Sunteți pe pagina 1din 19

Legile copilariei!

Un copil nu este un adult in miniatura, el are o dezvoltare proprie si reguli de evolutie diferite de
cele ale unui adult.
Iata cateva dintre cele mai importante legi ale copilariei. Ele se bazeaza pe principii educationale
simple si eficiente. Daca noi, ca parinti tinem cont de ele si le aplicam constant, vom observa ca ne
este mult mai usor sa ne "intelegem" cu copiii nostri!

Copiii traiesc in prezent, avand prea putin notiunea viitorului.


Copiii, oricat de mici, stiu foarte bine ca nu li se cuvine chiar tot ceea ce cer. Dar incearca totusi. Si
vor incerca atata timp cat cel putin o data au “castigat”.
Cu cat un copil insista mai mult pentru a obtine ceea ce isi doreste, inseamna ca a invatat deja o
lectie importanta: “Cum am reusit in trecut, voi reusi si acum!”.
Folosirea fortei ii obisnuieste pe copii cu ideea ca doar puterea conteaza. Si cand vor creste, se vor
folosi din plin de aceasta, chiar si in fata celor apropiati.
Copiii invata de foarte timpuriu cum sa obtina ceea ce vor. Iar plansul si crizele de nervi in public
sunt metode foarte “eficiente”.
Inconsecventa parintilor ii debusoleaza pe copii, ei nu vor mai sti ce este bine sau ce nu in ceea ce
fac si vor incerca sa scape nepedepsiti.
Menajarea obiceiurilor rele ii incurajeaza pe copii in comportamentele lor nepotrivite.
Sa facem in locul copiilor lucruri pe care acestia le pot face singuri, nu este o dovada de dragoste, ci
de slabiciune.
Copiii isi pierd increderea in parinti atunci cand acestia le fac promisiuni pe care nu le respecta.
Copiilor le place sa experimenteze si sa incerce ceea este nou, neobisnuit sau... interzis. In felul
acesta invata mult mai mult, decat atunci cand le facem morala sau le tinem predici.
Fermitatea si constanta in comportamentul adultilor le da copiilor siguranta. Ei vor sti la ce sa
astepte sau ce urmeaza sa se intample si, in felul acecesta, se vor teme mai putin.
In febra unui conflict, copii sunt necooperanti. Este bine sa actionam cu fermitate si blandete, dar sa
lasam explicatiile pentru mai tarziu, cand lucrurile se mai linistesc.
Observatiile sau incercarile de corectare in public nu au succes. Dar au maximum de eficienta intre
patru ochi.
Atunci cand copiii sunt speriati, propria noastra reactie este decisiva. Daca noi ne aratam curajosi, ei
vor fi, pe viitor, increzatori, atat in noi, cat si in ei insisi.
Greselile sunt utile atunci cand copiii invata din ele. Ele pot fi o importanta lectie de viata.
Toate actiunile umane au o consecinta. Astfel, si copiii pot invata din experientele lor.
De obicei, pedeapsa le ofera satisfactii parintilor, dar nu-i invata pe copii de ce nu ar trebui sa faca
un anumit lucru.
Nu cantitatea lucrurilor oferite copiilor conteaza pentru acestia, ci calitatea timpului petrecut
impreuna cu acestia.
Cuvintele urate sau dure spuse de un parinte, chiar si in treacat, il pot urmari pe copil o viata.
Cuvintele de afectiune si aprecierile noastre sincere sunt cel mai nepretuit cadou.
Factori ce duc la deteriorarea relatiei parinte-copil

Familiile dezorganizate afecteaza tiparul de comunicare in mod caracteristic, iar echilibrul


familiei este sever influentat de existenta conflictelor dintre cei doi parteneri.
Modificari ale relatiei parinte-copil au loc in mod tipic in adolescenta, tanarul dand dovada de
dorinta de independenta (inclusiv economica). Se considera ca varsta de 18 ani este varsta
cand tanarul se desprinde psihologic de tutela familiei si apreciaza mai mult relatiile de
prietenie din afara ei. Curand, legatura psihologica dominanta este reprezentata de relatia cu
o persoana de aceeasi varsta, sau apropiata ca varsta. In ciuda acestor tendinte, ruptura cu
familia nu intervine, deoarece adolescentul nu are resurse financiare proprii.

Boala cronica a copilului este o alta cauza a alterarii interactiunii parinti-copii. Aceasta realitate este
resimtita adesea ca un stres de catre cuplul parental. Bolile cronica ale copilului (astm, diabet,
epilepsie, artrita reumatoida juvenila) interfereaza in legatura copilului cu mediul si nu raman fara
efect asupra atasamentului parinti-copil.
Impactul negativ este si mai sever cand o malformatie modifica aspectul fizic si in special
integritatea cranio-faciala a noului-nascut. Nimeni nu se asteapta si nu-si doreste nasterea unui copil
cu o malformatie congenitala. Exista o mare varietate de reactii parentale in fata unei astfel de
situatii. Unii se adapteaza si accepta copilul cu malformatie, altii il abandoneaza psihic (si fizic), iar
alti parinti dezvolta depresie.
Destul de frecvent apare o tendinta de a hiperproteja copilul deficient, supraprotectia impiedicandu-
l sa experimenteze realitatea. Supraprotectia se manifesta prin permisivitate excesiva si supra-
gratificatie. Rupt de realitatea imediata, copilul devine inadaptabil, nu-si mai poate evalua corect
propriile capacitati.
S-a remarcat ca nu exista o relatie directa intre severitatea bolii, din punct de vedere medical, si
impactul psihologic al bolii asupra familiei si a copilului.
In sfarsit, separarea mamei de copil sau a parintilor de copil, in special la varstele mici, realizeaza o
adevarata drama psiho-sociala. Ea poate surveni pe perioade scurt (de exemplu, internarea copilului
in spital) si este, de obicei, fara consecinte psihologice de durata, sau pentru perioade lungi
(abandonare copilului in spital, internarea lui in institutii socio-medicale pentru protectia
minorului).
Divortul parental sau decesul unuia dintre parinti, urmat de recasatorirea parintelui restant,
constituie tot atatea drame care isi pun amprenta asupra relatiei parinte-copil.
Exista o patologie psihosomatica extrem de variata, intalnita la copiii care sufera separarea de
parinti. Situatia se reproduce aproape in conditii experimentale in leaganele sau casele de copii,
daca nu se iau masuri active de asigurarea nevoii de afectiune a fiintei umane, prin atitudinea
adecvata a personalului de ingrijire. Sugarul lipsit de afectiunea mamei are tulburari de crestere si
dezvoltare si acestea imbraca tabloul clinic al malnutritiei nenutritionale, probleme digestive
(anorexie, varsaturi, ruminatie) si semne grave de deprivare emotionala, care se exprima ca depresie
(incepand cu varstele cele mai fragede).
Acesti copii nu mai manifesta reciprocitate sociala, sunt apatici si inactivi, nu zambesc si nu se
bucura de nimic. Depresia copilului este un sindrom plurietiologic, in care neglijarea afectiva
constituie eventualitatea cea mai pregnanta.
In concluzie, sugarul este o fiinta sociala, care intra in relatie cu mama sa inca din perioada de nou-
nascut. Interactiunea parinti-copii este in fond, un dialog social, schimbul fiind initiat de ambii
parinti, incepand cu varsta de doua luni.
Rolul mamei si rolul tatalui in cresterea copiilor

Cresterea copiilor este un echilibru delicat intre dragoste, acceptare si fermitate, a sti sa pui
limite. Cum sa ne crestem copiii bine este o intrebare pe care si-o pun adesea parintii. Oare
petrec destul timp cu copilul meu? Oare ii daruiesc suficienta iubire copilului meu? Stiu cum
sa ii arat iubirea ce i-o port? Nu cumva il rasfat prea mult? Sau dimpotriva, sunt prea sever
cu acesta? Daca aleg sa il pedepsesc, cum pot face asta fara sa il ranesc?
Stiu oare sa imi ascult cu adevarat copilul? Sunt eu capabil sa inteleg nevoile cele mai
profunde ale copilului meu? Pot sa comunic nestanjenit cu el? Ce pot sa ii spun si ce nu pot sa
ii spun in functie de ce varsta are? Cum sa procedez cand apare si al doilea copil, cum sa le
daruiesc iubirea amandurora, fara ca unul dintre ei sa aiba de suferit?

Iata doar cateva dintre intrebarile si framantarile parintilor. Este cazul fericit, cel al parintilor care
incearca sa isi creasca copiii cu iubire, dar si cu responsabilitate. Exista si parinti abuzivi, care le fac
rau copiilor lor pe diverse planuri (emotional, fizic, mental) si care considera ca au dreptate, ca stiu
cum sa creasca un copil si astfel maltrateaza viata pe care i-au dat-o acestuia.

Mama stie mai bine, sau tata are dreptate?


Este frumos, dar si dificil sa fii parinte, mai ales ca nu exista nici o scoala care sa ne invete cum sa
fim parinti buni si cum sa ne iubim copiii pentru a ajuta ca viata pe care le-am dat-o sa creasca in ei
si sa infloreasca. Frecvent, intr-o familie, mama si tata au pozitii si atitudini foarte diferite fata de
copii. De fapt, este important ca parintii sa fie de acord unul cu celalalt, sa aiba o atitudine unitara si
nu unul sa ii ceara copilului ceva si celalalt exact opusul. Armonia care exista sau nu intr-o relatie
de cuplu se va reflecta si in modul in care sunt crescuti copiii pe care acel cuplu ii are.
Este vital sa intelegem ca parinti ca rolul mamei se impleteste strans cu rolul tatalui si ca fiecare
dintre ei aduce ceva esential si indispensabil in relatia cu copilul lor.

Mama, datatoare de viata


Mama aduce iubirea cu componenta sa de blandete, intelegere, mangaiere, tandrete, continere a
starilor emotionale ale copilului, protectie, iar tatal vine cu iubirea cu componenta sa de fermitate, el
pune limite, responsabilizeaza, clarifica si da sens actiunilor copilului.
Initial, mama este cea care ii da viata copilului, apoi il hraneste, il ingrijeste, il tine in brate, il
saruta, il alina, ii vegheaza somnul, ii implineste dorintele fizice si emotionale. O mama suficient de
buna, de iubitoare si de hranitoare, care empatizeaza cu copilul, il va ajuta pe copil si pe viitorul
adult sa se simta iubit, protejat, in siguranta, sa nu vada lumea ca un loc rau si infricosator, il va
ajuta sa aiba incredere in el, in viata si in oameni.

Cand mama greseste…


Rolul mamei poate fi uneori denaturat, atunci cand este prea protectiva sau cand isi respinge
copilul. O mama prea protectiva isi va impiedica copilul sa devina autonom si independent (mai
ales fiica), va dori sa aiba mereu nevoie de ea si il va infantiliza. Mama care respinge copilul sau
care il abandoneaza (fie si temporar) il impinge pe acesta sa devina independent mult prea rapid si
prea brusc, sa isi caute afectiunea si sprijinul matern in alta parte.

Si taticii sunt importanti!


Dar a ramane prea mult si prea profund legat de mama, a trai in simbioza cu mama poate deveni
periculos pentru eul copilului care are nevoie sa se dezvolte, sa se defineasca ca fiinta separata, de
sine statatoare, unica. In timp ce in trecut rolul tatalui era neglijat, femeile stateau acasa cu copiii si
se ocupau de cresterea si educarea lor, astazi taticii au un rol important si indiscutabil.
Tatal este cel care ajuta psihicul individual al copilului (inca de la 6 luni) sa iasa din simbioza cu
mama si sa isi dezvolte o identitate separata, distincta de cea a mamei. Copiii lipsiti de tata (din
cauza divortului, separarii sau mortii), dezvolta ceea ce psihanalistul James Herzig numeste “foame
paternala” si pot avea mai tarziu probleme in rolul de parinte, in relatiile fiului cu alte femei de
exemplu, probleme de agresivitate si afirmare personala.
Un tata prezent fizic in familie, dar care nu se implica deloc in relatia cu copiii sai poate trezi
aceeasi “foame paternala” si aceleasi viitoare probleme ca si cele enumerate mai sus.

Tata de baiat, tata de fata…


Tatal unui baiat isi ajuta fiul sa se desprinda de mama sa si sa devina barbat, hranindu-i
masculinitatea sa, curajul, capacitatea de a se defini singur si de a lua decizii si a actiona pe cont
propriu. O relatie buna tata-fiu poate asigura succesul copilului devenit barbat intr-o relatie de
cuplu, de exemplu. Constient sau inconstient, fiul va aduce in relatia cu viitoarea sa sotie modelul
tatalui. Daca tatal devalorizeaza sau dispretuieste femeile si feminitatea, de exemplu, din pacate si
fiul va fi tentat sa puna mai tarziu in joc aceste atitudini care s-au imprimat profund mai ales in
inconstientul sau.
Tatal unei fete o ajuta pe aceasta sa isi dezvolte feminitatea, sa se defineasca ca fiind diferita de
mama sa. Daca fetita a primit iubire si apreciere in relatia cu taticul ei, va avea incredere in ea si in
feminitatea ei, iar cand va deveni femeie va avea sansa sa aiba o relatie de cuplu sanatoasa. Stim
prea bine ca de multe ori, o sotie care se lasa abuzata (verbal sau fizic sau emotional) de sotul sau a
avut din pacate un tata dur, abuziv sau absent in copilaria sa.

Suntem doar parinti sau mai mult de atat?


Suntem doar parinti si asta reprezinta pentru noi implinirea sau stim sa avem grija si de noi ca
indivizi si de viata noastra? Stim sa ne traim si propria viata, cu suisuri si caderi, cu lumina si
cateodata umbra, sau vrem sa traim viata copiilor nostri? Este o adevarata provocare sa reusim sa
avem grija si respect fata de viata noastra, sa ne dezvoltam personal, sa ne pastram profesia,
prietenii, pasiunile si in acelasi timp sa ne crestem si copiii armonios. Astfel vom putea evita sa le
reprosam copiilor mai tarziu ca am facut sacrificii pentru ei si ca viata noastra nu si-a mai urmat
cursul personal si vom pastra o relatie vie atat cu noi insine, cat si cu copii nostri.

De ce mint copiii?

Au existat controverse in ceea ce priveste caracterul innascut sau dobandit al minciunii,


specialistii tind totusi sa vada in minciuna un mecanism dobandit.
Care sunt cauzele ce conduc la interiorizarea acestui mecanism? Cum dobandeste copilul
aceasta deprinderea?
Cauzele cele mai frecvente pentru care unii copii ajung sa minta se datoreaza unor greseli pe
care le fac parintii lor, ca de exemplu: manifestari de indulgenta (rasfat, ingaduinta exagerata,
lipsa de supraveghere si control); manifestari de excesiva severitate (pedepse aspre, exagerate,
care genereaza teama); restrictii absurde care oricum vor fi incalcate; rigiditate (lipsa de
afectiune, de incredere); umilinta.

Exemplul personal negativ dat copiilor prin promisiuni neindeplinite, atitudinea incorecta fata de
munca proprie si a celorlalti, folosirea in anumite imprejurari a minciunii reprezinta, de asemenea,
factori care conduc la folosirea minciunii.
Lipsa de unitate a cerintelor educative atat intre parinti cat si intre parinti si scoala il impinge pe
copil sa foloseasca minciuna pentru a-i satisface pe toti.
Rasfatul
Un lucru foarte important in educatia unui copil este ca parintii sa il evalueze corect, pentru ca el
insusi sa se poata evalua corect. Cand copilul este supraevaluat ajunge sa aiba o atitudine de
superioritate si o lipsa de respect fata de copiii de aceeasi varsta. Incepe sa creada ca totul i se
cuvine si isi va cere drepturile fara sa isi indeplineasca datoriile. Obisnuiti ca li se cuvine orice, vor
recurge la orice mijloc pentru a obtine ceea ce vor, inclusiv minciuna. Prin rasfat copilul nu va
invata sa isi franeze dorintele, sau sa le amane.
Intrebari care sugereaza raspunsul
Parintii pun destul de des intrebari care sugereaza raspunsul care i-ar aduce copilului o rasplata: „pe
cine iubesti tu mai mult si mai mult?” (intreaba tatal). Copilul va raspunde ca pe el. Daca il intreaba
mama va spune ca pe ea. Copilul nu se gandeste pe cine iubeste cu adevarat mai mult si mai mult
dar intuieste ca tata vrea sa raspunda ca pe el. O asemenea intrebare il indemna pe copil sa isi
exploateze sentimentele in functie de imprejurari, il indemna la fatarnicie, la lingusire, implicit la
minciuna.
Munca, sinceritate si merite
Cand unui copil parintele ii face un desen si acesta il prezinta la scoala ca fiind facut de el, implicit
il impinge pe copil sa insele buna-credinta a profesorilor, sa minta.
Supravegherea copilului.
Lipsa de supraveghere nu reprezinta in mod direct cauza care declanseaza minciuna. Copiii pot face
ceea ce vor, uneori lucruri pe care parintii lor nu le-ar aprecia, si pentru ca ei nu doresc ca parintii
lor sa cunoasca aceste lucruri, mint. Fara supravegherea copilului, parintele nu are cum sa
contrazica afirmatiile copilului si astfel copilul intelege ca prin minciuna se poate distrage atentia
parintilor.
Exigenta irationala
Prin opozitie cu rasfatul, exigenta exagerata are efecte asemanatoare. Unii parinti, din dorinta de a fi
autoritari, incalca multe din nevoile firesti ale copilului. Acestea trebuie satisfacute, in caz contrar
copilul va cauta sa si le satisfaca singur si sa minta. Restrictiile absurde si constrangerile vor slabi si
autoritatea in numele careia unii parinti procedeaza astfel, si copilul este impins pe panta atat de
nefasta a minciunii.
Pedepsele
Este necesar ca parintii sa discearna cu atentie cand si cum e cazul sa pedepseasca un copil pentru
ca acesta sa nu isi piarda increderea in judecata parinteasca. Daca parintii sunt drepti, copilul nu va
incalca recomandarile si sugestiile lor.
Lipsa de comunicare verbala si sufleteasca intre parinti si copii genereaza timiditate si lipsa de
incredere in propriile calitati si in parinti. Vor devenii retrasi si nu vor putea sa mearga la parintii
pentru a marturisi o greseala, pentru a cere un sfat, astfel vor actiona de capul lor, vor gresi si vor
incerca sa ascunda acest lucru. Copiii simt nevoia afectiunii si increderii parintesti. Ar fi ideal daca
parintii ar reusi sa ii faca pe copii sa le comunice deschis atat succesele cat si insuccesele.
Curiozitatea neimplinita
Copiii sunt prin natura lor curiosi. Uneori atat de curiosi incat iti trebuie destula rabdare si calm sa
poti vorbi cu ei. Unii parintii ii reped pe copii cu „mi-ai impuiat capul”. Copilul nu va mai veni a
doua oara sa intrebe si probabil se va duce la altcineva mai mult sau mai putin competent.
Curiozitatea nesatisfacuta va duce la obiceiuri ca trasul cu urechea, cautarea in sertare intime etc.
Cel mai grav ar fi sa se raspunda unei curiozitati cu o minciuna.
Exemplul personal. In educatia copiilor o foarte mare importanta o are exemplul pe care il da
parintele. Daca intre comportamentul parintelui si regulile pe care le recomanda copilului exista
discrepante, atunci copilul nu va interioriza convingerea ca trebuie sa le urmeze.
Unitatea de cerinte
Lipsa de concordanta si de intelegere intre oamenii care concura la educatia copilului si metodele pe
care le folosesc duc la importante tensiuni in constiinta copilului si la dezechilibre majore. Cerandu-
i-se lucruri diferite de catre persoane importante din viata sa, copilul va incerca sa satisfaca ambele
parti, si atunci cand va fi depasit de situatie va fi tentat sa minta.
Confidentele
Este foarte important ca parintii sa discute cu copiii lucruri specifice varstei acestora. Este nepotrivit
ca un parinte sa devina foarte intim in discutiile cu un copil mic. Acesta, facandu-i-se niste
confesiuni personale si intime va incerca sa santajeze indirect parintele. Acesta din urma va face
toate poftele copilului ca sa nu il supere si ca sa nu cumva sa ii scape ceva.
Influenta anturajului
Pentru ca vad la prieteni ca minciuna ii ajuta sa obtina avantaje nemeritate sau sa scape de unele
probleme, ajung sa creada ca minciuna e ceva util.

Aceste lucruri fiind stiute, nu putem decat sa speram ca parintii au o constiinta morala si o
intelegere buna a psihologiei copilului. Educatia parinteasca are cea mai mare pondere in ceea ce
priveste formarea constiintei morale la copil, de aceea majoritatea cauzelor ce conduc la minciuna
se gasesc in mediul familial. Este o responsabilitate a noastra a tuturor sa ne educam copii in spiritul
adevarului si sa evitam pe cat posibil greselile enumerate mai sus.

Traumele copilariei

Cu totii ne intrebam uneori de ce suntem atat de nefericiti. De ce noi nu avem tot ce au altii,
cum au facut altii de au atatia bani, femei frumoase sau barbati atragatori si plini de farmec
si tandrete. Cum de altii au servicii atat de bune si de bine platite, iar noi nu.
Credem ca toate aceste lipsuri ne fac sa fim atat de tristi, sa ne simtim nerealizati si sa dam
gres de multe ori. Dar, sa nu uitam ca la fel se pot simti si cei care au foarte multi bani, care isi
pot cumpara tot ce-si doresc, care au tot ce vor. Si ei pot fi tristi sau deprimati, si ei sufera, si
ei sunt parasiti sau dezamagiti de viata sau de relatiile pe care le au. Nu este vorba de a avea
sau a nu avea ceva material, ci de extreme si de ceea ce reprezinta ele.

De cele mai multe ori, banii reprezinta doar un motiv, pe care-l invocam pentru a ne explica de ce
ne simtim rau, singuri, tristi, plictisiti, de ce nu ne iese nimic etc. In spatele acestui pretext, al
banilor, lucrurile stau altfel.
Uneori suntem plini de viata, ne trezim bine dispusi dimineata, credem ca avem lumea la picioare
sau ca o putem cuceri, ca putem face orice. Alteori, dimpotriva, avem impresia ca suntem goi, ca nu
avem nimic al nostru, ca nimeni nu ne iubeste, nimeni nu ne vrea, nu avem nimic bun in noi, ca nu
meritam sa avem nimic etc.
Ei bine, lucrurile nu sunt deloc asa cum par a fi. De ce?! Pentru ca toti oamenii au atat o parte
„buna” in interiorul lor, cat si o parte „mai putin buna”. Partea „mai putin buna” este partea care nu
place oamenilor, dar asta nu inseamna, obligatoriu, ca acea parte este rea. Care este legatura intre
starile pe care le avem si partile bune sau mai putin bune din noi?!
E simplu, atunci cand ne simtim bine dispusi, cand traim stari de bine, de implinire, atunci accesam
partea buna din noi, iar atunci cand ne simtim deznadajduiti, cand suntem tristi, cand plangem fara
motiv, accesam partea „mai putin buna” din noi. Poate veti spune: „pai daca e asa simplu, cum sa
facem sa accesam numai partea buna din noi insine?”. Teoretic e simplu, practic insa e destul de
complicat. Important este ca se poate face acest lucru.
Am sa incerc sa argumentez cele scrise mai sus printr-o serie de exemple care va vor ajuta sa
intelegeti, la modul general, cum functioneaza psihicul uman.
Sa ne imaginam un nou nascut. Imediat dupa nastere nu poate sa realizeze ceea ce se intampla cu el
si in jurul lui, deoarece nu are inca structurile psihice dezvoltate, maturizate. Semnalizeaza foamea,
durerea si disconfortul prin plans. Dar cum ne explicam faptul ca daca mama e linistita si il tine in
brate plina de iubire, atunci si copilul este linistit, iar daca mama este agitata si nervoasa, copilul
este agitat si plange continuu? Copilul simte starile mamei, traieste starile mamei ca si cum ar fi ale
lui. Este ca atunci cand un coleg de serviciu sau de scoala este foarte suparat si simtim ca ne
intristam si noi, sau este foarte agitat si ne agita si pe noi.
Aceste stari de tristete sau de agitatie sunt stari care se transmit de la celalalt, nu sunt propriile
noastre stari. La fel se intampla si cu bebelusii. Ei traiesc starile lor dar si ale celor din jurul lor.
Trairea starilor celorlalti produce un fel de „impregnare” a acestora in psihicul copilului. Astfel,
vedem copii pe care-i numim „isterici”, copii care se tavalesc pe jos daca nu li se ia ce vor, care
plang sau racnesc daca parintii nu fac ce vor ei sau copii revendicativi care nu fac decat sa fie
nemultumiti indiferent ce le dai si ce le faci. Acesti copii nu s-au nascut asa, cu aceste manifestari,
insa aceste aspecte sunt „invatate, impregnate” in psihicul copilului de la cei din jur, de la parinti,
bunici, bone etc., in general de la persoanele care stau mult cu copilul respectiv.
Sa ne imaginam un copil caruia parintii, fara sa-si dea seama, ii cer o gramada de lucruri pe care el
nu le poate face pentru ca este prea mic. Imaginati-va ca incercati sa invatati sa scrie un copil de 2
anisori. Este imposibil deoarece creierul lui nu este inca pregatit pentru o asemenea operatie. Oricat
de mult am incerca sa-l invatam sa scrie si orice metode am aplica nu facem decat sa-l chinuim pe
acel copil. La fel se intampla si cu tot felul de solicitari ale parintilor care, repet, din bune intentii, le
cer copiilor prea mult si ii suprastimuleaza sau suprasolicita. Suprasolicitarea sau suprastimularea
unui copil lasa urme adanci si traumatice in psihicul acelui copil.
De exemplu, daca tipam mereu la un copil pentru simplul fapt ca noi adultii ne speriem cand il
vedem ca pune mana pe diverse obiecte si ne gandim ca s-ar putea rani sau le-ar putea strica, sau
daca se indeparteaza de noi cand suntem pe strada sau este in alta camera decat cea in care suntem
noi, atunci, cu siguranta, cand va creste, acest copil va reactiona agresiv la toti cei care vor ridica
tonul la el sau vor tipa. Daca la acest mod de a trata copilul adaugam si bataia, nu trebuie sa ne
miram ca atunci cand va creste, vom avea un bataus sau un neadaptat, ca va consuma alcool sau
droguri. Devenit adult va fi o persoana care va avea cu greu un serviciu, deoarece nu va suporta
autoritatea. Nu va suporta sa i se spuna ce sa faca, chiar si relatia cu partenerul va decurge cu
dificultati.
Toate aceste aspecte, prezentate foarte sumar mai sus, reprezinta argumente si explicatii privind
modul de dezvoltare al psihicului uman si al personalitatii. In aceste situatii este destul de dificil sa
accesam latura „buna” din noi, atata vreme cat suntem plini de tensiuni, de nemultumiri, de
frustrari, de frici pe care le avem cu sau fara motiv, de ura, de agresivitate adunate pe parcursul
anilor.
Pentru a reusi sa accesam latura buna din noi, latura cu care ne nastem aproape toti, va fi necesar sa
„rezolvam”, mai intai, toate aceste probleme care, de cele mai multe ori, ne dau viata peste cap si nu
ne lasa sa traim linistiti.
Cel mai important lucru este ca tot ceea ce ati citit mai sus, de cele mai multe ori si cu putin ajutor
din partea unui specialist, se poate rezolva. Problema este, insa, cine isi doreste cu adevarata sa
gaseasca rezolvari?!
Ajungem sa ne victimizam, sa ne plangem de mila si incetul cu incetul acest aspect, izolat initial,
devine, pe parcurs, un mod de viata care ne place si chiar ne convine uneori. De ce?! Pentru ca
obtinem, relativ usor, tot felul de lucruri, fara mult efort si, cel mai important, fara sa ne asumam
responsabilitatea. Altfel spus, aplicam scuza „pai el e de vina, nu eu”. Desigur... niciodata nu e vina
noastra, ci a celuilalt. Sau devenim persoane impulsive si agresive si imbratisam acest fel de a fi
deoarece constatam ca si asa putem obtine tot ce vrem, crezand ca celorlalti „le e frica de noi”.
Oamenii insa se indeparteaza de astfel de persoane nu de frica, ci datorita dezgustului si proastei
dispozitii pe care astfel de oameni o creeaza in jurul lor.
Cei care creeaza sau au astfel de probleme stiu bine, acolo undeva adanc in sufletul lor, ca ceva nu
este in regula cu ei. Ei realizeaza ca nu sunt nebuni, dar ceva parca nu merge bine. Acestia sunt
persoane care, in mod cert, au trait o viata dura si deloc placuta. Au toate motivele sa fie structurati
psihic asa cum sunt. Dar lucrul asta se poate schimba. Conteaza doar ce doreste fiecare sa faca cu
viata lui, viata ce reprezinta un timp limitat, nicidecum ceva inepuizabil. Conteaza in ce fel vrea sa
traiasca, si mai conteaza daca are un tel sau merge, pur si simplu, in deriva. Nimic nu este
imposibil!
Cum sa fiu un parinte bun?

INDULGENTA – partea I
motto: ,,copilul rasfaţat este adultul nefericit de mai tîrziu”

Va propun sa incepem seria micului nostru ghid de parenting cu unul din comportamentele
adulte care imi pare a fi cel mai „periculos” sub aspectul urmarilor pe care le poate avea
asupra dezvoltarii psiho-sociale a copilului, indulgenta! Va invit sa priviti atitudinea
indulgenta (pe care suntem de multe ori tentati sa o adoptam atunci cand copilul incalca
regulile stabilite de noi) dintr-o perspectiva, sper eu, noua, care sa va ajute sa va analizati cu
responsabilitate felul in care ii transmiteti copilului tot ceea ce stiti si care-l va face sa creasca
pentru a deveni un adult fericit si implinit.

Atunci cand discut cu parintii despre acest subiect, am remarcat ca, din start, intelesul cuvintului
creeaza confuzie. De cele mai multe ori, indulgentei ii sunt atribuite deopotriva comportamente care
tin de toleranta, intelegere si ingaduinta, si pana aici este corect.

Nuanta psihologica pentru care indulgenta se numeste astfel, si nu toleranta, intelegere sau
ingaduinta, este data de raportul de egalitate „nesanatoasa” pe care il induce intr-o relatie: cand un
copil se exprima intr-un mod particular, parintele care se simte „puternic” va fi indulgent pentru ca
isi considera fiu/ fiica „mai slab/a” in raport cu el insusi. Ori aceasta este o perspectiva
daunatoare de a te raporta intr-o relatie, mai ales cand este vorba de copii, pentru ca astfel se pun
bazele a ceea ce mai tarziu se va numi un adult cu tulburari de comportament: egocentric, fragil
(caracter slab), debusolat, conflictual si/ sau violent fata de diferente, capricios, si lista ar putea
continua inca.

Principalul lucru pe care un parinte ar fi bine sa-l inteleaga pentru a aplica eficient principiile
educatiei este ca, sub aspect comportamental, NICIODATA copilul nu va fi un „egal” al
parintelui. Parintii poarta responsabilitatea PENTRU copilul lor, in timp ce copilul este
responsabil FATA DE parintii sai! Ideea de egalitate isi are sens doar in ceea ce priveste respectul
acordat celuilalt, in particular, de interesul pe care un parinte este dator sa-l arate copilului sau ca
persoana.

Odata interiorizata aceasta idee, va fi usor de inteles de ce in comportamentul indulgent sta


germenele egoismului. Indulgenta face sa se stearga din bagajul principiilor morale ale unui copil
acel sentiment sanatos al vinovatiei, al constiintei ca exista fapte bune si fapte rele, si ca cele rele
trebuie sa fie sancţionate.

Foarte posibil ca, sub influenta multor teorii psihologice populare, cele afirmate privitor la valenta
constructiva a vinovatiei sa va starneasca spiritul critic. Si pana la un punct va voi da dreptate. Este
bine sa stim ca vinovatia, ca de altfel oricare alt sentiment, poarta in sine si potentialitati benefice,
dar si distructive, potentialitati ce ne influenteaza evolutia emotionala intr-o directie sau alta. Insa,
pentru ca oamenii sunt fiinte fundamental sociale, constiinta vinovatiei este un sistem intern de
avertizare sanatos si necesar, care ne pune in alerta atunci cand facem ceva ce ne poate periclita
convietuirea printre semenii nostri, sau, altfel spus, atunci cand gresim.

Mai mult, atunci cand copiii sunt tratati cu indulgenta, sunt protejati si nu au ocazia de a fi pusi
in fata unor provocari, indiferent de natura lor, nu sunt lasati sa infrunte greutatile si viata
reala, ei devin slabi. O posibila explicatie privind consecintele cresterii unui copil slab ar fi aceea
ca se formeaza mecanisme compenstorii orientate, dupa firea si mediul familial in care traieste, fie
spre polul agresiv, violent, fie spre cel al pasivitatii si lenei. Indiferent de directia dupa care se va
dezvolta un copil, in mod inevitabil imaginea despre sine va fi una falsa, bazata pe credinta,
nesustinuta de realitate, a detinerii unor calitati speciale. De aici nevoia de a-i eticheta pe celilalti
diferiti drept personaje „negative”, ce reprezinta cauza propriilor probleme.

In cazuri extreme, dar nu lipsite de riscul aparitiei in orice familie, indiferent de statusul social,
aceasta slabiciune ii poate conduce pe unii dintre copii, chiar din perioada pubertatii si mai apoi in
adolescenta, spre a se alatura unor grupuri cu potential socialmente periculos si de a se identifica cu
persoanele si valorile promovate de astfel de „gasti”. Si asta deoarece gruparile respective ii accepta
fara rezerve, facandu-i sa se simta puternici si importanti. In timp, se poate ajunge foarte usor la
depasirea tuturor limitelor, la insusirea puterii supreme, a dreptului de viata si de moarte, ca si cum
ar fi zei.

In cealalta extrema se afla comportamentele de nepasare. Fiind rasfatatii epocii prospere,


tehnologizate si ai unor parinti care isi doresc ca propriii copii sa aiba o viata mai buna si mai
usoara, viitorii tineri se vor simti indreptatiti sa guste „fructele unor pomi pana atunci oprite”,
convinsi fiind ca acesta este drumul spre o viata mai bogata. Riscul: o capacitate scazuta de auto-
control, slabiciuni ale caracterului privind reputatia, slaba capacitate de a lega relatii sanatoase sau
de a avea succes in viata prin neputinta de a fixa obiective realiste si clare si ducerea lor la
indeplinire prin perseverenta si responsabilitate.

in curand: cateva consecinte ale indulgentei cu care suntem tentati, din diverse motive, sa ne tratam
copiii.

Indulgenta

CUM SA FIU UN PARINTE BUN?


- partea II

motto: ,,copilul rasfaţat este adultul nefericit de mai tarziu”

Daca in articolul anterior am incercat sa arat cate ceva din complicatul mecanism psihologic ce se
afla la originea comportamentului indulgent pe care parintii pot fi tentati sa-l adopte in educatia
copiilor lor, precum si doua din consecintele acestuia in planul dezvoltarii ulterioare a fiilor –
formarea de caractere slabe si/sau de personalitati egoiste, in cel de acum voi aborda riscul
ramanerii viitorului adolescent, si mai apoi adult, in narcisism, precum si de consecintele creditului
neconditionat acordat copilului.

Se intampla tot mai des, in ultima vreme, ca parintii sa-mi semnaleze cu ingrijorare si
oarecare rusine cum ca, din senin si aparent nemotivat, copilul lor bun si ascultator pana
acum, a inceput sa aiba un comportament mai violent.
Toti cei care se recunosc in aceasta situatie ar fi bine sa stie ca, in jurul varstei de 11 – 12 ani,
copiii intra in primul stadiu de adolescenta, pubertatea, a carei principala caracteristica este
transformarea la toate nivelurile fiintei: corporal, psihologic si social!
Daca asupra fiziologicului parintele nu poate decat sa fie observatorul pasiv al modificarilor
aproape explozive ce au loc in trupul copilului lor, interventia in planul dezvoltarii psiho-
sociale a viitorului adult este cruciala. Pe tot parcursul copilariei parintele a pregatit cu multa
dragoste, atentie si grija „solul” in care, de la aceasta virsta, 11 – 12 ani, ar fi de dorit sadirea
„samantei” din care va creste treptat adultul.

Ce vreau sa spun prin aceasta metafora? In copilarie parintele are grija sa-si invete fiul/ fiica sa
insuseasca si sa respecte un set de reguli indispensabile supravietuirii comunitare, pentru ca, la
pubertate, sa-si asiste copilul in a-si construi propriile repere (reguli) dupa care isi va trai viata ca
adult.
Cuvintul-cheie aici este asistenta pentru ca aici poate interveni in mod distructiv indulgenta ale carei
consecinte pot conduce fatalmente si catre narcisim.

Este bine sa intelegem ca narcisimul nu este totuna cu egoismul si cu atat mai putin cu
egocentrismul! Egocentrismul este acea atitudine care ne permite sa-i intelegem pe ceilalti prin
raportarea la noi, in timp ce egoismul este atitudinea exagerata privind propria persoana.
Motivul pentru care o persoana narcisista nu va fi niciodata apreciata pozitiv de cei din jur este
acela ca abilitatile ei sociale sunt superficiale, chiar daca adesea este fermecatoare. Narcisistul nu a
invatat niciodata sa iubeasca cu adevarat pe altcineva si, deci, nu-i poate privi pe ceilalti ca
individualitati separate, care au o valoare si o importanta egala cu a propriei persoane.
Mai mult, pentru narcisist, ceilalti oameni nu prezinta valoare in sine, ci una instrumentala. Adica,
ceilalti sunt utili atunci cand ii satisfac lui dorintele si cand ii maresc respectul de sine. De aici si
marea vulnerabilitate a narcisistului, cata vreme perceptia propriei importante este data din exterior,
sentimentele pot fi astfel extrem de usor de ranit. Cand ceilalti i se opun sau nu manifesta admiratia
excesiva, nemeritata, pe care el o pretinde, reactioneaza cu furie si va incerca sa se razbune.
Iata, deci, si o alta fata a cauzelor pentru care copilul are izbucniri de violenta in public, sau in
intimitatea familiei si de ce este important ca un copil sa invete ca exista anumite limite in ceea ce
se asteapta de la el si ii este permis. Atunci cand acele limite sunt depasite, este bine ca lucrurile sa
fie judecate, sa fie evaluate consecintele si sa fie aplicate chiar si sanctiuni. Parintele are o misiune
foarte delicata in a reusi sa echilibreze satisfacator propriile standarde si valori cu dorintele imature
ale copilului. Si este indicat sa gaseasca acele resurse de rabdare, intelegere si fermitate pentru a-l
ajuta sa interiorizeze si sa insuseasca in cele din urma acele standarde si valori, astfel sa-si formeze
constiinta.
Un aspect al comportamentului indulgent al parintelui fata de fiu/fiica, la fel de important si cu
repercursiuni in dezvoltarea psiho-sociala precara a acestuia, il reprezinta increderea neconditionata.

Dintr-o serie de motive, si mai ales incepand cu perioada de pubertate a copiilor lor, multi parinti
cred ca iubirea pentru copil inseamna sa-i acorzi apriori increderea. Nimic mai naiv si mai
periculos!
De multe ori, la radacina acestei hotariri a parintilor sta convingerea conform careia copiii sunt egali
cu parintii lor (vezi in articolul precedent). Nu voi relua ceea ce am mai spus, insa trebuie subliniat
faptul ca increderea parintilor in copii este cu totul alt concept decat increderea copiilor in parinti.
Atunci cand un copil vorbeste despre increderea in parintii sai, de regula, el se refera la faptul
ca parintii vor face sau ii vor oferi tot ceea ce acestia au promis, indiferent de circumstantele
ce ar putea sa apara. Deci, copilul acorda increderea printr-un mecanism egoist, in timp ce
elementele care il fac pe un parinte sa fie demn de incredere nu sunt egoiste, ci altruiste!
Un parinte de incredere trebuie sa fie alert si atent la comportamentul, emotiile, activitatile si
problemele copilului. El va fi receptiv la nevoile copilului si va incerca sa ia parte la toate
evenimentele din viata acestuia.
Un parinte de incredere este dator sa-si disciplineze, sa-si invete, sa-si indrume copilul si chiar
sa-l pedepseasca atunci cind este necesar, pentru a-l ajuta sa-si formeze caracterul.
Atentie! Acest lucru nu inseamna ca trebuie sa spioneze zilnic prin lucrurile copilului, pentru ca asta
nu ar face altceva decit sa distruga relatia dintre ei. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, un astfel de
comportament intruziv este un indiciu ca parintele insusi are anumite probleme psihice care cer
atentie. Insa, in cazul in care exista indicii clare ca ceva nu merge bine sau parintii intentioneaza sa
verifice pentru a se asigura ca situatia este “sub control”, acestia au responsabilitatea morala fata de
copiii lor sa adune acele informatii.
Deci, increderea in copil este un efort pregatit cu grija ce are drept scop introducerea acestuia in
lumea reala prin lectii, reguli, asteptari, suport si supraveghere.
Sper, dragi parinti ca, prin acest articol in doua parti, sa fi reusit sa va fac atenti asupra consecintelor
pe termen lung si foarte lung la care riscati sa va supuneti copiii in cazul in care indulgenta este
confundata cu intelegerea, toleranta, ingaduinta, sau increderea neconditionate. Stiu ca nu este usor
sa fii parinte in vremurile prezente, insa am convingerea ca, inarmati cu putin autocontrol, un strop
de fermitate si multa, foarte multa dragoste pentru copilul dumneavoastra, veti iesi invingatori in
maratonul parintilor buni!

Parintii hiperprotectivi

Iubirea aratata copiilor este un sentiment frumos si care ne bucura de cate ori il intalnim. De
multe ori vedem in jurul nostru parinti care au gasit modalitati functionale de a le arata
copiilor ca au incredere in ei si ca nu se tem cand acestia incearca si lucruri noi. Ba, chiar
dimpotriva, ii ajuta si ii motiveaza sa fie intotdeauna exploratori in ceea ce fac.
Ei gandesc pozitiv si spun ca, asa, copiii lor vor invata atat din propriile greseli cat si din ale
celorlalti, avand posibilitatea sa le asocieze cu experiente din viata lor. Cand in joaca lor mai
si cad, ii lasa sa se ridice singuri, nu se duc sa-i scuture si sa-i linisteasca daca plang, ci doar le
spun ‘nu-i nimic, se mai intampla’ dupa care le explica ce a condus la evenimentul respectiv,
fara a-i invinovati. Sunt create astfel patternuri la care copiii se vor raporta ori de cate ori vor
avea nevoie, si vor dispune de o gama larga de optiuni la care vor apela increzatori.

Copiii care primesc o educatie in care limitele sunt flexibile in functie de necesitatile lor isi dau voie
sa greseasca, iar esecul nu reprezinta decat o experienta din care invata si pe care isi cladesc
succesul. Ei au siguranta ca se pot bizui pe iubirea parintilor, isi consolideaza increderea in propria
persoana si stiu ca alegerea le apartine. Ca adulti nu sunt ingrijorati ca ar pierde aceasta dragoste
daca aleg sa-si urmeze propriul drum.
La polul opus se afla parintii hiperprotectivi, atenti la fiecare miscare a copilului, gata sa intervina
cand considera ca lucrurile nu merg cum si-ar dori ei. Intentiile lor sunt intodeauna pozitive si
dorinta lor cea mai mare este de a oferi protectie copiilor, ferindu-i de micile vicisitudini ale vietii.
De cele mai multe ori, acesti parinti proiecteaza asupra copiilor toate temerile lor si le transmit
anxietatea mostenita din relatia cu proprii parinti.
Sunt usor de recunoscut pentru ca isi tin copilul strans de mana cand ies la plimbare prin parc, iar
daca totusi il lasa sa se departeze, striga cu disperare in glas ‘nu mai alerga ca o sa cazi’, ‘nu te
juca in nisip ca te murdaresti’, ‘nu pune mana pe caine ca te musca’, iar daca vorbele se confirma,
ii spun demonstrativ ‘vezi, ti-am spus eu!’ sau ‘uite ce se intampla daca nu ma asculti!’, dupa care
il iau in brate si il mangaie suportiv in timp ce-i spun ‘hai ca te pup si iti trece’.
Copiii inteleg ca parintii ii strang in brate de fiecare data cand li se intampla ceva rau si repeta
comportamentul pentru a le atrage atentia din nou. In dezvoltarea lor, se bazeaza pe acest tip de
reactie si, de cate ori vor avea impresia ca unul dintre parinti este interesat de rezolvarea altor
sarcini in detrimentul atentiei acordate lor, vor apela la un comportament care in mod sigur ii va
repune in centrul preocuparilor.
De fiecare data cand un parinte le raspunde astfel, se intareste comportamentul disfunctional al
copilului si se consolideaza o relatie de dependenta greu de modificat in timp.
In general, acesti parintii se asteapta sa fie recompensati de copii pentru grija excesiva pe care le-o
acorda si cultiva vinovatia ca pedeapsa psihologica pentru orice abatere de la standardele impuse. Ei
transmit copiilor ca dragostea oferita este direct proportionala cu nazbatiile lor, orice mica greseala
poate conduce la retragerea sau micsorarea afectiunii acordate. Copiii invata ca orice alegere trebuie
sa se conformeze sau sa se potriveasca dorintelor, spuse sau intuite, ale parintilor, de teama de a nu
pierde iubirea lor.
Ca adulti, vor folosi aceste patternuri si in diverse relatii de interactiune interindividuala, ceea ce ii
va face sa fie nesiguri, tematori si ezitanti in fata deciziilor.
Modul de abordare a acestui nod gordian – relatia de dependenta – se poate face in doua directii: fie
copilul, devenit adult, constientizeaza nevoia sa de a atrage si de a pastra protectia parintelui, si
evalueaza beneficiile si prejudiciile acestui comportament; fie parintele intelege pozitia in care se
afla copilul sau, si-i ofera libertatea de care are nevoie pentru a fi un adult care-si traieste propria
viata, responsabil pentru alegerile sale.
Parintele devine astfel un martor in viata copilului-adult, ci nu un personaj principal, preocupat de
propriile trairi - teama, griji, sperante, visuri etc. - pe care le proiecteaza inconstient asupra
copilului-adult.

Ce-si doresc copiii?

Una dintre cele mai importante descoperiri din ultima vreme se refera la ceea ce-si doresc de
fapt copiii pentru ei insisi. Pe primul loc se afla iubirea neconditionata. Isi doresc niste parinti
care sa-i sustina permanent. Copiii isi exprima nevoia de iubire neconditionata prin diverse
feluri: "Sa fiu iubit indiferent de ceea ce fac", "Sa simt o stransa legatura cu parintii mei",
"Sa simt ca parintii mei ma accepta asa cum sunt".
Copiii isi doresc sa aiba o buna comunicare cu parintii. Asta presupune o interactiune
profunda si nu mult timp petrecut pe chestiuni superficiale. Pentru ca rareori li se acorda
atentia de care au nevoie si masura timpului petrecut alaturi este esentiala.

Nevoia de a gasi modele in familie este un element care reiese din analiza fiecarui copil. Ne nastem
cu nevoia de modele. Ciudat ca nici un psiholog n-o mentioneaza, indiferent de piramida, reteaua
sau spirala in care se reprezinta sistemul nostru de nevoi. Cu toate acestea, ea se manifesta de foarte
timpuriu si, mai mult, are o influenta foarte mare, de cele mai multe ori, inconstienta, asupra
evolutiei noastre si a alegerilor pe care le facem in viata. Se stie ca bebelusii au tendinta de a imita
mimica fetelor pe care le vad. In mod automat, cand cresc, imita gesturi sau atitudini ale adultilor.
Vine aceasta dintr-o nevoie de modele, din incercarea de a ne defini personalitatea, prin incercari,
singura cale intuita in acel moment al vietii noastre fiind copierea tiparelor comportamentale
accesibile.
O alta doleanta starnita in fiecare copil este apropierea emotionala fata de familiile lor. Ei se simt
adesea izolati de ceilalti membrii ai familiei si au nevoie de un sentiment mai puternic de unitate,
securitate si de intelegere. Isi doresc o mai mare loialitate in cadrul celulei familiei.
Cunostintele pe care le detin imi permit sa vorbesc cu mai multa certitudine despre o paralela dintre
familia clasica si familia pe care copiii o surprind adesea incompleta, uneori multigenerationala si
alteori fara granite. Nevoile copiilor satisfacute partial in familie sau satisfacute in afara ei, duc la
traversarea celulei de baza, flexibilizand-o pana acolo incat fiecare copil isi compune liber si
pragmatic "familia" compunand-o din acele personaje care au o rezonanta cu nevoile lui afective.
Renuntarea altruista in fata pulsiunilor si a nevoilor afective nu pare a fi la aceasta varsta o conditie
de mijloc de a depasi narcisismul. Incercarea Eului de a face fata pericolelor interne si externe,
intervenind activ pentru a schimba conditiile din lumea inconjuratoare este inca aproape imposibila
la aceasta varsta. Cea mai mare temere a celor mai multi copii, este ca parintii sa nu divorteze. Ei
doresc sa-si vada parintii exprimandu-si un respect mai profund si iubire reciproca. Unii copii sunt
chinuiti de griji privind violenta, saracia si abandonul. Majoritatea traiesc cu aceasta suferinta si
teama prin care se stabilesc legaturile cu parintii si ceilalti membrii ai familiei.
S-ar putea sa nu aflam niciodata cum reactioneaza copiii nostri la aceste probleme, dar trebuie sa ne
asiguram ca le oferim caminul si relatiile personale satisfacatoare in functie de nevoile lor profunde,
avand grija sa existe o baza potrivita, un exemplu condensat pentru viitorul lor, pentru momentul
cand vor pleca de acasa si vor patrunde in lumea adultilor ce-si vor creea la randul lor un camin, o
familie.

Pedeapsa are rol pozitiv in educarea copilului?

“Mi-aduc aminte ca in copilarie o incasam destul de des, uneori intelegeam si nu mai greseam,
alteori, desi stiam ca iar voi fi ‘altoita’, satisfactia pe care o aveam cand ma opuneam celor spuse
de parintii era atat de mare ca nu mai conta nimic. Acum, am un nazdravan de copil pe care desi
il pedepsesc din cand in cand, nimic nu se schimba. De fiecare data cand il iau de la scoala,
invatatoarea exasperata imi povesteste ce nazdravanii a mai facut. De multe ori ma gandesc ca
parintii mei ar trebui sa se simta razbunati pentru tot ce le-am facut.”

Familia este structurata pe principiul grupului si reprezinta o asociatie intima a membrilor bazata pe
cooperare si interactiune directa. Coeziunea din interiorul familiei este data de scopul colectiv
urmarit de membrii grupului. Copilul, pe de alta parte, trebuie sa adere nemijlocit la valorile si
idealurile familiei, iar abaterea de la acestea, de cele mai multe ori, este penalizata.
In general, pentru a oferi copiilor o educatie care sa coincida cu propriile asteptari, parintii adopta
modelul parental mostenit - atat de hulit si dezaprobat in copilarie. Daca au fost victime ale
pedepsei corporale, vor perpetua acest model si asupra copiilor lor.
Tendinta in societatea nostra este de a folosi mijloace de control aversiv precum: pedeapsa
corporala, ridiculizarea, dojana, sarcasmul, criticile, suprimarea unor privilegii, izolarea.
Pedepsele aplicate copiilor arata si pedepsele primite de parintii cand au fost copii.
Desi societatea noastra incepe sa inteleaga, in cele din urma, ca pedeapsa corporala nu este o solutie
pentru penalizarea unor greseli, sunt inca parinti care considera ca bataia este cea mai buna metoda
de a-l face pe copil sa se indrepte.
Zicale de genul “bataia e rupta din rai”, “acolo unde da mama creste”, “o palma data la momentul
potrivit nu omoara pe nimeni” le ofera acestor parinti garantia si confirmarea ca metoda
educationala folosita “din mosi-stramosi” are atributul traditionalitatii.
Pedeapsa verbala – ridiculizarea, sarcasmul, dojana, critica – are marele defect ca afecteaza
imaginea de sine a copilului. Copilul va fi descurajat de a mai avea acel comportament, dar nu va
intelege unde a gresit si care era comportamentul dorit.
Suprimarea unor privilegii poate fi o pedeapsa cu rezultate benefice daca nu este folosita abuziv
pentru a naste resentimente.
Izolarea este utilizata in diverse moduri, uneori are beneficii, alteori aduce prejudicii in plan
comportamental pe termen lung.
Daca e aplicata in sensul de a-i interzice copilului sa se joace cu alti copii, poate avea rezultate
benefice daca acestuia ii place sa socializeze. Pentru copiii care prefera un cerc restrans de prieteni
si care interactioneaza destul de greu, izolarea ii ofera motivatia de a nu se mai stradui.
Daca parintele foloseste aceasta metoda in sensul de izolare afectiva – “nu te mai iubesc pentru ca
m-ai suparat”, “nu vreau sa te mai vad…”, “nu mai am nevoie de tine”, “daca m-ai iubi, n-ai face
asa ceva”, “tu nu esti copilul meu, cred ca te-a schimbat la maternitate” etc. - pentru copiii cu o
sensibilitate crescuta poate reprezenta pierderea afectiunii din partea parintilor, fapt care va conduce
la obtinerea comportamentului dorit de parinti, dar si la crearea unei legaturi afective puternice de
dependenta.
Ceea ce nu stiu cei mai multi parinti este ca pedeapsa nu ofera alternativa, ci doar interzice un
anumit comportament, transformandu-l in fructul interzis.
E util de stiut ca folosirea abuziva a pedepsei poate inlatura comportamentul nedorit la copil, dar nu
intareste comportamentul dorit.
Conform principiului cauza-efect, aplicarea unei pedepse va conduce la un raspuns din partea celui
care a fost afectat. Daca la prima vedere s-ar putea considera ca efectul a fost cel scontat, ulterior se
va constata ca de fapt “obedientul” a dezvoltat strategii de evadare sau de evitare a pedepsei, sau ca,
desi nu asta s-a dorit, au aparut reactii emotionale de genul: frica, anxietate, frustrare, manie,
resentiment.
Toate aceste consecinte afective favorizeaza instalarea unor stari psihice negative: nesiguranta,
ezitare, pierderea increderii in sine.
Daca un parinte recurge totusi la aplicarea unei pedepse, e preferabil sa o faca doar daca acel
comportament indezirabil se repeta, desi au fost folosite alte metode constructive de indreptare, dar
nu au avut rezultat. Pentru dezvoltarea armonioasa a copilului este indicat sa se evite pedepsirea
unor incidente izolate, singulare sau minore.
Orice pedeapsa trebuie explicata pentru a-i oferi copilului posibilitatea sa inteleaga ce nu trebuie sa
faca si de ce.
Intre greseala si pedeapsa trebuie sa fie o relatie directa, nu se va aplica o pedeapsa aspra pentru o
greseala minora.
Parintele trebuie sa fie un exemplu pentru copil, astfel, nu-l va pe pedepsi pe acesta niciodata pe
fondul unui stres cauzat de alti factori care nu au legatura cu fapta blamabila savarsita de copil.
Pedeapsa nu trebuie sa fie insotita de rasplata pentru ca va crea confuzie in gandirea copilului, nu va
sti pentru ce a fost pedepsit si pentru ce a fost recompensat.

STIMULAREA INCREDERII IN SINE LA COPII

Dragi parinti,
Se spune pe drept cuvant ca “ceea ce semanati aceea veti culege”. Daca semanati in copii mania
veti culege razbunarea, daca semanati vinovatia pentru greseli veti culege neincrederea, daca
semanati neincrederea veti culege lasitatea.
La fel, daca semanati in copii credinta veti culege speranta, daca semanati speranta veti culege
increderea, daca semanati increderea in ei insisi veti culege curajul de a fi tot ceea ce pot sa fie.
Iar pe langa acestea, daca semanati dragostea veti culege iubirea, care este mai presus de toate.

Parintii sunt intr-o mare masura responsabili de ceea ce devin copiii, pentru ca pe langa mostenirea
genetica si diferitele influente ale mediului, conteaza foarte mult familia cu experientele sale de
viata, obiceiurile ei si nu in ultimul rand educatia pe care o primeste fiecare copil.
Exista un aspect foarte important, increderea de sine, prin care copilul poate pur si simplu sa fie
invatat “sa zboare”, adica sa aiba:
• curajul sa exploreze ca sa cunoasca lucruri noi
• curajul sa invete din greseli
• curajul de a se ridica deasupra acestora pentru a progresa
Dar pentru ca sa poata zbura trebuie “sa le dati aripi”, sa le dati increderea in ei. Iata mai jos cateva
sfaturi pentru a putea stimula increderea de sine in copiii dumneavoastra.

1. Incredintarea unor sarcini potrivite pentru varsta copilului

Stimularea unui copil se poate face atunci cand dam spre rezolvare sarcini care sunt in perfect acord
cu perioada lui de dezvoltare. De exemplu cand sunt mici rugati-i sa spele vasele si sa puna masa
pentru ca acest lucru le va face placere, cand sunt mai mari rugati-i sa ajute la mici reparatii casnice
sau sa faca singuri mici cumparaturi la care sa gestioneaze ei banii, etc.
Astfel de sarcini date la varsta potrivita ii vor trezi sentimentul ca este capabil. Insa sarcina
incredintata trebuie sa fie nici prea simpla nici prea dificila pentru varsta sa. Asa cum specifica Kay
Kuzma (2007) in cartea Intelege-ti copilul, mentinerea unui echilibru intre simplitate si dificultate
este necesara pentru a avea ca si efect stimularea si nu inhibarea.
Este necesara simplitate pentru ca sa o poate indeplini singur, fara stres si dificultate (la un nivel
optim) pentru ca sa determine copilul sa-si puna in functiune talentul, creativitatea si cunostintele
avute, astfel incat sa poate duce sarcina la bun sfarsit.
Aceasta metoda aplicata consecvent poate trezi in copil pe langa increderea de sine, si curiozitatea
de a invata si realiza lucruri noi, care ulterior va duce la dorinta lui de perfectionare continua.

2. Acordati-i dinainte increderea dumneavoastra

Atunci cand vreti ca un copil sa aiba incredere in el, dati-i dumneavoastra mai intai girul de
incredere spunandu-i dinainte de a incepe ceva, ca aveti incredere in el ca poate face acel lucru. Mai
puteti sa ii aratati ca aveti incredere in el cerandu-i ajutorul si contributia in realizarea unor sarcini,
dar care sa contina totusi o provocare pentru el.
Puteti cauta ocazii pentru a le da responsabilitati, prin care ii pot ajuta pe alti copii din scoala sau
chiar din comunitate, care au nevoie de ajutor sau indrumare. Vor deveni astfel mai increzatori in
fortele proprii si altruisti.

3. Obisnuiti copiii sa ia parte la decizii

In situatiile in care puteti, implicati copiii sa ia decizii. Nu hotarati totul in locul copiilor,
considerand ca numai adultii stiu cel mai bine ce e de facut. Daca obisnuiti copiii sa ia decizii, vor
invata cu timpul ca, daca nu s-au gandit suficient de bine la avantajele si dezavantajele deciziei lor,
vor suporta anumite repercursiuni. Data viitoare se vor gandi mai bine si astfel veti creste un copil
responsabil care va deveni mai tarziu un matur intelept.

4. Incurajati copiii chiar si atunci cand fac greseli

Copiii trebuie lasati sa experimenteze singuri viata, desigur intr-un mediu controlat, astfel incat sa
poata invata din propriile greseli. Cand gresesc nu ii criticati, explicati-le doar ce au gresit. Copiii
trebuie sa stie ca a gresi este ceva normal, si nu este o catastrofa. Este nevoie sa experimenteze si
esecul pentru a invata cum sa il depaseasca.
Desigur ca atunci cand esecurile sunt prea multe sau succesive, ele pot demobiliza copilul. Dar daca
atunci cand are primul esec il veti incuraja sa se mobilizeze, ca sa mai incerce o data sa obtina un
succes si ii veti spune ca asta este o cale si de a se perfectiona, veti anihila sentimentul de
nesiguranta de sine.

5. Ghidati comportamentul copiilor

Structurarea personalitatii copilului se face si prin ghidarea comportamentului acestuia, numai ca


acest lucru trebuie sa se faca cu cea mai mare intelepciune. Ca sa-si poata dezvolta increderea,
copiii au nevoie sa fie lasati liberi sa actioneze, dar fara a avea teama ca vor fi mustrati pentru
fiecare miscare gresita, de aceea este bine sa stie ce se asteapta de la ei.
Cand comunicati copilului ce comportament asteptati de la el, nu dati ordine, transmiteti-i mesajul
pe un ton placut, dar ferm. Stabiliti limite in ceea ce priveste comportamentul, dar rezonabile. Este
bine sa fie supravegheati, dar nu intr-un mod excesiv ca sa se simta inhibati.
Ei trebuie sa se simta in acelasi timp liberi, dar si in siguranta. Faptul ca stiu foarte bine ce se
asteapta de la ei si care este limita pana unde pot sa mearga le va da un sentiment de siguranta si
incredere. Un copil care stie ca exista limíte si ca este bine sa le respecte, isi va controla permanent
comportamentul si astfel va invata si ce este stapanirea de sine. Dar nu uitati, disciplinati cu iubire.
Un amestec de iubire si fermitate, aceasta este reteta.
Un alt aspect important este ca la stabilirea regulilor si limitelor parintii sa fie in total acord, astfel
copiii vor fi dezorientati si nu vor mai sti cum sa se comporte, care e calea corecta pe care sa o
urmeze si asta ii va destabiliza din punct de vedere emotional. Siguranta va naste siguranta, iar
confuzia va naste confuzie, care se poate manifesta la mai multe niveluri: al emotiilor, al
comportamentului si al gandirii.

6. Organizati-le activitatile si mediul de viata

Tot ce se intampla in copilarie devine important pentru mai tarziu si actioneaza la distanta asupra
copilului. Indiferent daca sunt lucruri mari sau marunte, ele actioneaza. Chiar si modul prin care
stim sa le organizam activitatea zilnica sau camera unde se joaca si invata se va imprima in felul lor
ulterior de a se comporta.
O camera organizata bine si ordonata ii va ajuta pe copii sa stie unde isi gasesc jucariile atunci cand
au nevoie de ele, unde isi gasesc anumite haine sau carti. Acest lucru ii va ajuta sa devina
independenti si organizati, si vor sti cum sa se descurce singuri mai tarziu.
La fel, un program regulat si bine organizat ii vor invata sa fie disciplinati. Cand unui copil care nu
stie niciodata ce urmeaza sa faca i se spune pe neasteptate ca trebuie sa faca ceva (sa mearga de
exemplu la culcare sau la masa), el se poate opune pentru ca este posibil sa nu ii convina o
schimbare de situatie in acel moment.
Rutina zilnica a activitatilor, la fel ca si in cazul ghidarii comportamentului, ii va face la fel sa se
simta mai in siguranta si sa invete stapanirea de sine pentru situatiile cand nu au de ales. Daca
copilul traieste sentimentul sigurantei va invata sa aiba incredere in sine.
Pe de alta parte, o anumita dirijare a activitatii si mediului in care traiesc ii va ajuta ca mai tarziu sa
isi poata planifica singuri viata pentru a-si atinge obiectivele. Cum se gestioneaza lucrurile mici, asa
se vor gestiona si lucrurile mari.

7. Evitati sa criticati copilul

Daca criticati copilul ii veti distruge simtamantul valorii personale. El nu trebuie sa simta niciodata
ca el este ca persoana cel criticat, ci comportamentul sau. Modul de a se comporta trebuie
dezaprobat si nu persoana sa. Indiferent de ce a facut, el trebuie sa simta ca este iubit in continuare
si tratat la fel.
Sansele de a-si schimba un comportament nedorit sunt mult mai mari atunci cand nu ranim prin
cuvinte si prin actiunile noastre aspre. Desigur ca un copil trebuie sa inteleaga ca exista
repercursiuni pentru orice fapta de a sa (de exemplu se poate aplica retragerea unui privilegiu), dar
oferindu-i dragoste si in aceste situatii, ii veti furniza suficienta incredere in sine, astfel incat va
alege el insusi sa-si schimbe acel comportament.
Daca ii veti spune si ca aveti incredere in el ca se va schimba, atunci el va cauta sa se schimbe ca sa
raspunda asteptarilor dumneavoastra, sa nu va dezamageasca. Evitati sa cultivati in ei sentimentul
vinovatiei cand au facut ceva gresit. Invatati-i sa accepte unele consecinte naturale si logice ale
faptelor lor, pentru ca numai astfel greselile lor vor putea deveni trepte pentru dezvoltare.

8. Lauda, incurajare

Toti oamenii, indiferent de varsta, au nevoie pe parcursul vietii de recunoastere si incurajare. Mai
mult, copiii la care personalitatea este in formare au nevoie de aprecieri ca sa isi creasca stima de
sine.
Recompensarea copilului printr-o lauda din partea parintelui are valoare de incurajare. O lauda
trebuie sa exprime aprecierea eforturilor depuse de copil, de aceea trebuie sa laudam orice progres
pe care il face, chiar daca inca nu a ajuns la o realizare finala. Marile victorii se obtin pas cu pas, iar
de-a lungul drumului spre victorie copilul trebuie sustinut.
Daca ii veti acorda recunoasterea dumneavoastra el va invata sa isi fixeze scopuri. In acelasi timp
nu uitati sa-i amintiti tot timpul ca aveti incredere in el. In cele din urma copilul va ajunge sa aiba el
insusi incredere in propriile puteri si isi va duce cu succes la indeplinire scopurile propuse.

9. Fiti consecventi in ceea ce faceti

Modelele de viata din familie si in primul rand parintii, sunt cele mai importante modele pentru
copil. Este important doar sa ne dam seama ca oferind ca si exemplu modul nostru de a actiona,
oferim copilului cea mai sigura cale de a-l invata ce sa faca si cum sa fie.
Adultii care in general actioneaza cu consecventa, nu sunt sovaielnici in ceea ce fac, sunt suficient
de categorici in adoptarea unor atitudini, isi asuma riscuri si responsabilitati, iau decizii si le duc la
bun sfarsit, isi ofera recompense pentru realizarile proprii, vor transmite acest mod de a fi si copiilor
lor.
Deci atunci cand incercam sa cultivam increderea in copiii nostri, sa cautam sa privim mai intai in
interiorul nostru raspunsul la intrebarea daca avem suficienta incredere in noi insine si daca
actionam in conformitate cu acest principiu, pentru ca modelul de comportament al parintilor este
asimilat in mod inconstient de catre copii.
Desigur ca pe langa nevoile unui copil de a fi invatat, de a fi stimulat, de a i se acorda incredere si
de a fi lasat liber (intr-un mediu controlat ) sa experimenteze viata, mai este nevoia cea mai
importanta, nevoia de iubire.
Copiii inainte de toate au nevoie sa simta ca sunt iubiti in mod neconditionat. Pe parcursul vietii
suntem intr-un proces continuu de dezvoltare, deci si noi ca si parinti mai avem tot timpul de invatat
cate ceva.
Uneori cei de la care avem ce invata sunt chiar copiii nostri. Asa cum noi cautam sa ii ghidam pe ei
tot la fel ne pot ghida si ei pe noi. Cautand sa intelegem ce mesaje directe si indirecte ne transmit
copiii nostri, ne vom putea adapta comportamentul dupa nevoile lor si astfel vom putea evolua
impreuna.

MICUL PINOCCHIO

"Mami, n-am facut eu asta!". Cred ca ti-ai auzit copilul rostind aceste cuvinte cel putin o data,
cand tu stiai deja ca el a facut-o. Poate n-ai luat in considerare intotdeauna acest lucru, dar
faptul ca puiul tau se poate transforma usor usor intr-un "mic Pinoccho" ar trebui sa te
determine sa-ti pui anumite intrebari. Iar una dintre ele este:

Ce il determina pe copilul meu sa minta?

Minciunile pe care le spun copiii, chiar dacă uneori par nevinovate, ar trebui să dea de gândit
părinţilor. Dar şi mai importante pentru dezvoltarea copilului sunt minciunile pe care le spun
părinţii copiilor. Punerea unei bariere în discutarea unor probleme delicate din viata copilului sau
răspunsurile mincinoase care induc copilului o stare de frustrare conduc la rezultate dăunătoare în
calea dezvoltarii psihice fireşti a copiilor.
Minciuna apare o dată cu vârsta, ea nefiind un comportament înnăscut, ci unul de adaptare. La copii
minciunile sunt majoritar pro-sociale şi nu anti-sociale. Ca repartizare a conţinutului minciunilor s-a
constatat că, în general, copiii spun mai multe minciuni prosociale colegilor (pentru a intării
comunicarea de grup) şi mai multe minciuni egoiste mamelor lor (pentru a evita pedepsele şi a-şi
consolida independenţa). Numărul şi ocurenţa minciunilor la copii depinde însă în mod direct de
mediul familial, de fundalul educaţional şi cultural al părinţilor, de comportamentul modelelor
adulte din anturajul lor.

Cele mai frecvente motive pentru care un copil minte sunt următoarele:
- ascunderea faptelor rele;
- a insucceselor;
- a anumitor aspecte legate de persoana sa sau de a altora, dintr-o proastă înţelegere a prieteniei şi a
solidarităţii;
- ascunderea adevărului (neplăcut) din timiditate, ruşine, lipsă de curaj, laşitate;
- uneori chiar din dorinţa de a menaja sensibilitatea părinţilor;
- severitatea excesivă a părinţilor;
- restricţiile absurde;
- anturajul;
- exemplul negativ al părinţilor (părinţii i-au minţit pe copiii sau alte persoane în faţa copiilor);
- lipsa de unitate în cerinţe;
- fantezie, curiozitate, mister;
- inconştienţă;
- dorinţa de a obţine anumite favoruri, de a-şi satisface anumite plăceri;
- lăcomie, egoism;
- dorinţa de afirmare, vedetism;
- greutăţi familiale;
- lipsa de bun simt, de respect;
- răzbunare;
- plăcerea de a păcăli;
- comoditate;
- lene;

Minciuna poate să apăra atunci când una sau mai multe din situaţiile de mai jos sunt prezente:

1. Înţelegerea copilului. Copii intre 3 şi 6 ani pot confunda unele fenomene şi fapte între ele şi din
acest motiv să deformeze realitatea. Însă ei nu mint, pentru că nu o fac cu intenţie, ci dintr-o
incapacitate de înţelegere datorată vârstei şi dezvoltarii mentale. La vârsta preşcolară copilul va
spune povestiri fantastice. Acestea sunt normale şi bune pentru copil dezvoltându-se creativitatea şi
imaginaţia. Cu toate acestea se poate ajunge la minciună când copiii nu sunt ajutaţi să facă diferenţa
dintre realitate şi imaginar.
2. Intenţii bune. Un copil poate spune o minciună pentru a calma lucrurile în familie. De exemplu
atunci când părinţii se ceartă pot spune că au avut un succes pe care nu l-au avut pentru că aşa crede
că se vor rezolva lucrurile. Sau solidaritatea fata de un coleg de clasă care a spart geamul. Deşi toata
clasa ştie nimeni nu spune adevărul pentru că ar fi considerat un pârâcios.
3. Complexe de inferioritate. Sentimentele de inferioritate faţă de cineva îl poate face pe un copil
să mintă. Unii copii ascund insuccesele, insatisfacţiile pentru că nu vor să fie priviţi cu compătimire.
Vor să apară ca persoane ce merită şi se bucură de respect.
4. Neîncrederea şi teama. Dacă între un copil şi alţii sau între copil şi părinţi se instalează
neîncrederea se poate ajunge la minciună. Neîncrederea se creează din cauza inconsecvenţei
părinţilor, care îi derutează pe copii. Teama este şi mai periculoasă. Îl face pe copil să se închidă în
sine şi să spună minciuni pentru a se salva.
5. Atragerea atenţiei. Când copii nu primesc atenţie sau afectivitate suficientă din partea părinţilor,
încep să simuleze anumite dureri sau necazuri pentru a şi-i apropia. Părinţii devin îngrijoraţi şi le
dau mai multă atenţie .
6. Minciuna că mijloc de îndeplinire a unor dorinţe nesatisfăcute. Rigiditatea părinţilor în ceea
ce priveşte îndeplinirea dorinţelor copiilor îi pot determina pe aceştia din urma să mintă pentru a
obţine ceea ce vor.
Părinţii au obligaţia de a cunoaşte dorinţele copiilor şi de a-i face să inteleaga de ce o dorinţa poate
fi îndeplinita şi alta nu.
7. Reacţie împotriva dependenţei. Când părinţii nu le lasă copiilor un spaţiu personal şi încearcă
sa-i controleze, aceştia din urmă sunt tentaţi să mintă pentru a nu-i înfrunta direct pe părinţi. Aceasta
se întâmplă mai ales în cazul preadolescenţilor şi adolescenţilor care simt nevoia de independenţă.
8. Arma împotriva celorlalţi. Unii copii care au făcut ceva rău aruncă cu laşitate vina pe altcineva.
Alţi copii chiar ţes intrigi pentru a rupe legătura dintre doi prieteni. Unii copii care sunt supăraţi pe
colegi sau pe părinţi aduc o vină mincinoasă sau spun o minciună pentru a se răzbuna pe aceştia.