„Jurnalul de la Tescani”

de Andrei Pleșu
- Recenzie -

Andrei Gabriel Pleșu, născut pe 23 august 1948, în București, este un scriitor și

eseist român, estetician și istoric al artei. A fost ministrul Culturii (28 dec. 1989 - 16 oct.
1991) şi ministrul Afacerilor externe (29 dec. 1997 - 22 dec. 1999). În urma scandalului
„meditaţiei transcendentale”, „afacere” barocă instrumentalizată de puterea comunistă
pentru a compromite intelectualitatea vremii, este „exilat” la Tescani şi i se ia dreptul de
semnătură. Ca scriitor, înregistrează un important succes de stimă şi de public cu
volumele „Minima moralia”, „Jurnalul de la Tescani” şi „Despre îngeri”. Contrastul formal
între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică şi existenţială) şi abordarea ei
relaxată, adesea ludică şi de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al
stilului său de autor.
Jurnalul, în viziunea mea, cuprinde note luate de-a lungul unei perioade de timp.
Andrei Pleșu are mai mult de un jurnal, are un compendiu de sentimente, are creionate patru
anotimpuri, are lacrimi, dar și zâmbete, toate scrise sub o notă religioasă.
Am spus că are creionate patru anotimpuri pentru că debutează cu o reflecție asupra
pictorilor, „specialiști ai văzului, capabili să identifice tabloul în imensitatea oricărei
priveliști”. Pleșu vede acolo unde alții nu văd și transformă profanul în sacru, asemenea lui
Mircea Eliade. Vede tablourile ca momente înghețate în timp, momente trecătoare de
eternitate, și scoate în evidență faptul că sunt trecătoare și trebuie lăsate să treacă: „Nu poți
păstra momentul frumuseții decât părăsindu-l. Dacă vrei să-l depozitezi, să-l ai definitiv, el
își pierde contururile, se stinge, cade în vid.”. Ce putem spune în cazul asta de amintiri? Nu
ne-am dori să ne întoarcem în timp, să fim iar acolo? Ba da, dar ceea ce ne spune Pleșu este
să plecăm doar ca să mai avem la ce să ne întoarcem cu gândul, să ne întoarcem sub forma
unei himere însetate de trecut, de amintiri apuse, dar prezente. Dar aflându-te la locul faptei,
nu vrei să pleci, nu vezi de ce ai pleca, de ce ți-ai răpi plăcerea prelungirii eternității?
Răspunsul tot el ni-l da: „Simți, deci, dintr-o dată, că în locul acesta și în ceasul acesta e
frumos, sfâșietor de frumos? Atunci, pleacă! Ți s-a făcut un dar, pe care nu-l iei cu tine
decât întorcându-i spatele.”.

1
 Părăsești momentul „sfâșietor de frumos” și te întorci cu spiritul, dar și spiritul se
dovedește înșelător: „e subtil în accidental și stupid sau inexpresiv în cele esențiale”. Astfel
s-ar putea explica de ce în clipele care îți taie răsuflarea tăcerea este atât de dureroasă încât
auzi cum se scurge nisipul din clepsidra timpului. Abia apoi realizezi ce ai fi putut face, ce
ai fi putut zice, și astfel apare veșnica întrebare transformată aproape în clișeu „ce-ar fi fost
dacă?”. Realitatea e covârșitoare, ce a trecut e bun trecut și nimeni și nimic nu poate face la
loc ce o data a fost desfăcut. Ești prost dispus și ești „obiectiv, vezi penumbrele lumii,
stârnit de propria ta penumbra”, după cum afirma Pleșu, „când ești bine dispus, totul ți se
pare tolerabil, ierți”. Când ești bine dispus? ”Când ești îndrăgostit sau ai răspunsul unei
întrebări grele.”. Asta înseamnă oare că atunci când ești îndrăgostit ești subiectiv? Da, și
mai înseamnă că poate nu iei decizii raționale, că nu ești suficient de obiectiv pentru a face
ceea ce trebuie, ar spune unii. Richard Bachman afirma în Jocul orelor că „cea mai bună
decizie e aceea care ai luat-o atunci, acum poate gândești altfel, îți par lucrurile diferite, dar
în acea circumstanță, în acel exact moment, ai luat cea mai bună decizie care ai putut să o
iei vreodată, fără regrete deci!”.
Și pentru că a abordat dragostea, Pleșu atinge și moartea și nu orice moarte, ci
moartea în regnul vegetal – ”tandrețea cadavrului vegetal în contrast cu răcoarea noptatecă a
cadavrului animal”. Până la urmă, „moartea este un fenomen simplu în natura, numai
oamenii o fac să pară ceva extraordinar” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni) și se
ridică întrebarea, ce moarte ar trebui să ne miște? Moartea în regnul vegetal care
simbolizează o etapă din ciclul vieții? De data asta trebuie să nu fiu de acord cu Pleșu ci cu
Eliade. Moartea este o realitate care trebuie să o acceptăm, să nu ne temem de ea, dar să o
acceptăm că vom da piept cu ea la un moment dat. Singurul lucru care putem să-l facem e
să facem fiecare clipă să conteze, să imortalizăm momente și să privim melancolici înapoi.
Singura moarte care mi se pare notabilă este moartea sentimentelor. Moartea unui sentiment
este dureroasă și se poate citi în cuvinte, în emoții și mai ales pe un chip. Voi lua ca
exemplu tot un citat din cartea lui Pleșu, Jurnalul de la Tescani: „efortul meu de a comunica
se convertește, pentru ea, în valoare de seducție...”. Se poate aproape simți durerea autorul
în efortul său de a fi autentic, sincer, când doar abilitatea îl poate ajuta într-un astfel de
moment, nu corectitudinea. Apare chiar disperat dorind efect, fie el și neautentic. Se
observă deci moartea latentă a unui sentiment de iubire care te consumă până la epuizare.
Această moarte „simplă” și poate chiar uzuală e cea care ne mișcă pe cei care simțim
trecerea anotimpurilor vieții.
Andrei Pleșu vede omul ca centru al universului: „important și solitar,
marginalizează tot ce nu e uman și rămâne părăsit în pustiul excepției pe care o
2
întruchipează”. Dacă am privi acest jurnal ca un cumul de evenimente continue din punct de
vedere cronologic, am putea afirma că autorul este în acest moment într-o tandră
singurătate. Omul tinde să se izoleze de lume când este părăsit și asta este și imaginea creată
de Pleșu. Lasă o cortină de fier între el și lume și o privește apoi această piesă de teatru de
sus fără a participa la ea. De ce face asta? Lucian Blaga ar avea un răspuns: „Căci eu iubesc
si flori, și buze și morminte”. Pleșu iubește, dar și urăște. Se îneacă într-o mare de ură în
care îi lipsește dragostea ca oxigen. Cu toate acestea, găsește puterea să se ridice și afirmă:
„toate obstacolele ne par ca ziduri, dar trebuie să le tratăm drept oglinzi, ferestre: să ne
răsfrângem analitic în ele”. Conștientizează acest blocaj psihic și vede prin el, dar din păcate
asta e tot ce poate să facă, să vadă. Aceste „ziduri” pot fi văzute și ca niște forme de apărare
pentru că în aceste momente de melancolie omul este dezrădăcinat din viață și este
asemenea unei frunze în bătaia vântului: se află la mila oricărui vânt. Cădem ca să învățăm
să ne ridicăm, dar și pentru asta trebuie să avem forța necesară.
În acest ultim ceas al declinului emoțional, Andrei Pleșu caută semnificații în orice.
Un amurg devine un simbol: „cerul e ca o apă înghețată în substanța căreia s-a amestecat
sânge cu lapte”. Cu alte cuvinte, „cortina s-a lăsat/ spectacolul a fost prea trist” cum ar
spune Horațiu Mălăele. Autorul pare încătușat de aceste sentimente și nu găsește cheia care
să îi redea libertatea. Sunetul este și el animat în prezența sa: ”Dacă am vedea sunetul, am
asista la un spectacol miraculos: un întreg muzeu de „sculpturi în aer” făurite de fiecare
instrument”. Muzica este desenată precum o lume paralelă din personaje „de aer” care se
poate destrăma la cel mai mic acord greșit sau la încetarea simfoniei.
„Jurnalul” său devine și mai interesant când începe să de-a semne ca ar fi descătușat
(”libertatea e materia primă a lumii și efectul global al spectacolului ei”), dar apoi revine la
veșnica toamnă a vieții lui („Știu, vom muri, dar câtă splendoare!”). Primăvară a început cu
un răsărit de ghiocei, iar vara i-a dat o prestație socială culminată în trei volume. Apoi a
venit toamna când acesta a realizat că „e fatal să lași o umbră când stai în soare”. Nu vrea să
trăiască halucinat de propria sa umbră ci să lase ceva în urmă, pentru posteritate. În schimb,
rămâne el o umbră, o urmă pentru posteritate, iar ceea ce l-a adâncit în acest ocean de
tristețe sau cine, rămâne o necunoscută.
Mirosul iernii apare ca o posibilă cheie în elucidarea misterului tomnatic. Iernile
petrecute la Păltiniș cu „dl. Noica” îl marcaseră mai mult decât verile. Prietenia legată cu
acest părinte al filosofiei l-a marcat lăuntric pe Andrei Pleșu care este puternic afectat de
moartea tutorelui său: „iarna căzuse în cameră, el, care știa să nu cadă pe gheța din pădure”.
Iarna filosofiei va deveni „iarna dlui Noica, a vieții lui și a morții lui, iarna mereu
mângâietoare a dialogului cu el și iarna, nemângâietoare a absenței lui”. Astfel, iarna îi
3
amplifică sentimentele tomnatice și aduce un probabil răspuns la starea sa, dar rămâne
întrebarea: există vreo prezență feminină care să pledeze „vinovată”? Printre „mofturile” de
la Tescani găsim o mărturie despre această prezență:„- Femeia eu un drog. / - Da. E
stupefiantă.” Femeia induce starea de visare a unui drog în care te simți intangibil din punct
de vedere fizic dar sentimental traversezi „cele patru anotimpuri cu un singur anotimp
lăuntric”. Toate trăirile umbrite de un gol interior, de lipsa unei muze și mai ales de sevrajul
lăsat în urmă de acest drog. Ca să introduc și o urmă plină de umor morbid, Mircea
Cărtărescu în De ce iubim femeile? afirma în ultima parte, cea cu motive, că le iubim
„pentru ca din ele-am ieșim și-n ele ne-întoarcem, și mintea noastră se rotește ca o planetă
greoaie, mereu și mereu, numai în jurul lor”. Pleșu susține că omul este centrul univesului,
dar pentru bărbat, femeia este centru universului. Și pentru a contribui și cu o notă
eminesciană, Pleșu dă dovadă de un ”erotism morbid: pădurea pare o colecție de nuduri
spectrale așezate pe purpură”. Pădurea în care sălășluia nimfa, himera, lui Eminescu îl
bântuie și pe Andrei Pleșu oferindu-i aceiași fiori glaciari.
Mi-ar fi greu să încerc să formulez o concluzie asupra acestei cărți și probabil aș
omite niște părți esențiale în încercarea mea. În schimb, aș vrea să-mi exprim respectul
pentru arta creată de Andrei Pleșu intitulată simplu și cu modestie Jurnalul de la Tescani.
Asemenea unui pictor care folosește vopsea pentru a-și crea capodopera, la fel folosește
Pleșu cuvintele pentru a crea un adevărat Picasso al tablourilor.

Voicu Bogdan
Anul I, C.R.P.