Sunteți pe pagina 1din 19

Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

8. METODE DE ANALIZĂ A CIRCUITELOR


ELECTRICE LINIARE

8.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Analiza (studiul sau rezolvarea) unui circuit electric – indiferent dacă este de
tensiune continuă sau de tensiune alternativă – se poate face din două puncte de
vedere:
- circuitul electric nu există; se cunoaşte traseul pe care trebuie să îl aibă circuitul –
deci schema electrică – poziţia pe schemă şi parametrii surselor şi receptorilor şi
se caută să se determine secţiunile diverşilor conductori, astfel ca circuitul să
funcţioneze în condiţiile optime şi în conformitate cu prescripţiile în vigoare.
- circuitul electric există; se cunoaşte traseul său – schema electrică completă –
poziţia pe schemă şi parametrii surselor şi receptorilor; problema constă în
stabilirea intensităţilor curenţilor în diversele ramuri ale circuitului şi determinarea
căderilor de tensiune pe acestea.
În primul caz problema este în general nedeterminată şi nu se poate rezolva cu
ajutorul legilor şi teoremelor stabilite; pentru rezolvarea problemei trebuie puse
anumite condiţii suplimentare (încălzirea conductorilor, minim de material etc.)
Această problemă face obiectul altor discipline.
În al doilea caz problema este determinată. Ea constituie obiectul analizei
circuitelor electrice şi se poate rezolva complet cu ajutorul legilor şi teoremelor
generale ale electrotehnicii.
Prin analiza (rezolvarea) unui circuit se înţelege deci determinarea:
- intensităţilor curenţilor din ramurile circuitului,
- tensiunilor între noduri (pe ramuri),
- puterilor consumate sau produse pe ramuri (efectuarea şi verificarea bilanţului
puterilor).
Pentru analiza unui circuit este necesar să se cunoască:
- structura circuitului (legăturile dintre diversele elemente de circuit),
- parametrii circuitului (impedanţele sau admitanţele),
- parametrii surselor de energie (tensiunea electromotoare, curentul injectat,
impedanţa internă).
Pentru analiza circuitelor electrice liniare, funcţionând fie în regim staţionar fie în
regim cvasistaţionar, au fost stabilite o serie de metode speciale şi dintre care,
câteva din cele considerate mai importante, vor fi prezentate în cele ce urmează
(prezentarea se va face corespunzător regimului cvasistaţioar, pentru regimul
staţionar făcându-se o serie de particularizări (impedanţele complexe se înlocuiesc

1
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

cu rezistenţe, t.e.m complexe şi curenţii injectaţi complecşii, corespunzători surselor


de tensiune respectiv curent se înlocuiesc cu amplitudinile t.e.m respectiv curenţilor
injectaţi).

8.2. METODA UTILIZĂRII TEOREMELOR


LUI KIRCHHOFF

Principiul metodei
Metoda utilizării teoremelor lui Kirchhoff este o metodă generală de analiză a
circuitelor electrice.
Principiul metodei constă în aplicarea teoremelor lui Kirchhoff, valabile în orice
regim de funcţionare.
Considerăm un circuit complex care are r ramuri şi n noduri. Dacă sunt date
valorile tensiunilor electromotoare ale surselor şi impedanţele tuturor ramurilor,
necunoscutele sunt cei r curenţi care străbat cele r ramuri.
Metoda de rezolvare a circuitului constă în a forma, cu ajutorul celor două
teoreme ale lui Kirchhoff, un sistem de r ecuaţii cu r curenţi necunoscuţi, a cărui
rezolvare conduce la determinarea curenţilor din ramuri.
Circuitul având n noduri, conform primei teoreme a lui Kirchhoff se pot obţine
p = n − 1 ecuaţii (din r ecuaţii necesare). Într-adevăr din cele n ecuaţii care se pot
forma folosind prima teoremă a lui Kirchhoff, se constată că numai n − 1 sunt
independente. Ultima ecuaţie (a n-a) este identică cu ecuaţia obţinută din suma
primelor n − 1 ecuaţii.
Această constatare rezultă din faptul că la formarea ecuaţiilor pe baza primei
teoreme a lui Kirchhoff, trecând de la un nod la altul intervine cel puţin un curent nou,
astfel încât în cele n − 1 ecuaţii intră toţi cei n curenţi ce se ramifică din n noduri.
Având p = n − 1 ecuaţii formate cu ajutorul primei teoreme a lui Kirchhoff, până
la completarea sistemului de r ecuaţii mai sunt necesare b = r − p = r − (n − 1) ecuaţii.
Restul de b ecuaţii (b – numărul de bucle independente) necesare se obţin prin
aplicarea teoremei a doua a lui Kirchhoff în p circuite închise (ochiuri) independente.
Ochiurile alese pentru aplicarea teoremelor lui Kirchhoff trebuie să fie independente
pentru ca ecuaţiile rezultate să nu fie unele consecinţe ale celorlalte. Un circuit este
independent dacă se deosebeşte de circuitele precedente cel puţin printr-o ramură
nouă.
Din cele spuse rezultă că teoremele lui Kirchhoff permit să se obţină:
- p = n − 1 ecuaţii formate cu prima teoremă,
- b = r − (n − 1) ecuaţii formate cu a doua teoremă,
- p + b = r ecuaţii formate în total cu ajutorul celor două teoreme, prin urmare un
sistem de r ecuaţii independente care permit determinarea celor r curenţi
necunoscuţi din ramurile circuitului complex.

2
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

Pentru aplicarea metodei la rezolvarea unui circuit complex este necesar să se


realizeze următoarele etape:
1. Se stabilesc arbitrar sensurile curenţilor în ramuri (se recomandă ca în cazul în
care o ramură conţine o singură sursă de tensiune sau curent, sensul curentului
din ramură să fie considerat acelaşi cu cel al t.e.m. sau curentului injectat
corespunzător sursei).
2. Se aleg arbitrar cele p = n − 1 noduri şi se scriu primele n − 1 ecuaţii utilizând
prima teoremă a lui Kirchhoff (respectând regula semnelor prezentată la această
teoremă).
3. Se aleg arbitrar sensul de parcurgere considerat pozitiv pentru fiecare ochi
independent (de regulă sensul orar; se recomandă însă alegerea ca sens de
referinţă pentru ochiul considerat al sensului t.e.m. ale surselor şi curenţilor din
ramurile ochiului considerat ca fiind „majoritar” – de exemplu dacă majoritatea
sensurilor precizate sunt în sens orar atunci ca sens de referinţă al ochiului se va
considera sensul orar).
4. Se scriu restul de b = r − (n − 1) ecuaţii utilizând teorema a doua a lui Kirchhoff (se
vor considera pozitive t.e.m. şi intensităţile curenţilor reprezentate în sensul de
referinţă ales pentru ochiul respectiv).
5. Se rezolvă sistemul celor p + q = r ecuaţii liniare cu r necunoscute determinând
intensităţile celor r curenţi din ramuri.
6. Se fixează sensul real al curenţilor inversând sensul acelor curenţi care au rezultat
negativi din calcul.
Aplicaţie
Se consideră în fig.8.1 schema unui circuit format din două surse de tensiune
conectate în paralel determinând, prin intermediul impedanţelor Z1 şi Z2, curentul I3
prin impedanţa Z3.
În circuitul considerat: n = 2, r = 3,
I1 Z1 A Z2 I2 p = n − 1 = 1 , b = r − (n − 1) = 2 .
I3 Se formează sistemul de ecuaţii:
E1 + Z3 + E2
 I1 + I 2 − I 3 = 0

 Z 1I 1 + Z 3 I 3 = E 1
B Z I + Z I = E
 2 2 3 3 2
Figura 8.1
Rezolvând sistemul de ecuaţii se obţine:
∆1 E 1(Z 2 + Z 3 ) − E 2 Z 3
I1 = = (8.1)
∆ Z 1 Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3

∆2 E (Z + Z 3 ) − E 1Z 3
I2 = = 2 1 (8.2)
∆ Z 1Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
∆3 E 1Z 2 + E 2 Z 1
I3 = = (8.3)
∆ Z 1 Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
în care:
3
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

1 1 −1 0 1 −1 1 0 −1 1 1 0
∆ = Z1 0 Z 3 , ∆1 = E 1 0 Z 3 , ∆2 = Z1 E1 Z 3 , ∆3 = Z 1 0 E1 .
0 Z2 Z3 E2 Z2 Z3 0 E2 Z3 0 Z2 E2

Rezolvarea circuitelor complexe prin folosirea directă a teoremelor lui Kirchhoff


prezintă dezavantajul că necesită rezolvarea unui sistem format dintr-un număr de
ecuaţii egal cu numărul curenţilor necunoscuţi (ramurilor). Deoarece, în cazul unui
circuit complex cu număr mare de ramuri, prin scrierea teoremelor lui Kirchhoff se
obţine un număr mare de ecuaţii, este incomod de a rezolva acest sistem şi, din
acest motiv, s-au elaborat metode simplificatoare, care conduc la un număr mai mic
de ecuaţii. Unele din aceste metode conduc la micşorarea numărului de ecuaţii,
altele la desfacerea problemei complexe în probleme mai simple, iar altele la
transformarea circuitului complex astfel încât calculul să se simplifice.
În majoritatea lor, metodele simplificatoare fac apel la principiul superpoziţiei
(suprapunerii efectelor) şi din această cauză aceste metode sunt aplicabile numai
circuitelor liniare (parametrii R, L şi C sunt constanţi). Unele metode utilizează
necunoscute auxiliare. De aceea metodele care permit simplificarea calculului au
deosebită importanţă.

8.3. METODA BAZATĂ PE PRINCIPIUL


SUPRAPUNERII EFECTELOR

Principiul metodei
Unele metode de calcul permit descompunerea unei probleme complexe în mai
multe probleme mai simple. Dintre acestea face parte şi metoda de rezolvare bazată
pe principiul suprapunerii efectelor (prezentat în paragraful 7.4).
Aplicarea principiului suprapunerii efectelor la circuitele electrice se bazează pe
faptul că, în general impedanţele sunt independente de intensitatea curenţilor ce le
străbat şi că ecuaţiile scrise în baza teoremelor lui Kirchhoff sunt liniare.
Justificarea metodei se obţine scriind teoremele lui Kirchhoff pentru fiecare
sursă în parte şi adunând apoi rezultatele, de unde rezultă şi modul ei de utilizare.
Metoda constă în a considera că în circuitul dat acţionează pe rând câte o
singur sursă, determinând intensităţile curenţilor parţiali pe care i-ar crea ea în ramuri
şi, în final, a intensităţilor curenţilor reali, din suma algebrică (suprapunerea)
intensităţilor curenţilor parţiali. Pentru simplificarea calculelor se recomandă ca toate
sursele de curent să fie transformate în surse de tensiune, conform echivalenţei
dintre acestea. În consecinţă calculul intensităţilor curenţilor necesită următoarele
etape:
1. Se descompune circuitul într-un număr de subcircuite egal cu numărul surselor
(prin anularea tensiunilor electromotoare ale tuturor surselor care acţionează în
circuitul complex, cu excepţia uneia singure – impedanţele interne ale surselor se
menţin).
4
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

2. Pentru fiecare subcircuit, se calculează intensităţile curenţilor parţiali din ramuri


(pe care îi creează singura sursă ce acţionează).
3. Se calculează intensităţile curenţii reali din ramuri făcând suma algebrică a
intensităţilor curenţilor parţiali.
Avantajul acestei metode constă în aceea că nu mai este necesar să se scrie şi
să se rezolve ecuaţiile rezultând din aplicarea teoremelor lui Kirchhoff şi rezultatul se
poate obţine printr-o simplă sumare algebrică. Pentru a ilustra metoda, se va
considera circuitul din fig.8.1 şi se vor compara rezultatele cu cele obţinute prin
utilizarea metodei teoremelor lui Kirchhoff.
Aplicaţie
Rezolvarea acestui circuit a fost realizată, ca aplicaţie, la prezentarea
principiului suprapunerii efectelor (paragraful 7.4), fapt pentru care nu se va mai
reveni la această rezolvare.
S-au obţinut atunci, în relaţiile (7.176), (7.180) şi (7.181) aceleaşi expresii
pentru curenţii reali din ramurile circuitului ca şi cele din relaţiile (8.1), (8.2), (8.3)..

8.4. METODELE TRANSFIGURĂRII CIRCUITELOR

Metodele transfigurării circuitelor electrice constau în a transforma un circuit sau


o porţiune de circuit, complexă într-un circuit mai simplu, fără ca prin aceasta
distribuţia curenţilor sau tensiunilor să se schimbe în restul circuitului. În acest mod,
calculul intensităţilor curenţilor în circuit se poate face mai uşor, revenindu-se apoi
prin operaţii inverse, la circuitul iniţial şi găsindu-se astfel mult mai simplu intensităţile
curenţilor în ramurile circuitului.

8.4.1. METODA TRANSFIGURĂRII TRIUNGHI-STEA


I STEA-TRIUNGHI
În unele cazuri calculul circuitelor complexe se simplifică pe calea transformării
acestora în circuite mai simple. Un astfel de caz este acela al circuitelor complexe
care conţin conexiuni de impedanţe în formă de stea sau triunghi. Asemenea circuite
pot fi reduse la conexiuni accesibile calculului, prin transformarea conexiunilor din
stea în triunghi sau invers (relaţiile (7.98) şi (7.99)), operaţie care poartă denumirea
de transfigurare a circuitelor.
Aplicaţie
Să considerăm circuitul complex indicat în fig.8.2.a, care conţine 6 ramuri şi 4
noduri. Rezolvarea prin metoda aplicării directe a teoremelor lui Kirchhoff ar necesita
alcătuirea şi rezolvarea unui sistem de 6 ecuaţii cu 6 necunoscute. Observând că
circuitul conţine un grup de impedanţe conectate în triunghi se poate simplifica
rezolvarea prin transfigurarea circuitului, obţinând schema din fig.8.2.b.

5
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

Impedanţele conexiunii stea funcţie de impedanţele conexiunii triunghi se


calculează cu relaţiile (7.98). Se rezolvă apoi circuitul simplificat (fig.8.2.b) prin

I1 1 I12 Z12 2 I2
I1 Z1 A Z2 I2
I23
I3
E1 Z31 Z23 E2 E1 + Z3 + E2
I31
3
I3
B
a b
Figura 8.2
aplicarea teoremelor lui Kirchhoff, direct sau descompunând circuitul în ochiuri
separate şi se determină astfel intensităţile curenţilor I1, I2, I3. Apoi, aplicând
teoremele lui Kirchhoff circuitului format de conexiunea triunghi, se obţin curenţii I12,
I23, I31. Cum triunghiul 1,2,3 conţine trei ramuri şi trei noduri rezultă că se formează
q = n − 1 = 3 − 1 = 2 ecuaţii aplicând prima teoremă şi p = r − q = 3 − 2 = 1 ecuaţii
aplicând a doua teoremă a lui Kirchhoff. Rezultă sistemul:
 − I 12 + I 31 = −I 1
I 12 − I 23 = −I 2
 (8.4)

Z 12 I 12 + Z 23 I 23 + Z 31I 31 = 0
Sistemul se rezolvă în continuare notând:
−1 0 1 − I1 0 1
∆= 1 −1 0 = Z 12 + Z 23 + Z 31 ; ∆1 = − I 2 −1 0 = Z 31I 1 − Z 23 I 2 ;
Z 12 Z 23 Z 31 0 Z 23 Z 31

−1 − I1 1 −1 0 − I1
∆2 = 1 − I2 0 = Z 12 I 2 + Z 31I 3 ; ∆ 3 = 1 −1 − I 2 = −Z 12 I 1 − Z 23 I 2 ,
Z 12 0 Z 31 Z 12 Z 23 0

relaţii în care s-a ţinut seama că I 1 + I 2 = I 3 .


Intensităţile curenţilor din circuitul triunghiului rezultă:
∆1 Z 31I 1 − Z 23 I 2
I 12 = = , (8.5)
∆ Z 12 + Z 23 + Z 31
∆2 Z 12 I 2 + Z 31I 1
I 23 = = , (8.6)
∆ Z 12 + Z 23 + Z 31
∆3 Z I + Z 23 I 3
I 31 = = − 12 1 . (8.7)
∆ Z 12 + Z 23 + Z 31
6
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

Se determină intensităţile curenţilor din schema echivalentă (fig.8.2.b) utilizând


relaţiile determinate anterior pentru această schemă în paragraful 8.2 – relaţiile (8.1),
(8.2), (8.3).
∆ E (Z + Z 3 ) − E 2 Z 3
I1 = 1 = 1 2 ,
∆ Z 1 Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
∆2 E (Z + Z 3 ) − E 1Z 3
I2 = = 2 1 ,
∆ Z 1Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
∆3 E 1Z 2 + E 2 Z 1
I3 = = .
∆ Z 1 Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
Înlocuind apoi expresiile intensităţilor curenţilor I1, I2, I3 în relaţiile (8.5), (8.6) şi
(8.7) se determină intensităţile curenţilor din ramurile conexiunii triunghi, ale căror
expresii s-au dedus mai sus.

8.4.2. METODA BAZATĂ PE TEOREMA SURSEI


ECHIVALENTE DE TENSIUNE

Principiul metodei
Una din metodele care permit determinarea curentului într-o ramură oarecare a
unui circuit complex, fără a fi necesară determinarea intensităţilor curenţilor din
celelalte ramuri, este metoda bazată pe teorema sursei echivalente de tensiune.
După această metodă, întregul circuit complex cu excepţia ramurii în care
urmează să se determine intensitatea curentului, se consideră echivalent cu o sursă
reală de tensiune la ale cărui borne este legată ramura respectivă de impedanţă Z
(fig.8.3).
Sursa echivalentă se caracterizează prin
A I t.e.m. Eg egală cu tensiunea de mers în gol UAB0
corespunzătoarele restului de circuit şi impedanţa
internă Zg egală cu impedanţa echivalentă ZAB0 a
Zg=ZAB0 restului de circuit pasivizat.
U Z Conform teoremei sursei echivalente de
Eg=UAB0 tensiune
U AB 0 Eg
I= = . (8.8)
B Z AB 0 + Z Z g + Z
Figura 8.3 Calculul curentului dintr-o ramură oarecare a
unui circuit complex se face în două etape:
1. Se deschide ramura considerată, eliminând impedanţa ei şi se determină
tensiunea de mers în gol UAB0 la bornele ei.
2. Se pasivizează apoi toate sursele de tensiune electromotoare (prin anularea
tensiunilor lor electromotoare) şi se calculează impedanţa echivalentă ZAB0 a
circuitului pasiv astfel rezultat.

7
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

3. Se înlocuiesc valorile UAB0 şi ZAB0 determinate în etapele anterioare în relaţia (8.8)


şi se determină intensitatea curentului prin ramura dată.
Observaţie: Pentru determinarea lui UAB0 = Eg şi ZAB0 = Zg, în restul circuitului conectat între
bornele A şi B se pot efectua transfigurări succesive până la obţinerea unei singure ramuri active
echivalente (tocmai sursa echivalentă de tensiune) la care se determină Eg şi Zg conform relaţiilor
corespunzătoare transfigurărilor efectuate.
Aplicaţie
Să determinăm curentul I1 din circuitul complex anterior (fig.8.1) aplicând
metoda sursei echivalente de tensiune.
Se deschide ramura străbătută de curentul I1 şi la bornele ei apare tensiunea de
mers în gol UAB0 (fig.8.4.a).

A UAB0 B Z2 A B Z2
ZAB0
I
E1 + Z3 E2 Z3

a b
Figura 8.4

Conform teoremei sursei echivalente de tensiune curentul căutat se obţine din


relaţia:
U AB 0
I1 = (8.9)
Z AB 0 + Z 1
Aplicând a doua teoremă a lui Kirchhoff în ochiul care conţine sursa de tensiune
electromotoare E1 rezultă:
E 1 = U AB 0 + Z 3 I
de unde
U AB 0 = E 1 − Z 3 I .
Curentul I este furnizat de sursa de tensiune electromotoare E2 şi se determină
aplicând teorema lui Ohm în circuitul corespunzător:
E2
I= .
Z2 + Z3
Prin urmare:
E2 E (Z + Z 3 ) − E 2 Z 3
U AB 0 = E 1 − = 1 2 . (8.10)
Z2 + Z3 Z2 + Z3
Pentru calculul impedanţei interne a sursei echivalente (Zg), se pasivizează
sursele de tensiune din schema din fig.8.4.a, rezultând o grupare de impedanţe
(fig.8.4.b) şi se determină impedanţa echivalentă a circuitului complex privită din
punctele de legături ale ramurii cercetate (fig.8.4.b). În cazul de faţă Zg este
impedanţa echivalentă grupului de impedanţe Z2, Z3 conectate în paralel.

8
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

Z2Z3
Z AB 0 = (8.11)
Z2 + Z3
şi
Z 1Z 2 + Z 2 Z 3 + Z 3 Z 1
Z1 + Z g = . (8.12)
Z2 + Z3
Prin urmare:
E 1(Z 2 + Z 3 ) − E 2 Z 3
I1 = . (8.13)
Z 1Z 2 + Z 2 Z 3 + Z 3 Z 1
Curentul I3 se determină după acelaşi procedeu.
Se elimină impedanţa Z3 a ramurii considerate şi se determină tensiunea de
mers în gol UAB0 aplicând a doua teoremă a lui Kirchhoff (fig.8.5.a):
U AB 0
I3 = (8.14)
Z AB 0 + Z 3

Z1 I Z2 Z1 Z2
A A
E1 + UAB0 E2 ZAB0
B B

a b
Figura 8.5

Aplicând a doua teoremă a lui Kirchhoff în ochiul care conţine sursa de tensiune
electromotoare E1 rezultă:
E 1 = Z 1I + U AB 0 şi U AB 0 = E 1 − Z 1I .
Curentul I se deduce aplicând aceeaşi teoremă în ochiul prin care se închide
curentul:
E 1 − E 2 = (Z 1 + Z 2 )I
de unde:
E − E2
I= 1 .
Z1 + Z 2
După înlocuirea curentului în prima ecuaţie se obţine:
E 1 − E 2 E 1Z 2 + E 2 Z 1
U AB 0 = E 1 − Z 1 = . (8.15)
Z1 + Z 2 Z1 + Z 2
Impedanţa ZAB0 se determină după pasivizarea surselor de tensiune
electromotoare în schema din fig.8.5.a, rezultând schema din fig.8.5.b şi observând
că aceasta este echivalentă grupului de impedanţe Z1, Z2, conectate în paralel
(fig.8.5.b):

9
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

Z 1Z 2
Z AB 0 = . (8.16)
Z1 + Z 2
Pe de altă parte, în fig.8.5.a, ramurile active 1 şi 2, conectate în paralel, se pot
înlocui cu o sursă echivalentă de tensiune având t.e.m. şi impedanţa internă date de
relaţiile:
E1 E 2
+
Z 1 Z 2 E 1Z 2 + E 2 Z 1
Eg = =
1 1 Z1 + Z 2
+
Z1 Z 2
1 1 1 Z + Z2 Z 1Z 2
= + = 1 ⇒ Zg =
Z g Z1 Z 2 Z 1Z 2 Z1 + Z 2

şi cum U AB 0 = E g şi Z AB 0 = Z g rezultă aceleaşi expresii ca cele din relaţiile (8.15) şi


(8.16).
Prin urmare impedanţa totală se exprimă prin suma:
Z 1Z 2 Z Z + Z 2 Z 3 + Z 3 Z1
Z AB 0 + Z 3 = Z 3 + = 1 2 (8.17)
Z1 + Z 2 Z1 + Z 2
şi deci curentul I3 căutat rezultă din relaţia:
E 1Z 2 + E 2 Z 1
I3 = . (8.18)
Z 1Z 2 + Z 2 Z 3 + Z 3 Z 1
Având în vedere că I 1 + I 2 = I 3 rezultă:

∆2 E (Z + Z 3 ) − E 1 Z 3
I2 = = 2 1 . (8.19)
∆ Z 1Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
Comparând rezultatele obţinute cu relaţiile (8.1), (8.2), (8.3) se costată aceleaşi
expresii pentru curenţii I1, I2, I3 ca cele obţinute prin metoda utilizării teoremelor lui
Kirchhoff (identice, pe de altă parte, cu cele obţinute prin metoda suprapunerii
efectelor).

8.4.3. METODA BAZATĂ PE TEOREMA SURSEI


ECHIVALENTE DE CURENT

Principiul metodei
Pentru determinarea tensiunii la bornele unei ramurii oarecare a unui circuit
complex (şi prin urmare a intensităţii curentului prin această ramură) fără a fi
necesară determinarea intensităţilor curenţilor din celelalte ramuri, se utilizează
metoda bazată pe teorema sursei echivalente de curent.

10
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

După această metodă, întregul circuit complex cu excepţia ramurii la bornele


căreia urmează să se determine tensiunea, se consideră echivalent cu o sursă reală
de curent la ale cărui borne este legată ramura respectivă de impedanţă Z (fig.8.6).
Sursa echivalentă se caracterizează
A I prin curentul injectat Ig egal cu curentul de
scurtcircuit IABsc corespunzător restului de
circuit şi admitanţa internă Yg egală cu
Ig=IABsc Yg=YAB0 U Y admitanţa echivalentă YAB0 a restului de
circuit pasivizat.
Conform teoremei sursei echivalente
de curent
B I ABsc Ig
U= = . (8.20)
Figura 8.6 Y AB 0 + Y Y g + Y
Calculul tensiunii la bornele unei ramuri oarecare a circuitului complex se face
în două etape:
1. Se elimină admitanţa Y, se scurtcircuitează bornele rămase şi se determină
curentul de scurtcircuit IABsc corespunzător bornelor respective.
2. Se deschide legătura de scurtcircuit, se pasivizează apoi toate sursele de curent
(prin anularea curenţilor injectaţi) şi se calculează admitanţa echivalentă YAB0 a
circuitului pasiv astfel rezultat.
3. Se înlocuiesc valorile IABsc şi ZAB0 determinate în etapele anterioare în relaţia (8.20)
şi se determină tensiunea la bornele ramurii date.
Aplicaţie
Să considerăm din nou circuitul din fig.8.1 şi să determinăm tensiunea la
bornele ramurii 3.
Conform relaţiei (8.20)
I ABsc Ig
U3 = = (8.21)
Y AB 0 + Y 3 Y g +Y 3

Pentru determinarea parametrilor IABsc şi YAB0 în fig.8.7 ramurile active 1 şi 2 ale


circuitului din fig.8.1, conectate în paralel, s-au înlocuit cu surse echivalente reale de
curent (fig.8.7.a) având parametrii:

Y1 Y2
A
A
Ig1 Y1 IABsc Y2 Ig2 YAB0
B
B
a b
Figura 8.7

11
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

Ek
I gk = =Y kEk
Zk
, k = 1,2
1
Yk =
Zk
care, conform regulilor de transfigurare se pot înlocui, la rândul lor, cu o singură
sursă echivalentă reală de curent având parametrii:
E 1 E 2 Z 2 E 1 + Z 1E 2
I g = I g 1 + I g 2 = Y 1E 1 + Y 2 E 2 = + = , (8.22)
Z1 Z 2 Z 1Z 2
1 1 Z + Z2
Y g = Y1 +Y 2 = + = 1 . (8.23)
Z1 Z 2 Z 1Z 2
Înlocuind relaţiile (8.22) şi (8.23) în relaţia (8.21) se deduce:
Y 1E 1 + Y 2 E 2 E 1Z 2 + E 2 Z 1
U3 = = Z3 . (8.24)
Y 1 + Y 2 + Y 3 Z 1Z 2 + Z 2 Z 3 + Z 3 Z 1
U3
Deoarece I 3 = rezultă
Z3
E 1Z 2 + E 2 Z 1
I3 = (8.25)
Z 1Z 2 + Z 2 Z 3 + Z 3 Z 1
Se constată pentru I3 aceeaşi expresie determinată şi prin metodele prezentate
anterior.

8.5. METODA CURENŢILOR DE BUCLĂ

Principiul metodei
Această metodă (numită şi metoda Maxwell, metoda descompunerii circuitului
complex în ochiuri independente, metoda circuitelor independente sau a curenţilor
independenţi sau a curenţilor de contur sau a curenţilor ciclici) se bazează pe faptul
că, în laturile unui circuit oarecare, curenţii respectivi pot fi exprimaţi în funcţie de un
număr mai mic de curenţi aleşi în mod arbitrar.
Reducerea numărului de ecuaţii poate fi realizată prin alegerea unor noi
necunoscute numite curenţi fictivi (sau curenţi independenţi sau ciclici). Fiecare
curent fictiv parcurge toate ramurile ce alcătuiesc o buclă independentă (buclele
independente sunt bucle care nu se suprapun) şi îndeplinesc condiţia ca suma lor
algebrică în fiecare ramură, să fie egală cu curentul ramurii respective.
Cele p = n − 1 ecuaţii scrise utilizând prima teoremă a lui Kirchhoff dau
posibilitatea să se determine b curenţi în funcţie de restul de b = r − p = r − (n − 1)
curenţi care circulă în ramurile circuitului. Maxwell a arătat că aceşti curenţi pot fi
12
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

determinaţi numai cu ajutorul a b ecuaţii (b < r) care se pot obţine alegând din circuit
un număr b de bucle independente şi făcând să circule în fiecare din aceste bucle un
curent fictiv. Aplicând acestor bucle cea de a doua teoremă a lui Kirchhoff se obţin
cele b ecuaţii căutate. Curenţii reali din ramurile circuitului se obţin apoi prin
suprapunerea acestor curenţi.
Metoda are avantajul de a permite micşorarea numărului de ecuaţii necesare
rezolvării circuitului complex de la r la b = r − (n − 1) . În acest scop buclele
independente ale reţelei se descompun în b bucle separate cărora li se asociază tot
atâţia curenţi fictivi ce se închid prin ele. Pentru ca noua reţea constituită din b bucle
separate, să funcţioneze din punct de vedere electric la fel cu reţeaua dată, este
necesar şi suficient ca din suprapunerea curenţilor fictivi să rezulte curenţii reali din
ramurile circuitului complex dat. Prin urmare curentul real dintr-o ramură a circuitului
complex este egal cu suma algebrică a curenţilor fictivi din ramurile separate
corespunzătoare.
Pentru rezolvarea unui circuit utilizând metoda curenţilor de buclă se parcurg
următoarele etape:
1. Se fixează în mod arbitrar sensul curenţilor I necunoscuţi, din ramurile circuitului.
2. Se aleg în circuit b bucle independente; acestea pot fi desenate pe o schemă
separată.
3. În fiecare din aceste bucle, circulă câte un curent fictiv J, al cărui sens de circulaţie
se fixează arbitrar (pentru simplificare, se recomandă ca sensurile curenţilor fictivi
să fie alese aceleaşi cu sensurile de parcurgere ale buclelor respective – de
regulă sensul orar).
4. Pentru fiecare buclă în parte se aplică a doua teoremă a lui Kirchhoff, cu
observaţia că, în circuitul respectiv produc căderi de tensiune şi curenţii
independenţi din buclele vecine, cu care bucla considerată are impedanţe
comune, semnul acestor căderi de tensiune fiind dat de sensul de circulaţie al
buclei vecine în raport cu sensul de circulaţie prin aceeaşi impedanţă a curentului
fictiv din bucla considerată: dacă cei doi curenţi au acelaşi sens, căderea de
tensiune respectivă are semnul (+); ea are semnul (–) în caz contrar.
Se va obţine astfel un sistem de b ecuaţii liniare de forma:
Z 11 J 1 + Z 12 J 2 + ... + Z 1b J b = E e1
Z J + Z J + ... + Z J = E
 21 1 22 2 2b b e2
 (8.26)
 M M M M
Z b1 J 1 + Z b 2 J 2 + ... + Z bb J b = E eb
în care:
- coeficienţii cu indici dublii de forma Zjj (de pe diagonală) reprezintă impedanţele
proprii ale buclelor j, egale cu suma tuturor impedanţelor din bucla j;
- coeficienţii de forma Zjk reprezintă impedanţa mutuală (comună) a buclelor j, k,
egală cu suma impedanţelor din ramura comună buclelor j şi k (se consideră cu
semnul (+) impedanţele în care curenţii Jj şi Jk au acelaşi sens şi se consideră cu
semnul (–) impedanţele în care curenţii Jj şi Jk au sensuri contrare);
- termenii liberi (din membrul drept) Eek reprezintă suma algebrică a tensiunilor
electromotoare care acţionează în bucla independentă k.

13
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

Acest sistem este compatibil, având b ecuaţii şi b necunoscute (curenţii fictivi


prin cele b = r − (n − 1) bucle, notaţi J1, J2, ... , Jb).
5. Se rezolvă apoi sistemul, determinându-se curenţii fictivi Jk k = 1, b . ( )
6. Curenţii reali Ik k = 1, r din ramurile circuitului se obţin făcând suma algebrică a
curenţilor fictivi care trec prin ramura respectivă
 j = 1, b 
Ik = ∑ C jk J j ,  
 k = 1, r 
 
unde coeficienţii Cjk pot avea una din valorile 0, ±1, aceasta depinzând de sensul
arbitrar ales pentru circulaţia curenţilor fictivi; valoarea 0 va apărea acolo unde
circuitul respectiv nu conţine o anumită ramură.
Pentru ca sistemul de ecuaţii să prezinte o oarecare simetrie, care să permită o
verificare rapidă a scrierii lor corecte, este necesar să se urmeze o anumită regulă în
stabilirea lor. Astfel, deşi alegerea buclelor independente este arbitrară, este
recomandabil ca:
- fiecare latură a circuitului să intre cel puţin o dată în aceste bucle; această condiţie
este obligatorie;
- două laturi ale circuitului să nu comporte curenţi identici, în afară de cazul când ele
aparţin aceleaşi bucle;
- să se aleagă acelaşi sens de circulaţie pentru curenţii fictivi circulând în cele b
bucle independente (de regulă sensul orar);
- cele mai simple bucle independente şi deci ecuaţiile corespunzătoare, se obţin
când buclele independente sunt bucle simple ale circuitului dat, cu alte cuvinte,
când aceste bucle separă circuitul dat în ochiuri. În acest caz curentul dintr-o
ramură este format din cel mult doi curenţi fictivi.
În aceste condiţii determinantul coeficienţilor necunoscutelor (determinatul
impedanţelor) este simetric faţă de diagonala principală, care este formată din
impedanţele proprii ale buclelor alese, celelalte elemente fiind impedanţele comune
diverselor bucle.
Aplicaţie
Pentru exemplificare, în fig.8.8.b, se prezintă descompunerea în b bucle
independente a circuitului complex întâlnit mai înainte (fig.8.1.a). Deoarece în acest
caz r = 3, n = 2, rezultă b = r − (n − 1) = 2 bucle independente. Notând cu J1 şi J2
curenţii fictivi care străbat buclele separate, (fig.8.8.b) rezultă:

I1 Z1 A Z2 I2 J1 Z1 Z2 J2
I3
E1 + Z3 + E2 E1 + Z3 + E2

B
a b
Figura 8.8

14
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

I 1 = J 1 ; I 2 = −J 2 ; I 3 = J 1 − J 2 .
Aplicând a doua teoremă a lui Kirchhoff în cele două bucle independente ale
circuitului dat (fig.8.8.a) se obţin ecuaţiile:
 Z 1I 1 + Z 3 I 3 = E 1
 (8.27)
 − Z 2 I 2 − Z 3 I 3 = −E 2
respectiv, un sistem de două ecuaţii cu trei necunoscute care nu poate fi rezolvat.
Înlocuind curenţii reali cu curenţi ciclici, ecuaţiile devin:
 Z 1 J 1 + Z 3 (J 1 − J 2 ) = E 1

Z 2 J 2 − Z 3 (J 1 − J 2 ) = −E 2
de unde, prin gruparea termenilor, se obţine:
 (Z 1 + Z 3 )J 1 − Z 3 J 2 = E 1
 (8.28)
− Z 3 J 1 + (Z 2 + Z 3 )J 2 = −E 2
adică un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute, care poate fi uşor de rezolvat
în raport cu curenţii ciclici J1 şi J2.
Sistemul (8.28) se obţine şi particularizând sistemul (8.26) pentru circuitul din
fig.8.8.a.
 Z 11 J 1 + Z 12 J 2 = E e1
 (8.29)
Z 21 J 1 + Z 22 J 2 = E e 2
în care:
Z 11 = Z 1 + Z 3 reprezintă impedanţa proprie a buclei (1),
Z 22 = Z 2 + Z 3 – impedanţa proprie a buclei (2),
Z 12 = Z 21 = −Z 3 – impedanţa comună buclelor (1) şi (2),
E e1 = E 1 – t.e.m. echivalentă corespunzătoare buclei (1),
E e 2 = −E 2 – t.e.m. echivalentă corespunzătoare buclei (2).
Rezolvând sistemul rezultă:
∆1 E 1 (Z 2 + Z 3 ) − E 2 Z 3
I1 = J1 = = (8.30)
∆ Z 1Z 2 + Z 1 Z 3 + Z 2 Z 3

∆2 E (Z + Z 3 ) − E 1 Z 3
I2 = J2 = = 2 1 (8.31)
∆ Z 1 Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
∆3 E 1Z 2 + E 2 Z 1
I 3 = J1 + J 2 = = (8.32)
∆ Z 1Z 2 + Z 1 Z 3 + Z 2 Z 3
în care:
Z1 + Z 3 Z3 E Z3 Z + Z3 E1
∆= , ∆1 = 1 , ∆2 = 1 .
Z3 Z2 + Z3 E2 Z2 + Z3 Z3 E2

15
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

Se observă că s-a ajuns la aceleaşi expresii ale curenţilor ca şi în cazul


metodelor prezentate anterior, însă pe calea rezolvării unui sistem de ecuaţii mai
simplu, format din două ecuaţii cu două necunoscute.

8.6. METODA POTENŢIALELOR NODURILOR

Principiul metodei
Această metodă se bazează pe faptul că, între două noduri oarecare ale unui
circuit electric oarecare, în care există o circulaţie de curenţi, există întotdeauna o
diferenţă de potenţial; dacă aceste noduri constituie extremităţile unei ramuri,
cunoaşterea diferenţei de potenţial respective şi a impedanţei ramurii conduce
imediat la găsirea intensităţii curentului care circulă prin ramura respectivă.
În consecinţă, fixarea arbitrară a unei perechi de noduri într-un circuit pune
imediat problema găsirii diferenţei de potenţial între aceste noduri, întocmai cum
fixarea arbitrară a unei bucle în circuit punea problema determinării intensităţii
curentului fictiv în acea buclă; rezultă că determinarea tensiunilor corespunzătoare
perechilor de noduri într-un circuit poate conduce la rezolvarea problemelor puse
acelui circuit.
Numărul perechilor de noduri independente ce se poate stabili într-un circuit
este p = n − 1 , în cazul circuitelor în regim staţionar sau cvasistaţionar.
Metoda are avantajul că reduce problema – ca şi metoda curenţilor de buclă –
la rezolvarea unui sistem de p ecuaţii liniare în care necunoscutele sunt potenţialele
a n − 1 noduri (potenţialul celui de al n-lea nod fiind considerat ca potenţial de
referinţă şi luat, în general, egal cu zero), care, de asemenea, sunt mai puţine decât
cele r ecuaţii liniare care se obţin prin metoda utilizării teoremelor lui Kirchhoff.
Prin această metodă se operează cu noi variabile şi anume potenţialele
nodurilor, egale ca număr cu numărul nodurilor independente n − 1 ale circuitului. Se
alege ca nod de referinţă nodul n, faţă de care, celelalte noduri au potenţialele V1, V2,
... , Vp ( p = n − 1 ).
Pentru analiza unui circuit prin metoda potenţialelor nodurilor se parcurg
următoarele etape:
1. Se înlocuiesc în schema dată impedanţele prin admitanţe şi sursele de tensiune
prin surse de curent.
2. Se aleg în reţea n − 1 noduri, în mod arbitrar, al n-lea nod se leagă la pământ,
luându-se ca nod de referinţă (cu potenţial nul). Aceste n-1 noduri formează cu
nodul de referinţă, p perechi de noduri arbitrar alese.
3. Se presupune că la fiecare pereche de noduri, există o diferenţă de potenţial
V j −V k , având un anumit sens de polaritate de asemenea ales arbitrar.
4. Pentru fiecare nod în parte se aplică prima teoremă a lui Kirchhoff. Se va obţine
astfel un sistem de p ecuaţii liniare de forma:

16
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

Y 11V 1 + Y 12V 2 + ... + Y 1pV p = I e1


Y V + Y V + ... + Y V = I
 21 1 22 2 2p p e2
 (8.33)
 M M M M
Y p1V 1 + Y p 2V 2 + ... + Y pp V q = I ep
în care:
- coeficienţii cu indici dublii de forma Yii (de pe diagonală) reprezintă admitanţa
totală corespunzătoare nodului i (suma admitanţelor tuturor ramurilor incidente
nodului i);
- coeficienţii de forma Yij (i ≠ j) reprezintă admitanţa totală a perechii de noduri i
şi j (suma admitanţelor tuturor ramurilor conectate între nodurile i şi j);
- Vi reprezintă tensiunea independentă la bornele acestei perechi de noduri
(potenţialul nodului i în cazul când toate perechile de noduri s-au considerat în
raport cu nodul având potenţialul de referinţă);

- termenii liberi (din membrul drept) de forma I ei = ± ∑I


k ∈i
gk =± ∑Y
k ∈i
k Ek

reprezintă curentul echivalent corespunzător nodului i (suma curenţilor produşi


şi injectaţi de surse referitoare la nodul i, Ek fiind t.e.m. respective (se consideră
pozitivi curenţii injectaţi în nodul k – ce au sensul spre nodul k – şi negativi cei
ejectaţi – ce au sensul dinspre nod).
5. Rezolvând sistemul de ecuaţii se găsesc valorile şi semnul potenţialele Vi ale
tuturor nodurilor arbitrar alese din circuit raportate la potenţialul de referinţă ales,
cu ajutorul cărora se pot determina diferenţele de potenţial la extremităţile fiecărei
ramuri.
6. Curenţii din circuit se determină apoi aplicând legea conducţiei fiecărei ramuri în
parte.
E +V k
E k + V k = Z k I k , apoi I k = k = Y k (E k + V k )
Zk
metoda rezultând astfel puţin mai dificilă decât metoda curenţilor independenţi.
Metoda este recomandată numai în cazul circuitelor cu două noduri; dacă
circuitul are mai mult de două noduri, se recomandă altă metodă.
Aplicaţie
Să considerăm acelaşi circuit din fig.8.1, în care sursele de tensiune au fost
transformate în surse de curent şi impedanţele în admitanţe (fig.8.9).

I1 1 I2
I3
U1 Ig1 Y1 U3 Y3 Y2 Ig2 U2

0
Figura 8.9

17
BAZELE ELECTROTEHNICII I – TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

Circuitul având n = 2 noduri, rezultă p = n − 1 = 1 noduri independente. S-a


notat nodul de referinţă (având potenţial nul) cu (0) şi nodul rămas cu (1).
Scriind prima teoremă a lui Kirchhoff pentru nodul (1) rezultă:
I g1 + I g 2 + I 1 + I 2 − I 3 = 0 (8.34)
unde
Ek
I gk = = Y k E k , k = 1,2 . (8.35)
Zk

I k = −Y k U k = −Y k (V 1 − V 0 ) = −Y k V 1 , k = 1,2 (8.36)

I 3 = Y 3 U 3 = Y 3 (V 1 − V 0 ) = Y 3V 1 (8.37)

Înlocuind relaţiile (8.35), (8.36), (8.37) în relaţia (8.34) rezultă:


(Y 1 + Y 2 + Y 3 )V 1 = Y 1E 1 + Y 2 E 2 . (8.38)
Pe de altă parte, relaţia (8.38) se poate obţine particularizând relaţia (8.33)
pentru circuitul din fig.8.9. Astfel
Y 11V 1 = I e1 (8.39)
unde:
Y 11 = Y 1 + Y 2 + Y 3 reprezintă admitanţa totală corespunzătoare nodului (1)
I e1 = I g1 + I g 2 = Y 1E 1 + Y 2 E 2 – curentul echivalent corespunzător nodului (1).
Din relaţia (8.38) se deduce:
Y 1E 1 + Y 2 E 2
U1 = U 2 = U 3 = V 1 = . (8.40)
Y1 +Y 2 +Y 3
Exprimând curenţii ramurilor (1) şi (2) cu ajutorul primei teoreme a lui Kirchhoff
şi cel al ramurii (3) cu ajutorul teoremei lui Ohm se obţine:
I k = I gk − Y k U k = Y k E k − Y k U k = Y k (E k − U k ) = Y k (E k − V 1 ) , k = 1,2
de unde:
E 1(Z 2 + Z 3 ) − E 2 Z 3
I1 = , (8.41)
Z 1Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3

E 2 (Z 1 + Z 3 ) − E 1Z 3
I2 = (8.42)
Z 1Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
respectiv:
Y3
I 3 = Y 3 U 3 = Y 3V 1 = (Y 1E 1 + Y 2 E 2 ) = E 1Z 2 + E 2 Z 1 (8.43)
Y1 +Y 2 +Y 3 Z 1 Z 2 + Z 1Z 3 + Z 2 Z 3
Se constată, de asemenea, aceleaşi expresii obţinute pentru curenţi din
ramurile circuitului analizat cu cele obţinute prin metodele anterioare.

18
Metode de analiză a circuitelor electrice liniare

Alegerea între metoda curenţilor de buclă sau cea a potenţialelor nodurilor


pentru analiza circuitelor electrice depinde de numărul ecuaţiilor ce urmează a fi
rezolvate.
Astfel, dacă b < p este mai avantajos să se utilizeze metodă curenţilor de
buclă, iar dacă b > p , este mai avantajoasă metoda potenţialelor nodurilor. În aceste
condiţii, numărul necunoscutelor ce urmează să fie determinate este întotdeauna mai
r
mic sau cel mult egal cu , această din urmă situaţie apărând atunci când b = p ; în
2
acest caz se alege indiferent care dintre cele două metode.

Din analiza metodelor de rezolvare a circuitelor liniare complexe rezultă că la


aplicarea uneia sau alteia dintre metode trebuie să se ia în considerare
complexitatea circuitului considerat, forma în care se prezintă, volumul de calcul pe
care îl necesită aplicarea uneia sau alteia dintre metode, acesta din urmă
reprezentând criteriul fundamental al alegerii metodei de rezolvare a circuitului.

19