Sunteți pe pagina 1din 3

Galera cu fluturi

de George Mihalcea

mă visez uneori
exilat pe o insulă stearpă
unde pe cerul uitat de cocori
nu se întâmplă nimic
în afara privirilor mele
neîntoarse din ultimul cerb
pe care l-am ucis cândva
când eram cu mult mai tăcere

nu pleacă nimic şi nu vine


doar stânci poleite cu sare
îndrăznesc să sfâşie
respiraţia otrăvită a mării

când şi când
o galeră cu fluturi acostează-ntr-un golf
pe care odată
pluteau uriaşe meduze dintr-o poveste uitată

Imenşi fluturi îmi devoră cu furie


ochii şi inima
lăsând în urmă
doar siajul secundei
pe care cineva
nu ştiu cine sau când
mi-au înfipt-o în creier

Salvador Dali-Butterfly Landscape (The


Great Masturbator in Surrealist Landscape with
DNA)
La un prim nivel al receptării, analogia e îmi devoră cu furie/ ochii şi inima…”, al
stabilită chiar din titlul celor două creaţii, atât efemerului “lăsând în urmă doar
poemul postmodern, cât şi pictura lui Dali siajul secundei”. În spiritul tradiţiilor asiatice, în
conţinând în titlu simbolul fluturelui. În text care defuncţii apar sub forma unui fluture,
conotaţia fluturelui e negativă, deoarece eul poemul postmodern conferă fluturelui acelaşi
poetic stă sub semnul devorării “Imenşi fluturi simbolism al morţii sugerată atât explicit prin
gestul devorării, asociat cunoaşterii “ochii” şi Ochiul închis şi visul lui Dali presupun o
sensibilităţii “inima”, cât şi implicit prin renaştere interioară, în spiritul versului
sintagma “siajul secundei” care aşază totul sub eminescian “iară ochiu-nchis afară înăuntru se
semnul trecerii, a ceea ce ramâne “siajul” şi în deşteaptă”, spirala, simbol al cochiliei melcului
imediata vecinătate a clipei, a “secundei”, ca sugerând tema eternei reîntoarceri, moarte şi
semn al timpului efemer, trecător, cronologic. renaştere, aşa cum melcul îşi arată şi îşi ascunde
Fluturele şi secunda înseamnă atât coarnele. Cele două simboluri fluturele şi melcul
îndepărtare de sine, meduza fiind simbolul se asociază pentru a sugera dubla renaştere –
interiorităţii, al sinelui, cât şi exilul sufletesc pe o spirituală şi corporală. Ideea e susţinută de
“insulă stearpă”, în care totul se află sub zodia prezenţa moleculei vieţii şi identităţii atât în plan
“nimicului”, a neantului interior “nu pleacă terestru, cât şi cosmic.
nimic şi nu vine”. Stâncile ce se zăresc în planul secund al
În pictura lui Dali, insula e pustie, dar nu la tabloului pot fi asociate, datorită cromaticii, celor
fel de “stearpă” ca în poemul lui George din poem “stânci poleite cu sare”. Stâncile,
Mihalcea, pentru ca fluturele este asociat atât simbol al nemişcării şi al dorinţelor pământeşti,
morţii, cât şi renaşterii, ca în psihanaliza sunt doar , “poleite” cu sare, simbol al
modernă freudiană. Astfel, în prim-planul înţelepciunii, al hranei spirituale. Acest epitet
tabloului cromatica fluturelui şi moleculele ADN îndreaptă astfel cititorul către conotaţia negativă
sugerează viaţa şi identitatea, însuşi Dali a sării – ariditatea pământului sărat şi sterp pe
declarând că acestea sunt “adevarată dovadă e vecie, idee ce susţine incipitul poemului, exilul
existenţei lui Dumnezeu”. Omul urmează de la eului liric pe un pământ sterp şi în golul interior,
viaţă la moarte ciclul fluturelui, în copilărie fiind al fiinţei.
o mică omidă, iar la bătrâneţe devenid crisalidă; Dubla conotaţie a sării care conservă şi
mormântul său este coconul din care iese sufletul distruge prin coroziune, susţine la nivelul picturii
ce îşi ia zborul sub forma unui fluture, potrivit dualitatea renaştere – efemeritate. Apa sărată a
unor vechi credinţe. mării, cu valenţe purificatoare – sarea amestecată
Motivul literar al visului deschide eului cu apa fiind simbolul eului topit în Sinele
liric calea exilului spre nimic, spre moarte şi universal – stă în poem sub semnul “otrăvirii”, a
suferintă, spre otrava naturii “respiraţia otrăvită a întinării fiinţei umane de timp, de secundă.
mării” şi a sufletului devorat cu furie. Durata, ,,secunda”, trecerea, şi implicit moartea
sunt “înfipte” în fiinţa umană ,, mi-au înfipt-o în
creier”, aşa cum “sinele care încearcă din sine să
iasă” e “înfipt” în pictura lui Dali, undeva între
terestru şi cosmic, între senzorial şi spiritual.