Sunteți pe pagina 1din 72

CURS NR.

1
Metode de realizare a explicatiei in stiintele sociale

1.Metoda comparativa.
2.Metoda istorica.
3.Metoda genetica.
4.Metoda functionala. Notiunea de functie. Reprezentanti (B. Malinowski, R.K. Merton).
Functionalism si cauzalitate. Functionalism si ideologie.
5.Structuralismul. Notiunea de structura. Definitii. Principalele conceptii.
Structuro-functionalismul.
6.Analiza sistemica. Definitii si orientari. Extensiunea si limitele utilizarii analizei sistemice.
7.Metoda dialectica. Dialectica si empirism. Limitele metodei dialectice.

Metoda, ca mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului, de a raspunde mai exact


intrebarii “cum?”, este legata problemei explicatiei. Expunerea diverselor metode se loveste de
ambiguitatea adesea subliniata a notiunii, dar si de diferentele de nivel la care acestea se situeaza, de
amploarea explicatiilor pe care acestea le vizeaza si, in sfarsit, de diversele momente ale procesului de
cercetare carora li se aplica.
Demersurile intelectuale cele mai importante, care prezinta tipuri de explicatie mai mult sau mai
putin complete si care, din aceasta cauza, sunt adesea numite metode, sunt:
1. Metoda comparativa.
2. Metoda istorica.
3. Metoda genetica.
4. Metoda functionala.
5. Structuralismul.
6. Analiza sistemica.
7. Metoda dialectica.

1. Metoda comparativa.
Istoric.
In opinia primilor sociologi organicisti, societatea nu poate fi supusa studiului metodei
experimentale. Ramânea astfel metoda comparativa. Imposibilitatea experimentarii a facut din
comparatie unica modalitate permitand sociologului sa analizeze concretul, sa evidentieza elementele
constante, abstracte si generale, în abordarea explicatiei sociologice.
Caracteristicile metodei.
Metoda comparativa tinde a sistematiza o tendinta naturala a spiritului nostru:
impulsul (natural si spontan) ce ne impinge sa comparam ceea ce vedem.

1. Metoda comparativa nu dipune de o procedura tehnica proprie si este utilizata de toate


stiintele sociale.
2. Este folosita in toate etapele cercetarii.
3. Isi gaseste locul la toate nivelele cercetarii.

Limitele metodei.
1. Rigurozitate redusa atat a definitiei cat si a metodei.
2. Adesea este evocata metoda comparativa fara a se preciza conditiile elaborarii tipurilor sau
elementelor de comparare.
3. Problemele conditiilor de validitate: care sunt criteriile de comparatie valabile, ce unitati de
comparare ar trebui alese, cum sa fii sigur ca sunt comparate elemente asemanatoare.

Progrese recente.
Absoluta extindere a notiunii de comparatie isi are originea in imperfectiunile sale. Dezvoltarea
cercetarilor la nivel international a suscitat o ameliorare a metodei in ceea ce priveste rigurozitatea ei:
folosirea indicatorilor internationali, utilizarea informaticii, ceea ce a facilitat lucrul cu o masa
importanta de informatii, dar mai ales a obligat la o normalizare a datelor culese si a permis
constituirea arhivelor, ca izvor important pentru analize secundare si comparatii internationale.
Unificarea Europei implica cercetari comparative.
Concluzii.
Metoda comparativa este utila, insa validitatea sa depinde de rigurozitatea cu care sunt definiti
termenii.
Fiind un mijloc de a descoperi raporturi, metoda poate suscita ipoteze, insa nu poate constitui prin
ea insasi o veritabila explicatie, atasata unei teorii.

2. Metoda istorica.
Explicatia, in mod special, face ca reconcilierea dintre istorie si sociologie sa fie
indispensabila. De fapt, se considera ca istoria este singurul concurent al sociologiei, in studiul
fenomenelor sociale fatale in curs de desfasurare.
Sociologia, pentru ca s-a dezvoltat recent in cadrul cercetarilor limitate, concrete si actuale,
s-a indepartat prea des atat de istorie, cat si de teorie. Propriile sale progrese, necesitatea acesteia de
a ajunge la nivelul explicarii o readuc astazi catre cele doua.
In realitate, cele doua discipline trebuie sa se completeze, deoarece sociologia furnizeaza
istoriei cadrele conceptuale, tipuri, structuri, conjuncturi, iar istoria, la randul ei, furnizeaza sociologiei
materialele concrete cele mai indispensabile, fiind izvorate din realitate.

3. Metoda genetica.
Metoda genetica cerceteaza geneza evenimentelor, adica antecedentele. Este vorba de o
explicare diacronica deoarece vorbim de un proces ce se deruleaza in timp. Dificultatile geneticii sunt
acelea ale cercetarii unei cauzalitati.
Reprezinta metoda cea mai corecta, mai ales ca anunta inca din denumirea sa scopul: de a gasi
cauza initiala, faptul generator. Dar in stiintele sociale, acest tip de recunoastere, descoperire este
dificil datorita prea multor evenimente ce ar fi putut concura la conceptia a ceea ce se studiaza.

4. Metoda functionala.
Notiunea de functie.
Dificultatea de a observa cauza a orientat o serie de sociologi catre interpretatea faptelor
sociologice prin notiunea de functie. Dupa Robert Merton1, “analiza functionala este in acelasi timp cea
mai fecunda si, fara indoiala, cea mai putin codificata dintre metodele de interpretare sociologica”.
Notiunea de functie este ambigua. In
limbajul popular se retine aspectul social al functiei si acesta este confundata cu profesia…
Publicitatea, utilizeaza in mod constant temenul in sensul sau util, adaptat scopului. In limbajul
matematic, funcţia desemneaza o variabila studiata in raport cu una sau mai multe variabile, in functie
de care aceasta poate fi exprimata sau de care depinde valoarea ei. Ambiguitatea notiunii implica
anumite niveluri in conceptiile functionaliste.
Reprezentanti. B. Malinowski.- estre considerat tatal functionalismului.
Postulatele conceptiei sale:
1. Funcţia este conceputa in raport cu intregul sistem social.
2. Toate elementele sociale si culturale indeplinesc functii sociologice.
3. Aceste elemente sunt indispensabile.

R.K. Merton- reprezentantul eminent al functionalismului. El a demonstrat


contradictia dintre postulate si realitate:
1. Obiceiurile si sentimentele sociale pot fi functionale pentru unele grupuri si nu pentru
altele din aceiasi societate.
2. Al doi-lea postulat are drept scop justificarea rolului ramasitelor sociale, a obiceiurilor ce
aparent nu mai au nici o functie de indeplinit. Merton propune o diferentiere intre functiile
manifeste(dorite de catre participanti la sistem) si functiile latente(care nu sunt nici intelese, nici
dorite, dar despre care nu se poate spune ca exista mai putin; acestea sunt uneori indeplinite de
riturile stravechi care, precizandu-si rolul, substituie scopului lor initial o alta functie, cel mai adesea de
coeziune sociala).

1
Robert K. Merton, (1959), Trad.1965, <<Elements de methode sociologique>>, Plon, 516p. (p.65)
3. Al trei-lea postulat- care noteaza necesitatea interpretarii functionaliste- este cel mai
ambiguu. Merton s-a intrebat ce anume trebuie recunoscut ca indispensabil: funcţia insasi sau
elementul acesteia sau ambele? (trebuie oare admis ca functiile religioase sunt necesare sau doar
anumite rituri constituind rezultatul functiilor religioase?). Realitatea ne indica rezultatul: nevoi umane
si sociale ce pot fi satisfacute in diferite moduri, un element singular putand indeplini mai multe functii
tot asa cum o singura functie poate fi indeplinita de catre elementele permutabile, numite de Merton
”substitute sau echivalenti functionali”. R.Merton a mai distins, pe langa functii, disfunctiile, care
inhiba adaptarea la sistem.

Functionalism si cauzalitate.
Ideea de functie permite a analiza situatii, a furniza observatii, insa ea ramane totusi la un nivel
limitat de explicatie. Dupa cum afirma Emile Durkheim, “Cand incercam a explica un fenomen social
trebuie cautata separat cauza eficienta care il produce fata de funcţia pe care acesta o indeplineste”.
Faptul ca este utila cutare sau cutare institutie, intr-un sens sau altul, nu ne arata neaparat motivul
care a determinat-o. De multe ori, funcţia consta in a “mentine cauza preexistenta de la care deriva
faptele”. R. Bastide2 a scris ca “Functionalismul explica foarte bine de ce subzista, dainuiesc lucrurile,
insa el nu explica de ce acestea se schimba”.
Functionalism si ideologie.
In ciuda lacunelor, a limitelor sale, functionalismul a avut succes. Modernizat si relativizat de catre
Merton, structurat de Parsons, el a avut o mare influenta si un rol important în stiintele sociale
americane.Teorie a dinamismului (deoarece functioneaza), a utilitatii(deoarece foloseste), a echilibrului
linistitor si a optimismului(deoarece se neglijeaza disfunctiile), functionalismul reunea intr-adevar
calitatile adaptate la mentalitatea americana.
Functionalismul este o teorie a echilibrului si a integrarii. A.V. Gouldner considera
functionalismul ca pe o teorie de “sustinere” a regimului existent, care ar conveni la fel de bine si unui
regim socialist.

5. Structuralismul.
Notiunea de structura.
Ideea si cuvantul “structura” sunt foarte vechi. Succesul structuralismului este legat de
dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor
constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai din acest motiv notiunea de structura.
In sociologie, se pare ca Marx a utilizat acest termen pentru prima oara si cam in
acelasi timp cu sociologul Spencer. Notiunea datoreaza succesul discutiilor pe care le-a suscitat in
randul etnologilor si faptului ca raspunde unui numar insemnat de preocupari practice si teoretice
comune tuturor stiintelor sociale. George Gurvitch3 a rezumat motivele acestui succes astfel: dorinta
de a se debarasa de opozitia dintre ordine si progres, static si dinamic si intre termenii de “institutie”
si “organizare”, apoi, influenta conceptiilor lui Marcel Mauss (fenomenele totale) si a “gestalt teoriei” 4
si, in sfarsit, necesitatea descoperirii unui instrument conceptual care ar permite progresul in
intelegerea fenomenelor sociale.
Definitia cea mai cunoscuta a fost data de J.Piaget5 “Intr-o prima aproximare, o
structura este un sistem (prin opozitie cu proprietatile elementelor), si in care se conserva sau se
imbogateste, prin insasi jocul transformarilor sale, fara ca acestea sa ajunga in afara granitelor sale
sau sa faca apel la elemente externe. Intr-un cuvant, o structura contine asadar cele trei caractere de
totalitate, de transformare si de autoreglaj. Intr-o a doua aproximare,[..] structura trebuie sa poata
face loc unei formalizari”.

2
R.Bastide, (1956), << La causalite externe et la causalite interne dans l`explication sociologique>>, Cahiers
Internationaux de Sociologie, vol.21, pp.77-99.

3
G.Gurvitch, (1955), <<Le concept de structure sociale>>, Cahiers Internationaux de Sociologie, pp.3-44.

4
Teoria structurii in psihologie.

5
J. Piaget, (1968), <<Le structuralisme>>, P.U.F., <<Que Sais-je?>>, 124p, p.8.
Succesul structuralismului este de asemenea legat de dezvoltarea diverselor discipline
care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au
utilizat tocmai de aceea notiunea de structura in acelasi timp cu cea de sistem.

Definitii.
In opinia lui R. Boudon, echivocurile legate de notiunea de structura tin mai ales de
faptul ca acest cuvant apare in doua contexte foarte diferite:
1. Definitia volitionala (intentionala). In acest caz, vorbindu-se de structura, se insista
asupra faptului ca e vorba de un ansamblu de caractere interdependente: structura comportamentului,
a organismului etc. Regasim in obiectul de studiat ceea ce evoca insasi termenul de structura si pe
care un sinonim precum cel de sistem l-ar putea inlocui. Cuvantul “structura” denumeste asadar
obiectul identificat cu un sistem. Acest gen de definitie volitionala comporta in general o enumerare de
caractere, structurale, cel mai adesea aparente si marcand in general o distinctie in raport cu
altele(grupuri structurale opuse grupurilor nestructurale).
2. Definitia efectiva. In acest caz nu mai e vorba doar de a califica obiectul structurii, ci de
a-i determina structura. Din moment ce Levi Strauss (in antropologie) si Spearman (in psihologie)
utilizeaza termenul in domenii diferite precum rudenia si analiza factoriala, aceasta inseamna ca exista
ceva comun lor si ca in cele doua cazuri autorii au descoperit o constructie logica, dand seama de
caracteristicile aparente ale sistemului. Nu mai este vorba acum de a spune ca “exista o structura”, ci
de a-i defini elementele; de a se referi adesea chiar si la ceea ca este mai presus de observabil, la o
structura subordonata.”O structura este intotdeauna teoria unui sistem si nimic mai mult. Acestea fiind
spuse, aceste teorii se pot situa la niveluri de verificare variabile, care depind in mod esential de
caracterele sistemului considerat, de populatie, de sistemele cu care ne putem compara si de alti
factori fata de care libertatea de interventie a cercetatorului este limitata.”6
Cum sugereaza si R.Boudon, speram sa descoperim structura invocand-o.
Principalele conceptii.
Din ansamblul opiniilor exprimate, H.Lefebvre7 desprinde trei conceptii principale.
Doar prima insa corespunde unei definitii efective, celelalte doua, in ciuda diferentelor, relevand
definitia volitionala:

1. Structura este o conceptie. Ea se situeaza deasupra fenomenelor si relava din studiul acestora
un sistem de relatii coerente. Structura constituie modelul (cf. Levi-Strauss), adica reprezentarea
formala a unui grup de relatii, construit in scopul studierii unui ansamblu de fenomene si a unei
probleme privitoare la acestea.
2.Structura reprezinta esenta sau inteligibilul. In aceasta conceptie, izvorata mai mult sau mai
putin explicit din “Gestalt teorie” –teoria formei-, funcţia, structura se identifica, acesti termeni fiind
considerati aproape echivalenti cu cel de “totalitate”.
3. Structura este un soi de statornicie relativa. Ea nu se situeaza nici la nivelul unei realitati, nici al
unei abstractii construite. Structura este un echilibru instabil intre forte opuse, care o modifica in
cursul unei perpetue miscari de structurare, restructurare, in timp ce alte forte, superioare, o
caracterizeaza.

Structuro-functionalismul.
In acest caz, punctul de plecare il constituie societatea. Care sunt functiile esentiale
ce trebuie indeplinite pentru ca aceasta sa existe? Modalitatea aceasta de a intreba este evident
functionala, analiza este structurala, pentru ca elementele componente ale societatii sunt considerate
ca apartinand unui sistem global in care tind a perpetua echilibrul necesar persistentei societatii.
T. Parsons este ilustrul reprezentant al acestei tendinte caracterizate prin cercetarea imperativelor
functionale a caror lista variaza: socializarea membrilor, reglarea expresiei afective, scopurile comune
etc. Structuro-functionalismul marcheaza o prima etapa in analiza sistemica.

6. Analiza sistemica.
Interdependenta partilor in raport cu intergul constituie fundamentul notiunii de sistem.
Aceasta, ca si celelalte de structura si de functie, a fost dintotdeauna utilizata in sociologie. Daca de

6
R. Boudon, (1968), << A quoi sert la notion de “strucrure” >>, Gallimard, 244p., (p. 204)
7
H. Lefebvre, (1966), <<Claude Levi-Strauss ou le nouvel eleatisme>>, in “ L`homme et la societe”, no. 1-2.
mult timp societatea a fost comparata cu organismul uman, si cele mai vechi cosmogonii au vazut-o ca
pe un sistem.
In scrierile sale, P.Sorokin8 trece in revista diferitele religii sau teorii ce fac apel la aceasta notiune.
Incepand cu secolul al-XIX-lea (cf. Spencer, Pareto), sub influenta progreselor din biologie, ale teoriei
informatiei si in general a sistemelor, sunt precizate conditiile aplicarii analizei sistemice.
Definitii si orientari.
In opinia lui Madelene Grawitz, cercetarea sistemica are drept scop constructia unui model sau
cadru teoretic adaptat analizei sistemului sociocultural. Unul din obiectivele miscarii numite “general
systems research” consta in a delimita asemanarile si deosebirile dintre diferitele tipuri de sisteme.
Este dificil a da o definitie incontestabila si precisa a termenului de “sistem”, deoarece este
intotdeauna definit in functie de notiunile carora le este atasat. Putem insa distinge doua tendinte:
1. Definitiile izvorasc dintr-o orientare structuro-functionalista, inspirata de scrierile lui Parsons si
ale elevilor sai. Pentru acestia legaturile parte-intreg, sunt privilegiate, devenind astfel criteriul definirii
sistemului. Inconvenientul acestei definitii este acela de a fi fundamentata pe proprietati definite “a
priori”, ceea ce le confera un caracter, tautologic.
2. Analizele sunt inspirate din teoria informatiei si a ciberneticii. Cei mai cunoscuti autori: K.
Deutsch, D. Easton si Francois L.Melh. Acestia considera analiza sistemului si cibernetica precum doua
aspecte ale aceleiasi constructii teoretice.

Extinderea si limitele utilizarii analizei sistemice. In absenta unei definitii precise este dificil a sti
din ce moment se poate vorbi de analiza sistemica. Organizare, structura, sistem sunt notiuni utilizate
adesea fara rigurozitate, abuzandu-se chiar. Astfel, W. Buckley9 rezuma ceea ce poate aduce analiza
sistemica in randul stiintelor umane: “un vocabular comun, o tehnica de analiza a marilor organizatii, o
apropiere sintetica, acolo unde exista interactiuni numeroase, substituirea notiunii dinamice a relatiilor
cu fostele entitati statice, posibilitatea descoperirii esentei vietii sociale in termeni de comunicare si
informare, in sfarsit un mijloc de studiu optional al notiunilor de scopuri, nevoi, simboluri, constiinta de
sine, procese socioculturale.” Din pacate, pentru moment, aceasta nu aduce decat un limbaj. In
masura in care analiza sistemica incita la o rigoare care nu este cea a preciziei cantitative specifice
cercetatorilor empirice, ci o rigoare conceptuala si logica, se poate spera in contributia ei la
dezvoltarea stiintelor umane.

7. Metoda dialectica.
Dialectica si empirism. In opinia lui Madelene Gravitz10, “Dialectica este cea mai completa, cea mai
bogata si, se pare, cea mai slefuita dintre metodele ce conduc la explicatie in sociologie. Ea porneste
de la simpla constatare a contradictiilor ce ne inconjoara…” Recunoscand limitele gandurilor noastre,
partizanii metodei dialectice declara ca aceste limite nu sunt suficiente pentru a explica prezenta
contradictiilor, care exista in insasi realitate. Asadar, gandul omului trebuie sa depaseasca un dublu
ecran, cel al propriilor limitari si contradictii, si cel al incoerentei lucrurilor. Metoda dialectica apare
astfel pentru M. Grawitz ca metoda cea mai completa, chiar “Marea Metoda”, considerând ca ea
corespunde exigentelor fundamentale ale insesi notiunii de metoda. Mai intai, ea reprezinta o atitudine
vis-à-vis de obiect, empirica si deductiva, impunand o anume modalitate de culegere a datelor
concrete. Apoi, ea reprezinta o tentativa de explicare a faptelor sociale, adica este direct legata de
notiunea de totalitate”.11 G.Gurvitch12, repovestind istoria empirismului si a dialecticii, declara
ca aceasta a fost dintotdeauna mai mult sau mai putin aservita scopurilor ideologice, dat fiind ca, prin
definitie, ea este un mod de cercetare a adevarului, o modalitate de “a deschide calea”. In
opinia mai multor autori, dialectica este o cale. De altfel, in insasi cuvantul “dialectica" se regaseste

8
P. Sorokin, (1928), Trad.1938, <<Theories sociologique contemporanes>>, Payot, 525p.

9
W. Buckley, (1967), <<Sociology and Modern Systems Theory>>, Prentice Hall, 227p.

10
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-384).

11
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-384).

12
George Gurvitch, (1953), <<L`hyperempirisme dialectique, ses applications en sociologie Cahiers Internationaux de
Sociologie, vol XV, pp3-33.
ideea de “dia”, de-a curmezisul, peste. Mai degraba, dialectica este o cale decat un punct de plecare
sau de sosire. In fapt, orice realitate este dialectizata prin insasi interventia spiritului uman pe cale de
a o sesiza. Declarand ca dialectica este empirica, inseamna ca vrem sa o legam de experienta care
este intotdeauna umana.

Limitele metodei dialectice. Ea nu este “operatorie” in sensul curent al termenului: nici conceptele
sale teoretice, nici legile, si regulile sale nu permit aranjarea, clasificarea, separarea, disecarea si
aranjarea, ajustarea a ceva. Cu atat mai putin nu se poate vorbi de a explica, o opera o reconstructie
sau chiar o sinteza, prin devenirea istorica.

Concluzii. In opinia lui G.Gurvitch (1956), de fiecare data, explicatia ramane din nou de gasit si
autorul ofera “lipsa teoriei generale” ca motiv preponderent al dificultatii de abordare a explicatiei in
sociologie. Pe de alta parte, in volumul “La place du desordre” (“Locul dezordinii”), Raymond Boudon a
aratat motivele pentru care ambitia de a elabora o Teorie Generala este astazi abandonata. Sistemele
sociale nu se supun Legilor Istoriei susceptibile de a fi extinse asupra unui ansamblu de societati mai
mult sau mai putin vaste, deoarece aceleasi cauze nu produc in mod necesar aceleasi efecte.
(R.Boudon. 1984)

.Conceptul de metoda in sociologie


Sociologia este stiinta despre societate care cunoaste realitatea sociala in temeiul unei
teorii, dar si pe baza cercetarii concrete prin masurarea frecventei sau intensitatii faptelor sociale. La
fel ca orice stiinta ea dispune de o metodologie a cercetarii, de metode si tehnici de cunoastere a
realitatii sociale.
O importanta parte a cercetarii sociologice o reprezinta descrierea. Sociologul isi pune
intrebari despre tipurile de societate, despre modul de viata. Descrierea faptelor si proceselor sociale
trebuie sa fie cat mai exacta. Dar sociologia nu se limiteaza numai la descriere. Este adevarat ca teoria
neconfirmata de fapte ramane la stadiul de speculatie, dar o buna teorie organizeaza faptele intr-o
structura coerenta. Stiinta sociologica se construieste pe fapte, insa colectarea lor nu este suficienta
pentru intelegerea societatii. De plida, este necesar sa stim de ce oamenii au anumite obiceiuri si nu
altele, de ce intr-o societate exista o anumita stratificare sociala si intr-o alta societate fiinteaza un alt
tip de diferentiere sociala. Cercetarea sociologica inseamna cautarea explicatiilor la fenomene si
procese sociale, supuse permanent verificarii prin metode specifice.
Metoda este unul din elementele ce caracterizeaza orice stiinta. Sociologia se distinge
printr-un sistem complex de metode de cercetare pe baza carora se investigheaza viata sociala,
diagnoza si prevederea evolutiei fenomenelor sociale.
Sociologia explica realitatile sociale concepute ca fapte stiintifice. O cercetare sociologica
are ca premise:
1. existenta obiectiva a societatii independenta de cercetator;
2. realitatea sociala este structurata in relatia cauza – efect, iar evolutia ei este guvernata
de principiul determinismului;
3. adevarul stiintific deriva din analiza obiectiva prin mijloace de observare si de
masurare. Rezulta ca scopul cercetarii sociologice consta in descoperirea acelor informatii despre
realitatea sociala ce pot fi utilizate in predictii despre evenimente si procese sociale.
Am subliniat rolul explicatiei in cercetarea sociologica. Ce este ea? Este un raspuns la o
problema pe baza unei viziuni teoretice si urmare a cercetarii empirice a acesteia. De altfel, fiecare
sociolog isi construieste o metodologie adaptata scopurilor teoriei proprii, E. Durkheim a enumerat
reguli ale cercetarii sociologice adecvate studiului faptelor sociale, M. Weber a conceput o metodologie
de cercetare sociologica pentru viziunea sa despre societate.
Se cuvine sa discutam, fie si succint, relatia dintre teorie si metoda in sociologie, date fiind
tendintele de accentuare a teoriei sau a metodei in cercetarea sociologica. Unii sociologi manifesta
interes pentru ideile sociologice si interpretarea lor, acordand mai mica atentie tehnicilor de
investigare empirica. Intervine, intr-o asemenea optiune, un complex de factori extrastiintificilegat de
posibilitatile financiare si materiale de organizare a unei cercetari empirice. Alti sociologi, cu mare
disponibilitate pentru metodologie si cercetare empirica, se implica in realizarea de investigatii
concrete.Cu toate aceste diferente dintre cele doua orientari este clar ca in orice cercetare este nevoie
de o metodologie, si orice metodologie trebuie sa aiba un cadru teoretic. Dupa cum vom constata mai
jos, tehnicile de cercetare in cadrul unei cercetari se stabilesc in temeiul unei conceptii despre
realitaqtea studiata.
Metodologia cercetarii sociologice are insa o relativa independenta fata de teoria
sociologica prin faptul ca teoria sociala nu este in nici un fel reductibila la metodologie, iar aceasta din
urma nu este un obstacol in afirmarea virtutilor imaginatiei sociologice din cauza existentelor tehnice
si normative. De altfel, in succesiunea fazelor unei cercetari sociologice, cea cu privire la metodologie
decurge logic din modul de formulare a temei si a ipotezei, din operationalizarea conceptelor si din
exegeza teoretica. Oricat de rafinate ar fi tehnicile de cercetare, ele nu pot descifra sensurile adanci
ale unui proces social decat daca deriva dintr-o perspectiva teoretica. Constituirea fondului teoretic al
metodologiei sociologice este o conditie obligatorie a dezvoltarii cercetari, dar si un efect al acesteia.
In acelasi timp, nu se poate nega dificultatea intampinata de o metodologie sociologica in cazul unei
viziuni teoretice precare, cu efecte in proiectarea cercetarii pe o tema anume, mai ales in ce priveste
generalizarile asupra realitatii studiate, lipsite de orice suport faptic. Intrucat cercetarea sociologica
urmareste testarea unor ipoteze, tehnicile de cercetare se adapteaza la contextul teoretic. Pe buna
dreptate s-a subliniat (L. Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociale): “Cunoasterea stiintifica si
cunoasterea conditiilor si practicilor de producere a ei sunt aspecte corelate ale anuia si aceluiasi
proces de dezvoltare a sociologiei. Ignorarea acestei necesare complementaritati se manifesta uneori
prin transformarea metodologiei cercetarii sociologice intr-o orientare eminamente critica si
normativa, care formuleaza acele principii ideale de producere si reproducere ale cunoasterii
sociologice pe care nimeni nu le poate aplica in mod consecvent, dar oricand pot fi invocate in ipostaza
de standarde sau instante critice”.metoda de cercetare in sociologie nu poate fi desprinsa de valorile si
adevarurile esentiale acumulate de-a lungul evolutiei stiintifice.

Metodologia cercetarii in stiintele sociale (Methodologie de la recherche en sciences


sociales). Stiinta, fara a se confunda cu cunoasterea, dar fara a o depasi, nici exclude, se localizeaza
in aceasta si structureaza anumite obiecte ale sale: ea ni se prezinta ca “un ansamblu de cunostinte si
de cercetari, avand un grad suficient de unitate si de generalitate si fiind susceptibile sa conduca
oamenii care li se consacra la concluzii concordante ce nu rezulta nici din conventii arbitrare, nici din
gusturile sau interesele individuale comune, ci din relatii obiective, care sunt descoperite gradat si
sunt confirmate prin metode de verificare” (A. Lalande, 1976, p. 954). Apar doua exigente:
neutralitatea si dezinteresul. Ignorand rasa, culoarea sau religia, un asemenea demers se vrea
“rational”, adica impartial si riguros. Deviza propusa de Royal Society: Nullius in verba (“Nu credeti pe
nimeni pe cuvant”) este o ilustrare perfecta a celor spuse mai sus.
Daca este incontestabil ca aceasta abordare isi pastreaza in zilele noastre intregul interes (mai
ales pe plan pedagogic), se impun cateva precizari saau adaugiri. Printre contributiile cele mai notabile
vom retine diferitele tentative ce vizeaza aprecierea validitatii stiintelor sociale (M. Foucault,1966).
Sociologia este o disciplina relativ recenta: ce legitimitate I se poate acorda? Cum sa conciliezi
aprecierea faptelor si raportarile la valori? De ce “ cunostinte dobandite” dispunem? Rezultatele
obtinute sunt oare conforme cu sperantele initiale? Nu exista un conflict al interpretarilor?

In demersul stiintific al cercetarii sociologice se impune dispunerea de catre sociolog a unui minim
de cunostinte despre problema studiata, necesare in delimitarea temei si in formularea ipotezelor.
Avem de a face cu o analiza prealabila, operatiunea de trecere de la experienta comuna, de la
imaginea confuza despre realitatea sociala la notiuni si concepte conturate si definite. In aceasta faza
de analiza prealabila un rol esential il are capacitatea sociologului de a generaliza si intelege
fenomenele si procesele sociale (L. Vlasceanu, 1983).
Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbala, adica redarea verbala a
ceva pe baza unor exemple reale: “adolescentul X este delicvent deoarece a agresat pe colegul sau
Y”. In acest stadiu, primele cunostinte despre un fapt social sunt prezentate verbal pornind de la
experiente cunoscute. In a doua faza se realizeaza o analiza conceptuala a acestor observatii
nemijlocite si singulare, si se introduc indicatori care exprima un raport intre fapte si concepte,
operatie ce se concretizeaza in elaborarea unei clasificari empirice in temeiul diferentelor clare intre
fenomene. In a treia faza se realizeaza o selectie a imaginilor si indicatorilor principali cu privire la o
situatie data. Urmeaza unificarea indicatorilor intr-un indice, cum ar fi de pilda, nivelul de instructie,
calitatea vietii, etc.
Un alt demers il reprezinta operationalizarea conceptelor, act de transformare a
predictiilor teoretice in proportii care pot fi verificate prin masurare. Definitia operationala este o
descriere a producerii uilizate in masurare. Cercetarea sociologica descifreaza relatia cauzala prin
testarea anumitor legaturi intre variabile. Variabila este o trasatura a unui fenomen sau proces social
care se schimba in anumite conditii, si este studiata ca marimi, niveluri sau forme. Studiile sociologice
folosesc variabile cum sunt sexul, varsta, nationalitatea, zona istorica sau culturala, nivelul de
instructie, etc. Trebuie facuta distinctia dintre variabila independenta si variabila dependenta.
Prima este variabila care determina un efect, cea de a doua este o variabila influentata. Variabila
independenta precede in timp variabila dependenta. Variabilele sunt fie realitati sociale manifestate
adica observabile direct, fie stari latente, adica ele nu pot fi masurabile ecat prin alti indicatori in mod
nemijlocit observabili.
Stabilirea variantelor se face si in functie de ipoteza cercetarii. Ipoteza este o afirmatie
despre relatia dintre doua sau mai multe variabile ce urmeaza a fi testate prin fapte supuse
observatiei sistemice. Formularea ipotezei este una dintre cele mai dificile operatiuni ale unei
cercetari. Trebuie spus ca nu orice enunt despre existenta unei relatii intre doua sau mai multe
variabile poate fi considerat ca fiind o ipoteza, ci numai acela care este supus verificarii printr-o
cercetare empirica.
Intre variabile exista anumite corelatii pe care cercetatorul trebuie sa le descopere.
Corelatia fiinteaza numai daca o modificare produsa intr-o variabila sau de acea variabila se asociaza
cu schimbari in alta variabila. Intre nivelul de trai si bunastare exista o corelatie sau intre gradul de
pregatire scolara si rezultatele la examene se instituie o relatie de dependenta.

CURS NR.2
Etapele cercetării sociologice
Metoda ştiinţifică este o succesiune sistematică şi organizata de etape care asigură obiectivitate
maximă şi consecvenţa in cercetarea unei probleme. Metoda de cercetare sociologică urmăreste
studierea proceselor şi faptelor sociale intr-o manieră obiectivă prin parcurgerea unor faze în studierea
acestora.
Schema unui plan de cercetare sociologică presupune următoarele etape obligatorii13 :
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate reprezintă prima fazşăa unei
cercetări sociologice. O cercetare nu poate aborda o temă în totalitatea. E.g., dacă ne propunem să
cercetăm problema comportamentului politic în România este necesară o delimitare a temei derivate
din această vastă problemă. In această fază cercetătorul operaţionalizează conceptele aferente temei
şi, pe această bază, selectează subiectele care merită să fie studiate şi care pot fi examinate prin
metode ştiinţifice. Odată definită problema de studiu se impune formularea obiectivelor şi a scopurilor
cercetării deoarece orice investigaţie urmăreste să realizeze ceva cu aceasta cercetare şi, totodată, işi
propune să studieze pentru ceva anume, ea nu se desfaşoară intâmplător.
2. Documentarea în literatura de specialitate este următoarea fază din planul de
cercetare. Cunoaşterea principalelor lucrări din domeniul temei, pentru evitarea unor greşeli şi a nu
repetă descoperirile deja făcute. Despre comportamentul electoral s-au scris multe studii, iar
cunoaşterea lor ne permite să decelăm acele subiecte tratate mai puţin sau investigate insuficient
3. Formularea ipotezei este faza în care cercetătorul aşează relaţiile dintre variabile
intr-o formă care permite măsurarea prin fapte semnificative observabile. O cercetare poate să testeze
mai multe ipoteze, în funcţie de tema şi obiectivele ei.
4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. O cercetare nu se poate realiza
asupra întregii colectivităti sau asupra unei întregi categorii (sociale, profesionale, religioase, politice,
etc.). Din populaţia totală se selectează un eşantion reprezentativ, pe baza unor metode statistico-
matematice, un număr de persoane considerate probabilistic reprezentative care urmează a fi subiecţii
cercetării.
5. Tehnicile şi metodele de cercetare sunt stabilite în raport de tema, ipoteze şi
eşantion. Inainte de aplicarea tehnicilor de cercetare pe eşantion este necesară pretestarea acestora,
pentru a cunoaşte cu mai multă exactitate virtuţile şi limitele lor, pe care in perioada cercetării
propriu-zisă să le valorificăm sau să le inlăturăm. După pretestarea instrumentelor de cercetare,
acestea vor fi modificate pentru creşterea acurateţii informaţiei.
6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare şi pe baza tehnicilor de
cercetare stabilite. Important este că instrumentele de cercetare să se aplice pe eşantioanele
selectate conform criteriilor enunţate de către echipa de cercetare.
13
în literatura de specialitate apar numeroase formulari ale etapelor unui plan de cercetare, care în principiu sunt echivalente; apud Constantin Schifirneţ,
Sociologie, Ed Economică, Bucureşti, 1999, p. 36-39.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor. Se impune înregistrarea în raportul
cercetării a tuturor datelor relevante, chiar şi a celor pe care cercetătorul le analizează mai puţin,
pentru a lăsa astfel posibilitatea altor specialişti să le studieze. Este necesară o prezentare a datelor
din care apoi să rezulte firesc concluziile cercetării.
8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei informaţiilor
empirice în raport cu cadrul teoretic, de problematica investigată şi de ipoteze. Interpretarea inseamnă
formularea de explicaţii la situaţiile desprinse din cercetarea empirică, care trebuie să demonstreze
condiţiile de manifestare a relaţiilor de determinare între procesele sau fenomenele care au făcut
obiectul investigaţiei.
9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul
cercetării şi interpretării. Ele trebuie sa fie concise, clare şi în concordanţa cu tema şi scopul cercetării.
Una sau mai multe concluzii vizează ipotezele cercetării şi trebuie să consemneze dacă ele s-au
confirmat sau au fost infirmate de cercetare.
Evaluarea utilităţii investigaţiei incheie raportul de cercetare. Este prezentată modalitatea de
valorificare a rezultatelor şi concluziilor cercetării prin publicarea în revistele de specialitate,
elaborarea de cărţi sau comunicări ştiinţifice, stimularea unor noi cercetări care să adâncească
problematica respectivă. Raportul de cercetare poate cuprinde sugestii concrete, cu trimitere directă
la procese şi fapte sociale reale, şi strategii privind optimizarea domeniului cercetat, adresate
instituţiilor care gestionează problemele semnalate de o investigaţie empirică.

CURSUL NR. 3
METODE DE CERCETARE ÎN DOMENIUL SOCIOUMANULUI

Disciplinele socioumane folosesc în principal cinci metode fundamentale de investigare a


universului empiric:
- experimentul; - observaţia (propriu-zisa); - analiza documentelor; - ancheta; - interviul.

1. Observaţia. Taxonomie şi caracteristici. Observaţia de tip cantitativ.


Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare. În
activităţile practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi îşi organizează viaţa în funcţie de
aceste informaţii. Toate ştiinţele naturii au debutat cu observaţii riguroase de la care s-a trecut apoi la
experiment, alături de care, însă, observaţia, ca metoda specifică, continuă să fie una principală.
În domeniul socioumanului, fiind actori şi constructori ai lui, prin definiţie, noi observăm tot
timpul, suntem “condamnaţi” la a observa ce se întâmplă în jurul nostru. Deşi văzul este, desigur,
elementul central al procesului observaţional, observaţia ca mecanism psihologic este o activitate
complexă, plurisenzorială, fiind însoţită automat de procesarea informaţiilor la nivel abstract (prin
raţionamente şi interpretări implicite). Putem vorbi, aşadar, apropo de clasificarea observaţiei, de o
observaţie spontană, la nivel cotidian, fără o intenţie specifică. În acelaşi cadru al vieţii sociale
practice, constatăm şi observaţii intenţionate nesistematizate, făcute cu scopul de a înţelege un
fenomen sau o situaţie, dar fără un studiu aprofundat. Ele se mai pot numi şi impresionistice. Aş
include aici atât pe cele ale oamenilor obişnuiţi, de genul “du-te întâi să vezi ce se întâmplă”, “observă
cum e acolo”, cât şi ale unor profesionişti, care prin natura activităţii lor - ziarişti, reporteri etc. - recurg
şi la o documentare “la faţa locului”. Evident că între cele două forme de observaţie impresionistică
subzistă desebiri în ce priveşte pertinenţa constatărilor şi, mai ales, importanţa lor socială - impactul
celei de-a doua prin mass-media fiind considerabil. Când observaţia este realizată cu scopul expres de-
a culege date cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu pregătire specială, ea
se numeşte ştiinţifică sau sistematică. Între observaţia spontană, impresionistică, şi cea ştiinţifică
(sistematică) există diferenţe de esenţă, dar primele două nu trebuie bagatelizate cu prea mare
uşurinţa, şi aceasta nu numai din motivul ca ele constituie piesa de bază a deciziilor şi activităţilor în
viaţa mundana, ci şi pentru că sunt un potenţial rezervor de sugestii, idei şi ipoteze ale cercetării
sistematice (inclusiv ale experimentului şi anchetei). Neîndoielnic, pe de altă parte, ca în cazul
autenticului cercetător al socioumanului, observaţia spontană şi impresionistică are întotdeauna alte
conotaţii de cunoaştere fiind oarecum automat pusă în slujba interesului ştiinţific.
În cadrul observaţiei de tip ştiinţific (sistematic) se disting două mari tipuri: observaţia
structurată (cantitativă) şi observaţia nestructurată (calitativă), care îndeobşte este cea participativă.
prima presupune o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită , actul observaţional constând
în clasarea în respectivele categorii a materialului empiric vizat. În formele mai pretenţioase,
observaţia de tip cantitativ lucrează cu scheme (legături) de variabile, urmând testarea acestora în
condiţii de viaţa reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat. Observaţia participativă, de tip
calitativ, înseamnă studierea “din interior” a unei comunităţi, prin participarea pe o perioada mai lungă
de timp - la activităţile ei, fără a avea o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze ştiinţifice, aceasta
urmând a fi elaborată pe parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia, ţintind înspre descrieri şi
explicaţii cât mai complexe şi integrale.
În toate variantele ei, şi cu precădere în cea calitativă, observaţia are următoarele
caracteristici relevante, care reprezintă şi avantajele ei comparativ cu alte metode:
1. Prin ea se înregistreaza comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac, şi nu
numai ce spun ca fac, or, se ştie bine ce diferenţa enorma poate fi între fapte şi relatarea lor (prin
chestionar şi interviu).
2. Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adica: este surprinsa multitudinea
de factori ce determina şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane: e posibila descrierea şi
explicarea vieţii sociale ca proces viu, unde factorii şi “variabele” - obiective-structurale şi de ordin
subiectiv-simbolic - se influenţează reciproc pe axa timpului, inclusiv după mecanisme de feed-back,
de retroacţiuni şi retrocorecţii, ceea ce nu e depistabil prin celelalte metode ale investigaţiei
socioumane.
3. Fiind, de regula, nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri), şi, în general, de lungă durată,
observaţia priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit al subiecţilor, tipic pentru
viaţă cotidiană şi nu artificializată de experiment (sau interviu şi anchetă).
4. Mai cu seamă observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particular interviul
şi analiza de documente.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia structurată (de tip cantitativ) pot fi
formulate astfel:
1. Cu toate că sistemul de codare prealabil, ce poate cuprinde categorii propriu-zise (scale
nominale), dar şi scale de evaluare comportamentale şi atitudinale (scale ordinale), reprezinta
operaţionalizarea unor concepte şi ipoteze şi are - de regulă - în spate cercetări anterioare, el este
pândit de pericolul ca:
a. să fie prea detaliat, şi atunci scade mult validitatea de conţinut, fiindcă se pierde, se
dizolvă esenţa conceptelor operaţionalizate;
b. să fie prea stâns, sumar, şi atunci poate da naştere la un mai mare arbitrar în încadrarea
comportamentelor într-o clasă sau alta, micşorându-se fidelitatea.
2. De altfel, deşi standardizarea în observaţia cantitativa s-a introdus tocmai pentru a înlatură
caracterul “impresionist” (subiectivist) - pe care cantitativiştii îl atribuie nu doar observaţiei cotidiene,
ci şi celei calitative - operaţia de codare nu e ferită deloc de subiectivism. S-au constatat dezacorduri
semnificative între observatori (ai aceleiaşi realitaţi) atât în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate,
cât şi reprezentările lor în categorii prestabilite. S-a remarcat, de asemenea. că natura şi calitatea
(datelor de observaţie) depind de reprezentările observatorului despre grupul său sistemul social în
cauză, de pildă, dacă el trebuie schimbat sau nu (Reiss, 1971).
3. Problemele suplimentare apar atunci când prin observaţia structurată se tinde la studierea
unor realitaţi mai complexe şi la relaţia dintre planul comportamental şi cel al subiectivităţii. Se ridică
în acest fel serioase dificultăţi în stabilirea eşantionului de comportament, a categoriilor de clasificare,
a codajelor şi a interpretării secvenţelor concrete de conduită. Este vorba aici de două laturi strâns
legate între ele: pe de o parte, de a circumscrie unitateă comportamentală cu sens - pentru ca acelaşi
act de detaliu poate intra în diferite scheme integrate de conduită - şi, pe de alta parte, de a vedea
semnificaţia acelei unitaţi pe planul conştiinţei, al reprezentărilor şi intenţiilor, al valorilor atitudinilor.
O metodă eficientă de operaţionalizare a interpretării conexiunii dintre actele de conduită şi
registrul atitudinal îl reprezintă tabelele de analiză comportamentală (apud Radu, 1974). Datele
observaţiei sunt condensate într-un tabel cu două intrări, în care într-o parte se trec faptele de
conduită, iar în cealaltă, semnificaţiile, atitudinile posibile dezvăluite de aceste fapte. Consemnându-se
(în căsuţele de intersecţie) atitudinile exprimate de fiecare fapt de conduită, din tabel se desprind
atitudinile care sunt confirmate mai des pe planul conduitei. Ataşarea unei unităţi comportamentale la
o anumită atitudine se face în termeni de plauzibilitate, ceea ce poate fi menţionat în tabel prin
marcaje diferite. Gradul de obiectivitate în interpretare sporeşte prin consultareă mai multor
observatori sau persoane care cunosc bine subiecţii vizaţi.
4. Recurgând la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, se ajunge la gruparea şi
sistematizarea datelor observaţiei. Nu de mute ori este însă posibilă depăşirea nivelului taxonomic şi
calcularea unor indici şi indicatori statistici.
5. Remarcile (critice) de mai sus la adresa observaţiei de tip cantitativ vin din interiorul
paradigmei pozitivist-cantitativiste, care solicită şi din partea observaţiei o mai mare rigoare
(cuantificare). În comparaţie cu observaţia calitativistă ea este mai riguroasă - se asigură validitatea şi
fidelitatea - şi subiectivismul cercetătorului e mult mai bine temperat. Obiecţia de fond care se aduce
însă observaţiei cantitativiste de către calitativişti este că ea “înghesuie” şi fragmentează realitatea
sociala atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante
şi neputând reda complexitatea şi fluiditatea interacţiunii umane.
2. Observaţia de tip calitativ (participativă)
Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, specifică cercetărilor etnografice, faţă de cea
cantitativistă, nu consistă, aşadar, atât în aceea că prima este “impresionistică”, adică nu
sistematizează materialul observat, şi a doua e “ştiinţifică”, cât în faptul ca sistematizarea şi
codificarea lui se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de
ansamblu a colectivităţii sau pentru conturul fenomenului cercetat. Observatorii calitativişti “... caută
tendinţe majore, pattern-uri şi stiluri de comportament” şi se deosebesc deci de cei cantitativişti nu
numai prin modul în care observă”... dar şi prin tipul de întrebări pe care le pun (Adler şi Adler, 1994,
p.378).
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate în
timpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi date.
Gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie-participare pot lua diverse
forme, dintre care patru sunt mai importante : participant complet, participant ca observator,
observator ca participant şi observator complet (Gold, 1958). După cum e uşor de dedus, ultimă
ipostază nu este observaţie părticipativă, ci este observaţia, de tip etnografic său naturalistic, “din
exterior”, practicată şi de Şcoală de la Chicago, prin luarea de notiţe despre “tot ce se întâmplă”, care
ia astăzi şi în sociologie forma înregistrării audio şi video, fotogrăfii, uneori combinându-se cu alte
metode şi constituie pilonul “sociologiei vizuale”, în care unii investesc o foarte mare încredere.
Principalele etape ale observaţiei calitative pot fi descrise astfel:
1. Etapa iniţială a observaţiei, care, se înţelege, e precedată de alegerea locului (settlement)
cercetării (şcoală, localitate mică, etc.) şi acceptarea de catre locuitori a cercetătorului, presupune mai
întâi o “inspecţie generală” a contextului de cercetat. Ideea este că cercetătorul trebuie să apară
fresh, fără scheme cătegoriale şi ipoteze prealabile. Spre deosebire de confratii lor pozitivişti-
cantitativişti, calitativiştii nu vorbesc despre o fază prealabilă de documentare în legătură cu locul şi
populaţia selectată. Deschiderea epistemică maximă în etapa de început nu înseamnă că lipseşte orice
fel de ghidaj teoretic al observaţiei. Niciodată faptele nu vorbesc de la sine, iar cercetătorul nu poate fi
niciodată total naiv. El îşi propune anumite întrebări generale, cum ar fi: “Ce se petrece, de fapt aici ?,
“Ce îi face pe oameni să se comporte astfel ?, “Pe ce principii implicite este organizat microuniversul
lor social ?”. De la observaţia de ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizătă pe anumite
aspecte şi dimensiuni ale practicilor şi interacţiunilor umane şi, eventual, pe o anumita categorie de
subiecţi.
2. Odată fixat măi clar obiectivul investigaţiei, urmează observarea şi consemnarea minuţioasă,
care să cuprindă referiri la trăsăturile indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor, aspecte de rutină şi
ritual, elemente tradiţionale şi caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat. Deci, chiar
dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de înregistrare, sunt indispensabile notiţele, consemnările de
teren scrise. Aici se impun două cerinţe:
a) A nota minuţios nu trebuie confundat cu a înregistra totul sau orice, deoarece asemenea
material ar fi greu, dacă nu imposibil de prelucrat şi analizat. H. Wolcott (1990) remarcă în acest sens:
“Sarcina critică în cercetările calitative nu este de a strânge toate datele pe care le poţi strânge, ci de
a putea citi cât mai mult din ce ai strâns. Această pretinde un examen constant de selectare a lor”
(p.35);
b) Inclusiv calitativiştii recunosc că în consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu
impresiile, sau, oricum, cele două paliere să apară distincte.
3. În etapă de observaţie focalizată minuţioasă, se conturează un sistem de codare şi unele
ipoteze. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor generative ar constitui cea de a treia fază.
D. Silverman (1993) o numeşte chiar “testarea ipotezelor”. Deci aici, “testare” semnifică un proces
flexibil de tatonări, completari, reveniri.
4. Se ajunge astfel la genul de observaţie ce urmareşte “saturarea teoretică a datelor”, adică la
construcţia teoriilor întemeiate (grounded theory), ce leagă conceptele şi teoriile într-un întreg.
Relativ la etapele observaţiei calitative, e de subliniat că, pe de o parte, ele se suprapun
considerabil, pe de altă parte, că, deşi observaţia este “artileria grea” a investigaţiei de teren, această
din urmă înglobează, pe lângă fazele observăţiei, şi alte aspecte şi etape - în special cea de elaborare
a raportului de cercetare.
Problemele şi dificultăţile - şi încercările de soluţionare - ce se ridică în legătură cu
observaţia calitativă ar putea fi grupate în trei mari clase:
1. Cele de ordin epistemologic şi metodologic se referă, în primul rând, la validarea şi fidelitatea
datelor culese. Am văzut că şi în cazul observaţiei structurate, unde lucrează cu instrumente
standardizate, nu întotdeauna se obţine o mare constanţă a rezultatelor, şi cercetătorii îşi fac griji
vizavi de acurateţea datelor. Problema are desigur o acuitate mult sporită pentru observaţia calitativă.
Şi din perspectiva calitativistă se încearcă unele soluţii în a oferi credibilitate datelor observaţionale,
printre care: folosirea de observatori multipli (preferabil de sexe şi vârste diferite) şi a observaţiilor
repetate pe aceeaşi realitate; testarea şi modificarea grilelor categoriale în cadrul inducţiei analitice şi
generării teoriei întemeiate; folosirea în descrierile prezentate a unui asemenea stil încât să trănspună
cititorul în universul sociouman cercetat, să creeze senzaţia de verosimil şi autentic.
2. În al doilea rând, şi nu fără legătură cu cele de mai sus, conceptul observaţiei calitative mizează
pe caracterul natural, firesc, al comportamentului obişnuit al oamenilor. Or, prezenţa cercetătorului
poate afecta acest natural, inducând efecte în observaţie, în două direcţii majore: ştiindu-se observaţi,
subiecţii, conştient sau nu, îşi denaturează comportamentul; în cazul grupurilor mici, adaugarea a încă
unei persoane (a cercetătorului) face ca situaţia şi interacţiunile să nu mai fie aceleaşi pe care le
presupune iniţial observaţia.
Efectele acestea însă nu trebuie supradimensionate. Chiar în împrejurarea că subiectul (sau
grupul) este conştient că i se urmăresc actele de conduită, observaţia - dacă este de lunga durată -
prezintă un caracter mai “obiectiv” decât tehnicile bazate pe autodescriere, deoarece cu cât
repertoriul de manifestări este măi întins şi timpul de expunere mai mare, cu atât se reduc
posibilităţile de simulare şi creşte transparenţă autenticului.
3. Observaţiei calitative (participative) i se reproşează că este mult prea costisitoare (ca timp,
personal calificat, financiar) în raport cu importanţa socială a rezultatelor obţinute. Şi fără îndoială că
oricât entuziasm ar avea sociologii şi antropologii, ei au nevoie şi de susţinere materială. Calitativiştii
sunt preocupaţi, de aceea, şi de politică investigaţiilor, atât în sensul cât şi cum cercetatorii îşi
transpun crezurile în demersul lor ştiinţific, cât şi de o politică ce priveşte relaţii cu instituţii ce alocă
fonduri şi burse pentru cercetări.
4. Mai mult decât alte metode, observaţia, în particular cea calitativă, angajează probleme etice.
Mai ales atunci când subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi. Iar cercetătorii recurg la a-şi ascunde identitatea
de cercetători tocmai pentru a contracara “efectele de observaţie”. Chiar dacă e greu de închipuit ca
oamenii nu îşi dau seama că sunt intervievaţi sau experimentaţi, în actul observaţional acest lucru se
poate întâmplă şi s-a întâmplat.
Răspunsul la întrebarea dacă cercetătorii au dreptul moral să culeagă şi să publice
informaţii despre oameni şi activităţile lor, fară ca aceştia să ştie şi să fie de acord, nu este simplu. S-
au formulat atât argumente în favoarea unor atari cercetari, cât şi de interzicere a lor.
Concepţia interdicţională are ca argument principal dreptul oamenilor la viaţă privată şi
intimitate. La aceasta se adaugă împrejurarea că, de obicei, observaţia deghizată se face în locuri şi
pentru activităţi indezirabile social, ba chiar condamnabile. Exista, în acest fel, riscul că prin cercetări
şi prin publicarea rezultatelor, ele să focalizeze atenţia publicului larg, şi mai grav, a instituţiilor
punitive (poliţia, judecatoria).
Unul dintre argumentele pro, puţin cam cinic, dar fară temei, este acela că, în comparaţie
cu riscurile de transparenţă, de “spionare” cotidiană la care suntem supuşi frecvent, studierea noastră
de catre persoane avizate, care acordă o mare atenţie păstrării anonimatului şi secretului profesional,
ofensele şi răul produs sunt insignifiante. Complementar este argumentul că în condiţiile în care e
asigurată protecţia identităţii indivizilor, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în cazul poliţiei şi al mass-
media, cercetările de acest fel fac lumină asupra unor “teritorii ignorate şi întunecate” ale realităţii
socioumane.
În concluzie decizia de a întreprinde sau nu cercetari de acest gen e bine să fie luată pe
baza cântăirii atente a raportului dintre beneficiile ştiinţifice şi eventualele costuri pentru cei
investigaţi. Iar dacă decizia luată e în favoarea efectuării crcetării, se impun a fi respectate o serie de
restricţii - consemnate în coduri deontologice ale asociaţiilor profesionale din domeniul socioumanului.
Aceste restricţii pot fi specifice sau generale, dintre ele cu totul importantă fiind aceea că informaţiile
obţinute nu trebuie folosite în nici un fel împotriva celor de la care au fost obţinute şi/sau la care ele se
referă. Ea se aplică, evident, şi la interviu, cu care, observaţia participativă este mai intim asociată.

CURSUL NR.4

Interviul

Definţie.
Se consideră că, dacă observaţia este anatomia, scheletul cognitiv al cunoaşterii
cotidiene, discuţiile şi convorbirile reprezintă fiziologia ei, sângele şi hormonii. Abordarea calitativist-
fenomenologică are în analiza dialogurilor cotidiene un obiect preferat de studiu.
Termenul “intrevedere“ pare a desemna, in româneşte, traducerea literală a anglo-
saxonului “interview”.El are o nuanţă utilitară, un element de aranjament (după cum indică expresia “a
organiza un interviu”-“manage an interview”).

Termenul “conversaţie”(“intreţinere”) corespunde mai bine noţiunii englezeşti de “interview”.


Interviul, in limbaj curent, acoperă un aspect jurnalistic, adesea spectaculos, in timp ce conversaţia
conţine sau conservă caracterul serios şi confidenţial. Elementul comun care ne interesează este că, în
ambele cazuri avem de a face cu un tête-à-tête, şi cu un raport oral intre două persoane, dintre care
una transmite celeilalte informaţiile. Rigurozitatea tehnicii distinge conversaţia(“interview”) de sensul
utilizat in mod curent.
In sens tehnic, se dă interviului următoarea defintie: procedeul de investigaţie stiinţifică,
utilizând un proces de comunicare verbală, pentru culegerea de informaţii, in funcţie de un scop
determinat.
Clasificarea interviurilor.
Nu putem considera tehnica interviului in abstracto, ci in funcţie de tipul de comunicare, de
informaţia vizată şi de cercetarea în care se inserează această. Utilizarea a cutare sau cutare tip de
interviu va depinde aşadar:
-fie de momentul cercetării respective (debutul anchetei, fază exploratorie cer o tehnică
diferită de cea a unei cercetări asupra unor variabile deja determinate).
-fie de tipul de cercetare şi de scopul urmărit (anchetele prin sondaj asupra faptelor,
opiniilor, permiţând o distribuţie cantitativă în mijlocul populaţie date, necesită un tip de interviu diferit
de anchetele de motivaţie a comparării sau a celor ale atitudini mai aprofundate).
Interviurile ce vizează o cercetare sau o aplicare imediată (selecţia sau angajarea
lucrătorilor într-o intreprindere diferă de interviurile terapeutice de intervenţie şi de interviurile pur şi
simplu de informare.
Putem oare, printre aceste interviuri situate în contexte atât de variate (uzină, spital,
stradă, domiciliu etc.), având finălităţi diferite (terapie, informare), care in realitate nu se exclud (orice
interviu trebuie să informeze), a găsi o clasificare ce evidenţiază diferenţele fundamentale care ar
permite, chiar arbitrar, recunoaşterea măcar a tipurilor de interviu?
Aceste diferenţe esenţiale există. Ele depind de doi factori ce modifica elementul
fundamental al interviului: comunicarea. Aceştia sunt gradul de libertate, şi nivelul profunzimii şi ei
conferă comunicării conţinutul său deosebit, particular şi permit distingerea diverselor tipuri de
interviuri.
Gradul de libertate acordat interlocutorilor se traduce prin prezenţă şi formă intrebărilor.
Nivelul informaţiei primite se exprimă în bogăţia şi complexitatea răspunsurilor. Obiectivul urmărit este
cel ce va determina libertatea acordată anchetatorului şi anchetatului, precum şi profunzimea
informaţiilor culese, adică tipul de interviu de preconizat. Libertatea si profunzimea determină şi alte
caracteristici: durată, număr de interviuri, numărul anchetatilor, elemente analizabile etc. Nu se
realizează un interviu psiho-terapeutic pe baza unor intrebări scurte şi prevăzute dinainte, expediate
rapid după cum nu putem organiza o anchetă de opinie, bazată pe două mii de interviuri, lăsându-i pe
anchetatori liberi să intervieveze după bunul plac, existând riscul de a ne găsi în faţă unor rezultate
imposibil de comparat.
Putem clasifica interviurile pe o axa având la cele două extremităţi tipurile cele mai
distincte: polul maxim-libertatea, polul minim-profunzimea.
Intre aceşti doi poli se situează gradul tipurilor intermediare. Avem atfel următore
clsificare:
-Interviul clinic ( psihoanaliză, psihoterapie);
-Interviul in profunzime (studiul de motivaţie);
-Interviul cu răspunsuri libere;
-Interviul centrat sau “focused interview”;
-Interviul cu intrebări deschise;
-Interviul cu intrebări inchise.
Sunt detectabile, ca la observaţie, trei tipuri majore ale interviului, în funcţie de scopul şi
gradul lor de elaborare:
1. Interviurile spontane, prezente în derularea vieţii de zi cu zi, neorganizate şi fără intenţia de a
obţine informaţii speciale;
2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar fără scop ştiinţific;
3. Interviul ca metodă în disciplinele socioumane, organizat şi efectuat după anumite rigori, cu
scopul de a obţine informaţii cât mai autentice, destinate cunoaşterii sistemice, deci interviul ştiinţific
(sistematic).
Categoria de mijloc este foarte diversificată, începând de la practică cotidiană, unde se spune: “voi
avea o discuţie cu el (sau ea) pe această temă” sau “îl voi întreba în legătură cu acest lucru”, trecând
prin interviurile organizate pentru ocuparea unui post sau câştigarea unui concurs, şi până la
interviurile publice - reportericeşti - efectuate de mass-media.
Un gen aparte de interviuri îl constituie cele clinice, de mare profunzime, utilizate în
psihodiagnostic şi psihoterapie, care pretind, din partea celui care le realizează, un înalt grad de
pregătire teoretico-metodologică şi o experienţă bogată în domeniu. Interviurile de mare intensitate,
profunzime şi durată - deşi numite clinice - s-au extins şi în afară practicii medicale şi a psihologiei
aplicate, fiind utilizate şi în cercetări fundamentale.
Interviul (sistematic) a fost asumat de disciplinele socioumane ca metodă principală, din
două motive esenţiale: prin el se accede direct şi interactiv la subiectivitateă umană, ceea ce nici una
din celelălte metode - cu deosebire când e vorba de un aspect cu totul relevant al acestei
subiectivităţi, şi anume intenţiile de viitor - nu o fac; interviul, şi chestionarul standardizat, desigur,
permit strângerea de informaţii despre conduite umane foarte greu şi costisitor de obţinut altfel (să ne
gândim numai la consumul alimentar sau comportamentul sexual).
Clasificarea interviurilor se face potrivit mai multor criterii, obţinându-se mai multe tipuri,
aşa cum se poate vedea pe larg în lucrarea lui S. Chelcea (1996), dintre care mai importante sunt
urmatoarele: interviurile faţă în faţă (după genul convorbirii); interviuri structurate, semistructurate şi
nestructurate (dupa gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetător în cursul
convorbirii); individual şi de grup (după numărul de participanţi). Combinând cele trei criterii de mai
sus, se poate obţine teoretic mai multe tipuri mixte de interviu, nu toate având însă o viabilitate
practică.
Interviul structurat sau de tip cantitativ înseamnă că întrebările şi ordinea lor sunt dinainte
stabilite, de obicei sunt date şi alernativele de răspunsuri, subiectul având sarcină de a alege varianta
sau variantele de răspuns ce i se par potrivite. Într-o formă drastică, în anumite anchete şi sondaje,
pretenţia este că nu doar protocolul de interviu să fie total standardizat, ci şi comportamentul celui ce
adresează întrebările să fie la fel; să nu pună întrebări suplimentare, să nu răspundă la întrebările
subiecţilor, să păstreze ăcelaşi ton .
Dacă în cazul interviului structurat, al anchetei orale, întrebările şi ordinea lor sunt dinainte
stabilite, în interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va purta discuţia.
Aşa se face că operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un instrument elaborat în
detaliu (chestionar). Această nu înseamnă, desigur, că sarcina intervievatorului va fi mai uşoară decât
cea a operatorului de anchetă, ci, dimpotrivă, nu este deloc simplu să obţii răspunsuri consistente la
întrebările deschise şi, cu atât mai mult, doar la punerea unor teme în discuţie. E nevoie de multă
iscusinţă (inteligenţă, abilităţi empatice, experienţă) din partea celui ce conduce un interviu pentru a
ajunge la date relevante. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele
ce cuprind doar câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte şi întrebări
specifice. Forma ghidului depinde şi de cât de familiară îi este cercetătorului problema şi populaţia de
investigat; dacă ele sunt mai puţin cunoscute, se porneşte cu un ghid mai sumar, dar nu superficial.
fiindcă, indiferent dacă interviul semistructurat se utilizează în studiul pilot, paralel cu anchetă sau
postanchetă, ghidul de interviu trebuie şi el pregatit.
Din cauză că interviurile structurate sunt integral construite de la început, elaborarea
chestionarului este o muncă foarte pretenţioasă, contând conţinutul întrebărilor, forma lor de expresie,
ordinea, cum sunt aranjate în pagină şi multe alte elemente. În însăşi construcţia chestionarului zac
latente surse de distorsiune a răspunsurilor, care se pot manifesta şi implementa în procesul
interacţiunii instrument (chestionar) - operator - respondent. În toate lucrările despre anchete şi
sondaje, figurează un spaţiu destinat erorilor ce pot surveni, erori tratate în funcţie de cele trei entităţi
(chestionar, operator, subiect), dar care, de fapt, se nasc la intersecţia lor.
Pentru mulţi calitativişti problema erorilor de care sunt îngrijoraţi cantitativiştii nici nu se
pune, întrucât ea se referă la corespondenţa dintre faptele existente real şi ceea ce declară oamenii
despre aceste fapte. (Faptele, în accepţiunea largă de aici, înseamnă şi faptele de conştiinţă, motivaţii,
trăiri, percepţii etc.). Pentru ei, realitatea relevata prin interviu este una construită prin interacţiunea
intervievator - intervievat. În viziunea lor, marea eroare a căntitativiştilor este aceea de a obliga
mintea subiecţilor să răspundă la întrebările prestabilite, prin variante fixe şi, pe deasupra, de a mai şi
acuza, uneori exclusiv sau preponderent, tot subiecţii că nu răspund sau că răspund incorect.

CURS NR 5
Tipuri de interviu
Pentru anumiţi calitativişti, conţinutul celor spuse de subiecţi în cadrul interviului nu trebuie
raportat la un referenţial ontic, adică să nu ne punem problema dacă ele sunt adevarate sau false în
raport cu anumite date ale realului, ci trebuie considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări şi
practici simbolico-culturale ale subiecţilor.
Mulţi cercetători adoptă în această privinţă punctul de vedere al complementarităţii dintre
cantitativ (raportarea răspunsurilor la referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii
răspunsurilor şi a semnificaţiei lor culturale).
Interviul este o conversaţie, practică conversaţiei este una cotidiană atât pentru subiect,
cât şi pentru savant (intervievator). Interviul trebuie văzut, aşadar, ca o activitate normală de
interacţiune în care amândouă părţile îşi angajează cunoştiinţele cotidiene despre organizarea,
structura şi dinamica vieţii sociale. Sarcina cercetatorului este de a analiza proprietăţile interacţiunii
intervievator-intervievat, ca interacţiune socială practică şi concretă.
Interviul individual
Interviul individual calitativ (nestructurat) presupune că cercetătorul poartă discuţii total libere cu
anumiţi membri ai comunităţii (populaţiei) vizate, pe una sau mai multe probleme. Uneori nici
problemele nu sunt date prealabil, urmând ca ele să fie descoperite şi definite prin intermediul unor
ăstfel de discuţii. Interviurile nestructurate (nondirecte sau de profunzime, cum se mai numesc) se
desfăşoară, de obicei, în mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore.
Conţinutul şi forma interviului difera în funcţie de problemele discutate, de caracteristicile
socio-demografice ale populaţiei (intervievarea copiilor, de exemplu, reclamă anumite procedee şi
comportamente ale intervievatorului), de locurile în care se desfăşoară (locuinţă, şcoală, birou etc.). La
încrucişarea diverselor criterii se pot desprinde multe tipuri de interviuri individuale. Prin generalitatea
şi importanţă lor, urmatoarele modalităţi sunt de menţionat:
· Interviul calitativ de tip clăsic utilizat în cercetările etnografice (din antropologia culturală, dar şi
din sociologie), unde el este consubstanţial observaţiei participative, şi unde cercetătorii, luând parte
la viaţa şi activitaţile unei culturi, realizează automat şi convorbiri informale, spontane, dar, de cele
mai multe ori, ei şi provoacă discuţii cu caracter mai organizat, centrate pe anumite subiecte.
· Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferenţa faţă de
utilizarea lui curentă fiind aceea că se urmareşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din
relatările părticipanţilor, a unor evenimente, episoade sau profiluri de personalităţi istorice. De
remarcat însă că “istoria orală” înseamnă şi surprinderea autobiografiilor profesionale şi materiale sau
ale altor aspecte din viaţă de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi, aspecte relatate în conexiune cu date
istorice.
La modul mai difuz, ‘istoria orală” s-a practicat de multă vreme, ca o alternativă sau
completare la studiul documentelor scrise, dar organizarea cercetărilor sistematice cu această tehnică
a început, în 1948, cu “Proiectul de istorie orală de la Universitatea Columbia”, datorat lui Allan Nevins.
Preocupările din domeniu au avansat continuu, vizând şi grupuri marginalizate sau uitate (cow-boy,
mineri, prostituate etc.) Mai recent, cu deosebire în SUA, mişcarea feministă îşi asumă şi ea metoda
istoriei orale, aducând ca argument suplimentar faptul că istoria scrisă a fost redactată precumpănitor
de bărbaţi.
J. Douglas14 (1985), dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat, necesitatea
adaptării lui la situaţii şi persoane diverse, propune expresia de interviu creativ. Se recomanda că
deopotrivă intervievatorul şi intervievatul să renunţe la orice regulă de gândire şi conduită formală, să
uite toate convenienţele, să se exprime cât mai liber şi creativ. depăşind ca extensiune interviul
nestructurat obişnuit, interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vieţii personale (life history).
Preocupările postmoderniste în legătură cu interviul merg pe linia de a prezenta cât mai “crud”,
autentic, fără intervenţia deformatoare a cercetătorului, relatările şi interpretările subiecţilor
investigaţi. Astfel, prin interviul polifonic se urmăreşte ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate cât
mai fidel şi perspectivele distincte ale oricărui intervievat să se regăsească în raportul final de
cercetare. Acest raport n-ar trebui să fie, aşadar, o glossa, o prelucrare sintetică a cercetătorului, în
care s-au pierdut pe drum vocile subiecţilor.
Tot în cadrul mişcării postmoderniste se susţine că prin interviul interpretativ, alături de
caracterul creator şi polifonic, trebuie să se insiste pe momentele considerate de subiecţi ca fiind
cruciale în traiectoria lor de viaţă. Epifaniile - cum se numesc astfel de momente, cu o expresie
împrumutată de la James Joyce (în româneşte s-ar numi “boboteze”) - destructurează şi restructurează
experienţele de viaţă trecute ale oamenilor şi le determina pe cele de viitor. De aceea, e necesar ca
ele sa fie exploatate la maxim în convorbirile cu subiecţii.
În viziunea calitativistă, interviul nici măcăr nu trebuie să urmeze reguli fixe, ci trebuie doar
să fie flexibil şi inteligent condus în acord cu împrejurările şi persoanele concrete. Dacă interviul în
general este o artă, cel calitativ (nestructurat) este astfel prin excelenţă. Această însă incumbă o
întinsă şi variată experienţă.
Interviul de grup şi focus group
Prin interviul de grup se înlătură ceea ce în literatura metodologică se numeşte greşală atomistică
(atomistic fallacy), adică de deducere a stării de spirit colective din agregarea statistică - oricât de
rafinată ar fi ea - a opiniilor individuale. Este clară diferenţă dintre interacţiunea statistico-matematică
a opiniilor şi interacţiunea reală a acestora în procesul viu al discuţiilor în dinamică de grup, unde
intervin ample fenomene de controversa, de persuasiune, de autoritate etc.
Ca şi interviul individual, interviul de grup se poate realiza în cele trei forme: structurat,
semistructurat şi nestructurat. Dar dacă în cazul celui individual, structurat înseamnă, aplicarea
chestionarului standardizat, situându-ne deci în perimetrul anchetei ca metodă cantitativă, interviul de
grup, chiar în versiunea structurată, cu întrebări specifice dinainte formulate, este o metodă călitătivă,
pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de replici, de opinii şi idei, pe marginea
acestor întrebări, întrebări care sunt, evident, deschise, alfel n-ar mai avea sens o discuţie de grup.
Interviul în general, şi cel de grup în mod deosebit, reprezintă o metodă călitătivă şi pentru făptul că
aici nu ne interesează, în primul rând, câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o
spun, cum se modifică pe părcurs cele spuse etc.
Unii autori consideră că la intersecţia a patru condiţii - (1) a fi grup natural; (2) a discuta
liber (fară întrebări prestăbilite); (3) o problemă din viăţă grupului; (4) sub conducereă unei persoane
competente (cercetător, animator etc.) - rezidă specificitatea interviului de grup faţă de alte genuri de
convorbiri de grup.
În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a unei probleme din viaţă
grupului respectiv, sarcină intervievatorului este deosebit de complexă şi delicată, deşi intervenţiile
sale trebuie reduse lă minimum, adică să nu depăşeăscă 20% din totalul schimburilor verbale.
Intervenţiile se referă la sublinierea şi reformularea unor opinii, precum şi la sinteze progresive, cel ce
conduce interviul trebuind să realizeze ceea ce se numeşte “nedirijare asupra fondului şi dirijarea
formei ”. Adică, să-şi trădeze cât mai puţin propria părere faţă de tema discutată, dar să ştie să
stăpânească grupul, să depăşească momentele dificile, cum ar fi cele create de participanţii care
monopolizează schimburile de replici, să ştie să-i încurajeze pe cei timizi şi să fie căpăbil să aplaneze
tensiunile ce se vor ivi.
S-ar putea crede că situaţia de grup ar inhiba exprimarea unor opinii şi atitudini de mare
profunzime. Afirmaţia conţine o cotă de adevăr. Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi

14
J.D. Douglas, Creative interviewing, Beverly Hills, C.A. Sage, 1975
efecte de facilitare a emiterii opiniilor. Această deoarece participanţii la interviu, cunoscându-se bine
între ei, se simt oarecum obligaţi să-şi formuleze parerile. Mai mult, schimbul de opinii şi părerea
celorlalţi într-un cadru special organizat îi ajută pe oameni la traducerea trăitului în reflectat, la
conştientizarea atitudinilor şi a valorilor personale şi de grup.
Pentru o cât mai bună reuşită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiţii
importante dintre care nu sunt de neglijat cele materiale, exterioare, dar cu implicaţii psihologice
deosebite: la ce ora se realizează (este contraindicată reunirea membrilor grupului după orele de
muncă sau de clasă şi deci înaintea mesei); locul unde se desfăşoară şi numărul de părticipanţi
(schimbul optim de replici se poate asigura cu un număr de 10-15 persoane); calitatea participanţilor
(nu e bine să fie prezente persoane cu un înalt statut socio-profesional, deoarece au un efect inhibant).
Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a asigurat pregatirea lui
psihologică, ceea ce înseamnă cu precădere realizarea acceptării intervievatorului de către grup şi
“convorbirile preparătorii” ale acestuia cu participanţii. Acceptarea reprezintă stăbilirea sentimentului
de încredere faţă de cel ce vă conduce interviul, considerarea lui că o persoană căreia i se poate spune
tot ceea ce e autentic trăit şi care este capabilă să înţeleagă şi să fie obiectivă.
Conversaţiile preparatorii constau în întrevederile particulare ale intervievatorului cu viitorii
participanţi, în timpul cărora li se anunţă tema interviului, durată (cea optimă fiind de 1,5-2 ore),
precum şi faptul că este indispensabilă exprimarea opiniei personale a fiecaruia. Este indicat să se
realizeze convorbiri libere (nedirijate) asupra subiectului ce se va discuta. Scopul acestor convorbiri
este triplu: de a induce o relaţie personală de încredere şi stimă reciprocă; de a “deblocă” persoană
intervievată şi de a facilita exprimarea opiniilor sale în cursul reuniunii ce va avea loc, deoarece ea se
va afla atât într-o situaţie de siguranţă (a formulat deja opiniile sale), cât şi de oarecare stres (prezenţă
celui care a ascultat-o o dată o “obligă” oarecum să-şi repete părerile); în intervalul convorbirii
individuale-reuniune, participantul reflectează asupra temei şi îşi clarifică mai bine punctele de vedere.
Experienţa arată ca acest gen de convorbiri nu afectează spontaneitatea, supleţea şi bogăţia discuţiilor
în grup, dinamica proprie reuniunilor implicând o situaţie inedită cu efecte sinergice animatoare.
Interviurile de grup clasice se utilizează atât în traducerea trăitului în reflectat, în
clasificarea valorilor şi atitudinilor grupale şi individuale, în rezolvarea eventualelor tensiuni şi
ajungerea la soluţii, cât şi în fază de preanchetă, pentru construirea unor chestionare standardizate.
Interviuri total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming, care au ca
scop producerea de idei şi soluţii pe marginea unei probleme. Într-un fel, întâlnirile şi discuţiile de
grup, utilizate ca tehnică terapeutică, pot fi clasate tot ca interviuri de grup nestructurate. În
respectivele tipuri de discuţie însă, ca şi în altele, participanţii pot să nu facă parte dintr-un grup
natural, faptul acesta constituind uneori chiar o condiţie pentru reuşita interviurilor.
Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce de multă vreme se practică în SUA -
şi, mai recent, şi la noi - sub denumirea de focus group (interviu de grup focalizat). El a fost şi este
asiduu folosit, mai ales în studiile de marketing, în implementarea şi evaluarea unor programe sociale
şi în proiectarea sau completarea unor cercetări sociologice. În acest din urma scop, el a fost utilizat de
R.K. Merton şi colaborătorii sai (1956), care i-au conferit şi numele, în lucarea The Focused Interview.
Organizarea şi conducerea focus group-ului presupun în general aceleaşi principii şi
probleme ca şi interviul de tip clasic. diferenţa majoră este, desigur, aceea că, în cazul primului, există
întrebări dinainte formulate, ceea ce angajază unele cerinţe în plus faţă de interviul de grup
nestructurat. Dintre acestea, experţii în focus group recomandă ca foarte importante:
1. Întrebările să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei - în condiţiile în care fiecărui
participant i se alocă în jur de două minute pentru a răspunde la fiecare întrebare sau a face eventuale
comentarii pe marginea ei - ar fi nepermis de mare, ceea ce înseamnă, până la urmă, eşecul
interviului. Cercetătorii începatori în astfel de interviuri au tendinţa de a veni în faţă participanţilor cu
un număr mare de întrebări.(De exemplu un asemenea “ghid de interviu focalizat”, ce cuprinde nu mai
puţin de 23 de întrebări, dacă numărul participanţilor ar fi numai 10, durată interviului ar trebui să fie
de peste 7 ore (23 x 10 x 2 = 460 minute).
2. Cu atât mai mult cu cât (comparativ cu interviul individual) întrebările trebuie să fie reduse ca
număr, ele necesită să fie foarte bine alese şi formulate. Acoperirea cât mai deplină a unei teme cu
întrebări cât mai puţine, dar clare, este o sarcină greu de realizat doar prin reflecţia unei singure
peroane (fie chiar un specialist cu experienţa) şi cu atât mai mult printr-o formulare în grabă a ghidului
de interviu de către cei mai puţin iniţiaţi. De aceea, este aproape o necesitate consultarea cu alţii,
preferabil cu experţi în anchete şi interviuri, sau, şi mai profitabil, organizarea unor discuţii de grup
pentru elaborarea ghidului. Altfel spus, un interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a
unuia structurat.
3. Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, în desfaşurarea discuţiei propriu-zise, din
dinamică proprie grupului, cercetatorul-moderator va ajunge să constate că se impun ca importante
anumite întrebări ce nu au fost dinainte stabilite. Este unul dintre punctele în care el trebuie să dea
dovadă de ingeniozitate şi flexibilitate, fiindcă aceste noi întrebări, neprevazute din start, pot bulversa
mersul interviului, în special datorită mărimii duratei lui. Se recomandă că întrebărilor neprevăzute în
ghid să li se rezerve 10-15 minute la sfârşitul interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, mai intervine o deosebire esenţială: participanţii nefăcând
parte din acelaşi grup natural, nu se cunosc între ei. Particularitatea temei puse în discuţie determină
compoziţia celor ce iau parte la interviu (care, ca numar, e indicat să fie în jur de 10), dar principiul
este că, în interiorul unei categorii de public, cei convocaţi să fie cât mai diferiţi ca status şi rol. De
pildă, dacă focus group-ul urmăreşte să evidenţieze cum este perceput un nou produs, eveniment sau
program, vor fi intervievate grupal numai persoane expuse direct la impactul acestora. Se constituie
astfel un public a carui singură caracteristică regăsită la toate persoanele ce formează grupul este
aceea că ele sunt afectate de o aceeaşi problemă, şi atunci, pentru a asigura o oarecare
reprezentativitate, este de dorit ca invitaţii la discuţii să fie diferiţi sub aspectul altor caracteristici.
Bunăoară, dacă interesează percepţia şi reacţia locuitorilor unui cartier faţă de construcţiă unui
aşezământ cultural, participanţii vor fi locuitori ai cartierului (trăsătură comună), din diferite puncte ale
acestuia, de diferite profesii şi vârste etc. (caracteristici de diferenţiere).
Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip de interviu fiind cunoscut
în literatura americană ca tehnica Delphy şi a grupurilor nominale. Spre deosebire de focus group şi de
alte forme de interviuri de grup, aici scopul este de a ajunge la o soluţie a unei probleme. În
consecinţă, se urmăreşte ajustarea opiniilor individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie
să ăibă deci şi calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel, de luarea unei decizii în grup.
În practică obişnuită de cercetare şi intervenţie şi în desfăşurarea lor concretă, cele mai
multe interviuri de grup se înscriu undeva între polii total structurat şi total nestructurat, fiind altfel
spus, de tip semistructurat, în sensul că discuţiile se poartă în jurul câtorva idei sau teme prestabilite,
dar acestea au doar rolul de ghidaj. Un exemplu de acest fel este şi tipul de cercetare numit în
literatură de specialitate clarificarea valorilor. Procedeele de clarificare, de conştientizare vizeaza
discutarea de către elevi, studenţi sau alte categorii de tineri, împreună cu psihologul şcolar sau altă
persoană competentă, a rezultatelor obţinute de ei şi de colegii lor la o suită de probe de examinare a
valorilor cum ar fi testul: ”Cine eşti ?”, ”Ce lucruri îţi plac să făci mai mult ?”, ”Drumuri de viaţă”,
completarea de fraze. Important este că părticipanţilor li se cere să evalueze şi consecinţele,
avantajele şi dezavantajele unei alegeri: costul şi beneficiul financiar, aprobarea sau dezaprobarea
societăţii etc.
Utilizarea succesivă si combinată a diverselor tipuri de interviu.
Diversele tipuri de interviu, atat de diferite in formele lor extreme, nu se opun totusi.
Trebuie înteles corect ca fiecare tehnică, deosebită, se adaptează naturii informatiei pe care trebuie să
o cerceteze si că fiecare nu dezvăluie decât un singur aspect. Pentru că fiecare din tehnici se referă la
fragmente de informatii, le putem utiliză succesiv, ca si cum am fotografia din mai multe unghiuri:
fotografii de ansamblu ale individului, clisee mărite si detaliate ale chipului sau si ale expresiei fetei
sale, radiografii limitate ale organelor interne si in sfarsit tomografii. Fară indoială, dacă fixăm dinainte
natura informatiei cautate, putem utiliza direct forma de interviu cea mai adecvată. Insă frecvent,
cand nu stim ce gen de probleme vom intâlni, este preferabil a proceda pe etape, fiecare etapă
definind zonele de explorat, pregătind-o pe următoarea.
După cum au scris specialistii in interviu, problema de inceput este intotdeuna cea a
determinării adevăratului mod în care subiecţii percep datele studiate. Este vorba de a determina
unităţile de percepţie utilizate de către aceştia, modălităţile lor de sesizare şi ordonare, cadrul de
referinţe şi caracterizarea acestora.
La nivelul explorării individuale, se poate folosi, după caz, interviul non-directiv, uneori
chiar tehnici proiective. Dacă este vorba de ansambluri mai importante, de anchete prin eşantionare
sau de anchete pe teren, chestionarele vor fi in general precedate de câteva interviuri individuale non-
directive, asigurându-se astfel decelarea problemelor. Numai când conţinutul informaţiilor este
precizat ştim la care nivel se situează acesta, în ce măsură anchetatul însuşi accede la acel nivel şi
posibilele deformări ale informaţiei respective şi ne putem propune a culege date aproape
standardizate şi comparabile, prin intermediul unor chestionare mai structurate.
Specialiştii propun următoarele etape:
1. Faza de explorare. In cazul domeniilor slab cunoscute:” interviu non-directiv”.
Analiza permite enunţarea unor ipoteze provizorii şi enunţarea factorilor ce par importanţi.
2. Elaborarea unui ghid de interviu permiţând verificarea şi precizarea ipotezelor,
percum şi elaborarea unui chestionr.
3. Faza studiului cantitativ, prin chestionar, reprezentativ pentru populaţia
eşantionului.
P. Lazarsfeld şi R.K.Merton15 preconizează insă o altă tehnică:
1. Faza de explorare; Interviu centrat sau cu răspunsuri libere pentru un eşantion restrâns,
permiţând a descoperi aspectele problemelor si a elabora chestionarul.
2. Aplicarea chestionarului asupra intregului eşantion.
3. Revenirea la eşantionul restrâns, prin interviul centrat, pentru a aprofunda
punctele cele mai semnificative evidenţiate de analiză rezultatelor chestionarului. Această formulă va
obţine adeziunea celor ce efectuâd o anchetă de tip extensiv, au simţit nevoia de a reveni la interviuri
mai limitate şi aprofundate in scopul aprofundării ipotezelor lor.
Interviul de grup are o serie de avantaje, mai importante fiind cele ce decurg din dinamică
opinională şi decizională proprie grupului că entitate. De asemenea, comparativ cu ancheta trebuie
menţionat costul mai redus. Dezavantajele provin din faptul că cel ce conduce un astfel de interviu
trebuie să fie o persoană cu multe abilităţi de intervievator, dar şi de moderator şi chiar de negociator,
calităţi ce nu e uşor să fie întrunite de aceeaşi persoană. Pe de altă parte, oricât de calificată ar fi
această persoană, e posibil să apară fenomene distorsionate precum dominarea discuţiei de către
unul-doi subiecţi sau fenomenul de gândire de grup, groupthink, adică o consensualitate necritică în
emiterea de idei şi soluţii, participanţii
cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul limitat,
autoritatea unei persoane, teamă de consecinţe ulterioare.cedând, mai mult sau mai puţin voluntar,
presiunii unor condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea unei persoane, teamă de consecinţe
ulterioare.
Interviul nestructurat, atât cel de grup, cât şi cel individual, pe lângă valoarea lui intrinsecă,
ca metodă calitativ independentă, potenţează şi valoarea altor metode. În raport cu observaţia, prin
interviu se accede la motivaţia, definiţia şi semnificaţia pe care actorii sociali o acordă acţiunilor lor şi,
eventual, la fecvenţa unor tipuri de comportamente. Interviul are, apoi, importante funcţii legate de
anchete şi sondaje. Ele ar putea fi grupate în trei categorii, dupa modul cum interviul se plaseaza, logic
şi temporal, faţă de anchetă: preanchetă, co-anchetă, postanchetă.
În preanchetă, prin interviu se pot rezolvă, în principal, următoarele aspecte: alegerea
întrebărilor şi ameliorarea formulării lor (ce întrebări sau propoziţii sunt mai relevante relativ la o temă
şi o populaţie, ce limbaj trebuie folosit etc.); testarea chestionarului elaborat (în ce puncte se poate
întâmpina o rezistenţă, cât durează aplicarea lui, cum pot fi găsiţi uşor respondenţii etc.).
În calitate de co-anchetă, interviul se utilizează în obţinerea de date empirice referitoare la
tema cercetată, paralel cu desfaşurarea anchetei propriu-zise. Această se înscrie în cerinţa
metodologică de a culege acelaşi gen de date cu metode diferite, în vederea sporirii validitaţii.
În fine, în varianta de postanchetă, interviul se foloseşte în două modalităţi:
a. Ca discuţie cu unele persoane din populaţia anchetată (inclusiv informatori-cheie), în
vederea lămuririi, adâncirii şi completării unor informaţii rezultate din anchetă de bazată pe
chestionar, fiind deci un fel de prelungire a acesteia;
b. Ca discuţie cu experţii, pentru interpretarea datele condensate în procente, tabele, grafice
etc. În cazul unor probleme sociale mai complexe - care nu sunt deloc puţine - ideal ar fi că asemenea
interviuri să fie interdisciplinare. Rezultatele unei anchete cu privire la condiţia şi perspectivele copiilor
abandonaţi familial s-ar preta, de exemplu, la un astfel de interviu, cu participarea alături de sociologi
şi asistenţi sociali şi a altor specialişti (jurişti, medici ş.a.)

CURS NR.6
Ancheta şi sondajul

Principalele metode de investigare a fenomenelor sociale


Ancheta - şi, implicit, sondajul, ca formă specifică a acesteia - reprezintă doar una dintre metodele
sociologiei, ea nu are aplicabilitate universală, utilizarea sa fiind benefică doar în anumite situaţii de
cercetare, ea are limite serioase ce pot fi depăşite prin utilizarea în paralel şi a altor metode.

15
Merton (R.K.), Lazarsfeld (P.), <<Continuities in social research>>, Glencoe III, Free Press, 1950, 265p.
Sociologii nu pun semnul de egalitate între anchetă şi cercetarea sociologică. În câmpul
sociologiei un loc important ocupă literatura de factură metodologică, puţine discipline sociale fiind
atât de severe cu ele însele, în privinţa validităţii rezultatelor obţinute.
Practic, fiecare autor de manual de Metode în ştiinţele sociale (ca să folosim titlul probabil
cel mai des întânit pe coperţile tratatelor de factură generală metodologică, dintre care să amintim pe
cele ale lui Duverger (1964), Festinger şi Katz (1963) încearcă o clasificare originală a metodelor din
câmpul respectivelor discipline, argumentându-şi uneori pe larg propria opţiune. Cu siguranţă că
acesta este un simptom al dificultăţilor de a delimita cu argumente foarte solide diversele metode de
abordare a socialului, multe dintre acestea fiind suficient de apropiate unele de altele pentru a se
ridica probleme în definirea exactă a specificului fiecăruia. Într-o lucare mai recentă, Ghiglione şi
Matalon (1992) susţin existenţa a patru metode în ştiinţele sociale: observaţia, ancheta, experimentul
şi analiza “urmelor”(des traces), aceasta din urmă fiind un fel de observaţie “amânată” (différée) şi
cuprinzând: analiza documentelor, a statisticilor oficiale şi a urmelor materiale; în esenţă ea este tipul
de metodă nonreactivă.
Metode, tehnici şi instrumente de cercetare. În principu, această înşiruire a celor trei
noţiuni merge de la general spre particular. Metoda este modalitatea generală, strategică (din punctul
de vedere al mijloacelor de cercetare şi nu al teoriei) de abordare a realităţii. Tehnicile sunt formele
concrete pe care le îmbracă metodele, fiind deci posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu
ajutorul unor tehnici diferite (de pildă, putem vorbi de tehnica experimentului cu grup de control, ca o
formă concretă de punere în aplicare a metodei experimentale). În fine instrumentul este un mijloc, ce
poate îmbrăca o formă mai mult sau mai puţin materială, cu ajutorul căruia se realizează “captarea”
informaţiei ştiinţifice, e cel care se impune între cercetător şi realitatea studiată. Multitudinea
tehnicilor prin care se aplică o aceeaşi metodă derivă şi din diversitatea instrumentelor de cercetare şi
a modului diferit de folosire a lor. Cu alte cuvinte, prezentarea unei tehnici de investigare presupune,
de regulă, specificarea instrumentelor cu care se lucrează şi a modului concret de utilizare a acestora.
Ştiinţele umane uzează, în principal, de cinci metode fundamentale de investigare a
universului empiric:
 experimentul,
 observaţia (propriu-zisă),
 analiza documentelor,
 interviul,
 ancheta,
ultimele patru fiind, variante ale observaţiei, dar care, datorită diferenţelor mari dintre ele, pot fi
considerate ca metode de sine stătătoare.

Specificul metodei anchetei

Interviul şi ancheta se constituie ca metode în cercetarea socialului datorită particularităţii că


realitatea respectivă conţine elemente - indivizi umani - cu care cercetătorul poate intra într-o relaţie
de comunicare directă prin limbaj. Unii cercetători apreciază acest lucru ca fiind un mare avantaj, din
cauza faptului că se realizează mai rapid şi mai uşor culegerea unei informaţii foarte bogate la care
altfel cu greu s-ar putea ajunge; alţii, în schimb, susţin contrariul sau, cum spune Bourdieu, “este un
blestem ca ştinţele umane să aibă de a face cu un obiect care vorbeşte ...”. Această poziţie vrea să
atragă atenţia asupra capcanelor în care se poate foarte uşor cădea atunci când spusele oamenilor
sunt luate ca atare, când nu sunt parcurse etapele necesare construcţiei teoretice a discursului
ştiinţific şi sunt încadrate direct în el elemente ale discursului obişnuit al oamenilor obişnuiţi. De altfel,
sociologul francez amintit a pledat mult, îndeosebi în operele de tinereţe şi, cu deosebire, în Le métier
de sociolog (1968), pentru depăşirea empirismului indus de proliferarea rapidă, pe solul Europei, a
metodei anchetei şi a sondajeor de opinie importate din America.
În fapt, această relaţie de comunicare - ce este caracteristică interviului şi anchetei - este
puternic asimetrică, în sensul că cercetătorul este cel ce concepe, formulează şi adresează o serie de
întrebări la care aşteaptă răspuns din partea subiecţilor chestionaţi sau, altfel spus, el stimulează
producerea unui comportament verbal a cărui interpretare îl ajută să descopere alte tipuri de
comportamente ale indivizilor, sistemul de atitudini şi valori, caracteristici ale mediului social etc. Ca
urmare, rareori subiectul este perfect conştient de “rostul” întrebărilor ce i se adresează şi, drept
urmare, comportamentul lui verbal nu va fi dependent doar de conţinutul întrebării ci şi de modul în
care el însuşi interpretează scopul pentru care i se adresează o anumită întrebare şi nu alta.
Deocamdată să reţinem acestă trăsătură comună anchetei şi interviului - comunicarea cu subiecţii
cercetării şi crearea unei situaţii de interacţiune care influenţează răspunsul celor chestionaţi uneori
tot atât de mult ca şi situaţia de fapt, existentă dincolo de starea creată de cercetare - şi să
recunoaştem că ea este suficient de puternică pentru a-i face pe mulţi autori să considere cele două
modalităţi ca fiind o singură metodă. Să reţinem, de asemenea, că, în ciuda tuturor limitelor acestor
metode, ele sunt indispensabile, nu numai pentru că oferă o cale eficientă de obţinere a unei informaţii
bogate, ci şi pentru că există aspecte ale vieţii sociale ce nu pot fi abordate prin metodele clasice de
observaţie, deoarece nu se materializează în efecte înregistrabile prin mijloacele de simţ sau, dacă o
fac, acestea nu dobândesc nici o semnificaţie independent de acţiunea actorilor care au participat la
producerea lor.
Cunoscutul sociolog român Septimiu Chelcea, consideră ancheta ca fiind metodă generală,
în a cărei aplicare concretă se regăsesc două forme: chestionarul şi interviul.
În clasificarea metodelor ştiinţelor socioumane care fac apel la schimbul de informaţii prin
mijloace lingvistice cu indivizi umani, membrii ai colectivităţii vizate de cercetare, există, logic, două
posibilităţi principale de a opera: fie facem distincţia între proceduri de comunicare orală şi în scris, fie
facem distincţia între procedee “cantitative” (structurate, “închise” etc.) şi “calitative” (nestructurate,
interpretative etc.).
Distincţia dintre anchetă şi interviu se bazează pe o serie de trăsături distinctive, atât de
natură formală (de realizare a cercetării), de natura conţinutului problemelor studiate, cât şi de natura
populaţiei direct investigate. Probabil că singură nici una dintre trăsăturile respective nu este decisivă,
dar luate împreună, ele ajung să marcheze o deosebire de esenţă, şi nu doar de suprafaţă, între cele
două metode.
Principalele diferenţe, remarcate de autori şi metodologi sunt:
1. Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că numărul,
ordinea şi formularea întrebărilor pentru efectivele de persoane cărora li se adresează aceste întrebări
sunt stabilite foarte clar de la bun început şi nu sunt permise decât arareori abateri de la schema de
realizare a anchetei. Desfăşurarea interviului depinde mai mult de modalitatea concretă de
interacţiune dintre cei aflaţi faţă în faţă, de ceea ce răspunde şi de felul cum răspunde subiectul şi mai
puţin de schema de investigaţie construită anterior.
2. Pe aceeaşi linie, apare diferenţa în privinţa instrumentelor de investigare. Ancheta uzează, prin
definiţie, de chestionar, ca instrument de cercetare, chiar şi în cazul celor mai simple forme de
realizare a ei. interviul se poate desfăşura pe baza unui ghid de intervu, sau chiar fără un instrument
de lucru construit dinainte. Construcţia, folosirea (aplicarea) şi exploatarea chestionarelor se face în
maniere cu totul specifice, diferite de cele ce se folosesc în cazul ghidului de interviu.
3. Ancheta urmăreşte, prin modul de alegere a persoanelor investigate, să satisfacă cerinţa de
reprezentativitate, în sensul statistic al termenului, a eşantionului în raport cu o populaţie incomparabil
mai mare. Altfel spus, alegerea indivizilor anchetaţi trebuie să respecte o serie de reguli statistice
pentru a putea transfera, cu o marjă de eroare rezonabilă şi cu un risc acceptabil, constatările obţinute
pe eşantionul de indivizi la nivelul populaţiei vizate de cercetare. Tipurile de indivizi din eşantionul
anchetat trebuie să acopere corect tipurile ce apar în populaţie, pe când cei din loturile intervievate
posedă trăsături care, de regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a celorlalţi; sunt intervievaţi
lideri formali sau informali, persoane ce deţin poziţii privilegiate sau au avut parte de experienţe de
viaţă neobişnuite, deţinând deci informaţii pe care ceilalţi nu le au etc. Exagerând un pic, se poate
spune că individul anchetat este individ mediu, obişnuit, iar cel intervievat este cel deosebit, atipic.
4. Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de regulă, pe
eşantioane mari, în vreme ce interviului îi sunt supuşi un număr mult mai redus de indivizi. Eşantion
mare înseamnă de ordinul sutelor sau, mai frecvent, miilor de persoane; loturile supuse interviurilor
cuprind, cel mai frecvent, câteva zeci de persoane sau chiar mai puţine. Concluziile unei anchete se
întemeiază pe legile statisticii matematice şi ale teoriei probabilităţilor (chiar şi atunci când eşantionul
nu respectă întocmai cerinţele probabilistice), în speţă pe “legea numerelor mari”, ceea ce înseamnă
că trebuie să ne asigurăm că sunt destui indivizi în categoriile de analizat pentru ca să se manifeste
legităţile statistice.
5. Investigând direct un număr atât de mare de indivizi, urmează imediat că ancheta nu pate
urmări decât colectarea unor informaţii relativ simple. Mai exact, standardizarea instrumentului
presupune acest gen de uniformizare spre o formă cât mai simplă, pentru a putea fi aplicat corect de
către cât mai multe persoane cât mai multor persoane. Întrebările din chestionar se referă la aspecte
din viaţa omului sau din mediul său înconjurător despre care acesta posedă informaţii şi le poate reda
şi este dispus să o facă fără mari dificultăţi şi de o manieră nedistorsionată. Aspectele sunt simple
pentru că sunt generale, la nivel de eşantion sau subeşantion. Interviul încearcă sondarea în
profunzime a universului spiritual al celor studiaţi. Se urmăreşte astfel obţinerea nu a unor cunoştinţe
tip “fotografie”, ci descifrarea mecanismelor acţiunilor oamenilor, descoperirea motivaţiilor, a
sistemului de valori la care aderă, descrierea unor componente relevante din colectivitate, pe baza
experienţei de viaţă a celui intervievat. Altfel spus, ancheta este o metodă de tip extensiv, iar interviul
este una de tip intensiv.
6. Prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosindu-se procedurile statistice standard, care
toate se bazează pe calculul frecvenţelor cu care apar diferite variante de răspuns ale fiecărei
întrebări. Din acest motiv, răspunsurile libere la întrebările numite “deschise” (cele fără variante de
răspuns prestabilite) trebuie aduse, după efectuarea investigaţiei la forma “închisă” şi prelucrate ca şi
acestea.Valoarea informaţiei obţinute prin anchetă se exprimă şi prin gradul de reprezentativitate al
eşantionului anchetat. Deci ancheta presupune şi o evaluare statistică a măsurii în care rezultatele
obţinute (medii, proporţii, coeficienţi de corelaţii etc.) aproximează pe cele din populaţia de referinţă.
În cadrul interviului, calculul frecvenţelor se face doar în situaţii cu totul deosebite iar problema
reprezentativităţii statistice nu se pune.
7. Interviul este o metodă ce uzează prin excelenţă de tehnici orale, de preferinţă, faţă în faţă (şi
mai greu prin telefon), pe câtă vreme ancheta se poate realiza şi în scris, în sensul că subiectul
răspunde completând chestionarul primit, fie că e vorba de întrebări la care trebuie să dea răspunsuri
mai lungi, elaborate, fie că i se cere doar încercuirea unor coduri. Fireşte că între cele două mari genuri
de tehnici de anchetă, cele orale şi cele în scris, există diferenţe substanţiale, în ceea ce priveşte
realizarea lor practică, construcţia chestionarului, natura informaţiei culese şi interpretarea ei. Pledăm
pentru a nu se confunda ancheta orală cu interviul.
8. Dacă prin definiţie, ancheta se realizează strângând informaţia de la persoane luate în mod
individual, interviul poate îmbrăca şi forma interviului de grup. Desigur că şi în cazul anchetei pot
“colabora” mai multe persoane la completarea unui chestionar (în ancheta în scris), dar acest lucru
este considerat ca o abatere de la regula stabilită sau e vorba de nişte întrebări la care nu are mare
importanţă care anume persoană răspunde (de pildă, dacă cerem informaţii factuale despre modul de
trai al membrilor unei familii, important e nu cine răspunde, ci ca informaţiile să fie corecte). Interviul
de grup însă are ca principiu obţinerea de informaţii, de o anumită natură (opinii, în speţă), care sunt
“elaborate” într-un anumit mediu colectiv, unde interacţiunile dintre persoanele ce-l compun sunt
esenţiale (deci care n-ar putea fi obţinute prin interviuri individuale). Există şi tehnici de aplicare a
unor chestionare la indivizi grupaţi (nu grupuri !), dar acolo grija fundamentală a celui ce realizează
cercetarea este tocmai să nu se producă nici un fel de efect de interacţiune între participanţi.
Această distincţie nu este numai una formală; ea poate reproduce diferenţe profunde în
modul strategic de a privi, concepe, descrie şi explica realitatea socială. Ancheta fiind prin definiţie
individuală nu poate să reproducă decât un set de date referitoare la indivizii ce populează un mediu
social şi nu la societate ca atare sau măcar la subunităţi ale ei (grupuri). Prin interviul de grup se
urmăreşte, într-un fel sau altul, depăşirea acestei perspective atomistice indusă de anchetă.
9. Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar, operatorii de anchetă (numiţi de multe
ori şi “operatori de interviu”, tocmai din cauza faptului că ancheta orală este asimilată interviului), în
vreme ce interviul nu poate fi făcut decât de persoane cât de cât calificate, de preferinţă, membrii ai
echipei de cercetare. Operatorii de anchetă e bine să fie persoane care nu au nici un interes, ştiinţific
sau de altă natură, faţă de tema studiată, deci oameni cât mai “neutri”, ale căror singure calităţi
cerute sunt capacitatea de a provoca reacţiile verbale potrivite ale subiectului şi de a înregistra corect
aceste manifestări. Interviul este realizat de cunoscătorii temei şi obiectivelor cercetării, adesea luând
parte doi sociologi, unul având în sarcină întreţinerea şi stimularea discuţiei (mai exact a discuţiilor,
căci sociologii se dublează în special în cazul interviului de grup), iar celălalt având ca sarcină
înregistrarea reacţiilor verbale şi de altă natură ale subiecţilor.
10. Sintetic vorbind, ancheta face parte din cadrul procedurilor care, în sens larg, poartă numele
de cantitative, ţinând de modelul nomotetic de abordare a realităţii, în vreme ce interviul este o
metodă calitativă, fiind agreat ca metodă de investigaţie de sociologii de orientare comprehensiv-
interpretativistă. Lucrul este evident relativ la fiecare moment al desfăşurării cercetării cu aceste
metode, începând cu construcţia instrumentului de cercetare şi terminând cu analiza şi interpretarea
datelor obţinute.
Anumite tehnici ale anchetei se apropie de interviu, cum ar fi, de pildă, cazul celor ce
îmbracă o formă orală, cu un chestionar ale cărui întrebări pot fi puse în ordinea dorită de operator şi
când acesta din urmă are şi libertatea de a discuta cu subiectul ceea ce crede necesar pe marginea
oricărei întrebări (să dea explicaţii asupra sensului întrebării, asupra rostului ei în cadrul cercetării, să
se intereseze de motivaţiile răspunsului etc.). La fel, interviurile cu un număr mai mare de persoane şi
conduse cu instrumente relativ rigide (repetându-se practic aceleaşi întrebări) se apropie de anchetă,
nu doar prin acest caracter formal al lor, ci şi pentru că ele dobândesc şi alte caracteristici ale acesteia
(o anumită reprezentativitate, de exemplu).

Ancheta şi sondajele de opinie


Termenul de “sondaj” este, în general, sinonim cu cel de “cercetare selectivă” sau de
“eşantion(are)”. Cumpărătorul alege prin sondaj un obiect dintr-o mulţime spre a-i testa calităţile,
profesorul verifică prin sondaj câţiva elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată etc. Ideea sondajului
este deci aceea de a reduce populaţia statistică efectiv cercetată la o parte (mică) a ei, capabilă să
reprezinte caracteristicile întregului.
În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia de “sondaje de opinie”
sau “sondaje de opinie publică” pentru a se desemna un anume gen de anchetă, şi anume cea
efectuată pe diferite probleme de mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să surprindă
opiniile (părerile, atitudinile, evaluările etc.). Sondajele de opinie sunt specii ale anchetei sociologice.
Ce deosebeşte totuşi un “sondaj de opinie” de o “anchetă sociologică” ? Unele note caracteristice:
a. Sondajele de opinie, aşa cum le arată numele, sunt centrate - dacă nu exclusiv, cel puţin cu
preponderenţă - pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii sociale. Ele urmăresc să evidenţieze ceea
ce “cred”, “gândesc”, “simt”, “apreciază”, “intenţionează să facă” oamenii. Cel mai adesea prin
sondaje se testează gradul de satisfacţie faţă de activitatea diferitelor organisme sau persoane cu
funcţii în stat, notorietatea personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite sisteme
de valori etc.
b. Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de public; astfel
de probleme apar fie în dezbaterile mediatizate, fie în preocupările mai mult sau mai puţin mărturisite
ale unor organisme, instituţii politice, administrative, ştiinţifice etc.
c. Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter descriptiv. Ele nu
numai că nu au ambiţii explicative, dar, foarte adesea, însăşi descrierea fenomenelor este realizată
doar în linii foarte generale, fără detalieri şi particularizări.
d. Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare simple
şi clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu
caracter general urmărite.
e. Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într- formă simplă,
fără a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrare şi interpretare a informaţiei.
f. Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese
sunt altele decât cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu acest profil în momentele când
o problemă stârneşte un mare interes iar, prin publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai
bine cunoscută publicului larg.
g. Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă a cunoaşterii
ştiinţifice a socialului, ci parte inseparabilă din viaţa societăţii respective, un reper în evaluarea
diverselor elemente ale “mecanismului” social şi puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor şi
tacticilor forţelor politice. Toate deciziile majore - sau unele chiar de mai mică anvergură - ale
organelor executive naţionale sau locale sunt supuse judecăţii cetăţenilor cu ajutorul acestei forme
simple, rapide şi eficiente de recolare a opiniilor. În nici o societate cu adevărat democratică nu este
pusă la îndoială utilitatea sondajelor iar forţele politice nu-şi pot permite să ignore rezultatele acestora
şi, cu atât mai puţin, să agreseze instituţiile care au pus pe piaţă cifrele statistice care nu le sunt
favorabile.
Deci, sondajul este o formă “populară” de anchetă, axată pe o problematică ce stârneşte
un interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă,
utilizându-se, de regulă, reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.

CURS NR. 7
Tehnici de anchetă
Ancheta, ca metodă specifică ştiinţelor socioumane, presupune un schimb de informaţii, mai
exact, o comunicare între cercetător şi anumite “elemente” (indivizi umani) ale “realităţii sociale”
investigate, primul fiind cel care, prin intermediul chestionarului, provoacă un comportament verbal
din partea celor din urmă. Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător se
poate realiza, în principiu, prin două modalităţi fundamental diferite atât prin actul de comportament
pe care-l presupun cât şi prin inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror cunoaştere
este esenţială pentru ca rezultatele anchetei să nu fie afectate. Este vorba de calea orală de
comunicare şi de cea prin scris. În primul caz vom avea de a face cu ancheta orală sau directă (în
sensul că mesajul este transmis direct receptorului); în cel de al doilea vom vorbi de anchetă în scris
sau indirectă sau de anchetă prin autocompletarea (autoadministrarea) chestionarului. Cum se
înţelege, ancheta orală presupune ca subiecţilor să le fie citite, pe rând, întrebările din chestionar, la
care aceştia dau răspunsuri orale, răspunsuri ce sunt înregistrate de persoanele care efectuează
ancheta în teren, aşa-numiţii operatori de anchetă. În ancheta în scris, comunicarea este indirectă, în
sensul că subiectul citeşte el însuşi întrebările din chestionar şi răspunde la ele fără a se angaja un
proces direct de comunicare cu persoana care-i înmânează instrumentul de cercetare. este limpede că
o relaţie implicată de ancheta directă facilitează comunicarea, dar, în acelaşi timp, ea crează un
element nou, suplimentar al mediului social în care omul se găseşte şi reacţionează. Reacţiile
individului uman la acelaşi stimul (întrebare) pot fi foarte diferite după cum el se găseşte faţă în faţă
cu un operator care-i pune întrebarea, se află la capătul unei linii telefonice sau se găseşte singur cu o
foaie de hârtie în faţă. De aceea, trebuie cumpănită bine alegerea tehnicii adecvate, în funcţie de
scopul cercetării. Mai mult, întregul design al anchetei va depinde de tehnica aleasă.
Etape comune tuturor tipurilor de anchetă
1.Etape preliminare
1.Pregătirea intelectuală
a) Ideea de anchetă. O anchetă poate face parte dintr-un plan de cercetare mai larg, dintr-o
problemă imediată ( ex. situaţia muncitorilor străini) sau din nevoia de informare urgentă( ancheta de
opinie politică, studiul de piaţă…).
În privinţa domeniilor explorate, un factor inportant îl constituie curiozitatea
cercetătorului, gusturile personale, sistemul său de valori, pe scurt elementele foarte subiective, care
cel puţin în domeniul ştiinţelor sociale riscă să orienteze şi să influenţeze interpretarea anchetei. Este
deci necesar ca cercetătorul să fie el insuşi conştient de motivul care îl incită să facă o anchetă.
Pe de altă parte, fară să mai vorbim de finanţare, putem spune că originea
anchetei( comandă privată sau guvernamentală) influenţează derularea acesteia.
b) Obiectivul anchetei. Precizarea obiectivului este etapa esenţială a anchetei, aceea de care
vor depinde toate demersurile ulterioare. Alegerea scopului determină în acelaşi timp populaţia care
va fi studiată( un eşantion reprezentativ dintr- un grup mare sau din contră, totalitatea dintr-un grup
restrâns) şi mijloacele cercetării, tehnicile folosite( interviuri, teste, observarea grupului, studiul
documentelor…). Ideea anchetei presupune existenţa unor probleme iar obiectivul anchetei cere ca
acestea să fie formulate.
c) Construirea obiectivului.
d) Criteriile de reţinut şi definiţiile. Necesitatea de a preciza obiectivul este în general
prost înţeleasă de cercetătorii fără experienţă care se mulţumesc deseori să indice ideea anchetei
atunci când definiţia chiar provizorie, este indispensabilă.
Să presupunem că o organizaţie de ajutor social se interesează se problema condiţiilor de
trai ale oamenilor în vârstă. Avem o idee de anchetă dar pentru a face un plan e necesar să definim
subiectul studiului şi scopul. Trebuie precizat ce înţelegem prin: oameni în vârstă, condiţii de
trai( venituri, cheltuieli locuinţe, hrană, genul de viaţă, relaţii familiare, comportament.) Mai trebuie
stabilită zona de studiat: rurală, urbană, o comparaţie între cele două.
În cazul unei anchete de tip calitativ, cercetătorul trebuie, după ce a precizat obiectivul, să
ţină cont de imperativul măsurii, pentru a prevedea factorii influenţi şi a determina variabilele
accesibile şi măsurabilele în funcţie de scopul propus.
e) Limitele anchetei. Construirea unui eşantion limitează populaţia de studiat când este
cazul unui sondaj. Precizarea obiectivului cercetării înseamnă determinarea a ceea ce vrem să fie
descris sau măsurat, definirea a cees ce reţinem dar şi înlăturarea unui anumit număr de probleme,
adică stabilirea limitelor anchetei. Trebuie de asemenea stabilit un echilibru între posibilităţile
materiale( timp, bani, personal, materiale) ale anchetei şi necesitatea de a-I da o anvergură suficientă
pentru ca rezultatele să fie semnificative.
f) Necesitatea emiterii unor ipoteze verificabile în vederea obţinerii unor rezultate
generalizabile. Posibilitatea verificării ipotezelor emise plecând de la fapte observate este o
caracteristică a oricărui demers ştiinţific. Ea separă de exemplu, în ştiinţele politice, descrierea
jurnalistică sau reportajul de ancheta veritabilă. Anchetatorul experimentat se situează mereu la un
nivel dublu: studiul cazului particular, individual, dar înlocuit într-un context general.
g) Alegerea şi numărul variabilelor Pentru ca ipoteza să fie verificabilă trebuie ca
variabilele studiate să fie în număr suficient şi ca cele mai importante dintre ele să fie reţinute.
Variabila nu a doar un factor care acţionează în timpul anchetei, este un factor care se modifică în
funcţie de ceilalţi şi chiar aceste fluctuaţii constituie obiectul cercetării.
Variabila dependentă este aceea careia cercetătorul încearcă sa-I explice variaţiunile, de
exemplu eşecurile la examen. Variabila independentă este aceea a carei influenţă asupra variabilei
dependente se încearcă a fi măsurată şi înţeleasă. Dificultatea constă deseori în izolarea factorilor de
influenţă.( tip de teste, corectură, materii, vârstă).
Atunci când ancheta proiectată se adresează unui domeniu deja observat, este mai uşor să
emitem ipoteze. Este vorba mai ales de verificare. Însă când ancheta are un domeniu de aplicare nou,
ea va fi mai ales descriptivă, va acumula materiale pe baza cărora se vor sugera ipoteze sau noi
direcţii de cercetare. Tipurile de anchetă diferă în ceea ce priveşte gradul de previziune şi de precizie.
Ceea ce este important este nu să fi prevăzut totul ci să fi ţinut cont de imprevizibil pentru
a putea, în cursul anchetei să restrângem sau să dezvoltăm studiul anumitor factori.
h) Pre-ancheta.Constă în a încerca pe un eşantion redus instrumentele( chestionare, analiza
documentelor). Dacă există îndoieli în privinţa unei tehnici, se poate explora intr-o manieră limitată
problema de studiat, înainte chiar de a preciza definitiv obiectivele.
i) Rolul pregătirii anterioare şi al bibliografiei. Un spirit nepregătit va fi mai liber în
emiterea ipotezelor, dar riscul de a reîncepe un lucru deja făcut sau de a neglija sursele utile pare de
asemenea important. Se pare că în momentul în care e precizat obiectivul, este prudent să luăm
cunoştinţă de bibliografie, fie de aceeaşi problemă tratată în alte locuri, fie despre probleme diferite,
dar studiate în acelaşi loc şi care pot sugera date similare.
j) Rolul documentelor este de a completa, rectifica şi sprijini ipotezele sugerate de tehnicile
active. O reflecţie asupra documentelor poate ajuta să explicăm interpretarea pe care indivizii în cauză
o acordă în legatură cu o situaţie trăită.
2. Chestiuni practice

a) Informarea Este necesar să ne informăm de la cei ce cunosc mediul sau problema, e


recomandabil să nu ne limităm la câteva personalităţi oficiale, intervievând şi pe cei susceptibili de a
avea puncte de vedere diferite ( unii au norocul de a descoperi persoana informată sau documentul
important). Nu trebuie să existe în aceste cazuri idei preconcepute. O stare de spirit liberă trebuie să
ghideze căutarea informaţiilor.
b) Recomandaţiile Cercetătorii trebuie să aibă grijă să nu apară ca reprezentantul unei
clase sau a unui grup social. El este reprezentantul ştiinţei.
c) Autorizaţiile şi informaţiile O autorizaţie patronală în cazul unei anchete într-un atelier
nu e suficientă întrucât, pentru a nu apare suspect muncitorilor, el trebuie să obţină acordul şi suportul
cadrelor sindicale.Anchetatorul trebuie să fie conştient de faptul că munca sa îl conduce deseori la a
interveni în intimitatea anchetaţilor. El trebuie să ia în consideraţie consecinţele acestei intervenţii şi
să reducă efectele traumatizante.
Ceea ce este comun tuturor tipurilor de anchetă este spiritul de prudenţă, de respect
pentru celălalt şi de informare.
3. Bugetul anchetei
a) Originea fondurilor Problema finanţării are o influenţă capitală asupra anchetei fiindcă
ea o condiţionează şi o limitează. O anchetă ia cel puţin dublul bugetului prevăzut şi triplul timpului
prevăzut.
b) Diferite tipuri de buget. Costul unei cercetări depinde de dimensiunea zonei de
acoperit, de numărul variabilelor de studiat şi de tehnica folosită pentru a o face.
c) Cauzele depăşirii bugetului prevăzut provin din dificultatea stabilirii previziunilor. J.
Marcus-Steiff, sociolog, spunea: " Practicianul trebuie să fie vânzător pentru a obţine un contract,
cercetător pentru a efectua studiul ştiinţific, pedagog pentru a explica rezultatele şi diplomat pentru a
face ca acestea să fie acceptate." Supus celor care-l finanţează, cercetătorul depinde de aceştia şi în
ceea ce priveşte timpul.
Punctul de vedere al cercetătorului, preocupat de aspectul ştiinţific al cercetării şi cel al
utilizatorului, preocupat să obţină la un preţ cât mai mic o soluţie rapidă la dificultăţile sale, sunt
diferite şi pun problema coordonării şi a unui compromis delicat.

2. Etapele terminale ale cercetării

1.Analiza şi interpretarea rezultatelor anchetei cere cea mai mare competenţă, rigoare şi
intuiţie. Stadiu delicat, este cel mai dificil de tratat în termeni abstracţi şi generali căci nu există 2
anchete ale căror rezultate pot fi analizate în acelaşi fel. Două idei sunt esenţiale:
-pe plan tehnic interdependenţa etapelor cercetării
-

- pe plan metodologic analiza şi interpretarea rezultatelor depinde de aplicarea


riguroasă a metodei ştiinţifice dar şi de inteligenţa, experienţa, imaginaţia şi intuiţia cercetătorului.
a) Ancheta de tip calitativ
- Datele de tip calitativ ridică noi probleme
- Datele de tip calitativ pun în vedere fapte care revelă fenomene mai importante şi
uneori inaccesibile în mod direct. Analiza calitativă a rezultatelor cere, pe de o parte să fie făcute
observaţii interesante dar pe de altă parte cere şi reflecţia asupra semnificaţiei lor. Aceste observaţii
pot viza obiceiuri, fapte gesturi, comportamente şi chiar cuvinte.
- Datele de tip calitativ sugerează corelaţii sau procese. Pot apare concordanţe între un
număr mic de variabile sau raporturi cauză-efect.
- Datele de tip calitativ sugerează o idee centrală. Analiza observaţiilor calitative
permite nu numai emiterea unor ipoteze precise în lagătură cu raporturile cauză-efect, dar şi
propunerea unor explicaţii mai generale, uneori sub forma unor teorii limitate.
b) Ancheta de tip cantitativ.
Prezentarea statistică.
E vorba de o prezentare cantificată a rezultatelor, o simplă descriere statistică: distribuţia
vârstelor, procentajul unui anumit tip de profesie etc.
Când este vorba de anchete care au ca scop de a atribui unei populaţii mai vaste rezultate
obţinute pe un eşantion, problemele sunt exclusiv statistice( în ce condiţii extensia e justă şi legitimă,
neutralizarea erorilor obţinute pe un eşantion). Deci generalizarea trebuie făcută în mod prudent.
Noţiunea de caracter tip nu e suficient de completă pentru a permite generalizări sigure.
În ceea ce priveşte erorile, când declarăm, comparând 2 eşantioane că diferenţa nu e "în
mod statistic semnificativă" înseamnă că ea se datorează hazardului în compoziţia eşantionului. Cum
aceste erori sunt legate de dimensiunea eşantionului. odată cu mărirea acestuia riscul diferenţei creşte
tinzând să devină "statistic semnificativă.
Analiza secundară şi corelaţiile multiple.
R.K. Merton şi P. Lazarsfeld( 1950) disting între analiza primară şi analiza secundară. În
prima, cea mai simplă, variabilele privesc o singură ipoteză, prevăzută înainte. Verificarea acesteia
implică faptul că materialele culese indică dacă variabilele observate merg în sens opus.
Analiza primară e bazată pe reguli bine stabilite şi se derulează în funcţie de obiectivul
iniţial al anchetei. Analiza secundară e supusă unor indicaţii mai puţin cunoscute, mai puţin precise şi
mult mai variate. Ea se caracterizează prin căutarea semnificaţiilor, a interpretărilor materialelor
cantificate culese într-o optică mai largă.
Pentru ca analiza secundară să fie posibilă, trebuie ca datele interesante să fie culese, adică
cercetătorul să nu se limitete să acumuleze numai materialele legate strâns de o ipoteză prematură.
Acumularea datelor, stocarea lor prin tehnicile moderne permit o utilizare crescândă a analizei
secundare.
Corelaţiile
Căutarea corelaţiilor, a regularităţilor sau chiar a cauzalităţii la nivelul analizei rezultatelor
seamănă cu ezperimentarea de tip ex post facto
(descoperire posterioară). În măsura în care avem elemente cantificate pe care vrem să le
interpretăm, tablourile cu două intrări fac să apară relaţiile între factori. Analiza multivariată are drept
scop izolarea factorilor. Durkheim a dat un exmplu simplu în legătură cu sinuciderea, izolând factorii
unul după altul: sex religie, stare civilă, pentru a le verifica influenţa.
P. Lazarsfeld( 1951) propune chiar tablouri cu trei intrări, care permit să verificăm dacă un
factor presupus inoperant este într-adevăr aşa sau dacă e legat de ceea ce vrem să măsurăm. Putem
constata o relaţie între satisfacţia la locul de muncă şi nivelul de calificare. Ne putem întreba dacă un
alt factor, salariul, legat de nivelul de calificare, nu are şi el importanţa sa. Se pare că în analiza
secundară, descoperirea relaţiei cauzale se loveşte cel mai des de două dificultăţi: eliminarea
variabilelor şi situarea în timp a apariţiei variabilelor, căci relaţia cauză-efect presupune, evident,
anterioritatea cauzei.

2. Efectele anchetei Ancheta nu e niciodată un lucru indiferent. Ea face mereu mai mult sau
mai puţin ca oamenii să reacţioneze. În general adresarea întrebărilor îl face să gândească pe cel care
răspunde. Ancheta poate tulbura sau cristaliza opinia celor anchetaţi, dar cunoaşterea rezultatelor
poate fi şi mai explozivă.
Se numeşte feed-back reacţiile mediului anchetat, conştientizarea problemelor atunci când
rezultatele anchetei sunt comunicate. Aceste reacţii sunt uneori în mod deliberat folosite pentru a
obţine modificări de atitudine şi constituie elemente active ale intervenţiei psihosociologice.

3.Proprietatea, publicarea şi prezentarea rezultatelor anchetei.

a) Proprietatea rezultatelor anchetei


Libertatea investigării Faptul de a fi plătit ancheta dă tot dreptul asupra rezultatelor investigării?
Cercetările finanţate de organismele străine nu pot uneori să îmbrace un aspect de spionaj politic sau
sociologic? Deontologia cercetării n-a luat încă poziţie asupra acestui aspect.
Limitele dreptului de utilizare a rezultatului Proprietatea datelor culese dă dreptul de a păstra
rezultatele secrete sau de a le publica, niciodată de a le folosi într-o maniară tendenţioasă.

b) Publicarea anchetei
În general cercetătorul responsabil de o anchetă doreşte sa-i fie cunoscute rezultatele. O
problemă importantă e aceea a intervalului de timp între sfârşitul anchetei şi apariţia acesteia.
Rezumatul anchetei Spiritul în care trebuie conceput rezultatul anchetei este în funcţie de tipul
de cercetare efectuată dar mai ales de publicul căruia i se adresează, de nivelul său de cunoştinţe, de
aspectul problemei care îl interesează. Cititorii rezumatului anchetei pot fi împărţiţi în trei grupe:
- oamenii de ştiinţă( chiar dacă nu în domeniul respectiv)
- publicul( cei care nu au cunoştinţe tehnice)
- utilizatorii( cei care au comandat ancheta într-un scop practic)
Nu există reguli sau reţete pentru elaborarea raportului anchetei. Este mai întâi
indispensabilă prezentarea clară şi precisă a obiectivului anchetei pentru că acesta este esenţial.
În ceea ce priveşte rezultatele este mai bine să fim modeşti şi să nu generalizăm în mod
excesiv. Este folositor totuşi să prezentăm concluziile, să indicăm care poate fi prelungirea anchetei în
plan practic şi să semnalăm către ce noi cercetări este permisă orientarea.
Trebuie să precizăm şi limitele muncii efectuate, atât în ceea ce priveşte scopul dar şi
mijloacele de care dispunem, numărul anchetatorilor, calificarea lor.
Metodologia Natura anchetei şi importanţa pe care cercetătorul o acordă problemelor
respective îl vor duce la conceperea unei expuneri metodologice mai mult sau mai puţin completă.
Două atitudini sunt posibile: expunerea către cititor a tuturor demersurilor, detaliilor, modului de a
proceda… sau a sacrifica partea metodică în mod total sau parţial.
Într-o anchetă de experimentare partea metodică trebuie să fie foarte completă. O lucrare
destinată publicului se va mulţumi, din contră, să indice în mod rapid felul în care au fost culese
materialele. O formulă comodă este de a pune în anexă părţile tehnice.
Informaţiile metodologice sunt utile pe plan ştiinţific, ca garanţie a validităţii anchetei, dar
sunt şi mai interesante şi indispensabile ca experienţă metodologică.
Limbajul O problemă importantă e cea a limbajului şi nu numai cea a stilului. Uneori este
indispensabilă pentru a acoperi noi concepte, crearea neologismelor sau folosirea unor cuvinte străine.
Însă este îngrijorător ca, sub pretextul tehnicităţii, să se creeze confuzie. Este deci de dorit să se scrie
într-o manieră simplă şi clară.
Limba şi stilul depind apoi şi de tipul de anchetă şi de publicul căruia aceasta i se adresează.
Utilizatorii Rapoartele sunt scrise pentru utilizatori. Trebuie să se ţină cont de diferenţa de
puncte de vedere între cercetători şi utilizatori.Primul trebuie să omită detaliile tehnice sau teoretice
ale cercetării sau să le includă într-un text aparte.
Trebuie să se aibă în vedere şi vulgarizarea rezumatelor anchetei de către ziare care le pot
folosi într-o manieră mai mult sau mai puţin partizană. De aceea este de dorit ca responsabilul
anchetei să poată controla rezultatele acesteia.

a. Ancheta orală sau directă


Este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau, mai exact, cea mai des folosită în anchetele cu
mare audienţă la public (anchete electorale, sondaje ad hoc sau probleme sociale de interes general
etc.), adică acele ale căror rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă.
Avantajele dar şi dezavantajele anchetei directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana
care chestionează şi cea chestionată.
Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:
 ancheta faţă în faţă şi
 ancheta prin telefon.
Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă (pentru persoanele
ocupate) sau în şcoli, facultăţi (pentru elevi şi studenţi), pe stradă sau la ieşirea de la manifestări
colective: spectacole, concerte, meciuri etc.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus depinde de: populaţia
vizată de cercetare, de procedura de eşantionare, de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi
umane avute la dispoziţie de cercetător. Exceptând anchetele a căror tematică impune în mod
obligatoriu alegerea unor categorii restrânse de persoane, definite în genere prin participarea lor la
anumite activităţi (elevi sau studenţi, muncitori sau alţi salariaţi ai unor întreprinderi şi instituţii,
spectatorii unei manifestări culturale etc.), în cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin
vizita operatorilor la domiciliul persoanei anchetate, această formă având o serie de avantaje ce nu
sunt deloc de neglijat.
1. Ancheta la domiciliu se impune foarte adesea din motive ce ţin de procedura de
eşantionare, care porneşte pentru a ajunge la indivizii umani ce vor fi anchetaţi, de la locuinţa
(gospodăria) acestora. Pentru alegerea eşantioanelor cărora li se pot aplica legităţile statistico-
probabilistice este nevoie ca fiecare unitate a “populaţiei statistice” să poată fi identificată (să aibă o
probabilitate calculabilă de a intra în eşantion). Deficienţele în înregistrarea curentă a situaţiei fiecărui
individ uman fac mult mai uşoară identificarea locuinţelor, de pe un anumit areal, în care trăiesc
grupurile familiale şi abia apoi, prin discuţia cu un membru al familiei sau gospodăriei, se poate trece
la alegerea individului potrivit, în conformitate cu regulile de selecţie adoptate. E clar că acest
procedeu ne obligă, aproape întotdeauna, să sunăm la uşa locuinţelor în care sperăm să găsim indivizi
cu care vom sta de vorbă.
Ancheta orală este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat este relativ lung. Pe
stradă sau la ieşirea de la spectacol, omul nu poate fi abordat pentru o discuţie ce ar putea dura mai
mult de 3-5 minute, dat fiind că oamenii sunt grăbiţi şi nu au, în astfel de circumstanţe, disponibilitatea
de a răspunde la un set lung de întrebări; nici operatorul nu poate manevra în asemenea condiţii
chestionare prea lungi şi cu modalităţi mai sofisticate de înregistrare a răspunsurilor. Nici la locul de
muncă şi în timpul muncii situaţia nu este mai bună, din punctul de vedere al timpului avut la
dispoziţie. La domiciliu, chiar dacă e necesară o reprogramare a vizitei, operatorii nu întâmpină
dificultăţi serioase în realizarea unor întrevederi cu o durată de până la 30-40 minute sau chiar mai
lungi.
2. Calitatea rezultatelor este, probabil, cea mai bună în această variantă tehnică a anchetei.
Discutând cu omul în casa lui, după ce acesta a avut amabilitatea să te poftească înăuntru şi să
accepte dialogul, aflându-se deci în mediul său obişnuit de viaţă şi simţindu-se oarecum “stăpân pe
situaţie”, subiectul este mai puţin stresat decât în alte împrejurări. În comparaţie cu ancheta prin
telefon, avem aici avantajul de a ne găsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm, fiindu-ne deci mai uşor
să-i observăm şi să-i controlăm reacţiile, să ne dăm seama dacă ascunde ceva sau chiar dacă este cel
care susţine că este. Ancheta aceasta poate fi coroborată cu observaţia directă, ceea ce constituie un
mare avantaj atunci când tema cercetării impune culegerea unor informaţii mărunte dar foarte
numeroase cum ar fi cele ce privesc modul de trai al persoanei chestionate. Când ne interesează
opiniile, atitudinile, scopurile, motivaţiile sau alte elemente ce ţin de trăirile subiectului, de universul
său interior, o discuţie faţă în faţă realizată la locuinţa celui chestionat ne conduce la rezultate
superioare celor obţinute în alte situaţii.
3. Se apreciază în majoritatea lucrărilor metodologice că ancheta directă, faţă în faţă, deci
inclusiv cea la domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns. Nonrăspuns
înseamnă şi refuzul de a fi primit în casă pentru realizarea chestionării şi evitarea răspunsurilor la
anumite întrebări din chestionar şi imposibilitatea găsirii unei persoane alese în eşantion într-un timp
dat şi cu eforturi rezonabile etc. Ancheta orală la domiciliu înlătură practic nonrăspunsurile parţiale
(refuzul de a răspunde la unele întrebări sau părţi din chestionar), îndeosebi datorită presiunii psihice
pe care o exercită prezenţa operatorului sau capacităţii acestuia de a crea o relaţie de încredere cu
subiectul. În general, în anchetele orale ponderea nonrăspunsurilor este mai redusă decât în cele în
scris.
Madeleine Graviz (1986) consideră că, în general, succesul anchetei - din punctul de
vedere al proporţiei mari a persoanelor ce acceptă să răspundă - ar putea fi explicat pe baza a trei
factori principali, dintre care ultimul joacă un rol efectiv în favoarea celei directe şi, în speţă, a celei
faţă în faţă la domiciliu:
a. Reflexul de politeţe. Este greu să refuzi să-i vorbeşti cuiva care ţi se adresează politicos, te
roagă să-l ajuţi în realizarea muncii pe care o are de îndeplinit, care a bătut drumul până la uşa ta.
b. Dorinţa de influenţare. Cu cât subiectului i se sădeşte o convingere mai puternică asupra
faptului că prin răspunsurile sale va putea contribui la schimbarea unor situaţii, la ameliorarea unor
stări de lucruri care-l privesc direct, el va fi dispus într-o măsură mai mare să se angajeze în discuţie şi
să te invite în casă.
c. Nevoia de a vorbi. Nevoia de comunicare, de a te face înţeles de către celălalt, este una
dintre nevoile de bază ale omului, dar realizarea ei, în anumite privinţe, a fost drastic limitată de
societatea modernă, prin izolarea individului şi scoaterea de sub influenţa grupului comunitar căruia îi
aparţine.
b. Ancheta indirectă (în scris sau prin autoadministrarea chestionarului)
Există şi aici mai multe varinte de realizare a acestei tehnici însă manualele de specialitate insistă
asupra uneia singure: ancheta prin poştă (sau “chestionarul poştal”, expresie utilizată de cei ce nu vor
să folosească termenul de anchetă). Motivele pentru care se evidenţiază mai ales acest procedeu ţin
nu doar de frecvenţa cu care ea se utilizează sau de gradul mare de diversitate a problemelor ce pot fi
abordate (comparativ cu altele), dar probabil şi de faptul că aceasta este tehnica ce presupune o
comunicare la cea mai mare “distanţă”, în sensul că aici cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în
contact direct, fiind deci forma cea mai îndepărtată de anchetă orală.
Dacă încercăm să urmărim care sunt modalităţile de realizare a anchetei indirecte, vom
observa imediat că deosebirea faţă de ancheta orală nu este întotdeauna foarte rigidă, aşa cum cred
cei care fac din ele două metode deosebite. Oricine a aplicat un chestionar în viaţa lui ştie că,
ajungând în casa omului, operatorul evaluează nivelul de inteligenţă şi cultură al celui cu care discută
şi, dacă are de a face cu o persoană cu un nivel intelectual mediu sau ridicat, nu se va mai obosi să-i
citească toate întrebările şi, mai ales, liste lungi cu variante de răspuns, lăsându-l pe om să se uite pe
chestionar şi să aleagă variantele potrivite (fireşte, atunci când procedura descrisă de aplicare a
chestionarului îi permite acest lucru). De aici până la a-i înmâna subiectului de la început chestionarul
distanţa nu e prea lungă.
O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la domiciliu,
persoana solicitată putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa operatorului, sau operatorul
putând reveni după o zi sau mai multe pentru a recupera chestionarul completat. O altă variantă
tehnică utilizată cu destul de mare frecvenţă este cea a aplicării simultane de chestionare unui număr
mai mare de indivizi strânşi într-o sală: persoane cu acelaşi loc de muncă, elevi, studenţi, oameni aflaţi
la o reuniune etc. A treia variantă principală este cea amintită deja: ancheta prin poştă. În fine, o a
patra variantă, dar care are o mult prea redusă aplicabilitate în studiile cu caracter ştiinţific pentru a o
lua în considerare, este ancheta realizată prin chestionar publicat în ziare şi reviste. Avantaje:
1. Comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are avantajul costului mult mai
redus. Chiar şi în prima variantă, când chestionarul se lasă la domiciliu, cheltuielile sunt mai mici căci
durata vizitei operatorului este foarte scurtă şi nici nu e nevoie să se găsească acasă persoana
căutată. astfel, un operator poate împrăştia într-o zi zeci de chestionare, pe care le va recupera în altă
zi. Costurile scad şi mai mult în cazul variantei a doua, când mai mulţi indivizi pot fi grupaţi şi, de
asemenea, în ancheta prin poştă.
2. Un al doilea argument în favoarea anchetei în scris este natura conţinutului informaţiei şi se
referă la faptul că prin procedeul respectiv se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului,
diminuându-se până la dispariţie acel efect de interacţiune care crează o componentă a trăirilor
individului determinată de prezenţa celuilalt, adică de cercetare. Altfel spus, persoanele care răspund
singure la chestionar nu sunt influenţate în răspunsurile lor de prezenţa, atitudinile şi acţiunile
operatorului şi, de asemenea, din acest punct de vedere, ele reacţionează toate, în mod identic, un
acelaşi mesaj (uniformizarea “stimulului”), adică răspund efectiv la aceleaşi întrebări. Desigur, un alt
lucru este că repectivele întrebări pot avea o rezonanţă semantico-conceptuală diferită în
subiectivitatea indivizilor.
3. Al treilea argument, de aceeaşi natură, se leagă de înregistrarea răspunsurilor. La
întrebările libere, fără variante de răspuns, în ancheta orală cel care transcrie (de regulă, rezumând,
concentrând, stilizând etc.) răspunsurile subiectului este operatorul, care, din neatenţie sau dintr-o
neînţelegere a sensului acordat de subiect întrebării, poate deforma conţinutul răspunsului. În scris,
omul se va strădui să-şi rezume cât mai fidel ceea ce crede că e necesar să răspundă. Prin urmare, se
înlătură greşelile de înregistrare şi interpretare datorate operatorului, adică se înlătură o verigă
perturbatoare în procesul de comunicare.
4. Al patrulea argument este cel al anonimatului. Îndeosebi forma de aplicare în colectiv
asigură un anonimat total. Lucrul acesta este deosebit de bine apreciat de subiecţi, care, în general,
nu doresc să-şi asume nici un risc.
5. Apoi, vom observa că acest gen de culegere a informaţiei lasă omului timp de gândire
pentru formularea răspunsurilor. Aceasta constituie un evident avantaj atunci când genul de informaţie
solicitată presupune rememorarea unor evenimente, consultarea unor documente personale,
coroborarea propriilor cunoştinţe cu cele ale altor membrii ai familiei, colegi de muncă etc.
6. Unele forme ale tehnicii discutate aici, în speţă cea prin poştă, permit, analog anchetei
telefonice, o dispersie teritorială mai mare a subiecţilor aleşi, ceea ce înseamnă nu doar avantaje de
cost, ci şi de reprezentativitate a eşantioanelor alese iniţial.
Dincolo de aceste note pozitive, la care probabil se pot adăuga şi altele, ancheta în scris
are şi o serie de neajunsuri, care trebuie bine cunoscute pentru a nu uza de un procedeu tehnic acolo
unde rezultatele sale sunt îndoielnice sau chiar fără nici o valoare. Iată câteva observaţii în acest sens.
Dezavantaje:
a. În primul rând prin anumite forme ale anchetei în scris nu avem nici o certitudine că
persoana aleasă de noi este cea care răspunde la chestionar. Doar atunci când chestionarul se
autoadministrează sub supravegherea operatorului (acasă sau în grup) există şanse ca răspunsurile să
fie individualizate. Altfel, s-ar putea să răspundă altă persoană, care are mai mult timp liber sau un
grad de instrucţie mai ridicat, ori s-ar putea chiar ca răspunsurile să capete o elaborare în colectiv (în
familie). Aspectul este esenţial când dorim (şi, de regulă, în anchetă dorim acest lucru) să generalizăm
răspunsurile obţinute pe eşantion la întreaga populaţie şi să facem analize ale răspunsurilor după
caracteristicile personale (sex, vârstă, ocupaţie etc.) ale subiecţilor.
b. Posibilitatea elaborării pe îndelete a răspunsurilor şi aceea de a vedea dinainte toate
întrebările chestionarului, devin, în cazul multor probleme supuse cercetării, obstacole de netrecut,
care fac improprie utilizarea anchetei în scris. Se pierde spontaneitatea răspunsurilor, esenţială pentru
multe întrebări de opinie, se “confecţionează” răspunsuri în conformitate cu ceea ce subiectul crede că
se aşteaptă de la el şi se pierde posibilitatea ca, printr-o aranjare adecvată a întrebărilor în chestionar,
să se elimine efectele de contaminare a răspunsurilor la diferite întrebări. Chiar mai mult, o întrebare
sensibilă, “dificilă”, care în ancheta orală se adresează spre finalul discuţiei, poate aici provoca o
reacţie de refuz, ratându-se întreg chestionarul.
c. În general, această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de nonrăspunsuri,
comparativ cu cea orală. Lucrul este perfect valabil dacă ne referim la nonrăspunsurile parţiale, adică
la “golurile” de răspunsuri în chestionare completate, dar şi la nonrăspunsurile totale: refuzuri de a
primi spre completare chestionare şi, mai ales, greutatea cu care se completează şi se returnează
chestionarele primite. Acest din urmă aspect este deosebit de serios în cazul anchetei prin poştă.
d. Prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de informaţie, îndeosebi la
întrebările deschise, datorită faptului că oamenii au mult mai scăzute abilităţi de a răspunde în scris
decât sub formă orală. În genere, foarte multă lume - şi nu doar populaţia cu şcolaritate redusă, cum s-
ar crede - priveşte scrisul ca o corvoadă şi cei care au aplicat chestionare de această natură ştiu că nu
se pot aştepta la texte prea consistente în spaţiile afectate răspunsurilor libere.
e. Mai există şi teama de răspunsuri în scris. “Verba volant, dar scrisul rămâne şi nu se ştie
niciodată cine va citi ceea ce am scris eu...” îşi zic probabil unii atunci când au de a face cu întrebări
mai incomode.
f. Ancheta în scris trebuie să se bazeze pe un chestionar foarte bine construit, cu întrebări
vizând probleme simple şi formulate în cuvinte simple. Aceasta înseamnă că nu orice problemă poate
fi abordată pe o asemenea cale şi că, în restul condiţiilor egale, ancheta în scris produce mai multe
erori generate de chestionar decât cea orală.
g. În ancheta în scris, nu avem nici o şansă de a elimina ambiguitatea,
imprecizia,inconsistenţa sau incompletitudinea unor răspunsuri. Altfel spus, cercetătorul este în
întregime la mâna subiectului şi nu mai poate interveni, ca în cazul discuţiei prin viu grai, pentru a
completa şi clarifica răspunsurile primite.
În sinteză, vom reproduce, preluând de la de Vaus (1996), o schemă, realizată prin
contribuţia mai multor autori şi cu unele modificări efectuate de Petru Iluţ, care evidenţiază, în termeni
de “bună”, “satisfăcătoare”, “slabă”, calitatea celor trei tehnici principale de anchetă - orală-faţă în
faţă, orală-prin telefon şi în scris-prin poştă - în funcţie de diferiţi parametri relevanţi pentru evaluarea
unor asemenea proceduri. Conform multor autori consacraţi, rata răspunsurilor la întrebările trimise
prin poştă este net inferioară celor adresate oral, ceea ce l-a făcut pe P. Iluţ să modifice calificativul
“bună” aşezat de de Vaus în primele două căsuţe ale ultimei coloane a tabelului în “slabă” şi
“satisfăcătoare”.( Vezi Tabel nr.2)

CURS NR.8
CHESTI O N A R U L
Construcţia chestionarului.

Una dintre cele mai frapante caracteristici ale cercetării empirice în domeniul ştiinţelor
socioumane - ale metodei anchetei, în special, - este aceea că, practic, cu ocazia fiecărei noi
investigaţii, cercetătorul este obligat să-şi construiască propriul instrument de cercetare, a cărui
utilizare este deci limitată de obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv. De aici rezultă:
1. obligaţia de a construi de fiecare dată un nou instrument, fapt ce presupune costuri
materiale şi de personal, pierderea unui timp preţios, mai ales când fenomenul vizat este efemer sau
când rezultatele cercetării sunt aşteptate să apară foarte rapid;
2. necesitatea testării prealabile a instrumentului, care însă întotdeauna este incompletă, de
unde:
3. incertitudinea asupra validităţii şi fidelităţii lui şi, prin urmare, asupra calităţii rezultatelor
cercetării;
4. dificultăţile ce apar aproape mereu atunci când se urmăreşte compararea rezultatelor
obţinute de doi cercetători diferiţi şi, în genere, atunci când se doreşte realizarea unor analize
secundare sau metaanalize.
De aici necesitatea acordării unei atenţii cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca
operaţie prealabilă fundamentală a unei anchete sau sondaj. O astfel de grijă nu este niciodată
exagerată, operaţia de construcţie a chestionarelor e departe de a fi o îndeletnicire simplă.
Necunoaşterea şi nerespectarea unor norme metodologice - deşi nu foarte stricte şi care suportă multe
excepţii sau nuanţări, în funcţie de context -, antrenează consecinţe grave asupra rezultatului
cercetării şi o pot compromite.
Faţă în faţă Prin telefon Prin poştă
Rata răspunsurilor

Eşantioane generale Bună bună slabă

Eşantioane specializate Bună bună satisfăcătoare


Reprezentativitatea
eşantionului

Evitarea distorsiunilor Bună bună slabă


datorate refuzului

Control asupra celor care Bună satisfăcătoare slabă


răspund la întrebări

Accesul la persoanele Satisfăcătoare bună bună


selectate

Localizarea persoanei Satisfăcătoare bună bună


selectate

Efecte asupra construcţiei


chestionarului

Posibilitatea de a folosi :

Chestionare lungi Bună satisfăcătoare satisfăcătoare

Întrebări complexe Bună slabă satisfăcătoare

Întrebări plictisitoare Bună satisfăcătoare slabă

Întrebări filtru Bună bună satisfăcătoare

Întrebări de control Bună bună slabă


Întrebări deschise Bună bună slabă

Calitatea răspunsurilor

Minimizarea dezirabilităţii Slabă satisfăcătoare bună


sociale

Capacitatea de a evita
distorsiunile datorate :

Caracteristicilor Slabă Satisfăcătoare bună


operatorului

Opiniilor operatorului Satisfăcătoare Satisfăcătoare bună

Influenţei altor persoane Satisfăcătoare bună slabă

Existenţa posibilităţii de Satisfăcătoare slabă bună


a se consulta (pentru
formularea de răspunsuri
coerente, exacte)

Realizarea cercetării

Uşurinţa de a constitui Slabă bună bună


echipa de cercetare

Rapiditate Slabă bună satisfăcătoare

Cost Slabă Satisfăcăt oare bună


Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabel nr.2 Avantajele şi dezavantajele diferitelor tehnici de anchetă: faţă în faţă, prin telefon şi
prin poştă (Adaptat după de Vaus, 1996)

Logica întocmirii chestionarelor.


In construcţia unui chestionar trebuie să parcurgem mai multe etape,cum ar fi:
I etapa-delimitarea obiectului
a.-se definesc noţiunile care vor sta în centrul anchetei pentru a găsi indicatori adecvaţi
ex. dacă dorim să facem o anchetă despre ce inseamnă timpul liber în opoziţie cu
munca, va trebui să definim noţiunea de timp liber pentru diferite categorii investigate
b.definirea obiectului trebuie să corespundă cât mai bine obiectivării definite de Emil Durkheim:
comportamentele trebuie abordate din exterior , evitându-se judecăţile introspective

II. A doua etapă este aceea a identificării indicatorilor, care sunt mijloace de a măsura
noţiunile definite
Ex. studiul despre prudenţă
Se descriu unele comportamente caracteristice prudenţei:
1-încheie asigurări
2-nu pariază într-o cursă totul pe acelaşi cal
3-nu se lansează într-o afacere fără un studiu de piaţă preliminar
Implicit se vor contura şi intebările care vor fi legate de anumiţi indicatori
-conducerea automobilului, sume economisite, tipul de plasament ,felul de a vorbi, forme
de gândire şi de implicare

Distingem astfel în mersul anchetei 3 niveluri principale:

Nivelul Instrumente Operaţionalizări


de operare
Nivelul teoretic Noţiuni Prudenţa
Nivelul Indicatori Conducerea
intermediar automobilului
Nivelul
economiilor
Tipul de
plasament
Felul de a vorbi
Judecăţi asupra
lumii
Nivelul realităţii Intrebări
Răspunsuri

De obicei, în demersul de construire a chestionarului, este recomandată utilizarea a unui număr


cât mai mare de indicatori din două premise:
• imperfecţiunea măsurării, date fiind condiţiile desfăşurării anchetei
• imperfecţiunea indicatorului,dat fiind faptul că nici o intrebare nu poate acoperi în
întregime noţiunea.
Ex. indicator al sistemului de valori al persoanei interogate:raportarea la religie ,întrebarea
referitoare la prezenta la slujba la biserică poate fi suficientă. Dacă obiectul se referă la practicarea
religiei catolice în Franţa este greşit să ne limităm numai la o astfel de intrebare, deoarece trebuie să
descompunem identitatea catolică a francezilor în mai multe dimensiuni :
1.-practici religioase indicatori:-numărul de impărtăşanii intr-o lună indice 0-4
-importanţa acordată căsătoriei religioase
-faptul de a se ruga
-faptul de fi botezat etc.
2.- credinţe şi atitudini faţă de credinţa catolică
3.- activităţile religioase
4.- atitudinile faţă de heterodoxie.

Construcţia oricărui chestionar trebuie să înceapă cu specificarea foarte clară şi detaliată a


problemei de cercetat. Problemele sociale au, de regulă, un grad de complexitate care impune
descompunerea lor în mai multe dimensiuni. Aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, deci în
modalităţi empirice de detectare a prezenţei/absenţei sau a stării sau a intensităţii unor caracteristici.
În cazul anchetei, indicatorii vor fi aduşi, până la urmă, sub forma unui text, a unei întrebări ce va
apare în chestionar. Întrebarea - fiecare întrebare din chestionar - reprezintă un indicator, dar un
indicator prelucrat, tradus, ajustat etc. de aşa manieră încât el să fie valid şi funcţional în procesul
comunicării dintre cercetător şi subiect.
Astfel, o întrebare de genul:
Cât timp aţi petrecut ieri privind la televizor ?
este traducerea verbală a indicatorului “timp alocat, în ziua X, vizionării programelor de
televiziune”, care, împreună cu mulţi alţi indicatori de aceeaşi natură, contribuie la creionarea
dimensiunii “consum cultural”, parte, de exemplu, a unei problematici mai generale privind stilul de
viaţă.
Uneori indicatorul este identificabil în mod clar în întrebare, aşa cum este cazul exemplului
de mai sus. Alteori întrebarea poate să aibă un conţinut ce nu trimite explicit spre un indicator sau
indicatorul este derivat din conţinutul întrebării printr-o procedură interpretativă mai elaborată,
necoincizând deci cu cel pe care-l poate percepe subiectul la prima vedere. Astfel, întrebând pe cineva
dacă a minţit vreodată, nu urmărim să delimităm, prin răspunsul “Da”, pe cei sinceri şi, prin “Nu”, pe
cei nesinceri, ci chiar invers, “Da”-ul va fi un indicator de nesinceritate. Cele două situaţii deosebite
aici se găsesc, în literatura metodologică, în distincţia care se face între întrebările directe şi
întrebările indirecte. Ca orice clasificare dihotomică, o astfel de împărţire e prea rigidă. Este clar că
cercetătorul va opta pentru utilizarea de întrebări cu caracter mai puţin direct ori de câte ori consideră
că o întrebare foarte directă provoacă subiectului reacţii ce alterează validitatea instrumentului de
cercetare.
După inventarierea dimensiunilor principale şi a indicatorilor fiecăreia, se trece, în cele mai
multe cazuri, la introducerea unor noi variabile, mai mult sau mai puţin complexe, despre care se
presupune că influenţează sau sunt influenţate de fenomenul central studiat, lucru ce implică, de fapt,
o ipoteză asupra unui model cauzal sau de influenţe, în baza căruia acest factor central al studiului
primeşte o explicaţie corespunzătoare. Noile variabile pot fi, şi ele, descompuse în dimensiuni şi
exprimate în indicatori sau, pur şi simplu, pot să coincidă chiar cu un singur indicator-întrebare, cum se
întâmplă cu factorii simpli de genul unor comportamente, precum mijlocul de transport cu care
persoana activă se deplasează la serviciu, tipul de localitate unde-şi are rezidenţa etc.
Sub forma cea mai generală exprimând lucrurile, vom presupune deci că problema noastră
centrală, A, se descompune în k dimensiuni, A1 , A2 , ... Ak şi că fiecare dintre acestea generează un
număr de întrebări, să zicem, în medie m. Să mai admitem că va fi necesar să mai distingem un
număr, r, de factori compleşi B, C, D, ... , necesari pentru explicarea fenomenului A sau prezentând
interes pentru cercetare, fiecare reclamând descompunerea în s dimensiuni, a câte t indicatori
(întrebări), în medie. În fine, să mai adăugăm că, practic, orice chestionar mai conţine un număr de v
întrebări numite de identificare sau variabile personale, prin care se determină caracteristicile de bază
ale statutului social al indivizilor - sex, vârstă, şcolaritate, ocupaţie etc. -, factori despre care
experienţa ne învaţă că intervin aproape întotdeauna în determinarea comportamentelor, opiniilor,
atitudinilor, aspiraţiilor, evaluărilor etc. ale subiecţilor cercetaţi.
Cu notaţiile de mai sus, se poate calcula numărul n, de întrebări din chestionar astfel:
n=kxm+rxs xt+v
Considerând, ca pur exerciţiu de calcul, că mărimile k, m, r, s, t iau în medie valoarea 5
(deci că avem 5 dimensiuni ale lui A, că mai există alţi 5 factori, fiecare cu câte 5 dimensiuni şi că
fiecare dimensiune este traductibilă în 5 întrebări) şi că lui v îi acordăm valoarea 10, atunci numărul
întrebărilor se va ridica la:
n = 5 x 5 + 5 x 5 x 5 + 10 = 25 + 125 + 10 = 160,
cifră deloc neobişnuită pentru cercetările sociologice cât de cât serioase.
Procesul de selecţie a indicatorilor ce trebuie traduşi în întrebări de chestionar este destul
de complex, fiind necesar, cel puţin un set de ipoteze, dacă nu o teorie, cu privire la explicaţia
fenomenului social cercetat. Într-adevăr, pachetele de întrebări ce corespund unor dimensiuni şi
fenomene sunt rezultatul elaborării teoretice a schemelor de influenţă şi determinare. Orice întrebare
din chestionar are un “rost”; ea derivă, în cel mai nefericit caz, dintr-o ipoteză neexplicitată privind o
relaţie dintre două fenomene. De pildă, cercetând opţiunile electorale ale unui public şi solicitând vârsta
respondenţilor, se presupune că aceste opţiuni sunt valabile după vârstă.
O formă oarecum deosebită de anchetă, cu destul de mare arie de răspândire, o constituie
cea care se bazează pe chestionare omnibuz, adică instrumente ce nu se centrează pe o anumită
problemă, ci urmăresc culegerea de informaţii de naturi diferite, în scopuri diferite şi chiar pentru
beneficiari diferiţi. De pildă, institutele de sondaje uzează de astfel de instrumente pentru a răspunde
mai uşor solicitărilor mai multor beneficiari. În astfel de cazuri, structura logică a setului de întrebări se
aseamănă cu cea descrisă anterior, cu deosebirea că ceilalţi factori complecşi, B, C, ... , nu se aleg
pentru explicarea lui A, ci devin subunităţi de sine stătătoare din punct de vedere al problematicii.
Astfel, în loc să efectueze cheltuieli cu mai multe anchete, instituţia respectivă rezolvă totul printr-o
singură descindere pe teren. Lucrul este posibil, fireşte, dacă la nivelul aspectelor de urmărit se
rămâne, în bună măsură, doar la faza descriptivă, folosind pentru explicaţie numai variabile individuale
de identificare şi încă vreo câţiva factori simpli.
În altă ordine de idei, trebuie să observăm că universul indicatorilor unui fenomen social nu
are o existenţă bine determinată, în sensul că ar fi constituit dintr-un număr dat şi fix de elemente;
dimpotrivă, el e practic nelimitat şi nedeterminat. În consecinţă, cel ce întocmeşte un chestionar este
chemat, pe de o parte, să construiască indicatori-întrebări şi, pe de alta, să selecteze cei mai potriviţi
indicatori, din mulţimea acestora, care este, aproape nemărginită, operaţie dificilă şi riscantă, ce poate
afecta validitatea instrumentului. Dacă pentru selectarea eşantionului de persoane din populaţie există
reguli clare, furnizate de statistică şi matematică, pentru alegerea “eşantionului de indicatori” este
necesară o intuiţie şi o imaginaţie sociologică, bazate pe lecturi şi pe o deosebită experienţă de
cercetare.
O modalitate de a controla şi depăşi subiectivismul individual în construcţia chestionarului
este folosirea experţilor în selectarea itemilor şi în aprecierea valorii lor în economia instrumentului.
Metoda este însă costisitoare, dar consultarea altor specialişti, în faza elaborării chestionarului, este de
dorit, chiar dacă se realizează în forme mai puţin sofisticate.
Construcţia chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaştere prealabilă a problematicii
vizate de anchetă, eficienţa instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor cunoştinţe.
Faptul nu exclude, desigur, posibilitatea ca orice persoană să poată elabora un chestionar, căci, fiecare
dintre semenii noştrii practică o sociologie la nivelul simţului comun, care nu este altceva decât un
ansamblu de noţiuni, descrieri de fenomene, ipoteze şi “teorii” asupra relaţiilor dintre acestea. Numai
că un chestionar elaborat de un amator va rămâne la nivelul propriilor cunoştinţe şi scheme explicative
- de regulă, precare şi grevate de prejudecăţi şi idei preluate fără discernământ -, nereuşind să
surprindă decât într-o măsură foarte aproximativă universul indicatorilor relevanţi.
Pe de altă parte, apare o problemă cel puţin tot aşa de grea ca şi selecţia indicatorilor,
chestiune ce constă în traducerea indicatorilor în întrebări şi aşezarea întrebărilor în chestionar, adică
cea care ţine de “tehnologia” redactării unui chestionar. Într-adevăr, prin hăţişul problemelor de
conţinut, cercetătorul, şi cu deosebire cel fără experienţă, riscă să scape din vedere multitudinea
capcanelor de această natură ce-l pândesc la tot pasul, începând cu formularea întrebărilor şi
terminând cu punerea în pagină a chestionarului.
Subliniem grija pe care trebuie să o avem ca, atunci când construim un chestionar, să
folosim un limbaj care să fie înţeles de toată lumea şi să fie înţeles de toată lumea la fel. Această
cerinţă elementară, ce derivă din necesitatea de a putea comunica cu toţi subiecţii şi din aceea de a-i
supune pe toţi la aceiaşi “stimului” (căci n-are rost să le comparăm “reacţiile”), nu este uşor de
realizat. Toate manualele de metodologie insistă asupra folosirii celor mai simple cuvinte, celor mai
simple expresii şi a unor fraze cât se poate de scurte. Cuvintele, expresiile şi frazele trebuie înţelese în
acelaşi sens de către toţi interlocutorii, indiferent de sex sau vârstă, de nivelul lor cultural, de zona
geografică de rezidenţă sau de alţi factori ce ar putea influenţa procesul de comunicare, recepţionarea
univocităţii mesajului.
În construcţia chestionarului, se va ţine seama şi de populaţia căreia îi sunt adresate
întrebările. Acest lucru este valabil, mai întâi, la nivel general, de ansamblu al cercetării, când
populaţia supusă studiului este definită prin anumite caracteristici ce-i sunt proprii, dar şi la nivelele
particulare, generate respectiv de logica interviului. Este vorba aici de faptul că nu toate întrebările
unui chestionar trebuie adresate tuturor persoanelor din eşantion. În funcţie de răspunsurile la o
întrebare, se obţin diferite subcategorii de populaţie, cu caracteristici specifice, cărora vom fi nevoiţi să
le adresăm întrebări specifice. Apar, aşadar, în majoritatea chestionarelor aşa-numitele întrebări filtru,
care generează bifurcări în succesiunea întrebărilor, trimiţând operatorul sau subiectul la întrebarea ce
urmează a fi adresată, în funcţie de răspunsul la întrebarea filtru. (Am spus “bifurcări”, deşi în principiu
pot fi trimiteri spre trei sau mai multe locuri printr-o singură întrebare, numai că astfel de întrebări
filtru complexe se folosesc mai rar, din cauza complicaţiilor pe care le creează.) O întrebare filtru poate
fi, de pildă, cea prin care se delimitează persoanele ce se declară dispuse să meargă la urne, cu ocazia
viitoarelor alegeri, de cele care nu doresc să meargă la vot. primelor li se va adresa, fireşte, un set de
întrebări (cu scopul de a afla cu cine vor vota, cât de bine cunosc candidaţii, care sunt motivaţiile
alegerii etc.), iar celorlalte un alt set (din care să aflăm motivaţia acestei opţiuni şi alte aspecte legate
de ea).
Cele două mari tipuri de probleme ce trebuie rezolvate în această fază a anchetei - cele de
conţinut, adică cele legate de alegerea indicatorilor (necesari şi suficienţi) pentru descrierea
fenomenului şi a relaţiilor sale esenţiale cu alţi factori sociali, şi cele de formă, adică de transpunere a
indicatorilor în întrebări standardizate, privitor la învelişul lor verbal, la modul de adresare şi la cel de
înregistrare a răspunsurilor - presupun genuri de cunoştinţe diferite: primele teoretice iar celelalte
metodologice.

CURS NR.9
TIPOLOGIA INTREBARILOR SI ESANTIONAREA
Criterii de clasificare
1. O clasificare tradiţională a întrebărilor după conţinutul informaţiei vizate este cea care distinge
trei mari categorii: întrebări factuale, de opinie şi de cunoştinţe.
În cazul întrebărilor factuale, informaţia priveşte elemente de comportament ale indivizilor
anchetaţi, ale semenilor din jurul lor sau situaţii ce caracterizează viaţa subiecţilor sau a comunităţilor
în care trăiesc. În principiu, toate aceste aspecte se materializează în fapte comportamentale sau
situaţionale şi ar putea fi înregistrate prin metoda observaţiei, dacă o asemenea investigare n-ar
presupune eforturi extrem de mari. Câte seriale a urmărit omul în ultima săptămână la televizor, la ce
oră s-a sculat în dimineaţa zilei respective, câţi bani cheltuie familia pe lună cu hrana, unde şi-a
petrecut concediu, la ce vârstă a avut primul contact sexual etc. iată câteva mostre de indicatori cu un
clar conţinut factual, dintr-o gamă extrem de amplă şi de diversă, ce conduc la întrebări întâlnite în
orice chestionar. Se vede deci că răspunsul la aceste întrebări poate fi judecat în termeni de adevărat
sau fals, întrucât ele se referă la o situaţie obiectivă şi verificabilă prin alte mijloace.
Conţinutul întrebărilor de opinie vizează aspecte ce ţin de universul interior al individului,
cum ar fi părerile, atitudinile, credinţele, aşteptările, proiectarea în viitor, evaluările, ataşamentul faţă
de valori, explicaţiile fenomenelor din jurul său, justificările şi motivaţia acţiunilor etc. Termenul de
opinie este luat într-un sens mult mai larg decât cel în care se foloseşte în mod curent. Caracteristicile
informaţiei conţinută în răspunsul la aceste întrebări este faptul că ea nu poate fi obţinută în mod
direct prin alte metode decât cele ce fac apel la comunicarea verbală cu subiecţii şi, deci, că
verificarea celor afirmate de aceştia este o întreprindere dificilă, posibil (uneori) de realizat doar prin
metode indirecte.
“De ce”-ul?
Există întrebări care vizează obţinerea unor explicaţii de la intervievaţii înşişi, în legătura cu
opiniile sau conduita lor. Insă în acest caz, trebuie să se ţină seamă de diferitele accepţiuni ale
întrebării de tipul “de ce?” care poate atrage răspunsuri conţinând informaţii foarte variate.
“De ce-ul”, care ar părea cercetătorului novice un mijloc foarte simplu de a obţine o
explicaţie din partea anchetatului, este un exemplu reuşit al necesităţii unei conceptualizări născute
din obiectivele anchetei şi din adaptarea întrebărilor la acestea.
P. Lazarsfeld16 citează cazul unui chestionar în care se cerea subiecţilor să spună de ce
au fost să vadă cutare film. Unul ar fi putut răspunde în termeni de dispoziţie generală ( că merge în
fiecare seară la cinema); altul, dimpotrivă, ar fi putut explică de ce a fost la film în acea seară: nu
aveam nimic de făcut sau, din întâmplare, l-a invitat un amic. Iar alţii ar fi putut declară că au citit un
articol elogios despre filmul respectiv etc. Intrebarea “de ce?” face că fiecare anchetat să evoce în
răspunsul sau aspectul deciziei care i-a venit mai întâi în minte. El însuşi poate nu este conştient de
adevăratul motiv care l-a determinat să acţioneze.
Aşadar, intrebarea “de ce?” nu este bună, deoarece capătă răspunsuri cu un conţinut
prea variat, datorate unor raţiuni diferite, dificile de clasificat pentru anchetator. Intrebând pur şi
simplu “de ce?” riscăm sa obţinem prea des un soi de justificare a deciziei sau opiniei, decât o analiză.
Dacă vrem sa rămânem la un nivel de explicaţie mai superficial decât adevăratul studiu
de motivaţie, este mai prudent să întrebi:”Cum aţi fost determinat să…?”, “Cum aţi ajuns la…?”, fapt
ce inclină răspunsurile spre o cauza mai exterioară.
Al treilea tip de întrebări, anume întrebările de cunoştinţe, au şi ele un specific foarte clar,
ce nu permite nici o confuzie cu celelalte, în speţă cele factuale, cu care par a se asemăna. O întrebare
de genul:
Unde este înmormântat Mihai Eminescu ?
nu are drept scop să ne furnizeze o informaţie necesară sporirii cunoştinţelor noastre despre
poetul naţional, ci una care să ne ajute să caracterizăm persoana anchetată. Rostul acestor întrebări -
evident de aceeaşi natură cu cele folosite în orice situaţie de examen - nu este, pentru sociolog, în
primul rând, acela de a măsura în mod cât mai corect nivelul cunoştinţelor oamenilor într-un domeniu
oarecare. Ele evidenţiază preocupările intelectuale ale indivizilor în anumite domenii, ca urmare a unor
interese sau a unor situaţii de viaţă specifice. Aplicând, de exemplu, recruţilor un chestionar cu
întrebări de cunoştinţe din domeniul diferitelor obiecte studiate în treptele şcolare obligatorii, vom
putea să evaluăm calitatea învăţământului general. De asemenea, prin intermediul unor întrebări de
cunoştinţe, putem evalua interesul oamenilor pentru anumite domenii ale artei şi, chiar despre
sistemul lor de valori, credinţe, atitudini etc. Întrebările de cunoştinţe pot furniza informaţii şi despre
anumite comportamente, cum ar fi, de pildă, lectura scrierilor religioase ori frecventarea bisericii.
Ele pot fi utilizate şi ca întrebări de control. Aşa cum o arată şi numele, acest gen de
întrebări nu sunt adresate pentru a aduce o informaţie propriu-zisă din partea respondentului, ci
pentru a verifica, a controla acurateţea răspunsurilor sale la alte întrebări. Printre altele, ele pot fi
folosite pentru a testa sinceritatea subiectului. În acest caz, într-un limbaj mai tehnic, ele sunt
considerate şi ca “itemi de minciună” (lie items), cel mai tare dintre aceşti itemi constituindu-l chiar
întrebarea ce-i cere subiectului să spună dacă a minţit sau nu vreodată, pe care am mai invocat-o mai
sus. dar şi o listă de titluri fictive de cărţi sau de nume de autori, din care subiectul este pus să
menţioneze ceea ce a citit, constituie un indicator al onestităţii răspunsurilor sale în general.
O specie aparte de întrebări o constituie cele de motivaţie, care sunt, în înţelesul foarte larg
întrebări de opinie, dar de o distinctivitate sporită. Relevanţa lor derivă din aceea că sondează o zonă
a subiectivităţii umane de o importanţă capitală, şi anume cea a universului cauzal-motivaţional al
aprecierilor, deciziilor şi acţiunilor umane. Deşi există un strat motivaţional mai superficial şi
schimbător, putem vorbi şi de o infrastructură motivaţională mai solidă şi mai stabilă, pe baza căreia
se pot face predicţii comportamentale şi se pot deci estima schimbări în opţiunile oamenilor. Dacă,
bunăoară, cunoaştem motivele pentru care indivizii simpatizează cu un partid sau cu o personalitate
politică, putem anticipa mai bine ce alte partide ori personalităţi ar putea intra în aprecierea acestor
indivizi şi/sau ce ar trebui să facă partidele şi personalităţile respective pentru ca să se întâmple acest
lucru.
Întrebările de motivaţie aduc, în principiu, la cunoştinţa cercetătorului explicaţiile şi
interpretările subiectului cu privire la opiniile şi faptele sale, în corelaţie cu stările mediului social
înconjurător şi cu evaluările acestor stări, pe care individul le realizează necontenit. Înregistrarea
răspunsurilor la respectivele întrebări necesită precauţii sporite, fiind necesară consemnarea fidelă a
declaraţiilor celor chestionaţi, adică utilizarea întrebărilor deschise.
Pe de altă parte, este cât se poate de clar că răspunsurile la întrebări de genul:”De ce ?”,
“Motivaţi răspunsul”, “Ce v-a determinat să ... ?” etc. nu trebuie luate de cercetător ca atare, ci se

16
Lazarsfeld (P)., 1960,<<The art of askiing why>> in Katz, Publi opinion and Propaganda, N.Y, , Holt and Cie, 779p., pp 675-686.
impune o interpretare a lor. Aceasta, întrucât motivaţia, din punctul de vedere ce ne interesează aici,
se structurează pe trei paliere principale: motivele reale, motivele conştientizate de subiect şi motivele
declarate de acesta (în particular, cu ocazia anchetei sau interviului). Din mai multe cauze, între cele
trei planuri nu există corespondenţă deplină. Cu deosebire de la Freud încoace, psihologia - în speţă,
psihodinamica şi psihanaliza - insistă asupra distanţei dintre motivaţia reală şi cea conştientizată,
acordând inconştientului un rol aproape suveran.
2. După forma de înregistrare a răspunsurilor, se face, în principiu, o distincţie între
întrebările închise şi cele deschise, primele fiind acelea care oferă subiectului variante de răspuns
prefabricate, respondentul urmând doar să o aleagă pe cea care se potriveşte situaţiei sau opiniei sale,
iar celelalte reclamând înregistrarea, cât mai fidelă şi cât mai completă, a răspunsului dat de subiectul
chestionat. În cazul anchetei şi, mai ales, al sondajului de opinie, culegerea şi interpretarea datelor
sunt realizate din perspectivă statistică; aceasta înseamnă că prelucrarea informaţiei dobândite printr-
o întrebare deschisă trebuie efectuată, finalmente, în acelaşi mod ca şi pentru una închisă, deci
pornind de la stabilirea de categorii în care este introdus conţinutul răspunsurilor. Deosebirea este că
aceste categorii se stabilesc după efectuarea anchetei iar clasificarea răspunsurilor se face de către
cercetător, pe baza analizei textului răspunsului.
În faza de construcţie a chestionarului cercetătorul trebuie să decidă, în esenţă, asupra
următoarelor două aspecte:
 dacă este posibil şi preferabil să se stabilească şi să se expliciteze dinainte categoriile de
răspunsuri şi, în caz afirmativ;
 dacă e posibil şi preferabil ca subiectul să fie cel care alege cea mai adecvată formă de
rezumare a răspunsului său, folosind grila de categorii propusă.
Cele două întrebări combinate dau trei soluţii posibile, pentru fiecare întrebare din
chestionar:
a. se stabilesc a priori categoriile de răspuns şi subiectul alege;
b. se stabilesc a priori categoriile de răspuns iar operatorul, în funcţie de răspunsul
subiectului, alege varianta “potrivită”;
c. se stabilesc a posteriori categoriile de răspuns, urmând a clasifica “la birou” conţinutul
răspunsurilor.
Grafic întrebările deschise se evidenţiază în chestionar prin aceea că, după textul propriu-
zis al întrebării, apare un spaţiu liber în care operatorul sau subiectul (când e vorba de
autocompletare) marchează răspunsul. Limitele de intervenţie permise operatorului sunt, de obicei,
destul de reduse, lui cerâdu-i-se reproducerea cât mai fidelă a discursului subiectului. Doar atunci când
subiectul nu poate fi ţinut în frâu şi el ne oferă de o manieră mult prea amplă răspunsul, este permisă
înregistrarea selectivă sau rezumată.
Pentru întrebările închise, formele de prezentare grafică a variantelor de răspuns sunt
destul de diferite. În cele mai numeroase situaţii, variantele sunt aşezate una sub alta, după textul
întrebării, şi sunt numerotate. Alegerea variantei potrivite se face prin încercuirea numărului - cu
funcţie de cod - din faţa variantei respective. De regulă, prin forma şi fontul caracterelor, se
evidenţiază în mod clar diferenţa între întrebarea propriu-zisă şi variantele de răspuns.
Sistemul de variante al oricărei întrebări închise trebuie să satisfacă un număr de condiţii
elementare:
a. El trebuie să fie complet, în sensul că orice răspuns posibil trebuie să-şi găseacă locul în
gama variantelor prevăzute.
b. El trebuie să fie discriminatoriu, înţelegând prin aceasta că două situaţii semnificativ
diferite trebuie surprinse în variante de răspuns diferite.
c. El trebuie să fie univoc, adică unui răspuns să-i corespundă o singură variantă dintre cele
oferite.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel cu două variante de
răspuns, care, de regulă, pot fi interpretate în termenii Da/Nu. Folosirea acestui gen de întrebări este
posibilă şi la întrebările factuale, când se cere precizarea existenţei sau inexistenţei unui lucru,
efectuarea unei acţiuni etc., şi la cele de opinie, când subiectului i se pretinde o formă foarte tranşantă
de exprimare a părerii: e de acord sau nu cu ceva, are o opinie favorabilă sau nefavorabilă în legătură
cu altceva ş.a.m.d. În cele mai multe cazuri însă, dacă e vorba de opinii, lucrurile sunt mai complexe,
evantaiul de răspunsuri formând o scală ordinală, care încearcă să surprindă gradual intensitatea unei
opinii: măsura în care oamenii sunt satisfăcuţi de un aspect al vieţii lor, tăria cu care cred în ceva,
nuanţele în aprecierea activităţii unei personalităţi publice sau a unei instituţii etc. Un exemplu de
asemenea întrebare este următoarea:
Cum credeţi că veţi trăi peste un an ?
Mult mai bine
Ceva mai bine
Aproximativ la fel
Ceva mai prost
Mult mai prost
Există cazuri când cercetătorul crede într-o capacitate de autoanaliză a subiectului superioară
celei implicate de folosirea câtorva cuvinte pentru a desemna stările respective. Atunci, el îi va cere
acestuia să-şi plaseze opinia pe o scală abstractă, marcată cu valori numerice, semnificaţie lexicală
atribuindu-se doar valorilor din capete. Iată un asemenea exemplu:

Cât de mulţumit sunteţi de salariul pe care-l primiţi ?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Total nemulţumit Total mulţumit

O lungă şi veche dezbatere opune partizanii folosirii celor două tipuri de întrebări. Practica
cercetării - şi, în mod deosebit, extinderea sondajelor de opinie, ale căror rezultate trebuie să apară
într-un timp foarte scurt - a făcut ca, încetul cu încetul, întrebările închise să ajungă net predominante,
aproape în toate tipurile de anchete. Utilizarea celor deschise rămâne, aşa cum deja o recomanda, cu
o jumătate de secol în urmă, Paul Lazarsfeld, doar o chestiune ocazionată de insuficienta cunoaştere a
problematicii cercetate - deci în cercetări cu caracter explorativ, în anchete pilot etc. -, de necesitatea
de a se completa, detalia, preciza conţinutul răspunsurilor unor întrebări închise mai deosebite, de
dorinţa de a obţine detalii asupra motivaţiilor invocate de subiecţi etc.
Utilizarea atât de frecventă a întrebărilor închise - şi, nu numai în cazul sondajelor de opinie
- se datorează unei serii de avantaje incontestabile pe care le oferă acestea. Dintre cele mai
importante atuuri ale întrebărilor închise menţionăm:
a. Rapiditatea şi uşurinţa prelucrării rezultatelor. Este o chestiune ce nu mai necesită nici o
explicaţie, acest avantaj fiind decisiv atunci când rezultatul unui sondaj trebuie transmis beneficiarului
în timp de câteva zile de la data comandării lui.
b. Uşurinţa completării chestionarului, adică rapiditate şi atractivitate pentru subiecţi. Este un
avantaj, de asemenea, extrem de puternic îndeosebi în cazul anchetelor în scris, subiectului
revenindu-i sarcina doar de a înconjura nişte coduri sau a pune X-uri în căsuţe, operaţii ce solicită
eforturi mentale şi motrice mult mai reduse decât completarea unui text.
c. Precizarea conţinutului întrebării, dat fiind faptul că variantele întregesc textul ei propriu-
zis.
d. Uniformitatea întrebării şi a înregistrării răspunsurilor este avantajul de cunoaştere cel mai
important al întrebărilor închise.
e. Evitarea erorilor generate de operaţiile de postcodificare
f. Întrebările închise facilitează găsirea răspunsului potrivit. Avantajul derivă din cunoscuta
lege a psihologiei conform căreia oamenilor le este mult mai uşor să recunoască ceva decât să-şi
amintească şi să reproducă acel lucru. Referindu-ne la întrebările de opinie, putem spune că omul mai
uşor şi mai repede se regăseşte într-un model decât să definescă acel model ce-i este propriu.
Esenţa disputei între adepţii folosirii uneia sau alteia din cele două categorii de întrebări :
“Partizanii folosirii întrebărilor deschise argumentează că acestea permit subiecţilor să
spună ceea ce realmente există în mintea lor, fără a fi influenţaţi prin sugestii din partea
cercetătorului, în vreme ce întrebările închise plasează subiecţii într-un evantai limitat de posibilităţi de
alegere. Ei consideră întrebările închise ca fiind, în mod tipic, decontextualizate şi oferind un set închis
şi incomplet de opţiuni de răspunsuri arbitrare, ceea ce conduce la distorsionarea răspunsurilor.
Cercetătorii din zona sondajelor, pe de altă parte, cred că întrebările deschise tind să furnizeze un
material ce este extrem de variabil, cu o slabă fidelitate (reliability) şi dificil de codificat”(W. Foddy,
1993, p.127)

Numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar.


Întrebarea referitoare la numărul optim de întrebări ce ar trebui să formeze un chestionar,
întrebare pe care orice persoană fără experienţă de cercetare şi-o pune sau e tentat să o pună altora
mai versaţi în realizarea unor astfel de studii, este, în sine, fără obiect, dat fiind că un asemenea optim
- dacă există - depinde de o serie de prea mulţi factori pentru a se putea discerne o regulă generală.
Generală este poate doar constatarea că, de cele mai multe ori, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine
conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări
decât ar recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, un evantai extrem de larg de tipuri de
chestionare, de la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind 200-300 de
întrebări sau chiar mai multe, sunt, în principal următorii: obiectul cercetării (problema studiată), tipul
cercetării, finalitatea acesteia, beneficiarul rezultatelor, tehnica de anchetă, felul întrebărilor, resursele
materiale de care dispune cercetătorul, calitatea şi numărul operatorilor avuţi la dispoziţie, timpul de
care se dispune şi genul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.
Referitor la tipul cercetării, adesea se face distincţia între studii “explorative” şi studii
“explicative”. Primele vizează mai curând aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind
introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu
chestionare mai simple.
Orice cercetare se face cu un anume scop şi se adresează unui “beneficiar”. În genere,
putem distinge anchetele făcute în scop pur ştiinţific, de pe urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau
cărţi de care beneficiază întreaga comunitate a specialiştilor, şi altele pur aplicative, comandate de o
instituţie, un partid, un ziar etc. într-un scop foarte precis, cele cunoscute, de regulă, de publicul larg
ca “sondaje de opinie”. De obicei, aceste din urmă studii, ce sunt şi foarte strict circumscrise în timp,
utilizează chestionare mai simple, cu un număr mai mic de întrebări.
Referitor la natura întrebărilor, se poate aprecia că utilizarea întrebărilor închise, cu un
număr mai mic de variante de răspuns, este un factor ce favorizează evident posibilitatea de a spori
mult numărul de întrebări.
În general, la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze
timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui, parametru ce nu poate depăşi, fără riscul unor
erori mari, anumite limite. De pildă, un chestionar aplicat “în piciare” (pe stradă, să spunem) nu poate
să răpească subiectului mai mult de 5-10 minute. Ancheta clasică desfăşurată la domiciliu poate dura,
fără probleme deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45
de minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze
folosindu-se diferite recompense. Ancheta prin telefon, de asemenea nu se poate extinde peste durata
câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de timp la
care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă.
Ordinea întrebărilor în chestionar nu trebuie - şi nici nu este bine - să reproducă structura
tematică a chestionarului. În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de
aspecte care favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul
chestionarului se recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii
răspund cu plăcere, cu scopul de “a sparge gheaţa” cât mai repede şi de a antrena subiectul în dialog.
Dacă dintre întrebările-indicatori nu există nici una care să satisfacă astfel de cerinţe, se pot construi
câteva în mod special cu această destinaţie, chiar dacă, altfel, nu sunt cu nimic utile cercetării.
Aşezarea întrebărilor în chestionar într-o formă “logică” este evidentă pentru motivul că
aceasta generează un efect de consecvenţă sau de consonanţă a răspunsurilor, care depăşeşte cu
mult gradul de consonanţă reală a opiniilor oamenilor.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în
ancheta orală. Întrucât răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de ceea ce a
făcut omul sau de ceea ce a gândit înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care
se stabileşte această relaţie subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează
consecinţele pentru propria viaţă, este clar că ordinea întrebărilor devine o chestiune relevantă numai
în acest gen de anchetă, cea orală, în cadrul căreia subiectul descoperă succesiv problemele privitor la
care este chestionat. Astfel, cu fiecare întrebare ce i se adresează, imaginea sa asupra situaţiei în care
se găseşte pus de anchetă se modifică şi deci şi răspunsurile la anumite întrebări - care răspunsuri
sunt semnificativ influenţate de această percepţie - pot fi altele decât atunci când întrebarea avea un
alt loc în acelaşi chestionar sau era plasată în cadrul altei succesiuni de întrebări sau al altui
chestionar, diferit ca şi conţinut al întrebărilor.
Un exemplu este cel al lui H. Schuman(1983):
Ex. inversarea a două intrebări adresate americanilor
1. Gânditi că SUA să accepte ca ziariştii comunişti să vină aici şi să trimită articole despre
ce au văzut.
2. Gânditi că o ţară comunistă trebuie să accepte ca ziariştii americani să meargă acolo şi
să trimită în SUA note despre ce au văzut?
Se observă modificarea răspunsurilor: nr. de “Da” variază la I1 de la 44% când e pusă prima la
77% când e pusă a doua.

Problema non-răspunsurilor.

Pe langă intervievaţii care nu pot răspunde fie pentru că nu ştiu să scrie sau să se
exprime, fie pentru că nu sunt suficient de informaţi, există şi cei ce nu vor să răspundă sau uită. Ce
reprezintă aceste răspunsuri care nu au fost date?
Putem oare considra ca cei care au răspuns sunt cei mai bine informaţi, cei mai
interesaţi, cei mai obişnuiţi cu scrisul, cei mai puţin neglijenţi sau cei mai cooperanţi? (Să admitem că
într-o anchetă nu obţinem decât 50% dintre răspunsuri. Ce parte a eşantionului o reprezintă cei 50%
care nu au răspuns? Sunt probabil cei mai tineri sau cei mai săraci. Dacă cei ce nu au răspuns diferă
de cei ce au răspuns, rezultatele stabilite în funcţie de cei din urma nu vor fi exacte din punct de
vedere statistic. Aşadar, o anchetă prin intermediul chestionarului scris riscă problema non-
răspunsurilor. Practic, cum se poate mări numărul răspunsurilor? Şi cum se poate evalua semnificaţia
non-răspunsuri?
Interpretarea non-răspunsurilor.
Trebuie să ne intrebam în ce măsură non-răspunsurile falsifică reprezentativitatea
eşantionului, altfel spus care sunt cei ce răspund şi cum diferă faţă de cei ce răspund.
Aceasta problemă este gravă dat fiind ca nivelul non-răspunsurilor este adesea ridicat.
Decesele, maladiile, schimbările de adresă reprezintă o parte importantă din totalitatea cauzelor ce
determină non-răspunsurile. In ce parte a eşantionului se află acestea? Putem utiliza mai multe
sisteme pentru a afla.
1. Primul constă în a grupa răspunsurile primite în funcţie de data lor de sosire:
răspunsul primit într-o săptămână, în 15 zile sau în trei săptămîni. Apoi, se trimit scrisori de reamintire,
chemare, atenţionare sau cărţi poştale conţinînd un minim de intrebări închise ce ne vor ajuta la
caracterizarea întârziaţilor. Acest procedeu permite decelarea parţială a celor ce se află cel mai
aproape de cei ce nu au răspuns. Să ne imaginăm ca 40% dintre răspunsuri sosesc imediat. Ca urmare
unei scrisori de atenţionare, 15% dintre 60% care nu au răspuns vor trimite chestionarul. Putem
presupune că aceşti 15% sunt mai reprezentativi pentru cei 60% decât cei 40%. Totalizând rezultatele,
ar fi mai bine să ponderăm importanţa celor 15% decât să extindem rezultatele celor 40% la întregul
eşantion, fără a ţine seama de ceilalţi care nu au răspuns sau amestecând răspunsurile celor 40%.
3. In sfârşit, putem trimite anchetatori la domiciliul unui anumit număr dintre cei care nu au
răspuns. Această metodă le-a permis lui M.H. Hansen şi lui
W.N Nurwitz17 să stabilească reguli destul de precise, referitoare la numărul chestionarelor de
trimis prin poştă, în comparaţie cu cei care nu au răspuns la interviu, pentru a obţine indicaţiile cele
mai exacte din punct de vedere statistic.
Astfel putem determina nu numai direcţia erorii introduse de cei ce nu răspund, în
cadrul rezultatelor eşantionării, ci şi să măsurăm gradul sau influenţa erorii.
Părţile componente ale chestionarului

1. una care se referă la obiectul propriu-zis


2. a doua care permite cunoaşterea determinanţilor sociali ai acestuia

1. Socialul este socialmente determinat . (un fapt social este determinat de alte fapte
sociale).
Emil Durkheim în “Despre sinucidere”- construieşte o imagine a realului în care acţiunea factorilor
sociali devine vizibilă datorită incrucişării indicatorilor factorilor sociali –variabilele independente- cu
indicatorii comportamentulu studiat-variabilele dependente.
-ancheta prin chestionar are rolul de a scoate la lumină determinanţii sociali, inconştienţi ai
practicilor.

17
Hansen(M.H.), Nurwitz(W.N.), (1946), <<The problem of non-response in sample suveys>>, Journal of the American Stat. Assoc., vol XLI, pp.517-
529.
2. Cea de-a doua parte a chestionarului abordează acele caracteristici ale obiectului
cercetării care sunt considerate a priori pertinente.
Ex. Ipoteza: modul de viaţă al salariaţilor ajunge să se infiltreze în viaţa lor profesională
-se pun 6 întrebări despre distracţie:, despre subiectele de conversaţie, despre activităţile
extraprofesionale din timpul serviciului, despre petrecerile din cadrul unităţii, despre activităţile din
cadrul unităţii(biblioteca, sala de fittness), despre realizarea în cadrul unităţii a unui obiect, lucrări care
nu este destinat acesteia. Răspunsurile vor fi corelate cu caracteristicile sociale ale subiectilor
interogaţi pentru a fi puse în evidenţă variaţiile raportului dintre sfera privată şi sfera profesională.

EŞANTIONAREA

Definirea eşantionării

Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea


numai a unei părţi din universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi (elemente).
În domeniul social, eşantionarea intervine în cercetări realizate prin ancheta de tipul sondajelor de
opinie publică, de marketing, de audienţa, de consum etc., dar şi în studiul documentelor sociale, ca şi
în diverse alte cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite necesare în observaţia
instantanee).
Eşantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate, a unui număr de unităţi statistice
din universul cercetării. În consecinţă, eşantionul este un model la scară mică al universului cercetării.
Datele obţinute din studierea eşantionului (statistica „s”) pot fi extinse la nivelul colectivităţii totale
(parametru ,,p”), cu anumite limite de variaţie, la un nivel de probabilitate (precizie) stabilit.
Eşantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul
probabilităţilor. Legea numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea

eşantionului (n), iar calculul probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.


Referindu-ne la reprezentativitate, vom avea în vedere că aceasta este dependentă de
mărimea eşantionului şi de schema de eşantionare utilizată. Reprezentativitatea (eficienţa) este cu
atât mai bună cu cât avem de-a face cu erori de eşantionare mai mici.
Scopurile cercetărilor selective sunt acelea de estimare a parametrilor (media, proporţia) ce
caracterizează o anumită caracteristică a populaţiei şi de testare a unor ipoteze statistice despre
populaţie (C.A. Moser, Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, 1967). În cele ce
urmează, nu ne propunem să înlocuim tratarea eşantionării din manualele de statistică. Sociologul
accentuează aspectele legate de proiectarea eşantionului şi culegerea datelor. Statisticianul este
preocupat mai mult de estimări şi informaţii. Colaborarea dintre cele două specialităţi (şi specialişti)
este absolut necesară.
La întrebarea cât de mare trebuie să fie un eşantion, raspunsul este doar orientativ, de tipul:
„Suficient de mare pentru a putea fi reprezentativ”. Teoretic, s-a stabilit că mărimea eşantionului este
invers proporţională cu pătratul erorii de eşantionare. Altfel formulat, eroarea de eşantionare este
invers proporţională cu rădăcina patrată din mărimea eşantionului. Pentru a reduce eroarea la
jumătate, trebuie să creăscă de patru ori volumul eşantionului. Calcularea mărimii eşantionului presu-
pune cunoaşterea caracteristicilor distribuţiei variabilelor colectivităţii totale, considerate criterii de
eşantionare. La o colectivitate relativ omogenă, mărimea cerută pentru eşantion va fi mai mică decât
la o colectivitate mai eterogenă, la un nivel dorit de reprezentativitate. La rândul sau, probabilitatea
exprimă nivelul la care se fac estimările de la eşantion la colectivitatea totală, iar eroarea de
eşantionare defineşte spaţiul de variaţie a valorilor estimate, respectiv eroarea standard a mediei sau
a procentului (proporţiei).
În practică cercetărilor sociologice s-a convenit ca nivelul probabilităţii cu care se fac
estimările să nu fie mai mic de 0,95, dar, evident, poate să se apropie cât mai mult de 1. Este
cunoscut faptul ca nivelurile de probabilitate se dispun pe spaţiul 0-1. Cât priveşte valoarea 1, ea are
sens aici doar când se studiază întreaga populaţie, când de fapt estimarea nu mai este necesară. Un
nivel de probabilitate de 0,95 ne asigură ca valoarea estimată pentru colectivitatea totală se situează
în spaţiul de variaţie în 95 de cazuri din 100 de eşantioane (în 19 cazuri din 20). Se utilizează şi
noţiunea de prag de încredere — în acest caz, el este de 0,05. Posibilitatea erorii este de 5 cazuri din
100 eşantioane (sau 1 caz din 20). Dacă am lucra cu o probabilitate de 0,99, atunci nivelul de precizie
al valorilor estimate pentru aceeaşi mărime a eşantionului devine mai mare, dar spaţiul de variaţie
(eroarea) creşte. Cât priveşte eroarea de estimare a valorilor eşantionului, aceasta este acceptată pe
intervalul de la ± 1% până la ± 5%. Prin urmare, o valoare determinată la nivel de eşantion şi estimată
în populaţia totală ia valoarea cuprinsă în spaţiul delimitat de valoarea de eşantion ± eroarea de
estimare pentru o probabilitate dată. Astfel, o valoare relativă de 50%, cât ar reprezenta popularitatea
unui partid, de exemplu, conduce la o valoare estimată în colectivitate situată în spaţiul 49-51 % ;
pentru o eroare de 1%, spaţiul de estimare devine 45-55%, pentru o eroare de 5%.
De aici rezultă câteva elemente de orientare a eşantionării:
1. Pentru a obţine rezultate acceptabile, nu este necesar sa studiem întreaga
colectivitate, dacă aceasta este relativ mare. La colectivităţile mici, eşantionarea este neavenită. În
acest ultim caz trebuie să se studieze întreaga populaţie sau loturi ale populaţiei.
2. Mărimea eşantionului nu se determină ca proporţie din colectivitatea totală. În fapt,
acest raport poate fi egal cu 1 (chiar mai mare decât 1 atunci când universul cercetării este foarte mic)
sau poate lua valori extrem de mici, de ordinul a milionimea parte. Mărimea colectivităţii totale este
luată în considerare la constituirea unui coeficient pentru corecţia finită, cu care se reduce marimea
eşantionului atunci când acesta reprezintă mai mult de 10% din populaţia totală (C.A. Moser, op. cit.).
Când acest raport scade, coeficientul de corecţie se apropie de 1 şi nu mai contează. O corecţie a
mărimii eşantionului se realizează şi atunci când selecţia este fără înlocuire (nerepetată), ceea ce este
cazul aproape general în cercetarea sociala. Şi aici se obţine însă tot o reducere nesemnificativă a
eşantionului; dar, aşa cum vom vedea, cercetările suferă din cauza unor eşantioane prea mici. Mai
importantă decât corecţia mărimii eşantionului este determinarea exactă a erorii de eşantionare.
3. Riscurile de eroare sunt importante, având în vedere că se studiază un singur eşantion,
comparativ cu numărul practic inabordabil de mare ce s-ar putea constitui pentru colectivitălile mari.
Un exemplu ne poate edifica: la o colectivitate de 15 milioane persoane sunt posibile 10.000 de
eşantioane de câte 1.500 persoane, fără nici o persoană comună, şi 10.000 la puterea 1.500
eşantioane dacă se acceptă intrarea oricărei persoane în mai multe eşantioane. În primul caz, pentru o
probabilitate de 0,95, rezultă că în 9.500 de eşantioane din 10.000 este de aşteptat ca valoarea
estimată să fie în limita spaţiului de variaţie, iar în 500 de cazuri să fie în afara. Eroarea de eşantionare
exprimă variaţia de la un eşantion la altul. Media valorilor medii pentru toate eşantioanele ne dă
valoarea medie a variabilei în populaţia totală (parametru). Studiindu-se un eşantion fără înlocuire (o
unitate o dată selectată nu se mai introduce în colecţia statistică), la determinarea erorii standard de
estimare a parametrilor ar trebui să se utilizeze, de asemenea, factori de corecţie. Altfel, în cazul
inferenţelor poate să apară eroare de tipul II, adică să se accepte ipoteza nulă, a lipsei de diferenţă
semnificativă dintre două medii sau două procente — m1 = m2, p1 = p2 —, deşi cele două medii
(procente) comparate pot fi diferite, ca urmare a faptului că eroarea standard este calculată la un nivel
mai mare şi deci şi spaţiul de variaţie acceptat este mai mare. În acest fel, diferenţele mai mici, dar
semnificative, sunt ignorate. De exemplu, o diferenţă de 0,2 între doua medii comparate sau de 2
puncte procentuale între două procente sa fie tratate ca nesemnificative, deoarece utilizând o valoare
necorectată a erorii standard, rezultă o diferenţă teoretică semnificătivă de 0,25 (2,5 puncte
procentuale) pentru un nivel de probabilitate de 0,95. Celălalt risc, eroarea de tipul I, ar fi respingerea
ipotezei nule şi acceptarea ipotezei existenţei diferenţei, m1 ≠ m2, p1 ≠ p2 , deşi ea nu este
semnificativă. Acest fapt se produce şi când se utilizează pragul de încredere mai puţin riguros (p =
0,95). Sporirea nivelului de rigurozitate, p>0,99, poate atrage însa reapariţia erorii de tipul II (C.A.
Moser, Metode de ancheta în investigarea fenomenelor sociale, 1967).
Cu toate acestea, se pot obţine estimări acceptabile ale valorilor în colectivitatea totală
cu un singur eşantion. Probleme mai dificile le ridică studiile de predicţie a unei evoluţii viitoare
(anchetele preelectorale, de exemplu). Aici este eecomandabil să se lucreze cu un nivel înalt de
probabilitate (de la 0,99 în sus) şi cu eroare mică (sub 3%), ceea ce înseamnă eşantioane relativ mari.

Mărimea eşantionului
Determinarea mărimii optime a eşantionului se realizeaza printr-un proces de analiză, în
care intră, pe lângă elementele statistice, costurile şi alte aspecte legate de posibilităţile de care se
dispune la un moment dat.
De cele mai multe ori nu se cunosc valorile variabilelor pentru colectivitatea totală, iar valorile de
eşantionare sunt cunoscute după efectuarea cercetării. Din acest motiv, marimea eşantionului este
abordată la nivel toretic, facând anumite ipoteze în legătură cu valorile variabilelor. procedând într-o
maniera normativă, marimea optimă a unui eşantion se stabileşte prin luarea în considerare a valorilor
adecvate ale nivelurilor pobabilităţii cu care se face estimarea şi a mărimii erorilor de estimare.
Formulele teoretice de determinare a mărimii unui eşantion sunt valabile pentru
eşantionare simplă aleatorie şi sunt diferite pentru variabilele cantitative, respectiv variabilele
calitative (atribute):
a) variabilele cantitative, când se poate calcula media (m) şi abaterea standard a mediei
(σ):

n = tx σ/ e

b) variabile calitative (atribute), sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă în
procente (respectiv în proporţii):

n = t P(100 - P) / e;
n = tp(1 - p) / e,
unde t este valoarea ce corespunde nivelului de probabilitate. Ea se determină din proprietatea
repartiţiei normale (Gauss), mărimea suprafeţei delimitată simetric la dreapta şi la stânga mediei prin
unităţi de abatere standard. La t = 1 se acoperă 68% din cazuri (deci o proporţie şi, totodată, o
probabilitate de 0,68). Unei probabilităţi de 0,95 îi corespunde t = 1,96; la P = 0,99, t = 2,56; la
P=0,999, t = 3,3 (vezi tabelul cu suprafeţele sub curba normală), iar σeste varianţa mediei, σ este
abaterea standard, σ = ∑( x − m ) / n în colectivitatea totală. Pentru a sublinia că este vorba de un
2
0

eşantion, adesea se foloseşte simbolul s pentru abaterea standard; e este eroarea de estimare a valorii
medii, respectiv a unui procent sau proporţie (se mai numeşte eroare standard sau eroare de
eşantionare); P este probabilitatea, iar 100 - P complementul lui P; p este proporţia, iar 1 - p
complementul lui p.
Valoarea minimă teoretică a lui n ar rezulta dacă se iau în considerare valoarea maximă
acceptată pentru eroare (± 5%) şi pragul minim de probabilitate (0,95), pentru estimarea valorii de
minim 5 puncte procentuale, şi când n ar fi de 76 persoane. De observat însă că estimarea valorii de 5
procente din eşantion, pentru colectivitatea totală, se situează în intervalul 0-10% (5% ± 5%).
Valoarea optimă a mărimii eşantionului se determină în funcţie de atingerea unor obiective
specifice, la costuri abordabile.
a) Pentru cercetări descriptive (probabilitate minimă, eroare teoretică şi dispersie maxime).
Daca: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 5%
Rezulta: n = 400

b) Pentru cercetări care presupun analize corelaţionale pe câteva subeşantioane (Cu reducerea
mărimii erorii teoretice).
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 3%
Rezulta: n = 1.083
Este mărimea eşantionului cel mai des utilizat în România şi nu numai, în studiile de marketing, de
opinie publică etc. Mărimea respectivă este totuşi prea mică pentru analizele cu variabile care au mai
multe diviziuni, pe grupuri multiple etc.

c) Dacă se doreşte reprezentativitate pe multe subgrupuri, mărimea eşantionului trebuie


să crească în mod considerabil. Tot astfel şi în cazul efectuării de predicţii.
c1. Reprezentativitate cu probabilitate şi eroare de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2,56
3) e = 2%
Rezultă: n = 4.093
c2. Reprezentativitate cu asigurare doar a erorii teoretice de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 2%
Rezultă: n = 2.500
Totodată intervin şi alţi factori legaţi de împrăştierea teritorială, mărimea mică a unor
straturi de populaţie pe care le vrem reprezentate etc.
Eşantioanele mai mari sunt necesare şi pentru faptul că în cercetările naţionale are loc o
îndepărtare de la cerinţele eşantionării simplu aleatorie, pentru care sunt valabile formulele teoretice
enunţate.

d) Valoarea lui n sporeşte substanţial la nivelul mediu de probabilitate şi eroare teoretică


minimă.
Dacă: 1) p = 50%
2) t = 2,56
3) e = 1%
Rezultă: n = 16.384
Soluţie de urmat în situaţii foarte fine de predicţie.

e) Când se ia în considerare şi un nivel foarte înalt pentru t, n creşte pe masura.


Dacă: 1) P = 50%
2) t = 5 (Probabilitatea = 0,99999)
3) e = 1%
Rezultă: n = 125.000

Pentru situaţiile obişnuite, acest număr pare o exagerare, dar sunt cercetări care necesită
astfel de eşantioane. Raportat la populaţia adultă a României, el nu reprezintă decât 0,7%. Costurile ar
fi mult mai mici decât pentru un recensământ.
Într-un mod asemănător se lucrează pentru variabilele cantitative. În condiţiile necunoaşterii
valorilor variabilelor în colectivitatea totală, se fac şi aici anumite supoziţii. De exemplu, se poate
presupune ca abaterea standard (σ) are o anumită valoare relativă faţă de medie (considerată 1).
Pentru σ = 0,5, mărimea eşantionului este similară cazului d, prezentat anterior.
Dacă: 1) σ = 0,5 · 1
2) t = 2 (Probabilitatea = 0,95)
3) e = 2% (P = 0,02)
Rezultă: n = 2.500

Ipotezele asupra abaterii standard sunt mai dificil de stabilit, existând riscul atât al
construirii de eşantioane cu reprezentativitate slabă (erori de eşantioane de peste 5% la nivelul minim
de probabilitate), cât şi al unor eşantioane exagerat de mari, fără o creştere substanţială a eficienţei,
dar cu costuri înalte de realizare.

Eroarea de eşantionare

În momentul proiectării eşantionului, se stabileşte nivelul dorit al erorii de estimare a


valorilor populaţiei totale pe intervalul 1-5%. De avut în vedere faptul că, în studiile de predicţie,
aceasta valoare trebuie să fie de maxim 3, de dorit 2 sau chiar 1, iar estimarea se face cu o
probabilitate de 0,97, 0,98, 0,99 şi mai mare.
Raţionamentul proiectării eşantionului începe cu analiza de estimare a erorii de eşantionare ce ar
rezulta la o anumită mărime a lui n.
P (100 − p ) P(100 − p ) N − n
e− =t ; corectat e − = t ⋅
p n p n N −1

σ 2 ; corectat σ 2 N −n .
e− =t e− = t ⋅
m n m n N −1

Să urmărim un asemenea demers de încercare şi eroare. Presupunem că am studiat 10


persoane în legătură cu opţiunea lor politică (practica întâlnită în documentarea jurnalistică). Am găsit
că 2 persoane sunt adepte ale partidului A, 4 sunt adepte ale partidului B, iar 4 nu preferă nici un
partid. Se pune problema să estimăm popularitatea partidelor. Mai întâi am vrea să ştim care este
proporţia, în populaţia din care fac parte cele 10 persoane, a celor care optează pentru un partid sau
altul.

1) p = 0,6
2) t = 2
3) n = 10
e −= 0,31
p

Pe baza acestui „rezultat”, putem spune ca audienţa partidelor se situează în spaţiul 0,6 -
0,31 şi 0,6 + 0,31, ceea ce este total nesatisfacator ca nivel de cunoaştere: audienţa partidelor este
undeva pe spaţiul 29-91 % şi aceasta doar în 95 de cazuri din 100 eşantioane, iar în 5 cazuri
parametrul estimat poate fi în afara acestui spaţiu imens.
Acelaşi rezultat al erorii standard poate fi folosit pentru a estima proporţia celor care nu au
afiliere politică. În acest caz, am spune că proporţia în populaţie a celor neafiliaţi politic este undeva pe
spaţiul de 0,4 - 0,31 şi 0,4 - 0,31 (adică între 9% şi 71%!). Lucrurile se complica şi mai mult (dacă se
mai acceptă o continuare a demonstraţiei). Rezultă că între 29 şi 91% au afiliere politică, dar între 9 şi
71% nu au astfel de afiliere. Similar, s-ar putea discuta despre popularitatea partidului B: eroarea
standard ar duce la un parametru în populaţie situat pe spaţiul 0 - 0,4 (de la 0% la 40%). Şi mai nostim
este faptul că, în cazul expus, pentru partidul „A”, eroarea este superioară popularitaţii înregistrate.
Singura concluzie ce s-ar putea trage studiind cele 10 persoane este că rezultatele sunt
valabile doar la acest nivel. Daca efectuăm un studiu adâncit privind motivarea opţiunilor, schimbarea
lor etc., putem obţine, evident, rezultate interesante.
De fapt, tot acest exerciţiu (care nu este totuşi gratuit, din moment ce unii „analişti
politici” mizează pe asemenea „cercetări”) conduce la concluzia implicată în punctul de pornire al
demonstraţiei (ştiam deja ca un eşantion trebuie să fie suficient de mare, iar 10 nu este un număr
mare). Am fi putut demara raţionamentele cu eroarea standard. Continuăm însă strategia adoptată şi
sporim n la 100; se obţine eroarea standard o proporţiei de 0,6.
e − = 2 0,6 × 0,4 / 100 e − = 0,1
p p

Parametrul în populaţie se situează pe spaţiul 0,5 -0,7 (adică între 50% şi 70%), ceea ce
este înca inacceptabil pentru estimări. Dacă sporim pe n la 400, ajungem în zona acceptabilă pentru
studiile descriptive.
e − = 0,05 dar spaţiul de estimare este încă mare: 0,55 - 0,65 (55 - 65%).
p

Putem să analizăm toate celelalte ipoteze privind mărimea eşantionului şi eroarea standard
dorită. Ne vom îndrepta însă atenţia asupra unei alte probleme. Este vorba de faptul ca eroarea
standard poate fi corect cxprimată doar după ce am efectuat cercetarea şi cunoaştem valorile
variabilelor în eşantion (avem deja statisticile). Pentru efectuarea de inferenţe şi determinarea
semnificaţiei statisticilor pentru colectivitatea totală, se impune să se cunoască erorile de eşantionare
pentru fiecare variabilă. Analizele pe subeşantioane mici vor releva erori standard mai mari decât
nivelul teoretic stabilit iniţial. Am reţinut deja că diferitele scheme de eşantionare reclamă forme
specifice de calcul al erorilor de eşantionare. Dacă rezultă o eroare de eşantionare mai mare de ± 5%,
nu se mai pot efectua inferenţe cu un grad acceptabil de precizie, fie ca este vorba de o variabilă la
nivelul eşantionului sau pe subeşantioane.
O regulă de comportament preventiv ar fi aceea de a nu se proiecta eşantioane la limitele
minime de acceptabilitate (Probabilitate de 0,95, dar mai ales erori standard de 5%).
Pe de altă parte, este de reţinut faptul că cercetătorul trebuie să determine mărimea totală a
erorilor (Et).
Et=Xr – m,

unde Xr este valoarea adevărată a mediei în populaţie, iau m - media eşantionului.


Eroarea totală de eşantionare este compusă din erorile de eşantionare, care, la rândul lor,
pot fi de selecţie şi de estimare, erori datorate variabilităţii şi omogenităţii eşantionului, dar şi din afara
eşantionului (incompletitudinea listei, non-raspunsurile şi erorile de măsurare) (G. Henry, Practical
sampling, 1990).
Sunt necesare calcule speciale pentru determinarea erorii standard, în funcţie de schema de
eşantionare utilizată. La eşantionarea stratificată se însumează erorile pe strat; va rezulta o eroare
standard inferioară eşantionării simplu-aleatorii. În schimb, la eşantioanele cluster şi multistadiale,
eroarea standard este mai mare decât în cazul eşantionării simplu-aleatorii (L. Kish, A Confidence
Intervals for Clusters, 1957). Astfel, la eşantionarea stratificată calculul erorii standard se realizează
după formula:

Em = [ ∑ (W m ) / n ]
k
2 2
k
1
2

Eroarea standard pentru fiecare strat este ponderată cu mărimea stratului (W k = Nk / N),
ceea ce reduce eroarea standard totală (Em). În schimb, la eşantionarea cluster, eroarea standard se
calculează după formula:

[
Em = ( 1 − a / A) ∑ ( ma − m ) /(a − 1)a
2
] 1
2 ,

unde a este numărul de clustere selectate, A este numărul total de clustere în populaţie, m a este
media eşantionului, iar m este media totală (G. Henry, op. cit.).
Dacă procentele comparate sunt apropiate, estimarea diferenţelor dintre ele reclamă
eşantioane mai mari. ESOMAR (Societatea Europeana pentru Cercetarea Opiniei şi Marketing), în
Ghidul sau (acceptat de Comisia Internaţională de Comerţ, în aprilie 1990), recomandă eşantioane de
1.500-2.000 persoane, pe considerentul ca o eroare standard de 3% ar corespunde unui eşantion de
1.000 persoane la P = 0,95. Diferenţa semnificativă dintre două procente este de 5,7 puncte
procentuale. Nevoia de creştere a nivelului de precizie a predicţiei conduce la mărirea volumului
eşantionului (ESOMAR, ediţie revăzută, 1993).

În cercetările efectuate la ICCV, ca şi în alte institute de cercetare a opiniei şi de marketing


se utilizează adesea eşantioane cu peste 2.000 de subiecţi. La rândul sau, Comisia Naţională pentru
Statistica realizează câte un eşantion lunar de 3.000 persoane în ancheta întreprinsă în gospodării
privind veniturile (AIG) — anual realizându-se un eşantion de 36.000 persoane —, iar în ancheta
referitoare la forţa de muncă (AMIGO), marimea eşantionului trimestrial este de circa 18.000 persoane
(Comisia Naţională pentru Statistică).

La eşantioanele multistadiale şi cluster, pe lângă determinările erorilor de eşantionare pot fi


necesare şi alte calcule pentru estimări cât mai adecvate ale parametrilor populaţiei totale, cum ar fi
ponderarea pentru selecţia cu probabilităţi inegale (W = Pc / Pe, unde Pc este proporţia în colectivitate,
iar Pe proporţia în eşantion), ca şi pentru non-răspunsuri. Gary Henry recomandă considerarea celor
care nu răspund ca pe un strat şi evaluarea impactului asupra estimărilor din eşantion.

Tipuri de eşantionare
Criteriul principal de diferenţiere a eşantionării este legat de caracterul probabilist
(aleatoriu), respectiv neprobabilist. În eşantionarea probabilistă, fiecare element (unitate statistica) din
universul cercetării are şansa cunoscută de a fi selectat pentru cercetare, probabilitate diferită de
zero, egală sau variabilă. Datorită acestui fapt, în eşantionarea probabilistă se poate calcula eroarea
standard de estimare a nivelului unei valori obţinute în cercetare şi, prin aceasta, se face extinderea
rezultatelor la nivelul colectivităţii totale. În eşantionarea neprobabilistă nu este posibila estimarea de
la eşantion la colectivitatea totală. Nu se pot efectua inferenţe statistice, deoarece nu se poate
determina eroarea standard a unei valori medii sau a unui procent (proporţie).
Eşantionarea probabilistă este la rândul ei de doua tipuri: simplu aleatorie şi
stratificată. În eşantionarea simplu-aleatorie, universul cercetării este tratat ca un tot nediferenţiat.
Ea este aplicabilă când coleceţa statistică este relativ omogenă în privinţa criteriului (criteriilor) de
eşantionare. Selecţia unităţilor statistice se efectuează direct din ansamblul universului cercetării, iar
probabilitatea unei unităţi statistice de a fi aleasă în eşantion este egală cu fractia de eşantionare (p =
f = n/N).
La eşantionarea probabilist-stratificată se realizează o diviziune a universului cercetarii
în secţiuni (straturi) semnificative determinate de numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu
de clasificare. Stratificarea se face pentru a asigura selecţia proporţională din fiecare strat. Acest fapt
prezintă o importanţă deosebita când straturile sunt de dimensiuni diferite, situaţie în care populaţia
din straturile mici nu ar fi selectată în schema simplu-aleatorie sau ar fi selectată într-un număr
insuficient. În eşantionarea stratificată se determină câte un subeşantion pentru fiecare strat, iar
eşantionul total este suma subeşantioanelor pe straturi.
În general, mărirea eşantioanelor este proporţională cu mărimea straturilor. La eşantionarea
stratificată proporţională, subiecţii au aceeaşi şansă de a fi selectaţi. La straturile de dimensiuni mici,
se poate utiliza probabilitate mai mare de selecţie a subiecţilor. Numărul straturilor creşte pe măsura
creşterii numărului de variabile şi a numărului de viziuni ale acestora. O stratificare dupa sex are două
straturi, una dupa vârsta poate avea 5 sau 10 straturi, caz în care stratificarea combinată, după sex şi
vârstă, ar avea 10, respectiv 20 de straturi.
Să exemplificăm situaţia pentru populaţia adultă (vârsta de peste 18 ani) în care se face
stratificarea după sex şi vârstă (date din Anuarul Statistic al României, 1996).

I. Univers al cercetării II. Eşantion (N = 2.000)


(N = 16,8 milioane) (valori absolute)
a) Sex a) Sex
1. Femei = 51,6% 1. Femei = 1032
2. Bărbaţi = 48,4% 2. Bărbaţi = 968

b) Vârsta (în ani) b) Vârsta (în ani)


1. 18-19 = 4,6% 1. 18-19 = 92
2. 20-24 = 10,8% 2. 20-24 = 216
3. 25-29 = 11,0% 3. 25-29 = 220
4. 30-34 = 7,7% 4. 30-34 = 154
5. 35-39 = 10,2% 5. 35-39 = 204
6. 40-44 = 9,6% 6. 40-44 = 192
7. 45-49 = 8,1% 7. 45-49 = 162
8. 50-54 = 6,7% 8. 50-54 = 134
9. 55-59 = 7,9% 9. 55-59 = 158
10. 60 şi peste = 23,4% 10. 60 şi peste = 468
Structura combinată

Vârsta- femei bărbaţi Vârsta/sex femei bărbaţi


sex
18-19 2,2 2,4 18-19 44 48
20-24 5,3 5,5 20-24 106 110
25-29 5,4 5,6 25-29 108 112
30-34 3,8 3,9 30-34 76 78
35-39 4,8 5,4 35-39 96 108
40-44 4,9 4,7 40-44 98 94
45-49 4,1 4,0 45-49 82 80
50-54 3,4 3,3 50-54 68 66
55-59 4,2 3,7 55-59 84 74
60 şi 13,5 9,9 60 şi 170 198
peste peste

Dacă se doreşte ca fiecare strat sa aibă reprezentativitate relativ înaltă, este nevoie de
utilizarea unei alocări neproporţionale pe straturi. Se acorda şanse mai mari pentru straturile mici. La
structurile simple considerate ar fi cazul reprezentării tinerilor de 18-19 ani, iar la structura combinată,
cu excepţia stratului 60 ani şi peste, se impune o creştere a subeşantioanelor, mai ales daca se are în
vedere analize pentru fiecare strat, ceea ce ar conduce la un eşantion total mai mare.
Dificultatea practicării eşantionarii probabiliste se referă la întocmirea listei, într-o ordine
întâmplătoare (randomizare), cu toate unităţile (membrii) din universul cercetării. Mai mult, la
eşantionarea probabilist-stratificată sunt necesare listele pentru fiecare strat în parte. În condiţiile unor
evidenţe statistice adecvate, de tipul Registrului general al populaţiei, operaţia de elaborare a
eşantioanelor probabiliste se poate realiza cu uşurinţă. În multe tări, Oficiile de statistică furnizează la
cerere (şi contra cost) asemenea eşantioane probabiliste.
O altă dificultate a acestor tipuri de eşantioane, având în vedere gradul mare de răspândire în
teritoriu a subiecţilor, priveşte costul ridicat şi timpul necesar realizării cercetărilor.
Procedurile de selecţie probabilistă sunt cele ale numerelor întâmplătoare, ale loteriei şi
ale pasului mecanic (selecţie sistematică).
Procedura numerelor întâmplătoare presupune atribuirea fiecărei unităţi statistice a unui
număr, generarea unui tabel cu numere întâmplătoare (acestea pot fi găsite şi în carţile de statistică).
Fiecare număr întâmplător are un număr de cifre corespunzător numărului de cifre ale utimei unităţi
statistice din universul cercetării. Pentru eşantionarea simplu-aleatorie a populaţiei adulte a României,
ne-ar trebui un tabel cu numere întamplătoare alcătuite din câte 8 cifre (în care cel mai mic este
00000001, iar cel mai mare se situeară undeva între 16 şi 17 milioane).
La eşantioanele extrase din colectivităţi mici, situaţia se simplifică mult, având în vedere că
am avea de ales eşantionul din câteva mii sau chiar sute de persoane, cum ar fi o listă a unei localităţi,
a unei secţii de votare. Aici este suficient un tabel cu numere întâmplătoare alcătuite din câte 3 sau 4
cifre. Primul număr întâmplător din tabel indică numărul primului subiect ales şi aşa mai departe. Dacă
în tabelul de numere întâmplătoare există un număr mai mare decât în universul cercetării, se trece la
următorul număr întâmplător.
Metoda loteriei (a urnei) se utilizează când numărul colecţiei din care se face extragerea este
relativ mic, de ordinul câtorva zeci. Fiecare unitate de selecţie este introdusă în urnă şi se extrag
atâtea unităţi câte sunt repartizate pentru nivelul respectiv (asemănător extragerii numerelor
câştigatoare la loto). Când colecţia din care se face extracţia este mare, nu se mai poate respecta
principiul şanselor egale, mai ales dacă urmează să se extragă un număr mic de unităţi. Raportul
optim N/n este în funcţie şi de modalitatea de extragere, dar nu ar trebui să fie mai mare de 100 (!)
(Nu am găsit un calcul efectuat pentru această problemă).
În practică, se utilizează adesea o altă procedura de selecţie unităţilor statistice. Este vorba de
selecţia sistematică (a intervalelor egale sau a pasului). Această procedură se îndepartează într-o
anumită masură de cerinţele selecţiei probabiliste. Este însă în general acceptată cel puţin că selecţie
cvasialeatorie. Pentru H. Blalock, procedura de selecţie sistematică (mecanică) ar reprezenta un tip
distinct de eşantionare probabilistă pe considerentul că se îndepartează de procedura simplu-aleatorie.
Totuşi şi el consideră că atunci când lista universului cercetării este întocmita după principiile
randomizării (fără o ordine anume, nici ca importaţă şi nici eventuale cicluri) şi este completă,
eşantionarea sistematică se apropie de cea simplu-aleatorie (H. Blalock jr, Social Statistics, 1972).
O dată întocmită lista cu unităţile statistice, se determină raportul N/n (care devine pasul de
selecţie). Pentru a alege 10 unitaţi din 400, se aplică un pas de 40. Se alege mai întâi un număr mai
mic de 40, şi apoi se aleg următoarele 9 unităţi din 40 în 40. Dacă există un dubiu pentru includerea
unităţii de la un număr selectat, se alege numărul imediat mai mic sau mai mare.
La selecţia unităţilor statistice se are în vedere constituirea şi a unor rezerve (mai ales în
eşantionarea persoanelor), deoarece este posibil ca unele să nu fie identificate, altele să nu fie
disponibile etc. Rezerva se stabileşte la 10-20% din eşantionul de studiat. Nu se utilizează însă
rezervele înainte de a avea certitudinea posibilităţii de studiere a uneia sau mai multor unităţi
selectate.
Datorită împrăştierii mari a eşantioanelor naţionale şi a lipsei cadrului general de
eşantionare, se practică adeseori scheme de eşantionare cu mai multe stadii. Astfel, cercetarea
empirică se va concentra pe anumite zone, iar listele cu unităţile statistice din care se face selecţia se
întocmesc numai pentru zonele respective.
Într-o eşantionare bistadială se selectează mai întâi zonele (localităţi, zone în cadrul
localităţilor, cum ar fi secţiile de votare, zona de recensământ etc., numite clustere), iar în stadiul al
doilea se selectează subiecţii de pe listele zonelor reţinute pentru studiu.
Schema bistadială este în general acceptată ca fiind apropiată de eşantionarea simplu-
aleatorie. Şi eşantionarea multistadială este însă tratată de către unii autori ca un tip specific,
cvasialeatoriu de eşantionare (H. Blalock jr, op. cit.). Cert este că eşantionarea multistadială măreşte
nivelul erorii standard de estimare a valorilor (a erorilor de eşantionare). La rândul său, C.A. Moser
tratează eşantionarea de tip cluster ca un caz special al eşantionării multistadiale (C.A. Moser, op. cit.).
În eşantionarea cu mai multe stadii se impune să avem informaţii despre zonele ce constituie
obiect de selecţie: câte sunt, o listă a lor, delimitarea clară, indicatori sintetici de caracterizare,
posibilitatea procurării listelor cu unităţile statistice ce vor fi supuse selecţiei. În lipsa acestor ultime
liste, se poate trece la efectuarea de microrecensamânturi în zonele de referinţă. Metoda L. Kish
(dezvoltata în deceniile 6-7 la Institutul de Cercetari Sociale din Ann Arbor, Michigan, SUA pentru
eşantionarea la nivel local şi naţional) presupune decuparea de arii teritoriale relativ egale pe harta,
fără nici o informaţie despre caracteristicile acestora. Se selectează aleatoriu un număr de arii, se
realizează un microrecensamânt în interiorul acestora şi se face selecţia unităţilor statistice în vederea
studierii lor.
O variantă de alegere sistematică în clusterul final este aceea a grilei de alegere a
persoanelor de pe o listă de adrese.
Unii cercetători introduc, am zice nepermis, în rândul schemelor probabiliste şi modalităţii
de lucru în care efectiv nu se realizează selecţii statistice. Este cazul procedurii numite ,,ruta stradală”,
în care operatorilor li se cere să viziteze un număr de adrese folosind un anumit interval şi eventual o
grilă de stabilire a persoanelor. Totuşi, dacă străzile nu au fost iniţial selectate printr-o anumită
procedură probabilistă, nu este posibilă estimarea reprezentativităţii la nivel naţional sau de localitate.
De fapt nu există un element de referinţă de tipul unei colecţii statistice, pentru care să se efectueze
estimările parametrilor. Cel mult poate fi vorba de populaţia totală care locuieşte pe străzile unde se
efectuează studiul, considerând grila de alegere a persoanelor studiate o schemă sistematică. În acest
fel, s-ar putea acoperi o localitate mică. Aplicarea ei pe localitaţi mari este însă hazardată.
O altă clasificare a eşantioanelor se referă la caracterul unităţii statistice finale de selecţie.
Aceasta poate fi constituita dintr-un singur element, caz în care avem eşantion individual, sau din
mai multe elemente —eşantion de grup (cluster). Pentru evitarea unor confuzii, ar fi de preferat ca
denumirea de eşantionare cluster să se folosească numai în acest ultim caz. Ea semnifică faptul că
unitatea statistică finală este un grup care se studiază în totalitate. Aşa apare clară şi distincţia faţă de
eşantionarea multistadială, unde în clusterul final se face o selecţie aleatorie a subiecţilor ce vor fi
studiaţi. Mai mult, la eşantionarea multistadială sunt utilizate o serie de diviziuni care de fapt nu sunt
grupuri. Or, în eşantionarea cluster propriu-zisă, populaţia se repartizează sau este deja constituită în
grupuri, alcătuind structuri ierarhizate: clase de elevi într-o şcoala, echipe de lucru într-o fabrică etc.
H. Blalock se referă la faptul că, dacă straturile trebuie să fie cât mai omogene în interior
şi mai diferite unele de altele, clusterii trebuie să fie cât mai asemănători între ei şi cât mai diferenţiaţi
în interior (să reproducă structura colectivităţii totale, caz în care ar fi suficientă studierea unuia
singur). În astfel de cercetări nu suntem interesaţi doar de comportamentele individuale, ci şi de cele
ale grupului luat ca întreg. La rândul său, Gary Henry, enumerând cinci tehnici de eşantionare
probabilistă: simplu-aleatorie, stratificată, sistematică, multistadială şi cluster, face distincţie între
ultimele două, în funcţie de modul cum se aleg subiecţii. La eşantionarea multistadială, din clusterii
finali se selectează aleatoriu subiecţii în eşantion (se pierde însă imaginea despre grup ca întreg), pe
când la eşantionarea cluster se studiază toţi membrii clusterilor finali selectaţi aleatoriu (G. Henry, op.
cit.).
Evident că nu se pune problema respingerii denumirilor folosite de un autor sau altul. Un
cercetător trebuie să fie însă foarte atent la implicaţile schemelor de eşantionare pe care le foloseşte.
O schemă multistadială de eşantionare probabilist-stratificată, utilizată în România în
studiile de opinie publică şi de marketing, constă în considerarea drept criterii de stratificare a
provinciilor istorice, a mediului rezidenţial şi a mărimii localităţilor urbane. În primul stadiu se
selectează localităţile, în al doilea stadiu sunt selectate secţiile de votare din localităţile reţinute
anterior, iar în al treilea stadiu sunt selectaţi subiecţii, de pe listele electorale.
Un eşantion de 1.200 persoane, considerând 10 persoane pe fiecare secţie studiată, conduce la
selectarea a 120 secţii de votare (ideal ar fi considerarea circumscripţiei statistice de recensământ,
deoarece ar exista date de caracterizare a populaţiei, însă aceste liste nu sunt disponibile), distribuite
proporţional pe localităţi şi provincii. În locul provinciilor istorice se pot determina diferite arii culturale
(D. Sandu, Statistica în ştiinţele sociale, 1992).
La eşantionarea neprobabilistă, selecţia persoanelor urmează o procedură
preferenţială (convenience) sau bazată pe experienţa (judgment) (L. Kazimier, Statistical Analysis
for Business and Economy, 1967).
Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este cea pe cote. În faza de
proiectare, această schemă se aseamănă cu constituirea straturilor în eşantionarea probabilistă.
Diferenţa constă în faptul că la eşantionarea probabilist-stratificată, în selecţia persoanelor se urmează
o procedură aleatorie, la eşantionarea pe cote se repartizează operatorilor doar numărul şi structura
de realizat, urmând ca ei să facă selecţia cu o procedura neprobabilistă.
Eşantionarea pe cote are caracter ştiinţific. Ea permite obţinerea de rezultate satisfăcătoare
şi la costuri mult mai mici. Fară a se putea determina eroarea de eşantionare şi a se face inferenţe de
la eşantion la colectivitatea totală, acest tip se poate dovedi uneori mai relevant decât unul probabilist
inadecvat realizat (ceea ce conduce la distorsiuni importante şi abateri de la reprezentativitate).
Într-adevăr, în cercetările bazate pe eşantionarea pe cote, stratificată după criterii
semnificative, se obţin date pentru descrierea şi explicaţia domeniului studiat. De menţionat ca eşecul
de a asigura selecţia probabilistă, într-o schemă astfel definită (cum ar fi metoda rutei stradale), ca şi
atunci când eroarea este inacceptabil de mare, ne aduce de fapt în situaţia unei eşantionări
neprobabiliste.
Gary Henry utilizează denumirea de eşantionare neprobabilistă nu numai pentru
eşantionarea pe cote, ci şi pentru diferite proceduri de constituire a colecţiilor de cazuri de care
aminteam anterior: cazurile tipice, extreme, similare, esenţiale, metoda ,bulgarelui de zăpadă” (G.
Henry, op. cit., 1990).
Toate aceste abordări, precum şi altele asemănătoare de tipul eşantionării teoretice, a
eşantionării calitative, a eşantionării de oportunitate, nu sunt în măsură să introducă un discurs
coerent asupra teoriei eşantionării, procedeele respective având cu totul altă semnificaţie, care a fost
deja analizată. Or, în eşantionarea neprobabilistă se respectă una dintre cerinţele eşantionării,
respectiv mărimea eşantionului, de unde îndreptăţirea utilizării termenului.
Obiectivele diferite ale cercetării, urmărite într-un caz sau altul, conduc la adoptarea unor
tipuri diferite de eşantioane, cum ar fi cele unice (utilizate o singură dată) şi cele panel (utilizate în
mai multe cercetări), respectiv eşantioane de bază şi eşantioane multifazice.
Dacă eşantionul de bază reprezintă o reducere la o anumită scara a universului cercetării,
suficient de mare pentru a servi la elaborarea ulterioară de eşantioane reprezentative, eşantionul
multifazic (sau ierarhizat) se referă la faptul că dintr-un eşantion utilizat la un moment dat se extrag
eşantioane mai mici pentru unele studii parţiale (T. Rotariu, P. Ilut, Ancheta sociologică şi sondajul de
opinie, 1997).
La rândul sau, eşantionul panel (fix) serveşte la măsurarea schimbării şi la analiza sensului
principal al determinării în cazul variabilelor ce se influenţează reciproc.
Proiectarea, construirea şi pătrarea eşantioanelor fixe reprezentative ridică o serie de
probleme, însă avantajele studiului panel compensează eforturile depuse. În plus, eşantioanele fixe se
realizează cu costuri reduse, comparativ cu determinarea la fiecare ancheta în parte, iar informaţiile
obţinute — cel mai adesea — sunt mai complete şi mai sigure decât cele din cadrul anchetelor
sociologice unice (S. Chelcea, I. Marginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici de
cercetare, 1998).
Printre problemele critice ale eşantionului panel enumerăm: participarea, mortalitatea
şi condiţionarea.
Practica studiilor panel arată ca doar 8 din 10 persoane solicitate consimt să fie incluse în
astfel de eşantioane. Dacă există anumite diferenţe, relevante pentru cercetare, între cel care acceptă
să participe şi cel care refuză, reprezentativitatea are de suferit.
Apoi s-a constatat ca numai o parte din persoanele care au consimţit să participe în panel
cooperează în continuare cu cercetătorii. La rândul lor, schimbarea adresei, modificarea statusului
persoanei, decesul provoaca alte pierderi (,,mortalitatea”) eşantionului fix.
Cât priveşte condiţionarea, ea se referă la modificarea comportamentului celor studiaţi
doar pentru faptul că au intrat în eşantionul panel.
În cercetarea panel asupra calităţii vieţii organizată la ICEV (coordonator I. Marginean),
pentru 3 ani consecutivi (1996, 1997, 1998), s-a obţinut o recuperare de 77% în anul al doilea şi de
58% în anul al treilea faţă de primul an.
În practică s-au imaginat diferite modalităţi de corectare a eşantionului panel şi păstrarea
reprezentativitaţii, cum ar fi: adăugarea de persoane selectate aleatoriu de pe o lista de rezervă,
compararea rezultatelor cu cele ale unui eşantion alternativ etc.

CURS NR.10
Erori si surse de eroare in anchete si sondaje
Definirea noţiunii
Noţiunea de eroare se poate defini în procesul de măsurare, când se porneşte de la premisa
că există o valoare “adevărată”, fixă, independentă, a mărimii ce se măsoară şi care, în cadrul acestui
proces, datorită imperfecţiunii aparatelor sau organelor de simţ, nu poate fi regăsită exact, ci numai cu
aproximaţie.
Erori legate de eşantionare
-pentru eşantioanele probabilistice se poate calcula în cazul fiecărui indicator folosit ,adică în cazul
fiecărei intrebări o mărime numită eroare standard care arată cât este în medie eroarea comisă,
atunci când înlocuim valoarea din populaţie cu cea din eşantion.
-caracterul nealeator al unui eşantion poate fi probat prin existenţa unuia sau mai multor factori
de distorsiune. , deci cu acţiune constanta.
Ex. dacă publicăm într-un ziar o serie de întrebări prin care cerem oamenilor să ne spună lucruri
din care să deducem opiniile lor politice –avem o serie de factori de distorsiune:
-intrebările ajung doar la o parte din populatie,
-in rândul cititorilor se va face o selecţie nealeatoare a persoanelor care răspund.
-nonrăspunsurile produc distorsiuni prin deformarea eşantionului, care iniţial, a putut fi ales în
mod corect.
-dificultatea găsirii persoanei căutate din cauza programului sau în perioada anchetei
-mutarea intregii familii de la adresa menţionată -invalidarea
răpunsurilor la un chestionar intreg
-nereturnarea unui chestionar trimis prin poştă.

Erori legate de constructia chestionarului


• Erori datorate formularii intrebarilor
• Erori generate de numarul si ordinea intrebarilor
• Erori generate de forma de raspuns a intrebarilor
• Erori produse de constructia grafica a chestionarului

Erori produse de formularea intrebarilor


Apar erori datorită limbajului utilizat –se folosesc cuvinte şi expresii din limbajul comun sau trebuie
să se faca apel la notiuni, idei foarte simple. De asemenea se recomandă folosirea unui discurs care să
nu dea naştere la variante diferite de interpretare
Erorile sunt legate şi de conţinutul intrebărilor . Astfel în raport cu problema studiată
se vor elabora intrebări concrete şi precise
Una din greşelile cele mai frecvente este aceea de a cuprinde două întrebări în una
singură:
Ex. In ce măsură sunteţi mulţumit de politica guvernului în domeniile învăţământului şi cercetării
ştiinţifice?
Se recomandă evitarea construcţiei întrebărilor în forme care să sugereze răspunsurile.
Ex. Foarte multă lume consideră necesară înăsprirea anumitor categorii de pedepse prevăzute în
Codul Penal, deoarece la noi în ţară, în ultimii ani, fenomenul criminalităţii a luat o amploare
necunoscută până acum şi este de presupus că lucrurile se vor înrăutăţii şi mai mult, prin extinderea
folosirii drogurilor, a armelor de foc etc.Dumneavoastră sunteţi sau nu de acord cu o asenmenea
modificare a Codului Penal? faţă de
Sunteţi sau nu de acord cu modificarea Codului Penal, în sensul înăspririi pedepselor pentru acele
infracţiuni care, în ultima vreme, s-au înmulţit?

Erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor


-numarul întrebărilor –dacă durata unei anchete depăseste timpul pe care subiectulîil acordă
acestei activităţi, acesta va da semne de nerăbdare şi se vor primi răspunsuri superficiale, eronate
-ordinea întrebărilor-datorită unei întrebări dificile sau referitoare la o situaţie delicată subiectul îşi
poate schimba atitudinea şi poate refuza continuarea discuţiei-se vor aşeza la sfârşitul chestionarului-
întrebările de identificare-ex, ocupaţie,scolaritate etc
-contaminarea răspunsurilor la o întrebare ce urmează în chestionar după o alta referitoare la
acelaşi subiect sau la unul apropiat
-întrebările filtru-existenţa sau nonexistenţa întrebărilor filtru poate conduce la erori-situaţia este
mai dificilă în cazul întrebărilor de opinie-să aflăm părerea gospodinelor despre detergentul X-o
întrebare directă este irelevantă. În acest sens aplică “planul în cinci puncte” a lui Gallup
1.-Prin intermediul primelor două intrebări vom verifica dacă subiectul a auzit despre produs
2.Prin a treia întrebare ne vom centra pe aspectul concret al problemei
3.Ultimele două intrebări se vor referi la aspecte speciale ce conduc la
cunoaşterea mai clară a aspectului relevat de a treia intrebare.
Aţi auzit de produsul X? da nu
Despre ce produs este vorba?
Aţi folosit în ultima lună acest detergent? Da nu
De ce folosiţi(nu folosiţi) acest detergent ?
Pentru subiecţii care raspund cu ″ da″ -Dacă preţul detergentului ar creşte cu……..lei, l-aţi mai
folosi?
Pentru subiecţii care răspund cu ″ nu″ - dacă preţul detergentului ar scade cu ……..lei, aţi fi
dispusă să treceţi la folosirea lui?

Erori generate de forma de răspuns


-utilizarea necorespunzătoare de înregistrare a răspunsului
In cazul întrebărilor închise
a-subiectului i se sugerează răspunuri posibile atunci cînd el în fapt nu are răspuns
b-neadaptarea sistemului de raspuns la continutul intrebarii
c-ordinea variantelor de raspuns-anchetele electorale –listele cu numele personalitatilor
politice
In cazul întrebărilor deschise
a.-oamenilor le place să scrie şi chestionarele pot cuprinde informaţii puţin relevante
b . -în ancheta orală răspunsul se înregistrează de către operator care va introduce erori specifice
c . -subiectul poate să nu-şi exprime opinia în cele mai potrivite cuvinte
d. -variantele de răspuns pot asigura unitatea interpretării sensului intrebării , iar în forma
deschisă pot genera interpretari diferite
e. -opinia poate exista într-o formă latentă şi nu poate fi descoperită decât prin variantele de
răspuns
f. -in procesul de postcodificare numarul erorilor poate fi ridicat
Erori generate de construcţia grafică a chestionarului
a.-întrebările să fie clar delimitate unele de altele ca şi de varintele proprii de răspuns
b. -întrebările filtru să nu fie prea multe deoarece multitudinea săgeţilor şi bifurcaţiilor poate
deruta subiectul
c. -continuarea seriei de variante de răspuns la o întrebare de pe o pagină pe alta
Erori datorate operatorilor
a.trăsăturile de personalitate-aspectul exterior-placut/neplacut
-caracteristicile vocii(ton ,ritm etc)
-temperament ,nivel de cunoştinţe, trăsături morale
erori: frecvenţa mare a nonrăspunsurilor
greşeli de codificare
înregistrarea unei opinii neconformă cu realitatea
b. corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea sau opiniile anchetatorului
c. anticipaţiile operatorului
-anticipaţii de structură-atitudine-operatorul evaluează după răspunsul la primele
întrebări atitudinea subiectului faţă de tema anchetei
-anticipaţii de rol-imaginea pe care operatorul şi-o face asupra subiectului
-anticipaţiile de probabilitate-distribuţia răspunsurilor pe care operatorul o anticipa
Erori datorate respondenţilor
-dezirabilitatea socială-tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri în conformitate cu ceea ce e de
dorit din punct de vedere social
-limitele memoriei umane-memoria de lungă durată –cu cât intervalul de timp dintre petrecerea
unui eveniment şi cel al chestionării este mai mare cu atât probabilitatea de a apărea răspunsuri
greşite sau nonrăspunsuri creşte.
-procesarea şi interpretarea informaţiei –înţelesul diferit pe care subiecţii îl atribuie unuia sau
aceluiaşi cuvânt, precum şi relaţia cognitivă respodent-operator

CURS NR.11
Etape tehnice si tipuri de sondaj

Origine.
Sondajul a izvorât dintr-o imposibilitate practică: a interoga în mod individual o întreaga populaţie
ce ne interesează, şi dintr-o posibilitate statică: a descrie intregul prin parte. Imposibilitatea practică
de fapt rezidă în faptul că un recensământ complet antrenează o organizare materială şi cheltuieli
importante, iar exploatarea şi publicarea rezultatelor necesită timp indelungat. Mai mult, nu se poate
dispune de personal suficient pentru a culege şi altceva decât informaţii uşor accesibile: stare civilă,
semne exterioare etc. Sondajul, dimpotrivă, fiind mai redus, cere sume şi intervaluri de timp mai
reduse.
Se disting două scopuri principale urmărite frecvent prin sondaje:
a avea estimarea parametrilor unei populaţii date, de exemplu media de vârstă a candidaţilor la
admiterea la o facultate; a verifica o ipoteză statistică privitoare la o populaţie, de exemplu, “70%
dintre familii au televiziune prin cablu?”
Apare astfel evident că, in cazul sondajelor, se abandonează descrierea şi observaţia completă,
precum şi riscurile acesteia adăugându-se însă alte surse posibile de eroare.
Anchetele prin sondaj se aplică în numeroase domenii pe care le distingem astfel:
-după obiectul de studiu: studiul consumului, opiniei, audienţei spoturilor publicitare;
-după natura unităţii statistice observate: consumator, automobilist, exploatator agricol, punct de
vânzare;
-după tehnica de eşantionare: aleatorie, empirică;
-după metoda de observaţie utilizată: observaţie directă, ancheta prin interviu, ancheta prin
corespondenţă;
-după caracterul ocazional sau permanent al studiului: anchete despre somaj realizate periodic,
uneori chiar pe acelaşi eşantion, sau o singură dată.

Limite şi avantaje.
Anchetele prin sondaj sunt adaptate studiului populaţiilor numeroase şi suficient de fracţionate.
Ele nu prezintă interes în cazul unei populaţii reduse şi sunt fragile deoarece indivizii care compun
populaţia sunt de categorii diferite. Populaţia studiată trebuie să fie suficient de bine definită şi
localizată. Sondajul aleatoriu impune chiar o listă completă a indivizilor care compun populaţia, de la
care se stabileşte esenţialul. Anchetele sunt evident şi strict dependente de posibilităţile de răspuns
ale persoanelor interogate.
In plus, sondajele fiind fondate pe legea numerelor mari, extrapolările trebuie realizate pe
eşantioane suficiente. In absenţa experimentării veritabile, chiar dacă anchetele vor releva unele
corelaţii, nu va trebui să concluzionăm decât cu mare prudenţă, pe baza relaţiilor de cauzalitate.
In ciuda acestor limite metoda sondajului oferă mari avantaje. Ea permite studiul domeniilor
dinafara recensămintelor şi statisticilor administrative: fidelitatea consumatorilor faţă de o marcă
comercială, faţă de un partid politic. Astfel, cercetătorul este mult mai liber in definirea conceptelor ce
formează obiectul cercetării sale. Sondajele depind de reguli foarte precise, insă metoda este
indeajuns de maleabilă pentru a se adapta diverselor scopuri. In sfârşit, reprezintă singura tehnică ce
permite culegerea informaţiilor cuantificate pe colective importante.
Principii şi condiţii.
Chiar inainte de a cunoaşte regulile statistice aplicabile, se pare că, la o simplă analiză, ipoteza
conform căreia se poate extrapola de la parte la intreg va fi mai intâi funcţie de natura intregului, a
elementelor observate şi apoi de metoda utilizată pentru selecţionarea acestor elemente.
Ceea ce studiază ştiinţele umane reprezintă o mare varietate, tradusă prin prezenţa
caracteristicelor mai numeroase decât cele datorate doar hazardului, iar dificultatea provine din
evoluţia constantă a acestor particularităţi. S-a comparat totalitatea caracteristilor populaţiei cu o urnă
mare, în care s-ar introduce bilele mai multor urne mai mici, fără a le amesteca suficient. Insă pentru a
avea o idee corectă a ansamblului trebuie ca bilele fiecărei urne mici să fie reprezentate in eşantion.
In ceea ce priveşte metoda utilizată pentru selecţie, adică pentru alegerea eşantionului, problema
se pune astfel: cum să se desemneze persoanele de interogat? De aici decurge răspunsul la o alta
intrebare esenţială: cum să construieşti, pornind de la observaţiile individuale, o estimare corectă,
adică să extrapolezi judicios rezultatele eşantionului la populaţie? Aici intervine problema
reprezentativităţii eşantionului.

Alegerea (selectarea) esantionului.


Metoda utilizată pentru a constitui un eşantion a suscitat un conflict, astăzi puţin atenuat, intre
organismele statistice şi institutele de opinie. Institutele estimează ca unica metodă valabilă,
ştiinţifică, riguroasă este aceea care permite utilizarea calculului probabilităţilor, alegerea eşantionului
realizându-se după legile hazardului. In acest caz, sondajul este calificat drept probabilistic. Institutele
de opinie practică sondajele prin alegere raţională sau prin procentaje. In acest caz, sondajul este
empiric.

Sondajul empiric. Metoda procentelor.


Termenul de “alegere raţională”, care pare a exprima o superioritate metodologică, nu trebuie să
inducă în eroare. Alegerea despre care e vorba nu pune în joc decât un raţionament empiric, lipsit de
orice rigoare ştiinţifică. Acest mod de desemnare a eşantioanelor rezidă în ideea ca diversele variabile
ataşate individului nu sunt interdependente. De exemplu, când un eşantion se identifică cu populaţia
din care este selectat (în ceea ce priveşte distribuţia anumitor variabile bine alese, el este puţin diferit
de populaţia respectivă şi în ceea ce priveşte distribuţia variabilelor necontrolate.
Să presupunem că studiem frecvenţa la cinematograf a populaţiei adulte din Constanţa. Se va
admite ca modul de utilizare a timpului liber este în legătură cu sexul, vârsta şi categoria socio-
profesională, variabile pentru care dispunem deja de bune statistici. Aceste categorii multiple trebuie
cunoscute deoarece proporţiile şi relaţiile lor impun structura internă a eşantionului. Acesta trebuie să
constituie un model redus al populaţiei totale.Vom alege indivizii eşantionului astfel incât să fie
reprezentate caracteristicile întregii populaţii, adică distribuţia în funcţie de sex, vârstă şi categorie
socio-profesională să fie uniforma. Anchetatorul va primi un tabel indicând procentajele de respectat,
adică numărul persoanelor ce trebuie interogate şi care prezintă caracteristicile cerute. In afară de
această limitare, el este liber a interoga pe oricine va dori.
Inconveniente şi avantaje.
Pe plan stiintific, fata de aceasta metoda exista rezerve serioase. Un esantion poate reprezenta pe
hartie reductia exacta a populatiei din anumite puncte de vedere, insa ulterior poate fi complet
deformat prin munca anchetatorului. Sa ne imaginam ca acesta reuseste sa respecte procentele
impuse dar, pentru a-si economisi fortele, va interoga persoanele
asteptand la usile cinematografelor. Esantionul ar fi astfel evident deviat.
Se poate prevedea un anumit numar de aspecte de respectat: dispersia geografica, excluderea
oamenilor ce se cunosc unii cu altii etc. Nu mai ramane decat ca insusi anchetatorul sa introduca alti
factori decat hazardul, in caz ca are tendinta sa interogeze numai persoanele cele mai usor de abordat
etc.
Daca metoda procentajelor este, din punct de vedere stiintific, fara mare valoare, experienta
dovedeste ca aceasta ofera informatii foarte satisfacatoare si ca este metoda cea mai comoda. Ea
necesita fara indoiala existenta unor statistici corecte, detaliate si actuale, insa nu si o baza completa
de sondaj. In sfarsit, metoda este mai putin costisitoare, anchetatorul muncind de aproape doua ori
mai repede decat atunci cand i-ar fi impusa o lista de persoane.
In general, trebuie sa se cunoasca tipul de erori de temut pentru fiecare gen de ancheta si in
functie de scopul cercetarii.

Metoda itinerariilor.
Metoda itinerariilor prezinta avantajul de a nu necesita o baza completa de sondaj, suprimand
inconvenientul libertatii prea mari a anchetatorilor. Utilizata adesea pentru a desemna esantioane pe
familii sau pe locuinte, ea consista in a impune fiecarui anchetator un itinerar precis, indicandu-i-se
punctele interviului. In acest caz, reprezentativitatea esantionului va depinde de persoana ce
stabileste planul sondajului, cu rol de hazard.
Sondajul aleatoriu sau probabilistic.
Oricat de paradoxala ar parea asocierea acestor doi termeni, sondajul stiintific este cel ce se
supune hazardului.Termenul de hazard nu semnifica fantezie sau improvizatie. Studiul marilor cantitati
(numere) arata ca hazardul insusi prezinta regularitati. Tehnica sondajului aleatoriu permite
sustragerea esantionului fata de o alegere arbitrara sau personala si de a se recurge la o adevarata
tragere la sorti. Aceasta se defineste prin faptul ca fiecarei unitati din populatie ii sunt acordate sanse
egale de a face parte din esantion. Vom spune ca am efectuat un sondaj probabilistic daca selectia
poate fi asimilata unei alegeri intamplatoare, adica daca se poate compara alegerea facuta cu selectia,
cu ochii legati, cu bilele perfect amestecate dintr-o urna si fiecare bila avand aceiasi probabilitatte de a
fi aleasa intamplator.
Inainte de a se recurge la o esantionare, trebuie stiut la ce se va referi selectia de operat. Metoda
aleatorie cere sa dispunem de o baza de sondaj, enumerand fara omisiune si fara repetitie totalitatea
indivizilor ce compon populatia, deoarece, dupa specialisti, sondajul este in mod esential un mijloc de
descoperire a caracteristicilor necunoscute ale unei populatii cunoscute. Asadar trebuie cunoscute
caracteristicile intregii populatii ce constituie baza sondajului, pentru a se regasi in esantion. Aceasta
baza poate fi constituita din liste, repertoare, registre sau fisiere complete sau actualizate.
Metoda ariilor.
Dacă nu există o bază de sondaj sau aceasta este incompletă, se poate utiliza metoda ariilor,
folosită adesea în domeniul anchetelor agricole. Punctul de plecare îl constituie o hartă geografică sau
fotografii aeriene pe care sunt delimitate arii ce vor reprezenta tot atâtea unităţi. Dacă harta este
cadrilată, se poate folosi pătratul ca arie-unitate. Totodată, aria poate avea suprafeţe şi forme
variabile; în rural ea va fi limitată de linii naturale, mai uşor de regăsit pe teren; la oraş se vor lua in
considerare grupuri de case. In sfârşit, mai putem adopta ca arie-unitate, o circumscripţie
administrativă (canton, comună, parcela din cadastru).
Dacă baza (lista disponibilă, suprafaţa divizată în arii) încadrează unităţi numerotate, este uşor de
procedat la o tragere la sorţi. Pentru aceasta se utilizează în mod curent tabele cu numere aleatorii. In
caz că unităţile nu sunt numerotate se poate realiza un sondaj sistematic (selecţionarea pe o fişă a
centimetrilor sau decimetrilor sau după o progresie aritmetică). Această metodă este interesantă când
nu suntem siguri că unităţile listei sunt aranjate aleatoriu în raport cu caracteristica de studiat.
Oricare ar fi procedeul intrebuinţat, trebuie să existe o veritabilă tragere la sorţi, adică să se
acorde tuturor unităţilor întregii populaţii şanse egale pentru a aparţine eşantionului.
Diverse tipuri de sondaj probabilistic. Sondajele complexe:
-Sondajul pe grupuri.
-Sondajul pe mai multe grade.
-Sondajul pe mai multe faze.
Sondajul pe grupuri.
El decurge din ideea prezentă mereu în mintea staticianului, de a-şi simplifica neîncetat munca şi
a-i reduce costul. Tragerea la sorţi nu se va mai aplica unităţilor individuale, ci ansamblurilor sau
grupurilor de unităţi învecinate care, datorită proximităţii, facilitează munca de anchetare. Sondajul pe
arii, analizat mai profund, nu este decât un caz al sondajului pe grupuri. Toate unităţile cuprinse în aria
trasă la sorţi sunt supuse chestionării.
Tot astfel vom interoga toţi locuitorii unui imobil, toţi elevii unei şcoli, toţi exploatatorii agricoli ai
unei comune etc. Inconvenientul acestei metode constă în corelaţia dintre caracteristicile unităţilor
aceluiaşi grup. Această corelaţie impune un eşantion mai important pentru obţinerea unei precizii
determinate dinainte.
Sondajul pe mai multe grade.
Din moment ce am fost constrânşi de a alege un eşantion de grupuri (absenţa repertoriului
unităţilor elementare), nu este necesar a supune anchetei toate elementele fiecărui grup tras la sorţi.
Pornind de la acest sondaj de prim grad, este posibil a trage la sorţi un al doilea eşantion (al doilea
grad) şi tot aşa, dezagregarea oprindu-se la nivelul dorit.
Sondajul pe mai multe faze.
In acest caz este vorba de combinarea mai multor sondaje, fracţiunile de sondaj variind, însa
unităţile ramânând aceleaşi.
In general, ne mulţumim cu două faze. Să presupunem că trebuie să efectuăm o anchetă privind
consumul pe un eşantion de familii. Datorită costului sau destul de ridicat, acest tip de anchetă nu se
poate realiza decât asupra unui număr limitat de familii.
In plus, un eşantion selectat prin sondaj elementar ar conţine mai ales familii de mijloc. Familiile
ale căror resurse sunt anormal reduse, ca si cele din paturile instarite, nu ar figura decat in numar
foarte restrans, constituind grupuri prea putin numeroase pentru a face obiectul analizelor valide. De
aceea vom fi nevoiţi a recurge la un sondaj în două faze, unitatea sondajului ramînând familia. In prima
fază, se extrage un mare eşantion de familii pe care îl supunem unei anchete rapide, în care fiecare
familie indică totalul resurselor sale. In a doua fază, acest mare eşntion este stratificat în funcţie de
totalul indicat.
In straturile extreme, eşantionul integral este supus chestionarului. In straturile intermediare, se
aplică procente variabile, determinate astfel incat să fie interogat un număr de familii suficient
analizei.
Procedeul eşantionului reprezentativ (master-sample).
In general, este de dorit a obţine rezultatele unui sondaj în cel mai scurt timp. Or, intocmirea unei
baze de sondaj cere timp. Avem interesul de a utiliza aceiaşi bază pentru mai multe anchete, de unde
şi ideea de a pregăti dinainte materialele necesare eventualelor sondaje şi de a constitui un eşantion
model (principal). O problemă foarte importantă este aşadar actualizarea acestei baze de sondaj.
In Franţa, INSEE a intocmit un astfel de eşantion destinat anchetelor de opinie.E vorba de un
eşantion de alegători, ceea ce restrânge semnificatia rezultatelor. Actualizarea se face annual, ca si
pentru listele electorale.
Sodajul stratificat
In vederea reducerii cheltuielilor sondajului se organizeaza adesea esantionari complexe
permitand cu un minim de observatii, obtinerea estimarii cu cea mai slaba marja de eroare. Se
vorbeste astfel de sondajul stratificat. Populatia de sondat este divizata in straturi, fiecare strat
constituind un subansamblu, de unde se extrage un esantion. Aceasta stratificare este legitima de
fiecare data cand dispersia trasaturii studiate(pe langa valoarea medie) este mai redusa in grup decat
in cadrul populatiei totale. Altfel spus, straturile, pentru trasatura retinuta, trebuie sa fie mai omogene
decat ansamblul. Un studiu prealabil permite cunoasterea acestui aspect. In plus, pentru fiecare strat,
esantionul trebuie ales la intamplare.
Stratificarea pune o noua problema: trebuie considerate esantioane de aceiasi importanta in
fiecare strat? In general exista doua modalitati de a proceda:
-Fractiunea sondata constanta, de exemplu 1/10, bineinteles cu conditia ca esantioanele sa
ramana de marime suficienta.
-Fractiunea sondata variabila, ca metoda de preferat deoarece antreneaza cea mai scazuta marja
de eroare a esantionarii. Daca, de exemplu, am distins doua straturi aproximativ egale, insa unul este
foarte omogen iar celalalt foarte eterogen. Pentru primul, un esantion redus va fi suficient pentru a
estima caracteritica, avand un risc redus de eroare; in timp ce al doilea va necesita un esantion mult
mai important pentru atingerea aceleiasi precizii. In opinia specialistilor, fara exceptie, rezultatele unui
esantion stratificat vor comporta mai putine greseli de esantionare decat cele ale unui esantion cu
marime identica, insa luat la intamplare din ansamblul populatiei.

Reprezentativitatea eşantionului.
Este imposibil a răspunde la intrebarea “ câţi anchetaţi trebuie interogaţi pentru ca rezultatele
anchetei să fie corecte?” pusă sub această forma, deoarece ea presupune a fi rezolvat un anumit
număr de dificultăţi referitoare la diferite noţiuni. Mai intai, ideea preciziei sau corectitudinii
rezultatelor ce comporta un sens larg: absenta erorii si un simt tehnic mai limitat, unindu-se cu
notiunea de validitate sau reprezentativitate a esantionului.
Precizia rezultatelor si notiunea de eroare.
Precizia, corectitudinea (in sens larg) sondajului implica conformitatea rezultatelor sale cu
realitatea . Ea va depinde de o mai mica sau mai mare posibilitate de a evita erorile, adica de un
anumit numar de elemente.
Primul element priveşte domeniul studiat, omogenitatea sa mai mare sau mai mică. Un sondaj
pentru verificarea calităţii unui produs industrial pune mai puţine probleme decat un sondaj pentru
cunoaşterea opiniei francezilor despre Europa.
Al doilea element priveşte gradul de precizie căutat. Pentru pronosticul electoral, importanţa
mizei, publicitatea rezultatelor şi confruntarea cu realitatea obligă la luarea tuturor precauţiilor pentru
obţinerea unui rezultat precis. Elementul statistic este preponderent. In cazul unei anchete de opinie
este vorba mai degrabă de căutarea unei indicaţii, esenţialul negăsindu-se în statistica, ci în
cercetarea însăşi. Acest lucru ne aduce la un al treilea element important.
Al treilea element se referă la natura scopului urmărit sau de informaţii de cules. Regăsim aici
noţiunea de eroare relativă. Adică este vorba de o informaţie uşor de obţinut (sunteţi celibatar, văduv,
divorţat) sau de o informaţie mai complexă (sunteţi pentru un regim prezidenţial?). In funcţie de
obiectul anchetei, riscurile erorii sunt mai mari sau mai mici.
In sfârşit, al patrulea element se referă la natura erorilor. Erorile ce pot denatura rezultatele unui
sondaj au naturi diferite şi se situează în momente diferite. Ele pot aparea independent de orice
precauţie luată în legătură cu eşantionul: erori privind redactarea întrebărilor, erori de anchetă sau ale
anchetatorului.
Distingem eroarea de măsurare- provenind în urma observaţiilor eronate asupra indivizilor din
eşantioane (erori sistematice sau accidentale)- şi eroarea de eşantionare propriu-zisă. Acestea două
formează împreună eroarea totală.
Dacă reprezentăm pe laturile unui unghi drept lungimile corespunzătoare erorii de eşantionare
(EE) şi erorii de măsurare (EM), eroarea totală (ET) va fi reprezentată de ipotenuza triunghiului
dreptunghic. Acesta este aşadar superioară erorii de eşantionare şi celei de măsurătoare.
Rezultă de aici două consecinţe importante:
1.Este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de eşantionare, din moment ce
eroarea de măsurare este importantă. Avantajul relativ al metodei probabilistice faţă de metodele
empirice de eşantionare este cu atât mai scăzut cu cât variabila studiată sau domeniul de analizat sunt
mai dificil de observat corect.
2.Tot aşa, este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de măsurare din moment ce
riscul erorii de eşantionare este important.
La toate acestea trebuie să adăugăm erorile provenind din chestionar, ale anchetatorului şi ale
anchetei.
CURSUL NR.12
Metoda biografică şi studiul de caz
Metoda biografică

În prezent în literatura de specialitate se conturează două accepţiuni ale termenului de “metodă


biografică”: 1) înţelesul clasic, de biografie socială, adică de analiză a biografiilor individuale sau de
grup, ca metodă de a descrie şi explică realităţi şi fenomene socioumane; 2) activităţile şi procedeele
prin care se construiesc, se compun de către autori, nu neapărat literaţi, biografiile unor oameni
obişnuiţi sau a unor personalităţi.
Metoda biografică se utilizează în disciplinele socioumane, mizându-se pe următoarele
caracteristici (atuuri) ale ei:
În biografii se relevă cum se împleteşte strâns traiectoria de viăţă personală cu micromediul social
şi cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări politico-sociale).
Din biografii se pot desprinde strategiile şi consecinţele activismului actorului individual sau
grupal asupra socialului.
Specific metodei biografice este că interacţiunile individ-grup-societate sunt redate că procese
temporale “à la long”, desfăşurate, de obicei, pe câteva decenii.
Dacă sunt proiectate pe un fundal socio-istoric prins şi prin date statistice, biografiile individuale
se pot constitui în cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru problema
generaţiilor.
În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare, cu deosebire în înţelegerea “din interior” a
unor fenomene sociale majore, cum sunt migraţia, urbanizarea, sau cum a fost la noi colectivizarea
forţătă.
Biografiile sunt relevante în cazul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, în descrierea
raportului personalitate (sine social) - cultură, iar în cele complexe, a proceselor de constituire a
identităţii personale şi sociale.
Dintr-un punct de vedere mai specific - cel psihologic - biografiile individuale, convertite în studii
de caz, au fost explorate şi exploatate în vederea descifrării evoluţiei proceselor cognitive şi afective, a
judecăţilor şi comportamentului moral şi psihosocial în general, de savanţi precum j. Piaget, G.W.
Allport, E. Erikson, B. Skinner.
Tipurile mai semnificative de biografii sunt (Chelcea, 1993): a) provocate, când persoanele sunt
rugate să-şi relateze viaţa, şi b) neprovocate, când nu la cererea cercetătorului, ci din alte raţiuni
oamenii îşi povestesc sau consemnează drumul vieţii lor; la rândul lor, cele provocate sunt nedirijate
(spontane) - subiectul spune tot ce crede de cuviinţă, şi dirijate - când acestuia i se oferă un ghid, un
punctaj după care să facă relatarea; după forma lor, biogrăfiile sunt vorbite (înregistrate prin mijloace
audio-vizuale) şi scrise.

Studiul de caz
Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitătivă. Metoda în înţelesul mai larg al cuvântului,
fiindcă nu este o modalitate efectivă de culegere a materialului empiric, aşa cum se întâmplă cu
observaţia, interviul etc.
El se instituie într-o integrare a respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi
sociale, de la indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai
completă (holistică) posibil despre acea entitate. Metoda biografică constituie o specie a studiului de
caz, un “‘caz” particular, al acestuia. Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, şi, mai
ales, nu se studiază realitatea (psiho)socială numai din perspectivă acestor persoane, prin prisma
biografiei lor, ci se cercetează un fragment de realităte din exterior, utilizând şi metoda observaţiei.
Nu atât de frecvent şi intrinsec utilizat că observaţia şi convorbirile “studiul de căz”
funcţionează şi la nivelul cunoaşterii comune, într-o formă, desigur, neelaborată, ci cu totul difuză şi
spontană. Oamenii învaţă din cazurile (şi necazurile) altora. În discuţiile cotidiene se întâlnesc expresii
cu trimitere la aceasta: “Nu te lua după cazul lui...”, “Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut” etc. Nu
întâmplător, mulţi analişti şi interpreţi ai vieţii sociale afirmă că esenţa strategiei cunoaşterii şi
evaluării umane este comparaţia, ceea ce,
reprezintă principiul fundamental şi în abordarea ştiinţifică a problematicii cazurilor.
Pe plan mai avansat de sistematicitate în studierea cazurilor se află cazurile profesionale,
pe domenii: instrumentarea cazurilor în juridic, cazurile de asistenţă socială şi medicală şi din mai
multe sectoare de viaţă şi activitate umană. Aici preocuparea spre cunoaştere este maximă, dar din
perspectiva subordonării unui scop practic, aplicativ, în general acesta fiind “soluţionarea cazului”.
Când examinarea unui caz ia formă riguroasă de descriere, explicaţie şi interpretare a lui
globală, şi, de regulă, a comparaţiei explicite cu alte cazuri, ne situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice.
Bineînţeles că frontierele dintre cele trei genuri de raportare cognitivă la cazuri, şi cu deosebire dintre
ultimele două nu sunt rigide. Cazurile din practica juridică, medicală, economică, servesc ca bază
empirică pentru elaborarea sau ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz elaborate de experţi
socioumani au ca scop expres unul aplicativ.
Departajarea calitativ-cantitativ în studiul de caz este mai greu de operat. Putem vorbi mai
degrabă de studii de caz cu tentă pozitivist-cantitătivistă, în care există un set de ipoteze şi categorii
(semi)structurate.
Etapele studiului de caz :
I Anamneza : inregistrarea datelor demografice
II. Descrierea mediului social, familial
III. Istoricul problemei, cazului, descrieea cazului
IV. Diagnoza nivelului prezent-masurarea unor caracteristici
V.Concluzii

CURSUL NR.13
Analiza documentelor
Tipuri de documente
Ca şi în cazul celorlalte metode, vom spune că oamenii, în viaţa de zi cu zi, nu numai că produc
inevitabil documente, în sens larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar la modul spontan le
şi analizează şi interpretează (scriem şi citim scrisori, jurnale, facem inferenţe din felul în care sunt
decorate şi aranjate locuinţele etc.). Practica socială cunoaşte, în acelaşi timp, şi modalităţi mai
sistematice de studiu al documentelor (dosare, dări de seamă, lucrări scrise). Aproape necontenit
suntem judecaţi şi apreciaţi - informal şi instituţional - prin ceea ce producem.
Istoriografia şi alte discipline şi-au constituit discursurile, şi continuă să o facă, prin analiza
şi interpretarea documentelor scrise şi arheologice. Studierea ştiinţifică a documentelor sociale, nu
doar a celor oficiale, ci şi ale lumii practice obişnuite, a devenit o direcţie principală şi în discipline ca
antropologia, sociologia şi psihologia socială, doar de câteva decenii încoace, cu toate că existau
preocupări încă din anii ‘20.
Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor sistemice
în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul lor de
încredere. S. Chelcea (1993) reţine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura,
conţinutul, destinatarul şi emitentul. După natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise
(obiecte, imagini, simboluri), după conţinutul informaţional, cifrice (în preponderenţa cifrelor, a
graficeor) sau necifrice (în limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent,
oficiale (emise de guvern sau alte autorităţi de stat) sau neoficiale.
Din punct de vedere al abordării calitative, conversaţiile cotidiene constituie un gen de
document cu totul important în înţelegerea derulării concrete a vieţii sociale.
Diversele tipuri de documente au făcut obiectul mai multor genuri de analize, din
perspectiva disciplinelor socioumane importantă fiind distincţia dintre analiza cantitativă (cunoscută şi
sub numele de analiză de conţinut) şi analiza de tip calitativ.

Analiza de conţinut
În ştiinţele sociale, analiza de conţinut, ca metodă şi tehnică de înregistrare, dispune de mai multe
circumscrieri. Una dintre cele mai vechi definiţii îi aparţine lui B. Berelson18„Analiza de conţinut este o
tehnică de cercetare, vizând o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului, manifest
pe care îl are comunicarea“. În perioada de început, analiza de conţinut era definită ca o semantică
statistică sau ca o tehnică de factură cantitativă, prin care se descrie „comportamentul simbolic“.
La ora actuală, o definiţie care întruneşte oarecare consens este cea formulată de Holsti19
„Analiza de conţinut este orice tehnică de a face inferenţe în identificarea obiectivă şi sistematică a
caracteristicilor de care dispun mesajele“. In definiţia lui Holsti, în comparaţie cu Berelson, lipsesc
determinantele „cantitative“ şi „manifest“, urmare faptului ca în anii ’50, concepţia lui Berelson,
conform căreia analiza de conţinut este o tehnică de tip cantitativ, care priveşte doar conţinutul
manifest al mesajelor, a fost foarte contestată.
Pe linia definiţiei lui Holsti specialiştii concep analiza de conţinut ca modalitate de abordare a
textelor pe baza unui sistem prestabilit de interpretare. Analiza de conţinut reprezintă o interpretare
sistematică a textelor, pe baza unor reguli explicite.
Într-adevăr, deşi poate viza şi aspecte materiale alle producţiei umane (arhitectură, vestimentaţie
etc.), analiza de conţinut este proprie documentelor ce conţin informaţie complexă, celor cu valoare
comunicaţională ridicată: mass-media, literatură, statistici oficiale, dări de semă, rapoarte, legi şi
decrete, corespondenţă personală, jurnale intime etc.
In general, analiza de conţinut serveşte în trei direcţii principale :
• pentru analiza elementelor textuale, izolat sau în interdependenţă;
• pentru evaluarea emitentului;
• pentru evaluarea recepţiei.

1. Analiza elementelor textuale


În această direcţie se determină semnificaţia pe care o are mesajul transmis. Sunt evidentiate trei
tipuri de analiză semantică :
• studierea tendinţei evolutive (se face o comparaţie a mesajelor pe care acelaşi emitent
le-a transmis în diferite momente). O temă predilectă pentru un studiu de tendinţă o formează
modificările de

• program politic din evoluţia unui partid de-a lungul anilor.


• analiza contingenţei (cercetarea se concentrează asupra interdependenţei dintre
elementele textuale ale aceluiaşi mesaj)
• analiza performanţei (în cadrul căreia mesajele sunt comensurate pe baza unui
standard normativ)
2. Evaluarea emitentului şi antecedentele comunicării
Analiza de conţinut permite o evaluare a emitentului, a intenţiilor, motivelor şi concepţiei sale.
Definitorie pentru cercetător este modalitatea interpretativă pentru care optează: pentru un model
reprezentaţional sau pentru un model instrumental. Modelul reprezentaţional pune un semn de
egalitate între conţinut şi intenţie. Mesajul acoperă total intenţiile emitentului. Acest model permite
luarea în consideraţie a textului aşa cum acesta este, ca o ilustrate fidelă a intenţiilor. Modelul
instrumental pretinde aplicarea conjugată a altor metode de cercetare. Comunicarea este percepută
instrumental şi mesajul este încadrat într-un proces de persuadare socială. A lua în consideraţie
exclusiv intenţiile emitentului este insuficient şi conduce, inevitabil, la concluzii exagerate.

3. Determinarea efectelor
Analiza de conţinut poate fi utilă în evaluarea efectelor pe care le are procesul de comunicare.
Aplicată izolat, analiza de conţinut se dovedeşte, de cele mai multe ori, a fi insuficientă. Studiul
efectelor pretinde ca analiza de conţinut să fie conjugată cu alte metode de analiză. Pentru a atribui
efectele exclusiv procesului de comunicare se impune o analiză comparativă a comportamentului în
cel puţin două momente (comportamentul publicului înainte de comunicare şi cel după comunicare) –
valabil în cazul unui exemplu din domeniul televiziunii.

18
apud J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112.
19
Ibidem, p. 112-115
Etapele analizei de conţinut
Având stabilita problema de studiat si fiind alese documentele corespunzatoare, analiza de
continut se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:
Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus
analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la rândul lor, în
indicatori direct numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii si indicatori, carora
le atribuim coduri, înseamna întocmirea unui “chestionar” cu care mergem în fata documentului si
filtram materialul brut.
O data ce avem grila de categorii si sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la
nivelul textului, alegerea unitatilor de analiză. Aceste unităţi de analiză se referă la ceea ce trebuie
decupat din context, adică « natura unităţilor ».
Se distinge, în acest sens, între unitatea de reperaj definită de Lasswell ca « lungimea textului în
care apariţia temei este numărată o dată », este deci recunoscuta tema - si unitatea de context,
definită ca porţiunea minimă a textului care trebuie citit pentru a determina dacă tema este
prezentată favorabil, defavorabil sau neutru. Se întelege ca unitatea de context este mai mare sau cel
putin egala cu cea de reperaj. În practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj si
cea de context trebuind alese în functie de organizarea documentului în spatiu si timp. La carti, se pot
lua ca unitate de reperaj paragrafe, pagini, la reviste si ziare, numere, la emisiunile radio si TV, ore sau
zile.
Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi si prin
calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema
respectiva si aprecierea ei. Pe lânga simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei
ca atare, dar si a celui “favorabil’, “nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua si taria gradului de
intensitate cu care se manifesta atitudinea introducându-se si formule statistico-matematice mai
complicate. De asemenea - apelând la logica si calculul probabilitatilor - se permie si evidentierea unor
structuri asociative (pattern-ueri) semantico-apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot întreprinde
analize fine si corelatii pe texte si inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (există o adevărată
tradiţie în analiza de conţinut computerizată, ea luând şi acestă formă în deceniul al şaptelea).
Specialistii metodei analizei de conţinut evidenţiază următoarele etape mai importante :
1. Determinarea cadrului teoretic
2. Operaţionalizarea
3. Codificarea
4. Analiza propriu-zisă
1. Cadrul teoretic
Cercetătorul, dupa ce a formulat tema de cercetare şi obiectivele cercetarii, trebuie să işi
definească orizontul teoretic. Opţiunile sale teoretice privesc, în acest context, două planuri.
În primul rând, cum abordează şi defineşte caracteristicile textuale de care urmează să se ocupe,
astfel încât tema de cercetare să işi atingă scopul.
În al doilea rând, trebuie precizat, în plan teoretic, dacă între aspectele studiate există o corelaţie
semnificativă. Ceea ce individualizează analiza de conţinut, în orizont tehnic, este delimitarea unităţilor
analitice.
Unitatea analitică, ce nu trebuie confundată cu cazul studiat, este minimala componentă care,
păstrându-şi autonomia, este interpretabilă la nivelul obiectului cercetat. Determinarea unităţilor
analitice depinde de tema cercetării.
2. Operaţionalizarea
Conceptele nu emană pur şi simplu din text, de unde şi necesitatea de a le operaţionaliza.
Conceptul trebuie redefinit, astfel încât să i se poată stabili apariţia în textul respectiv.
Operaţionalizarea înseamnă, în cadrul analizei de conţinut, elaborarea unui instructaj, a unui ansamblu
de reguli, la care se supune activitatea analitică.
Prescripţiile sunt de trei tipuri:
a) prescripţii legate de clasificare
b) prescripţii referitoare la unităţile analitice sau la unităţile de măsură
c) prescripţii referitoare la aspectele conceptuale
Analiza de conţinut implică o abordare a textelor pe baza unui sistem de categorii. Acest sistem
funcţionează ca un filtru prin care textele sunt trecute. Depinde de tema de cercetare care anume
categorie intră în sistem. Studiul despre „redarea completă a actualităţii“ într-un ziar pretinde
cercetătorului să opereze cu categorii de genul „ştiri politice“, „ştiri economice“, „ştiri sportive“, „ştiri
ecleziastice“ etc. Pentru a fi aplicată simplu şi fără dubii, fiecare din aceste categorii trebuie redefinită
foarte exact. Adică, un articol de ziar este politic, dacă mai mult de jumătate din alineatele sale conţin
ştiri despre activitatea Executivului sau despre reacţiile populaţiei la această activitate.
Pe măsură ce analiza implică, însă, un nivel mai ridicat de abstracţiune, instrucţiunile referitoare la
clasificare sunt mai vagi, iar analistul dispune de o mai accentuată autonomie interpretativă.
Instrucţiunile privesc şi descompunerea unităţilor analitice în unităţi de măsură. Unitatea analitică se
poate descompune, de cele mai multe ori, în mai multe segmente clasificabile. Segmentarea poate
atinge nivelul cuvintelor sau cel al propoziţiilor. Propoziţiile devin unităţi de măsură în analiza
încărcăturii evaluative a textelor.
De asemenea, trebuiesc precizate unităţile contextuale (context units), dimensiunile contextului
din care provin segmentele înregistrate. Clasificarea lor este imposibilă fără contextualizare.
Dependenţa de context este foarte evidentă în analiza textelor evaluative. O propoziţie primeşte alte
sensuri în funcţie de context. Într-un context critic şi într-unul favorabil, sensurile diferă. Cercetătorul
trebuie să decidă, în prealabil, cât de mare este contextul pe care îl are în vedere: dacă se limitează la
contextul imediat sau ia în consideraţie contextul general.
Reguli omnivalabile în această privinţă nu există, dar un compromis între cele două extreme este
posibil şi necesar. Acest compromis are meritele sale, dat fiind faptul că supradimensionarea
contextului atrage după sine o insuficientă acurateţe în interpretare.
3. Validitatea cercetării
O dată ce s-a stabilit procedura analitică, cercetarea poate intra în faza de culegere a materialului
şi de codificare a datelor. Cele două activităţi sunt lăsate pe seama unor operatori, care au fost
instruiţi cum trebuie să lucreze. Faptul este posibil, căci instrucţiunile indică, prin ele însele, drumul
care trebuie urmat. Intervin şi greşeli de execuţie, dar ele se datorează mai frecvent instrucţiunilor
defectuoase decât operatorilor. Pentru a controla calitatea instrucţiunilor şi a evita erorile, fiecare
operaţie urmează a fi executată în paralel, de doi operatori. Gradul de suprapunere al rezultatelor se
exprimă în „coeficientul de validitate“.
Analiza de conţinut are o serie de virtuţi20, printre care foarte importante sunt:
●Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depăşeşte planul impresiei, al
afirmaţiilor fără acoperire empirică de genul: “Ziarul cutare se ocupă numai de lucruri de scandal” sau
“Filmele americane sunt pline de scene de violenţă” sau “Ce puţină muzică uşoară se dă acum la
televiziunea română !” etc. Plan care, din păcate, este atât de prezent nu doar în retorica cotidiană
nevinovată, a relaţiilor interpersonale, ci şi în discursuri şi luări de decizii cu impact în viaţa publică.
● Tot pe acestă linie, analiza de conţinut are o relevanţă deosebită în analiza temeinică a
producţiilor ştiinţifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observă T. Rotariu
(1991)21, ca analiză secundară a datelor; în cele ştiinţifice, în general, pentru a decela mai precis ce
teme sunt cercetate, raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-
demografice au producătorii de ştiinţă (vârstă, sex, etc.).
● Prin analiza de conţinut se relevă nu numai tendinţe în interiorul unui document sau al mai
multor documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci şi evoluţia comparativă a unor
teme şi aprecieri pe secvenţe mai mari de timp. Analiza de conţinut poate lua şi forma analizei
longitudinale.
● Metoda este preferată de cercetători fiindcă ea se aplică, de regulă, pe documente neprovocate
direct pentru cercetare şi astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetător-subiect, aşa cum
se întâmplă în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observaţie.
● Vizând o coordonată esenţială a existenţei socioumane - cea informaţional-comunicaţională -
analiza de conţinut are şi avantajul epistemic că, mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza
vaste comparaţii în timp şi spaţiu, pe perioade istorice, pe ţări, pe instituţii, etc., rezultatul ei
constituind un element central al multor decizii.
● Din motivele de mai sus, la care trebuie adăugat unul extrem de important, şi anume costul
relativ redus al cercetării faţă de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevărată explozie.
Analiza de conţinut comportă însă dificultăţi şi limite, unele “interne’ mai specifice, altele
cu caracter mai general.
● O primă şi gravă problemă metodologică e cea a stabilirii grilei de categorii şi indicatori. T.
Rotariu (1991)22 consideră că respectiva grilă şi categoriile trebuie să fie: exhaustive (să surprindă

20
apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
21
Ibidem
22
Ibidem
toate variantele de apariţie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate înregistrată într-o categorie
să nu mai figureze şi în alta); obiective (să permită o clasificare a materialului care să depindă cât mai
puţin posibil de analistul ce o realizează), şi pertinente (adecvete obictivului urmărit de cercetare şi
conţinutului documentelor). În vederea conceperii unui sistem de categorii care să se suprapună cât
mai exact textului examinat e nevoie de tatonări succesive şi de corecţiile corespunzătoare. Din acest
punct de vedere s-a semnalat dilema: când categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia
(fideliatea) dorită, pe când dacă ele sunt limitate (strict definite), materialul codat diferă prea puţin de
cel brut şi nu am înaintat, aşadar, prea mult în cunoaşterea sistematică.
* Dintre exigenţele mai sus menţionate pretinse sistemului de categorii şi analizei de conţinut, în
general, decisivă este “obiectivitatea”, adică valabilitatea şi fidelitatea procedeului. În ceea ce priveşte
validitatea - în sensul ei tehnic -, deşi e imaginabilă şi utilizarea criteriilor predictibilităţii şi a validităţii
concurenţiale, în cazul analizei de conţinut legitimă este cercetarea validităţii de construct, şi mai ales,
a celei logice (de conţinut), altfel spus, a legăturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici şi
caracteristicile textului (S. Chelcea, 1985).
• Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns
diferiţi analişti ce au lucrat independent pe acelaşi document şi cu aceleaşi categorii şi indicatori, fie
prin compararea rezultatelor unuia şi aceluiaşi analist, obţinute la intervale de timp mai mari, O
valoare a indicelui de corelaţie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se consideră ca indicând
o bună fidelitate. În tot cazul, este necesar un accentuat spirit de fineţe şi o bogată experienţă pentru
a desluşi în expresii lingvistice diferite acelaşi conţinut (psiho)social. Poate că alături de interpretarea
de ansamblu a documentului, această sarcină este cel mai greu (şi riscant) de substituit prin analiza
computerizată. De aceea, e bine, cu toate că acesta măreşte costul cercetării, ca măcar atunci când e
vorba de documente şi teme importante, să se foloseacă, şi în stabilirea sistemului de categorii, şi în
analiza propriu-zisă (sau a programării computerului), metoda experţilor.
* Analiza de conţinut poate viza documente unice cu valoare intrinsecă şi, în acest caz, problema
ce documente concrete vom lua în analiză nu se pune. De cele mai multe ori însă suntem nevoiţi să
recurgem la eşantionarea materialului supus efectiv investigaţiei. Dacă, de exemplu, interesează cum
tratează un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (şi nici nu este necesar) să
analizăm cantitativ, număr de număr, pagină de pagină. În selectarea din presa scrisă şi audio-vizuală,
întrucât există o fluctuaţie a apariţiei şi tratării temelor (tendinţa de ciclicitate sau compensatorie),
eşantionarea trebuie să ţină seama şi de aceste criterii, combinând eşantionarea pur aleatorie cu una
“stratificată”, în funcţie de perioade de apariţie.
* Problema problemelor în analiza clasică de conţinut este aceea că interpretarea atitudinilor,
valorilor şi intenţiilor autorului documentului supus investigaţiei nu se rezolvă doar prin relevarea
tendinţelor statistice. Este justificată atât inferenţa directă, când conţinutul este luat ca atare (face
value), cât şi inferenţa indirectă, când opusul afirmaţiilor din conţinut trebuie considerat ca adevărat.
Rămâne, aşadar, la alegerea cercetătorului de a aprecia intenţia manifestată în sens direct sau nu. Se
face, din această perspectivă distincţia (Ghiglione şi Matalon, 1978)23 între analiza pe plan orizontal
(caracteristicile documentului în sine) şi aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele şi intenţiile ce
au produs documentul). Pentru al doilea gen de analiză, cercetătorul are nevoie şi de alte date,
referitoare la sursa emitentă şi la înţelegerea ambianţei grupale sau societale de ansamblu. În
literatura de specialitate se subliniază mereu, de altminteri, că însuşi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu
părintele, atunci “naşul” analizei de conţinut - recomandă încadrarea ei într-o schemă mai largă de
analiză a comunicării: cine, ce, cui, cum şi cu ce rezultate comunică.

Analiza calitativă
În perspectiva calitativistă, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este
interesantă şi utilă dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Mulţi autori pledează în
favoarea principiului integrării planului lingvistic de conţinut - teme şi înţelesuri - al documentului, cu
cel al formei lingvistice, adică al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La rândul lui, acest ultim plan
trebuie să ia în considerare atât retorica textului, organizarea argumentativă a lui, cât şi felul în care
respectiva retorică, în calitate de construcţie generală a textului, este marcată de resursele
interpretative (repertoarii) care există într-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupează
studiile calitative ale documentelor în trei clase:

23
R. GHIGLIONE et B. MATALON, Les enquêtes sociologiques. Théories et pratiques., Paris, Armand Colin, 1978.
1. Cele de natură etnografică, care, în efortul lor de a înţelege holistic viaţa şi activităţile
oamenilor şi comunităţilor, pornesc de la ideea că în societăţile complexe, un element central, alături
de alte genuri de documente, îl constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, având ca bază dezvoltările ulterioare ale structuralismului lui
Ferdinand de Saussure, ce au arătat că structura textului (materialul semantic) şi cuvintele sunt
inseparabile, s-au centrat pe analiza internă a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de
compunere a textelor prin care autorii lor încearcă să producă anumite efecte la cititor şi auditor sau,
oricum, să evidentieze efectele neintenţionate pe care o anume organizare a textului le are asupra
recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe înţelegerea metodelor practicate în
viaţa cotidiană de producere şi interpretare a descriilor ce le oferim celorlalţi, metode implicate în cele
mai banale convorbiri, ca şi în ştirile de senzaţie din mass-media.
Producerea şi organizarea socială a documentelor
Studiile calitativiste, în particular cele de maniară etnografică, îşi pun, cu referire la documentele
sociale, întebări de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“ , “Cine le-a scris ?“,
“Cine le citeşte?” , “Cu ce scopuri ? “, “ În ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este înregistrat ?“, “Ce
este omis ?“, “Ce este luat ca de la sine înţeles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce se pare că ia
autorul documentelor ca subânţeles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie să ştie cititorii
despre documente astfel ca acestea să capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley şi Atkinson,1983,
pp.142-143)24.
Calitativiştii nu pierd nici o ocazie (vezi şi Silverman,1993) în a sublinia că din punctul lor de
vedere interesează nu în ce măsură documentele reprezintă realitatea , cât sunt ele de adevărate sau
false, ci, indiferent de valoarea lor de adevăr, felul în care sunt ele produse şi organizate şi cum sunt
interpretate de publicul lor. În acest sens ”cum sunt interpretate” sau, în termenii întrebărilor mai sus
formulate, “ce este înregistrat şi ce este omis? “, chestiunea fundamantală a cititorului cât de cât
instruit este, din ce în ce mai mult, tocmai aceea a valorii lor de adevăr, cu alte cuvinte cât de mult se
poate conta pe acurateţea lor.
Oricum, cercetările calitative privesc documentele ca produse în circumstanţe particulare şi
pentru un destinatar particular. Analiza atentă a dosarelor, de exemplu, a evidenţiat că ceea ce se
înregistrează în ele şi felul cum se face aceasta depinde de anumite constrângeri şi aşteptări mai mult
sau mai puţin directe.
Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selecţii şi organizări,
astfel încât respectivul dosar să apară într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii
comuniste, unde procedeul e atât de transparent şi brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situaţii-
limită. Chiar în cele mai democratice, deschise şi competitive societăţi, dosarul este rezultatul unei
construcţii potrivit unor postulate implicite sau unor scopuri exprese. În Marea Britanie, bunăoară,
relatează D. Silverman (1993)25, în întocmirea unui dosar în vederea selecţiei profesionale a celor din
anul universitar terminal, dintr-o serie de criterii- aspectul fizic şi acceptabilitatea, motivaţia, etc.-
lipseşte formulat expres cel al “abilităţii” (al competenţei propriu-zise). Respectiva omisiune şi punerea
acceptabilităţii pe primul plan - cât de bine s-ar putea lucra cu el - relevă o anumită cultură a
organizaţiei, o concepţie în centrul căreia se situează ideea că important nu e atât ce cunoştinţe
(abilităţi) a dobândit candidatul în timpul facultăţii, ci cât de dispus va fi el să înveţe de la colegii şi
superiorii săi mai cu experienţă (acceptabilitatea).
Viziunea calitativist-etnografică a însemnat o cotitură în ceea ce priveşte abordarea
sociologică a înregistrărilor statistice, chiar a statisticilor oficiale, în sensul că a accentuat preocuparea
(de altfel, existentă şi la cantitativişti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neapărat adevărate şi
exacte, ci că e nevoie să ne întrebăm mereu în ce măsură ele reprezintă realitatea; mai mult decât
atât, investigaţiile trebuie să se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, şi
nu atât ca distorsiune a datelor reale, ci ca proces în sine. Astfel, mulţi sociologi privesc acum cifrele
din statisticile referitoare la fenomenul morţii, al delicvenţei şi altele, nu ca rezultate dintr-o
înregistrare pasivă ci reieşind din interiorul procesului de înregistrare şi organizare a datelor statistice.
L. Prior (1987)26, prin studiile pe care le numeşte “de sociologie a mortualităţii”,
demonstrează că investigarea de către procurori a morţilor subite şi considerate “nenaturale” se face

24
ibidem
25
D. Silverman, Interpreting Qualitative Data, London, Sage, 1993.

26
apud apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
mai frecvent (proporţional) pentru bărbaţi decât pentru femei, pentru cei căsătoriţi decât pentru cei
necăsătoriţi, pentru cei activ economic decât pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decât
pentru muncitorii manuali. Când este vorba însă de a decide cauza morţii, prin autopsie, situaţia se
prezintă invers: mai multe autopsii se fac la cei necăsătoriţi decât la căsătoriţi, la muncitorii manuali
decât la cei din clasa de mijloc, la femei decât la bărbaţi. L. Prior sugerează interpretând aceste
constatări, că aceia care decid natura morţii şi modalităţile de stabilire a ei sunt orientaţi de supoziţii
ale bunului simţ, cum ar fi aceea că moartea subită a unei persoane înstărite e mai suspectă decât a
uneia sărace. În tot cazul, e necesar să avem în vedere că tabelele statistice privind cauzele morţii
sunt ele însele produsul unor procese de luări de decizii, care trebuie, la rândul lor, cercetate minuţios.
Imaginile vizuale ca documente sociale ridică probleme metodologice complexe.
Ele sunt mult mai greu de transcris, codat şi analizat în unităţi discrete, aşa cum se întâmplă cu
expresiile şi cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea şi
integralul, funcţionarea cu itemi concomitenţi. Totuşi o serie de cercetări sistematice s-au întreprins şi
în domeniul vizualului, atât pe linia analizei textului imaginal în sine, cât şi a raportului dintre imagine,
sunet şi comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor.
Studiile s-au centrat însă şi asupra relaţiilor dintre conţinutul imaginilor, intenţiile
producătorilor lor vizavi de audienţă şi schimbările majore în organizarea economică şi socială. M.
Emmison (1983), întrebându-se în legătură cu emergenţa şi evoluţia conceptului de “economie” în
discursul mass-medial din SUA, gâseşte că în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi
desprinse cel puţin trei faze: 1) Înainte de 1930, “economia” se identifică cu clasicul “a economisi”,
adică a face cheltuieli cât mai puţine şi a pune restul de-o parte; 2) După 1930 şi-au făcut loc în
imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia naţională ca structură şi la rolul
intervenţionist al statului. Economia începe să devină o problemă de soluţie colectivă. Economisirea ca
“punere la ciorap” este ridiculizată prin personaje debile şi bolnave, mângâiate de un Moş Crăciun
patern, care împarte daruri (prin cheltuieli guvernamentale); 3) În anii ‘40, economia este înţeleasă în
întregime ca fiind o chestiune colectivă. Adesea economia şi politica economică sunt înfăţişate de
animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o cutie mare cu şerpi, hipnotizaţi (stăpâniţi şi manipulaţi) de
ministrul de finanţe.

CURS NR. 14
Analiza internă a textului
În analiza internă a textului, principiul prioritar al calitativiştilor este acela că luarea în considerare
(numărarea) a cuvintelor (noţiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se întâmplă în analiza de
conţinut clasică - nu are mare relevanţă, întrucât cuvintele în calitate de semne au semnificaţie numai
în relaţie cu alte cuvinte (semne), înţelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atât; între conţinutul şi
expresia textului ca sistem de semne există o strânsă legătură, legătură ce este rodul unei interpretări
sociale colective. Conexiunea conţinut-expresie-semn ţine,
aşadar, de o fenomenologie primară socială. (Culler, 1975)27.
Analiza intrinsecă a textului are la bază semiologia - ştiinţa semnelor - întemeiată de
Ferdinand de Saussure (1857-1913), pentru care semnele au următoarele patru caracteristici (apud
Silverman, 1993, p.72):
1. Prin ele se contopesc un concept şi o imagine sau sunet (semnele de circulaţie, dar şi cuvintele
înscrise sau vorbite ale unei limbi);
2. Semnele nu sunt entităţi autonome. Ele îşi derivă înţelesul numai din locul ce îl ocupă într-un
sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decât diferenţa de alt semn (roşu e ceva ce nu este
albastru, verde, galben, etc.);
3. Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce înseamnă că el nu are o legătură naturală
cu semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeaşi noţiune;
4. Semnele pot fi conectate în două moduri. Primul presupune posibilităţi combinaţionale, cun
sunt, în limbă, prefixele şi sufixele (în română avem, probabil, puţine cuvinte compuse ce exprimă

27
J. Culler, Structuralist poetics, Ithaca, NY, Cornell, University Press, 1975.
noţiuni distincte dar tendinţa pare a fi aceea de creştere a ponderii lor: “sociolingvistica”,
“sociouman”, de pildă) Saussure numeşte aceste combinaţii relaţii sintagmatice. Al doilea mod este
dat de faptul că semnele au proprietăţi contrastive, alegerea unui semn excluzându-l automat pe altul
(spui “da”, ceea ce înseamnă că nu e “nu”, “tânăr” exclude pe “bătrân”). Relaţionarea de excludere
reciprocă se numeşte şi opoziţie paradigmatică.
Ideile semioticii structuraliste şi-au găsit teren şi în analizele mai concreteale textelor
cotidiene, ale metodelor prin care oamenii se descriu şi fac inferenţe. H. Sacks (1922) 28, continuându-şi
studiile sale de lingvistică etno-metodologică, ajunge la concluzia că sarcina majoră a analiştilor vieţii
sociale este de a identifica “aparatul” care face ca oamenii să realizeze activităţi ce sunt recunoscute
ca atare de ceilalţi, cu toate că aceste activităţi nu sunt aproape niciodată total explorate şi complete.
În concepţia lui, cultura poate fi privită ca “o maşină de făcut inferenţe”, producătoare, adică, de
“aparate” administrate şi utilizate în contexte specifice. Iată care ar fi piesele mai importante ale
“maşinăriei” respective:
Categoriile utilizate. Fiecare persoană, eveniment, situaţie, etc. poate fi descrisă prin mai
multe categorii, plasând-o, astfel, în anumite clase. E îndeajuns să răsfoim mai multe ziare şi să ne
dăm seama cum acelaşi eveniment este prezentat în termeni diferiţi. Feministele au arătat că, spre
deosebire de bărbaţi, femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numărul de copii,
culoarea părului. Asemenea identificări în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei şi a
comportamentelor sale. Aceeaşi persoană poate fi prezentată ca “bine făcută, blondă, mamă a trei
copii” sau ca “profesoară de matematică în vârstă de 40 ani”. Amândouă descrierile sunt adevărate,
dar ele determină lecturi diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colecţie de categorii. Din propoziţiile de mai sus,
“mama” este o categorie din colecţia ‘familie”, iar “profesor” din cea a “ocupaţiei”. În raportul
categorie-colecţie funcţionează opoziţiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. Dacă se
menţionează “mama” e clar că se exclude “tata”.
Regula consistenţei spune că în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci când un
vorbitor foloseşte una sau mai multe categorii pentru a descrie cel puţin doi membrii ai populaţiei şi
dacă auzim aceste categorii ca fiind posibil să facă parte din aceeaşi colecţie, le vom auzi în acest fel.
Nu întâmplător, spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anunţului: “Copilul plânge. Mama l-a luat în
braţe.”, suntem aproape siguri că e vorba de mama copilului. Regula consistenţei se referă şi la alte
aspecte ale dinamicii colocviale; şi anume ea spune că dacă în caracterizarea unui membru al
populaţiei recurgem la o categorie dintr-o colecţie anume, există o mare probabilitate ca în descrierea
altui membru să folosim o altă categorie, dar din aceeaşi colecţie. O implicaţie serioasă a acestei reguli
este că, atunci când noi folosim termeni mai duri în caracterizarea cuiva, ne putem aştepta să fim
caracterizaţi cu termeni din aceeaşi colecţie.
Categoriile au funcţia de a defini şi delimita activităţile (category-bound activity), de a
caracteriza persoanele prin activităţile lor şi de a infera activităţile din descrierea persoanelor. O
consecinţă a acestor caracterizări este că pe baza lor noi judecăm moralitatea actelor săvârşite. Când
aflăm că un părinte şi-a pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, când auzim că un copil şi-a
pedepsit părintele, nu ne gândim numai la ceva atipic, ci şi la un lucru imoral. Ce e de reţinut aici este
că termenul “a pedepsi” descrie o activitate care ar putea fi caracterizată lingvistic şi altfel, în cuvinte
mult mai blânde şi care ar schimba interpretările receptorului. Felul în care descriem o situaţie
angajează cvasi-permanent şi o conotaţie morală. În viaţa socială concretă, normele morale au un rol
de prim-plan. Spre deosebire însă de uzanţa sociologiei clasice, de a lua normele drept element de
cauzalitate a acţiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în care actorii cotidieni folosesc
normele pentru a descrie, cataloga şi înţelege activităţile semenilor lor. El insistă că în practica curentă
de “citire” în spusele celorlalţi, oamenii fac mereu inferenţe, de mai multe ordine: astfel, dacă
persoana A îl categorizează pe B ca bătrân, noi avem înclinaţia să-l categorizăm pe A, pentru a decide
cum l-am categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).
A. Sacks numeşte strategiile complexe şi subtile prin care oamenii în practica mundană îşi
descriu şi evaluează reciproc activităţile procedee de categorizare a membrilor (memberships
categorisation device) sintagmă folosită în literatura de specialitate şi în formula prescurtată MCD.
Prezentăm un caz de aplicare a analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Iluţ în
“Abordarea calitativă a socioumanului”, p.147. Este vorba despre cum producătorii de ştiri şi relatări
de evenimente, în efortul de a le face pe acestea cât mai interesante şi atrăgătoare, le construiesc,

28
H. Sacks , Lecture on Conversation, Ed G. Jefferson, introd. E. Schegloff, Oxford, Basil Blackwell, 1992, 2 vol.
mizând pe conotaţiile cuvintelor, pe mecanismele de categorizări şi inferenţe ale audienţei. Tabelul are
ca pretext un titlu (adaptat) apărut într-un număr din ziarul “Times”, dar există exemple numeroase şi
chiar mai frapante în presa scrisă de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Transcripţia şi analiza conversaţiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului îl constituie conversaţiile
cercetător -subiect şi bineânţeles, nu atât cele pe bază de chestionar standardizat, unde secvenţa
întrebare- răspuns este într-o singură direcţie( operatorul întreabă, subiectul răspunde) şi unde, deci
nu avem o conversaţie în înţelesul propriu al cuvântului, ci în interviurile nestructurate, de adâncime.
Dar şi aici subzistă o puternică asimetrie, fiindcă deşi discuţia este liberă, cercetătorul este cel care
pune, în general, întrebări. Analiza calitativă a conversaţiilor se detaşează net însă de preocupările
clasice (de orientare pozitivist-cantitativistă), ale investigaţiunii verbale intervievator-intervievat.
Aceasta din urmă se concentrează asupra următorului fapt: în ce măsură respectiva interacţiune
favorizează sau nu acurateţea declaraţiilor intervievatului despre o realitate preexistentă. Calitativiştii
scrutează cu atenţie procesul de organizare şi desfăşurare a conversaţiilor libere (interviuri deschise)
ca o realitate în sine. Pe de altă parte, pentru ei, conversaţiile de tip interviu sunt doar o formă a
conversaţiilor sociale, majoritatea acestora constituind-o cele prezente în practica rutinieră de zi cu zi.
În viziunea calitativistă, toate formele de conversaţie, deci şi cele de natură instituţională (din
parlament, să spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale conversaţiilor din viaţa mundană.
(Se înţelege că şi în convorbirile intervievator-intervievat.)
Analiza conversaţiilor cotidiene presupune o înregistrare cât mai fidelă a lor. Astăzi, prin
mijloacele audio-vizuale sarcina cercetătorului este mult uşurată şi prezentarea materialului de teren
în forma sa nealterată este mult mai lesne de realizat. Transcripţia conversaţiilor şi a contextului în
care ele se desfăşoară, rămâne însă în continuare o operaţie indispensabilă, fiindcă ea condensează
informaţii şi este un prim pas înspre codarea şi prelucrarea ei. Transcripţia înseamnă utilizarea unui
sistem de semne (convenţionale, desigur) în a nota dinamica şi structura convorbirilor: o paranteză
mare poate indica intervenţia unui vorbitor în timp ce altul vorbeşte deja; o cifră din paranteze mai
mici, aproximativ cât timp a făcut pauză vorbitorul în discursul său; cuvintele scrise cu litere mari
dintr-o replică desemnează vocea ridicată a personajului, etc. Sacks şi colaboratorii oferă la sfârşitul
lucrării lor (1974) un Appendix ce cuprinde detalii ale principiilor şi sistemelor de notare a
conversaţiilor. Transcripţiile au nu doar rolul de a prezenta în detaliu mersul şi caracteristicile
interacţiunilor verbale, ci ele sunt şi o adevărată muncă de cercetare, deoarece în operaţia de
transcriere a materialului brut înregistrat, se descoperă mereu noi laturi şi sensuri ale actelor
convenţionale. În acelaşi timp, transcripţiile, dat fiind caracterul lor de semicodate, pot fi utilizate cu
folos de alţi cercetători, ca un document pretabil la analize şi interpretări proprii.

Concepte Explicaţii Conţinutul titlului


1. Categorizare Orice persoană poate fi În titlu sunt numiţi “tată” şi “fică”, dar
caracterizată “corect” în mai multe
în conţinutul articolului “manager” şi
feluri “studentă”
2. Procedee de Categoriile utilizate sunt văzute Aici “colecţia” este familia
categorizare ca
a aparţinând aceleiaşi colecţii
membrilor (MCD)

3. Regula economiei O singură categorie poate fi E folosită o singură categorie pentru o


suficientă pentru a descrie singură
o persoană
persoană
4. Regula consistenţei Dacă o persoană este “Fata” este din aceeaşi colecţie (MCD)
identificată ca făcând parte dintr-o
ca şi “tatăl”
colecţie, persoana următoare va fi cu
mare probabilitate localizată în
aceeaşi colecţie
5. Organizarea Când categoriile apar ca “Tatăl” este tatăl fetei sau “fata” este
duplicativă desemnând cu mare probabilitate
fata acelui “tată”
legăturile de “echipă” (rudenie,
colegi, etc.) ele sunt interpretate ca
atare
6. Delimitarea Activităţile sunt “auzite” “Mare scandal” nu este asociat, de
categorială asociate
a cu anumite categorii regulă, cu categoriile de “tată-fică”:
activităţilor (“category- aceasta va face ca povestirea să fie de
bound activity”) senzaţie, noutate

7. Relaţii Perechea de categorii ce sunt Între “tată” şi “fică” se presupune că


standardizate ale
legate împreună prin modalităţi
există relaţii de dragoste, de stimă, de
perechilor standardizate în rutina vieţii
ajutor reciproc; cum s-a putut întâmpla un
cotidiene mare scandal ? Din nou se accentuează
senzaţionalul evenimentului
Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabelul nr.1 Analiza titlului”Tatăl şi fica în mare scandal”


(adaptare după Silverman, 1993)
Cât priveşte analiza efectivă a materialului convenţional, nu există, bineînţeles, reţete,
modele gata confecţionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am
putea numi pe cele trei principale asumpţii pe care J. Heritage (1984) consideră că le conţine analiza
(etnometodologică) a conversaţiilor.

Trei principii metodologice:


1. Convorbirile au o organizare structurală ele nu se desfăşoară aleator, ci după un pattern
stabil transindividual, dar regognoscibil de către interlocutori. Existenţa unei structuri a conversaţiilor
are două implicaţii majore: ea trebuie tratată ca un “fapt social” în termeni durkheimieni, ca un fapt
prezent în orice instituţie socială formală sau informală; nu e legitim şi necesar, când explicăm
organizarea convorbirilor să facem apel la caracteristicile psihologice sau de altă natură ale vorbitorilor
specifici implicaţi în acea conversaţie. (Această prezumpţie este cu totul mecanică, formală şi riscantă,
ea fiind parţial contrazisă de cea de la următorul punct 3).
2. Convorbirile sunt organizate secvenţial, iar comportamentul vorbitorului este modelat de
contextul conversaţional în care participă, mai cu seamă de secvenţa precedentă a conversaţiei.
3. Cele două caracteristici prezentate mai sus trebuie identificate printr-o examinare
minuţioasă a transcripţiilor, adică analiza să fie fondată empiric. E necesar să se evite construcţiile
teoretice premature, neîntemeiate pe exploatarea detaliată a materialului empiric. Aceasta înseamnă
că regularităţile desprinse se referă la toţi participanţii şi la toate acţiunile lor convenţionale, iar dacă
există cazuri deviante, ele necesită o tratare analitică şi o reconsiderare a teoriei şi a regularităţilor
descoperite.

Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale

Fără îndoială că “până la urmă” tot ce studiază cercetătorul social sunt “urme” ale subiecţilor săi:
răspunsuri la chestionare şi interviuri, comportamentele din timpul experimentului, înregistrarea
observaţională. În sens propriu, “urme’ reprezintă însă documente neprovocate, existente într-o formă
materială.
Cultura materială, cu cele două componente majore ale sale, textele scrise şi artefactele,
produse fabricate (unelte, construcţii, îmbrăcăminte, ect.) este un teren bogat de exploatare ştiinţifică
nu doar pentru descrierea în sine a trecutului (istoria), ci şi pentru antropologie, sociologie şi psihologie
socială, în încercarea lor de a accede la constantele comportamentale şi mentalitare individuale şi
grupale (şi implicit a vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, există).
Produsele activităţilor oamenilor prezintă maximă relevanţă în disciplinele socioumane
fiindcă prin ele aflăm nu numai ce ei spun, ci şi ceea ce realmente fac. În acest sens, şi analizele unor
urme mai prozaice, rezultate din activităţi rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje şi colaboratorii
(1992) au studiat conţinutul resturilor menajere şi au constatat ce diferenţă mare este între cantitatea
de bere consumată efectiv şi cea declarată la interviu. Alţi autori, precum, mai recent, I. Hodder (1992)
au ajuns la consideraţii interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-bărbat-copii, pe baza
investigaţiei decoraţiilor de interior şi a vaselor utilizate pentru prepararea şi păstrarea hranei.
Interpretarea calitativistă a culturii materiale ridică unele probleme teoretico-metodologice,
prelucrate şi sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Iluţ astfel:
♦ E necesar să facem o clară disociere între două feluri de documente (sau de niveluri) ale
culturii materiale din punctul de vedere al intenţiilor cu care au fost create, al naturii şi al încărcăturii
lor de înţelesuri. Primul este acela care are în sine valoare comunicaţional-simbolică, expresivă, de
reprezentare, şi a fost creat cu acest scop. Aici înţelesurile sunt date în informaţie nemijlocită, chiar
dacă accesul la ele presupune interpretare, uneori permanentă. În acestă categorie intră, în primul
rând, textele scrise, dar şi pieslele de cultură ca steagurile, uniformele şi altele. Al doilea plan este cel
al tehnologiei, al culturii materiale strict pragmatice, nedesemnată reprezentărilor simbolice. Prin
aceasta se evocă doar înţelesuri, ele sunt tacite, implicite şi cu totul indirecte. Unele fac parte din
respectiva categorie, ca şi artefactele, în general. Ele nu au o valoare simbolică în sine.
♦ Faptul că nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu conţine sisteme de coduri
de reprezentare simbolică elaborate şi nu are în sine o valoare comunicaţională, înţelesurile sociale
(relaţii interpersonale şi intragrupale, motivaţii, aspiraţii, emoţii şi sentimente) fiind latente şi mai
difuze, analiza şi interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu textele scrise trebuie să
se facă cu multă precauţie. Logica şi structura lor nu sunt în primul rând de natură semantico-retorică,
ci determinată de constrângerile de mediu fizico-geografic şi tehnologic sau tehnoambientale, cum s-
ar mai putea numi. Înţelesurile sociale sunt identificabile şi în cultura materială nonsimbolică, dar nu
abuzând de paradigma lingvistico-interpretativistă. De altfel, unele cercetări din ştiinţele cognitive
arată că între cunoştinţele practice şi cele lingvistice subzistă diferenţe fundamentale în ce priveşte
modul lor de organizare mentală (Bloch, 1991).
Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se pretează abordării textualiste, semiotice. Deci şi
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de îmbrăcăminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale şi picturale. D. Miller
(1982) a argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentaţie urmează principiul relaţiei
sintagmatice - obiecte de îmbrăcăminte ce “merg împreună” - şi pe cel al relaţiei paradigmatice -
alegerea unei anumite piese şi nu a alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentanţii teoriei alegerii
raţionale exploatează constatările de acest gen (cu privire la îmbrăcăminte, veselă, etc.) pe linia
comportamentului strict utilitar al actorului social, practicarea unui anume stil vestimentar sau
alimentar având funcţii precise de marcare a unui status social şi deci de obţinere de beneficii
(Coleman, 1990).
A căuta înţelesurile, valorile şi reprezentările sociale atât la nivelul culturii materiale
intrinsec simbolice, cât şi la al celei mediat-simbolice (tehnologice) înseamnă analiza contextuală, de
spaţiu cultural şi de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple
ilustrative sunt la îndemână (simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în
acelaşi timp o valoare utilitară şi una simbolică. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de
schimbarea înţelesului simbolurilor materiale în timp şi mecanismele prin care aspectul funcţional al
obiectelor s-a convertit în cel simbolic.
Înţelesurile şi semnificaţiile acordate culturii materiale au o valoare ştiinţifică de cunoaştere, dar
aproape întotdeauna şi o distinctă conotaţie social-politică. Se poate ajunge chiar la conflicte social
politice în interpretarea semnificaţiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legătură cu
identitatea etnică şi consistenţa ei de-a lungul timpului. Interferenţele în mediul de construcţie a
caselor, în vestimentaţie, în bucătărie şi alimentaţie dintre germani - maghiari - români - ţigani şi alte
etnii din Transilvania sunt obiect de studiu, dar şi de dispută. Uneori însă studiul artefactelor şi al
tehnologiilor trecute poate fi folositor comunităţilor într-un sens foarte pragmatic.