponibile pe site-ul Fundaţiei Paul-Henri Spaak www.fondationspaak.org, la secţiunea „Cronologie”.

Altiero Spinelli (1907-1986)

Omul politic italian Altiero Spinelli a fost principalul susţinător al Tratatului pentru o Uniune Europeană federală – aşa-numitul Plan Spinelli, adoptat în 1984 de către Parlamentul European.

După ce în tinereţe a fost susţinător al comuniştilor italieni, Altiero Spinelli a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai federalismului european, atât în plan politic, cât şi în plan academic, fiind fondator al Institutului pentru Afaceri Internaţionale din Roma.

La începutul anilor 1950, s-a implicat în elaborarea proiectului Comunităţii Europene a Apărării, propunând ca Adunarea comună a acesteia să aibă un mandat constituant.

Din 1970 până în 1976, a fost membru al Comisiei Comunităţilor

Europene 10 , responsabil cu politica

industrială şi cercetarea. În 1979, a fost ales membru al Parlamentului European şi a rămas membru până în 1986.

În 1980, Spinelli înfiinţează, împreună cu alţi şapte membri ai Parlamentului, „Clubul Crocodil”, care iniţiază crearea unei noi comisii în Parlament, însărcinată cu reforma instituţională a Comunităţii. Această comisie, prezidată de către Altiero Spinelli, elaborează proiectul de Tratat privind Uniunea Europeană, adoptat de către Parlamentul European în 1984. Consiliul Comunităţilor Europene nu a dat curs acestui proiect. Cu toate acestea, proiectul Spinelli a constituit baza lucrărilor care au condus la elaborarea Tratatului de la Maastricht, în 1992.

Detalii despre Altiero Spinelli sunt disponibile la adresa http://ec.europa.eu/italia/news/1104a4b0e71.html

  • 7 Corespondenta Parlamentului European de astăzi.

  • 8 Conferinţa de la Messina (Italia) a avut loc la 1-2 iunie 1955 şi a reunit miniştrii afacerilor externe ai celor şase state membre

CECO. Cei şase au hotărât demararea procesului de integrare economică a Statelor Membre.

  • 9 Aveau să fie, de fapt, două tratate: Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Ambele tratate au fost semnate la Roma, pe 25 martie 1957,

    • 10 1970-1972: Comisia Malfatti (preşedinte: Franco Maria Malfatti – Italia), 1972-1973: Comisia Mansholt (preşedinte: Sicco Mansholt – Olanda), 1973-1977: Comisia Ortoli (preşedinte: François Xavier Ortoli – Franţa).