Universitatea „SPIRU HARET” Bucureşti

Facultatea de Geografie şi Geografia Turismului

Program Masterat – TURISM ŞI INTEGRARE REGIONALĂ
Anul I, formele de învăţământ zi, on-line
Disciplina –TURISMUL ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

TURISMUL ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Sinteză

Odată cu societatea umană, procesul dezvoltării economice a avut un imens ascendent. În

toate etapele istorice, oamenii au valorificat factorii de mediu prin calitatea lor de resurse
economice. Astfel din totdeauna a existat un plan de acţiune economic-mediu menit să satisfacă
cerinţele şi nevoile umane.
Pe măsura trecerii timpului, dar mai acut în ultimul secol s-a pus problema epuizării acestor
resurse, dar şi a degradării tot mai evidente a calităţii mediului înconjurător. La ora actuală există
tot mai multe dovezi ştiinţifice că schimbările climatice globale au atins un punct critic.

1. Definirea conceptului de dezvoltare durabilă

În deceniul 7 al secolului trecut s-a pus problema limitării creşterii economice, deoarece
produce schimbări de structuri şi de funcţionalitate a mediului natural; defrişările forestiere pentru
extinderea aşezărilor umane, a suprafeţelor agricole, accelerarea eroziunii solurilor, multiplicarea
formelor de poluare au fost semnalele cele mai clare referitoare la distrugerea mediului. La
acestea se mai adaugă creşterea neomogenă a populaţiei, industrializarea excesivă, extinderea
căilor de comunicaţie, ritmul înalt de urbanizare, elemente care au susţinut în mod continuu
dezechilibrul din ecosistemele naturale.
Iniţial termenul utilizat a fost de eco-dezvoltare folosit în domeniul agriculturii, pentru a
realiza un echilibru între producţie vegetală, animală şi respectarea cerinţelor de regenerare
naturală a resurselor utilizate în acest domeniu (Mudgley James, 1995).În acest context, pe lângă
∗
ONU, a fost iniţiată Comisia Brundland în anul 1987, care a propus utilizarea noţiunii de
„dezvoltare durabilă“.
În esenţă, la aplicarea acestui concept au fost implicate Banca Mondială, OECD, Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) care au contribuit şi la realizarea unei definiţii
unanim acceptate. Fiecare dintre aceste instituţii internaţionale derulează programe ce susţin
conceptul de dezvoltare economică durabilă.
Astfel, dezvoltarea durabilă presupune exploatarea şi valorificarea resurselor
disponibile ale planetei, de orientare a dezvoltării economice şi tehnologice, de orientare a
investiţiilor directe în aşa manieră încât să satisfacă cerinţele actuale şi de viitor ale societăţii
umane. Accentul este pus pe componenta ecologică a mediului înconjurător, iar preocupările
de reducere a poluării s-au multiplicat. Scopul esenţial este acela de a folosi mai raţional
resursele naturale cu risc de epuizare şi degradare, şi de realizare a unui standard de viaţă
decent, pentru generaţii viitoare, cu o distribuţie echitabilă a veniturilor generale şi specifice.
Creşterea preocupărilor pentru probleme de dezvoltare durabilă, a impus organizarea în
1992 a primei conferinţe ONU (Earth Summit), apoi în 2002 la Johanesburg. Ulterior au mai fost
iniţiate conferinţe internaţionale (New York în 1997, Kyoto 2004, Montreal 2006) cu scopul de a
reduce poluarea şi efectele negative ale schimbării climatice globale. De asemenea, OMT la
nivelul anului 2008 a derulat o serie de acţiuni internaţionale dedicate dezvoltării durabile a
turismului. În acest sens, pot fi amintite următoarele manifestări:
– Conferinţa Internaţională privind aplicarea criteriilor de dezvoltare durabilă de la
Barcelona, Spania, 6 octombrie 2008;
– Conferinţa de dezvoltare durabilă din lumea arabă, Aman, Iordania, 17 octombrie 2008;

Comisia Brundtland reprezintă în realitate Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (Zamfir C, 2007).
 – Conferinţa privind schimbările climatice şi turismul durabil, Madrid, Spania, 5 iunie 2008;
– Conferinţa Internaţională privind aplicarea unor standarde în turism în zona Orientului
Apropiat şi a Mării Mediterane, Egipt, 17-19 decembrie 2008.
În acelaşi context UE a realizat şi adoptat în 2001, strategia la dezvoltare durabilă,
reactualizate în 2006, pe măsura aderării de noi ţări membre. Astfel fiecare ţară, poate urma
principalele coordonate ale acestei strategii şi crea propria strategie naţională de dezvoltare
durabilă, în conformitate cu atributele specifice date de mediul natural, social şi economic de
mediu.
În ultimul deceniu, al prezentei configuraţii a UE, în strategia sa generală, dezvoltarea
durabilă a devenit o preocupare esenţială. Încă din anul 1997, prin Tratatul de la Mastricht aceasta
a devenit un obiectiv politic cu aplicabilitate în toate ţările membre. În anul 2001, CE întrunit la
Goteborg (Suedia) a adoptat prima strategie de dezvoltare durabilă a UE; la acestea au fost aduse
alte schimbări de conţinut în 2002, 2005, 2006. Astfel, Consiliul UE, a aprobat o nouă strategie de
Dezvoltare Durabilă, având în vedere că au fost acceptate noi ţări membre. Aceasta are un
caracter unitar, coerent cu o finalitate clară legate de un alt mod de exploatare şi valorificare a
resurselor mediului.

2. Conceptul de turism durabil

Concomitent cu consolidarea ideii de dezvoltare durabilă a economiei a început să se
contureze şi aplicările sectoriale. Primele abordări teoretice se datorează Organizaţiei Mondiale de
Turism. Alături de alte organisme ale ONU aceasta a încercat să aplice cerinţele dezvoltării
durabile la domeniul industriei turismului. Astfel, reprezentanţii şi experţii OMT au prezentat
propria viziune durabilă la Summitul de la Johanesburg din 2002.
Toate formele şi activităţile turistice sunt dependente de mediul înconjurător ai cărui
componente devin resurse exploatabile. În acest context prin turism, sunt create acele produse
care comercializează aceste resurse şi le adaugă o valoare adăugată importantă. Astfel veniturile
din turism au valori mai mari în raport cu resursele naturale şi culturale folosite. Prin urmare
interdependenţa dintre mediu şi turism este mult mai evidentă şi puternică.
Dezvoltarea durabilă a turismului include un grup de principii directoare, reprezentate
prin:
– asigurarea condiţiilor de practicare a turismului de un număr cât mai mare de persoane, ca
o componentă a drepturilor omului şi o liberă circulaţie a persoanelor;
– realizarea unei solidarităţi în interiorul generaţiei şi între generaţii ca promotori ai
turismului;
– cultivarea unui turism axat pe servicii de calitate şi atent faţă de cerinţele de protecţie a
mediului;
– implicarea în aplicarea dezvoltării durabile a mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
– coerenţa temporală şi spaţială a politicilor de dezvoltare a turismului la nivel naţional,
regional şi local;
– aplicarea unor evaluări de impact şi de mediu pentru toate formele de turism;
– utilizarea celor mai noi informaţii şi rezultate din cercetarea de mediu cu rol major în
stabilirea coordonatelor dezvoltării durabile;
– introducerea în strategiile sectoriale durabile a principiilor de precauţiune şi de plată a
unor taxe de către poluatori.
Aceste principii acţionează direct asupra ritmului de creştere a cererii turistice şi de
expansiune spaţială a dotărilor turistice. Multe decenii de-a rândul turismul a fost privit nu numai
prin prisma avantajelor sale economice: creşterea veniturilor, multiplicarea locurilor de muncă,
valorificarea unor resurse mai puţin cunoscute, dar originale. Astfel, au fost create condiţii de
dezvoltare necontrolată a activităţilor turistice în multe ţări recunoscute printr-un patrimoniu
turistic deosebit.
În aplicarea acestor principii se are în vedere reducerea efectelor negative ale turismului.
Pentru a include turismul într-o abordare durabilă se cer realizate câteva obiective esenţiale:
 – susţinerea activităţilor turistice care aduc cele mai reduse impacturi asupra mediului;
– reducerea formelor de poluare produse de turism;
– respectarea diversităţii şi a identităţii culturale, a egalităţii de şanse şi diminuarea
discriminării de orice tip;
– aplicarea unor proiecte în turism pe inovare şi competitivitate economică, socială, unde
prosperitatea individuală şi colectivă să fie în concordanţă cu starea mediului;
– respectarea recomandărilor şi legislaţiei convenţiilor internaţionale, mai ales a celor din
UE pentru a extinde aplicarea dezvoltării durabile;
Realizarea concretă a acestor obiective trebuie să aibă în vedere conexiunile turismului cu
celelalte sectoare economice, fiind ştiut că acest sector suporta multipli influenţe directe şi
indirecte. În acest context dezvoltarea durabilă a turismului presupune un echilibru constant şi
continuu între existenţa, dezvoltarea turismului, şi protecţia mediului înconjurător.

3. Influenţa globalizării economice şi a schimbărilor climatice asupra turismului

actual.
Globalizarea nu este un fenomen complet nou în plan economic şi social. Practic, acesta se
identifică şi în alte etape istorice ale societăţii umane. Potrivit organismelor internaţionale (Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional), globalizarea constituie un fenomen de creştere în
relaţiile economice şi comerciale internaţionale cu consecinţe directe asupra domeniului politic,
juridic, economic, socio-cultural; cele mai vizibile influenţe se văd în structura activităţilor
economice, în sensul că se produce dinamizarea evidentă a unor activităţi economice în
comparaţie cu altele.
După anii 1989-1990, odată cu schimbările structurale din fostele ţări socialiste se constată
că globalizarea a căpătat forme moderne de manifestare prin apariţia unor puternice
interdependenţe economice mondiale şi puternice restructurări sociale.
În domeniul turismului fenomenul de globalizare se manifestă prin multiplicarea resurselor
turistice folosite, prin aplicarea tehnologiilor moderne în creşterea calităţii serviciilor turistice.
Astfel se manifestă o diversificare a formelor de turism (turism de afaceri, turism medical, de
shoping, pentru festivaluri artistice etc.). În plus, apare o ridicare a cerinţelor privind clasificarea
unităţilor turistice în funcţie de numărul şi calitatea serviciilor turistice oferite. În acest sens, se
constată o expansiune a lanţurilor hoteliere internaţionale, care îşi deschid şi preiau noi unităţi
turistice în tot mai multe ţări.
În aceste condiţii, fenomenul de globalizare ascute concurenţa şi sprijină creşterea
competitivităţii în cadrul industriei turistice, managerii structurilor turistice sunt interesaţi să
păstreze constant calitatea serviciilor, să se facă o promovare dinamică pentru a cuceri noi pieţe
turistice. Aplicarea de sisteme computerizate şi de programe informatice a deschis prin
mondializarea lor o nouă etapă a globalizării; astfel se constată o tendinţă de transnaţionalizare a
turismului, generând noi fluxuri turistice.
În ciuda unor aspecte pozitive, globalizarea economică aduce cu sine dispariţia unor
activităţi economice care nu mai sunt cerute de piaţă şi stratificări sociale evidente, pierderea
controlului social. Astfel, apar fenomene de polarizare socială, evidente, fapt ce determină
micşorarea numărului de potenţiali turişti. În plus, se extind modele culturale străine, care
contribuie la diminuarea propriei identităţi culturale, în societăţi tradiţionale, de pierdere a
diversităţii.
În mod concret, globalizarea, reprezintă în esenţă prin extinderea formelor moderne ale
democraţiei, de răspândire a economiei de piaţă determină o omogenizare a formelor de turism şi
a calităţii serviciilor; singurele elemente de diferenţiere sunt date de valoarea calitativă şi
cantitativă a resurselor turistice, de dotările şi amenajările turistice, de modul în care sunt realizate
programele turistice. Ceea ce trebuie analizat mai în detaliu sunt implicaţiile sociale ale
globalizării pentru a se evita extinderea grupurilor umane marginalizate, prin care se pierd un
mare număr de potenţiali turişti, potrivită extinderii sărăciei şi a instabilităţii materiale.
 Alături de globalizarea economică un alt fenomen cu multiple consecinţe asupra turismului,
îl constituie schimbările climatice globale. În ultimele 3-4 decenii au apărut tot mai multe
contradicţii între mediul natural şi cel creat de om. Exploatarea mediului a fost unul continuu, care
a mers în concordanţă cu dezvoltarea societăţii umane. Valorificarea tot mai dinamică a resurselor
oferită de natură a crescut gradul de epuizare a unora, a limitat condiţiile de regenerare a altora şi
a distrus ireversibil multe peisaje naturale deosebite. Dezechilibrul dintre nevoi şi resurse a
condus la extinderea formelor de poluare.
La nivelul cercetărilor ştiinţifice actuale se consideră că există câteva cauze majore care au
determinat: apariţia schimbărilor de climă; creşterea rapidă a populaţiei, accelerarea defrişărilor
forestiere, supraexploatarea resurselor de apă, creşterea volumul de emisii de gaze cu efect de
seră.
Efectele cele mai vizibile sunt exprimate prin multiplicarea numărului de uragane, furtuni,
inundaţii puternice, creşterea nivelului apelor mării, ploi acide, reducerea masei de gheaţă din
jurul Polului Nord şi a celor montani din masivele montane înalte, modificări ale curenţilor
oceanici. Conform, oamenilor de ştiinţă cu preocupări de mediu arată că sistemul climatic al
planetei are un grad ridicat de fragilitate şi poate suferi modificări ireversibile. Efectele
schimbărilor climatice nu sunt uniforme ci se manifesta diferenţiat de la un continent la altul şi de
la o regiune geografică la alta.
Ceea ce surprinde este caracterul distructiv puternic al unor asemenea manifestări. În acest
sens se constată violenţa unor uragane, ploi asociate cu inundaţii (SUA – uraganul Katrina, 2001;
Italia – ploi şi inundaţii în 2008; Brazilia – inundaţii în 2008). Alt fenomen este acela al creşterii
valorilor de temperaturii medii multianuale, astfel s-a schimbat configuraţia termică a anotimpurilor.
Astfel, pe măsură ce suprafaţa acvatică a oceanelor se încălzeşte furtunile devin tot mai
puternice; în plus în anotimpurile estivale se înregistrează temperaturi foarte ridicate şi creşterea
perioadelor de secetă. În acest context în multe oraşe europene şi nord-americane, în perioada 2004-
2008 au crescut temperaturile de peste 37-39°C, pentru perioade de 7-10 zile. Multe oraşe pe glob
au înregistrat noi recorduri de temperaturi ridicate în sezonul de vară (Paris, Atena, New York, Las
Vegas, ajungând la peste 40°C şi până la 44°C, la umbră). În alte aşezări urbane şi rurale de pe glob
cu real potenţial turistic se înregistrează în anotimpul de iarnă temperaturi foarte scăzute, furtuni de
zăpadă sau inundaţii puternice.
Aceste aspecte influenţează foarte mult industria turistică. Multe resurse turistice şi naturale
au suferit distrugeri importante, cu dificultăţi de recuperare, protecţie şi conservare. Perioadele din
an, cu temperaturi ridicate reduc fluxurile turistice, furtunile, uraganele distrug multe dotări şi
amenajări turistice.
Creşterea apelor oceanelor, provoacă dispariţia micilor insule din Oceanul pacific şi Indian
care se sprijină foarte mult pe activităţi agricole tradiţionale şi turism. În alte condiţii, iernile cu
temperaturi ridicate duc la scăderea ninsorilor şi a stratului de zăpadă, astfel se reduce perioada
practicării sporturilor de iarnă în multe masive montane; acest fenomen este mult mai vizibil în
Europa şi America de Nord.
Diminuarea influenţelor negative asupra turismului se poate realiza prin utilizarea energiei
alternative, limitarea consumului energetic, de combustibili fosili, a celei de apă, reciclarea
deşeurilor, eficientizarea consumului pentru fiecare unitate turistică şi pe turist. De asemenea,
efectele negative ale schimbărilor climatice conduc la creşterea gradului de sărăcie în aşezările
rurale şi urbane afectate de catastrofe naturale, prin distrugerea unităţilor economice, a locuinţelor
şi a bunurilor existente.

Ambele aspecte – ale globalizării şi ale schimbărilor climatice globale au un impact major
asupra dezvoltării durabile. Prima influenţează dezvoltarea durabilă prin următoarele cerinţe:
• extinderea eficienţei economice ca suport al reducerii costurilor şi consumurilor de materii
prime;
• aplicarea unor reglementări financiare unitare care pot stimula investiţiile în protecţia
mediului;
 • standardizarea cerinţelor de calitate pentru produsele finite şi serviciile oferite pe pieţele
comerciale.
A doua participă direct la formularea politicilor internaţionale şi naţionale de mediu. Aceste
politici au scop respectarea unor reglementări şi realizarea unor sisteme de control a poluării, de
urmărire şi înregistrare a hazardurilor naturale şi antropice.
Pentru a se reduce nivelul de poluare cu efect direct asupra calităţii mediului şi a modului
de manifestare al acestuia se aplică o serie de taxe suplimentare şi se acordă permise de poluare pe
termen limitat. Astfel, aplicarea unor instrumente economice şi financiare stricte pot contribui la
sprijinirea aplicării principiilor de dezvoltare durabilă.
Certificarea unor unităţi economice din turism şi a unor servicii conform cerinţelor de
mediu (ISO 14.000) pot determina pe termen mediu şi lung o mai bună conservare a resurselor
turistice, evitarea risipei, a degradării acestora. Aplicarea reconstrucţiei ecologice în multe zone
industriale, agricole, urbane, ajută la refacerea parţială a componentei de mediu şi deschid calea
dezvoltării funcţiei turistice în mod controlat.

4. Avantajele dezvoltării durabile şi partenerii de acţiune în turism

Aplicarea cerinţelor de dezvoltare durabilă are implicaţii multiple. Existenţa unor ţinte
generale şi specifice aduc avantaje reale în asigurarea unei creşteri economice sănătoase în
echilibru cu păstrarea calităţii actuale a mediului înconjurător. În acest sens se pot prezenta
următoarele avantaje:
– redactarea şi aplicarea unui cadru legislativ şi instituţional, în acest sens instituţiile
guvernamentale deţin departamente cu preocupări privind dezvoltarea durabilă; de
asemenea reglementările legislative pot impune măsuri restrictive asupra poluării şi de
aplicare a unor indicatori specifici de evaluare.
– politici şi strategii prin care se stabilesc obiectivele principale şi secundare şi apoi
transformarea acestora în acţiuni; prin intermediul acestora se pot crea programe de
gestionare durabilă a mediului natural şi antropic existent; toate politicile elaborate
asigură prezentarea coordonatelor generale ale dezvoltării durabile, iar strategiile stabilesc
elementele de competitivitate, reducerea decalajelor de productivitate în strânsă relaţie cu
protecţia mediului şi reconstrucţia ecologică a zonelor naturale degradate;
– abordarea resurselor înseamnă că fiecare program de acţiune să dispună de fonduri de
punere în realitate a obiectivelor prioritare; în acest context un rol esenţial îl deţine
politica bugetară şi financiară, nivelul inflaţiei, a evoluţiei cursului de schimb; găsirea de
resurse pentru respectarea cerinţelor dezvoltării durabile presupun retehnologizare,
modernizare a multor sectoare economice; în domeniul turismului alocarea de resurse se
face prin parteneriatele public-private şi realizarea de proiecte eligibile pentru fondurile
europene dedicate protecţiei mediului;
– tehnici şi tehnologii nepoluante oferă soluţiile de reducere a formelor de poluare, de
punere în practică a conceptului de dezvoltare durabilă; rolul acestora este acela de a
reduce consumurile energetice, a celor de combustibili fosili şi minereuri; în plus sunt
necesare instalaţii şi echipamente de control a emisiilor în industria turismului există
posibilitatea de a se utiliza energii alternative, să se reducă poluările punctuale (a apei, a
solurilor, prin gunoaie şi deşeuri, a distrugerii naturii sălbatice prin dotări turistice
adecvate).

Dezvoltarea durabilă deţine avantaje vizibile în momentul în care este însoţită de acţiuni
orientate către protecţia mediului. În plus, acest tip de dezvoltare economică solicită contribuţia
unităţilor de cercetare-inovare pentru a se asigura noi mijloace şi soluţii ecologice.
Societatea umană modernă a realizat rapid faptul că nivelul actual de producere a bunurilor,
serviciilor contribuie direct la distrugerea mediului înconjurător; iniţiativele au fost de multe ori
fragmentate şi nu au avut caracter obligatoriu pentru toate statele lumii. În ultimele patru decenii
se înregistrează o implicare a multor actori (parteneri) care deţin o viziune mai precisă a
intervenţiilor necesare.
În acest sens, pot fi semnalate programe derulate de Fondul Monetar Internaţional, PNUD,
Phare, Life@Mediu, agenţia Europeană de Mediu. Prin aceste programe se creează o modelare a
procesului economic în favoarea ocrotirii naturii. De asemenea, se ajunge la schimbarea
mentalităţilor, comportamentelor pentru a schimba percepţia populaţiei despre importanţa
echilibrului ecologic al ecosistemelor naturale.
Punerea în aceeaşi ecuaţie a avantajelor şi a participanţilor care pot realiza dezvoltarea
durabilă aduce în prim plan conştientizarea din partea populaţiei şi implicarea în luarea deciziilor
economice şi sociale. În acest fel prin prisma dezvoltării durabile se pune accent pe o nouă
redistribuire mai echitabilă a veniturilor care se poate realiza la nivel intergeneraţii şi
intrageneraţii.

5. Structura turismului durabil şi indicatorii de măsurare.

La nivelul economiei naţionale, turismul face parte din sistemul serviciilor, având în vedere
modul de evoluţie a pieţei turistice interne şi externe, turismul deţine componente
macrostructurale, mezostructurale şi microstructurale.
Componenta macrostructurală porneşte de la relaţia pe care o are turismul cu celelalte
ramuri economice. Toate schimbările şi ajustările macroeconomice afectează şi acest sector de
activitate. În mod concret la acest nivel macroeconomic turismul trebuie să atingă capacitatea de a
produce o gamă variată şi atractivă de servicii care să ajungă la avantaje comparative faţă de alte
produse similare şi să fie în concordanţă cu protecţia mediului.
Latura mezostructurală include o serie de acţiuni care influenţează direct şi indirect orice
activitate turistică majoră. Astfel, există următoarele categorii de acţiuni:
– acţiuni instituţionale, prin care organisme guvernamentale centrale şi regionale locale îşi
pot elabora politici de dezvoltare, stabilind principalele priorităţi;
– acţiuni legislative prin care se stabilesc coordonatele de dezvoltare, control, promovare a
produselor şi a serviciilor turistice;
– acţiuni de alocare a resurselor prin care se pot defini modalităţi de exploatare a resurselor
turistice, dar şi cele energetice cu impact direct asupra costurilor finale;
– acţiuni de mediu prin utilizarea de echipamente nepoluante, în unităţile turistice
generatoare de servicii turistice multiple.
La nivel microeconomic, s-au conturat câteva principii generale valabile care sunt
aplicabile prin orice industrie turistică, din orice ţară:
– în turism, mediul înconjurător are cea mai mare valoare şi importanţă fiind suportul
acestuia;
– în turism, produsele şi serviciile turistice să fie în corelaţie cu întregul potenţial disponibil
la nivel urban şi rural, dar şi cu influenţe turistice;
– în turism, programele propuse şi derulate trebuie să fie în concordanţă cu caracteristicile
calitative şi cantitative ale resurselor existente;
– în turism trebuie să existe iniţiative prin care să se asigure o poluare minimală a mediului
şi să sprijine acţiunile de reecologizare;
– în turism pot fi exploatate şi valorificate resursele naturale şi culturale mai puţin
cunoscute, dar autentice, singulare care pot atrage turişti şi pot limita orientarea către
zonele cu fluxuri turistice puternice. (WTV – Agenda 21 for the Travel and Tourism
Industry, 1995).
Aspectul macroeconomic este implicit legat de reformele economice şi de măsurile de
ajustare a unor sectoare economice. Fenomenul este mult mai complex şi presupune calitatea
creşterii generale a industriei turismului, multiplicarea locurilor de muncă, găsirea surselor
necesare de finanţare, investiţii în infrastructura generală şi specifică.
Componenta macrostructurală se traduce prin efecte directe şi asupra formelor de turism.
Astfel fiecare formă majoră de turism (montan, balnear, litoral, cultural) îşi are propriile
 caracteristici şi pot deţine strategii proprii de dezvoltare durabilă. În cadrul acestor forme de
turism pot fi identificate acele aspecte ce asigură o dezvoltare durabilă.
În acest sens există realizarea de strategii de dezvoltare durabilă pentru fiecare formă de
turism în parte are rolul de arăta modul de valorificare a resurselor disponibile fără a atinge
degradarea şi epuizarea lor rapidă. Prin intermediul acestora se încearcă realizarea unui echilibru
între calitatea şi cantitatea resurselor turistice şi nivelul de dezvoltare a produselor turistice.
În acest context fiecare formă de turism poate să beneficieze de măsuri restrictive şi
permisive pentru a diversifica sau restrânge programele turistice, în funcţie de impactul acestora
cu mediul înconjurător. Astfel, se pot enunţa o serie de acţiuni specifice:
– realizarea unor instrumente de reglementare, control a activităţilor turistice existente la
nivelul fiecărei forme de turism (ex. zone sanitare pentru resursele de ape minerale,
exploatarea plajelor, modul de construcţii în Delta Dunării etc.);
– realizarea de instrumente economice, prin taxe şi impozite pentru utilizarea unor resurse
naturale şi culturale vulnerabile;
– realizarea de norme pe unitatea economică sau pe turist privind consumul sau deşeurile,
apele uzate produse;
– realizarea de proiecte pentru finanţarea unor acţiuni de reecologizare a unor resurse
naturale cu valenţe turistice.
Toate acestea conduc la obţinerea unei eficienţe statice şi dinamice în funcţionarea fiecărei
forme de turism. Existenţa unor măsuri restrictive de mediu trebuie să includă o serie de acţiuni,
măsuri compensatoare. Transformarea politicii de mediu în instrument de frână în dezvoltarea
formelor de turism determină distorsiuni în piaţa serviciilor turistice şi modifică major promovarea
produselor turistice.
Nivelul microeconomic se referă strict la activităţile care există în orice unitate economică
de turism (cazare, alimentaţie, agrement, transport, tratament balnear). Fiecare activitate
presupune un consum de energie, materii prime bunuri semifinite şi finite. Pentru a diminua
impactul asupra mediului înconjurător se impune un control al consumurilor curente; în acest
context, un rol esenţial îl are nivelul de dotare cu echipamente şi aparatură performantă, prin care
se reduc pierderile dar se evidenţiază consumul.

Criterii de evaluare a capacităţii de durabilitate în turism

În vederea aplicării conceptului de dezvoltare durabilă au fost elaborate o serie de
criterii menite să demonstreze utilitate aplicării acestuia. Astfel sunt trecute în evidenţă toate
sectoarele administrative, economice, sociale care au un impact major asupra turismului.

1. În plan politic şi administrativ

– strategii de dezvoltare propuse la nivel general şi sectorial;
– programe, proiecte realizate propuse pentru activităţi turistice sau pentru anumite forme
de turism;
– obiectivele prioritare pentru turism sau pe forme de turism;
– aplicarea de schimbări radicale pentru domeniul general al turismului sau pentru
formele sale componente.

2. În plan fizic şi teritorial

– gradul de accesibilitate către resursele turistice;
– nivelul gradul de cazare turistică;
– terenuri publice şi private pentru activităţi turistice;
– căi de comunicaţie ce pot deservi turismul;
– nivelul de infrastructură generală şi edilitară;
– categorii de atracţii turistice, ierarhizate pe calitate şi originalitate.

3. În plan economic
 – nivelul de investiţii generale şi în turism;
– costuri curente şi favorabile în realizarea produselor şi a serviciilor în turism;
– efecte directe şi indirecte din alte sectoare economice;
– nivelul cererii de forţă de muncă;
– nivelul de dependinţe şi de profit;
– evoluţia inflaţiei generale;
– evoluţia cererii şi a ofertei turistice.

4. În plan social-cultural
– gradul de evoluţie şi stabilitatea populaţiei;
– evoluţia migraţiei interne şi externe;
– standardul de viaţă şi locuire;
– existenţa de probleme sociale;
– nivelul satisfacţiei;
– limba şi tradiţii.

5. În plan perceptiv şi motivaţional

– evaluarea preferinţelor, a motivaţiilor turiştilor;
– analiza calităţii peisajelor naturale şi culturale;
– categorii de activitate turistică;
– nivelul de insatisfacţie turistică;
– existenţa unor degradări ale mediului cu impact ambiental-estetic.

6. În plan ecologic şi pentru protecţia mediului

– apariţia de modificări ale proceselor naturale (temperatură, circulaţia aer, apă, vânturi
etc.);
– analiza formelor de poluare;
– prezentarea formelor de risc (incendii, alunecări, torenţi, eroziuni, gunoaie etc.);
– forme de degradare antropică;
– evaluarea biodiversităţii sălbatice (flora şi fauna, specii vulnerabile etc.).

Alături de aceste aspecte pot fi prezentate situaţii legate de:

– incapacitatea de finalizare a proiectelor, obiectivelor propuse, eşecuri de parteneriat,
inflaţia ridicată, forţă de muncă deficitară, pregătire profesională inadecvată, pierderea
unor tradiţii, atracţii turistice afectate de existenţa unor riscuri, pericole naturale,
antropice, distrugeri ireversibile de mediu.
– schimbarea de obiective prioritare, aplicarea altora alternative, concurenţă puternică,
fluctuaţii mari pe pieţele turistice, dezechilibru în repartiţia veniturilor în plan local,
regional, neacceptarea de noi schimbări, imposibilitatea de a face progrese economice
sociale, conflicte de interes a actorilor din teritoriu, dificultăţi în aplicarea
managementului calităţii şi de mediu, lipsa de date pentru evaluări de impact, necesitatea
completării şi a modernizării infrastructurii, probleme sociale de delicvenţă, criminalitate,
insecuritate, piaţa speculativă puternică pentru bunuri şi clădiri, transformarea protecţiei
şi conservării în prioritate principală, legislaţie incompletă, neaplicarea cerinţelor
internaţionale.
Acest nivel microeconomic presupune o serie de iniţiative specifice, determinate prin:
– realizarea unei imagini de ansamblu atractivă a calităţii turistice;
– păstrarea aspectelor confortabile a vizitei turiştilor, prin servicii calitative şi utile;
– acordarea de facilităţi pentru turiştii care îşi fac din timp rezervările şi care vin în grup,
pentru a estima volumul de muncă şi de consum;
– evidenţierea după fiecare program turistic sau grup de vizitatori a consumurilor specifice,
a deşeurilor, apelor uzate, a gunoaielor;
 – certificarea unităţilor turistice conform standardelor de calitate pentru produsele turistice –
9.000 şi a celor de mediu – 14.000;
– aplicarea unui sistem de certificare pentru turismul durabil care să arate poluarea redusă şi
păstrarea calităţii actuale a mediului înconjurător.
Toate aceste componente care sprijină dezvoltarea durabilă au la bază o integrare pe
verticală, în sensul că toate acestea interacţionează între ele. În plus, mai există o integrare pe
orizontală prin care toate activităţile turistice sunt legate între ele (cazare, alimentaţie, agrement).
Pe plan mondial, OMT a fost interesat să elaboreze o serie de indicatori generali prin care să
sprijine turismul durabil. Astfel, au fost elaboraţi:
– indicatori ai capacităţii de suport a mediului;
– indicatori de import care certifică degradarea siturilor naturale şi culturale;
– indicatori de evaluare a activităţilor economice pentru a se evita supraexploatarea şi
conflictele de interese.
Prin intermediul acestora se încearcă o apreciere asupra presiunii turistice, a intensităţii de
utilizare a unor resurse turistice, de gestionare a deşeurilor, dar şi de evidenţiere a satisfacţiei
consumatorilor şi a populaţiei locale.

7. Contribuţia analizei de piaţă şi dezvoltarea durabilă a produselor turistice

Creşterea diversificată a turismului şi realizarea de produse turistice atractive trebuie să aibă
la bază cunoaşterea în detaliu a pieţelor turistice. Pieţele turistice exprimă raportul dintre cerere şi
oferta existentă la un moment dat. În ultimii 15 ani (1990-2005), potrivit analizei efectuate de
World Travel @ Tourism Council. în 2007 a rezultat că industria turistică românească a fost
fluctuantă; în general firmele şi societăţile de turism şi-au realizat estimări generale, fără a avea la
bază studii de piaţă asupra cererii turistice. În general, asemenea studii se elaborează la 4-5 ani şi
oferă o imagine reală asupra oportunităţilor de dezvoltare a unor produse turistice (Figura nr. 1).

Figura nr. 1

În mod concret, România nu a reuşit să transforme, în ultimii 18 ani, turismul într-un sector
cu prioritate deosebită şi foarte important pentru economia naţională. De altfel, oferta internă nu a
fost adoptată la cerinţele şi nevoile diferitelor segmente de turişti. Această inadaptare a determinat
o scădere a numărului de turişti, o reducere a perioadei de sejur, un dezinteres pentru a creşte
substanţial calitatea serviciilor.
Realizarea unei analize de piaţă sprijină mai multe alternative de acţiune a unei unităţi
economice din turism:
 – activ, când se străduieşte să facă faţă competiţiilor prin produse noi şi aplică schimbări
importante;
– pasiv, prin care îşi păstrează gama de produse pe termen mai lung şi nu adoptă schimbări
majore.
Dat fiind faptul că dezvoltarea durabilă acordă o mai mare atenţie problemelor de mediu, că
persoanele din tot mai multe ţări de pe glob sunt interesate de reducerea poluării, comportamentul
consumatorului s-a schimbat mult.
Respectarea cerinţelor de dezvoltare durabilă presupune o anume dimensionare a pieţelor
turistice pentru a prevenii inadaptarea ofertei la cererea turistică. În acest context în stabilirea
dimensiunilor oricărei pieţe trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
– capacitatea şi dinamica pieţei turistice, la nivel naţional, regional, local;
– aria şi structura pieţei pentru a vedea atractivitatea şi formele de turism cele mai solicitate
de potenţiali clienţi.
Un loc aparte îl deţine evaluarea consumului şi comportamentului consumatorului. Acest
fapt este foarte important deoarece pune în relaţie realizarea produselor turistice de menţinerea
unor fluxuri turistice constante sau în dinamică ascendentă.
Intensitatea consumului turistic exprimă presiunea fluxurilor turistice asupra resurselor şi a
dotărilor specifice. În plus, cunoaşterea tendinţelor de la nivel internaţional, continental, naţional
poate favoriza anumite forme de turism în detrimentul altora, aflate în regres.
Un aspect inedit al cercetării de piaţă în turism este acela că se pot analiza şi evalua direct
obiceiurile de consum şi de cumpărare a turiştilor care provin din ţări cu identităţi economice,
sociale, culturale diferite. În multe situaţii există o rigiditate a ofertei turistice care poate conduce
la subexploatare, sau dimpotrivă la o risipă şi degradare de resurse.
Aceste situaţii impun ca la nivelul fiecărei unităţi economice din turism să existe o
administrare (management) specializată. Administraţia aplică periodic studii de piaţă şi
colaborează cu administraţiile locale. Astfel, fiecare oraş sau comună poată să deţină un oficiu
propriu de turism, asociaţii profesionale de turism care să gestioneze echilibrat întreg patrimoniu
turistic. Gestionarea echipamentelor şi a dotărilor turistice poate fi încredinţată societăţilor mixte
locale sau camerelor de comerţ, industrii regionale (judeţene).
În plus cercetările de piaţă deţin un rol major în strategia de amenajare şi planificare a
teritoriului pentru dezvoltarea de noi activităţi economice Dezvoltarea durabilă a ofertei turistice
depinde foarte mult de acestea, care sunt în general rezultatul unor colaborări interministeriale;
orice dezvoltare turistică nu este atributul numai domeniului privat, ci aceasta trebuie dă deţină
acceptul instituţiilor guvernamentale şi locale. O relaţie corectă între utilizarea durabilă a
resurselor turistice şi realizarea de dotări şi echipamente moderne are rolul de a dinamiza
investiţiile directe în teritoriu.
Abordarea unei atente cercetări de piaţă pune în lumină şi impacturile fenomenului turistic
în plan economic, social şi cultural. Deţinătorii de unităţi economice din turism sunt tentaţi să
privească numai avantajele acestui sector economic. Mulţi specialişti consideră că resursele
planetei sunt limitate, iar capacitatea de regenerare foarte lentă. În aceste condiţii se pune
problema contribuţiei activităţilor turistice la acutizarea formelor actuale de poluare.
Prin studii de piaţă, se pot crea acele instrumente (pârghii) prin care se pot limita fluxurile
turistice. Asigurarea unor servicii turistice de calitate, prezenţa unor resurse turistice naturale şi
culturale bine conservate determină aplicarea unor tarife ridicate. Există situaţii, când în anumite
centre istorice, parcuri naţionale se impune pentru fiecare an un număr de vizitatori care pot fi
acceptaţi. În consecinţă, asigurarea continuă a unui turism durabil va trebui sa se sprijine pe o
cunoaştere în detaliu a segmentelor de turişti, a cerinţelor şi nevoilor acestora.

8. Elemente de planificare şi gestionare durabilă în turism

Planificarea constituie un instrument de lucru major în formularea politicilor şi a strategiilor
de dezvoltare pentru orice teritoriu şi domeniu economic. Planificarea este un proces dinamic,
deosebit de complex, care se sprijină pe un evantai extrem de larg de informaţii generale şi
specifice. În plus, include principii, metode, indicatori de evaluare.
Orice demers de planificare a unei activităţi economice cuprinde mai multe etape:
– etapa de evaluare actuală a nivelului de dezvoltare atins, sub aspect economic, socio-
demografic, politic, tehnic etc.;
– etapa de formulare a opţiunilor de dezvoltare, pe baza determinării obiectivelor principale
şi secundare, în funcţie de resurse şi costuri;
– etapa de schimbare a coordonatelor strategice de dezvoltare, axată pe raportul cerere-
ofertă, nivelul capitalului social, natural, tehnic, politic pe piaţa internă şi internaţională;
– etapa de realizare a unui plan pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, amplasament,
execuţie, resurse financiare, participanţi, faze de lucru etc.;
– etapa de analiză post proiect, prin diversitatea şi calitatea serviciilor turistice, nivelul de
atractivitate, promovare, venituri obţinute. (ONU, 1987 – Guide de la planification du
development).
În domeniul turismului, planificarea joacă un rol esenţial, deşi de foarte multe ori se
consideră că acesta aparţine în exclusivitate domeniului privat. În realitate turismul solicită multe
alte dotări şi servicii care nu sunt de domeniul său dar care sprijină derularea activităţilor turistice.
Astfel la nivel naţional, planificarea orientată către modernizarea, completarea
infrastructurii generale (căi de comunicaţie, telecomunicaţii, servicii medicale, de educaţie)
sprijină indirect toate formele de turism. În acest context, planificarea cere o participare a mai
multor actori:
– instituţii de stat şi ministeriale;
– unităţi din sectorul privat;
– administraţiile publice locale;
– asociaţii profesionale;
– organizaţii ale societăţii civile – ONG-uri.
În final, un plan bine pus la punct şi concret devine un document politic şi care poate avea şi
o susţinere legislativă căpătând un caracter obligatoriu de aplicare. Orice plan, mai ales când
vizează un anume sector economic, poate avea un caracter prospectiv, cu orientare către tendinţele
viitoare, având în vedere interacţiunile directe cu pieţele internaţionale. În mod concret sun
utilizate planurile pe termen mediu şi cele pe termen lung.
În domeniul turismului, planurile de perspectivă arată care sunt formele de turism care au
cele mari şanse de dezvoltare, care sunt formele care presupun restructurări importante, pentru
următorii 20-30 de ani. Evoluţiile demografice, de infrastructură aduc noi direcţii de dezvoltare.
În mod concret, la nivelul economiei naţionale, cele mai folosite în mod curent sunt
planurile pe termen mediu de 3-7 ani, prin care unele obiective pot fi începute şi finalizate. Un
exemplu este acela al hotelului Burj-Al-Arab din Dubai, care în decurs de trei ani a fost finalizat
integral. Asemenea planuri reprezintă punctele de sprijin pentru realizarea de noi obiective care
pot conduce la dezvoltarea şi consolidarea funcţiei turistice la nivel urban şi rural.
Alături de aceste două tipuri de planuri menţionate, mai sunt folosite planurile anuale, prin
care obiectivele propuse sunt strâns legate de firmele de construcţii şi de resursele financiare puse
la dispoziţie. Aceste planuri includ de altfel un grafic de lucru foarte strâns, cu termene precise.
De asemenea, aceste planuri ţin sub control costurile şi evită penalităţile.
În economia serviciilor, ca urmarea fluctuaţiilor pieţelor de profil mai sunt folosite şi
planurile oscilante, axate pe ajustarea obiectivelor în funcţie de ascensiunea sau scăderea pieţelor.
Acestea sunt mult folosite atunci când intervin elemente sau condiţii neprevăzute (surplus de
pânză freatică, straturi argiloase, realizarea de noi amenajări pentru consolidarea fundaţiei, etc.).
Un asemenea plan determină o revizuire a costurilor, a timpului de lucru, a unor echipamente
suplimentare.
Prin urmare, un plan anterior stabilit poate fi total sau parţial modificat. Astfel de
evenimente se întâmplă în proiectele de mare anvergură, în firmele foarte mari când şi bugetele
sau echipamentele alocate sunt în schimbare. Aplicarea acestui tip de plan poate avea avantajul că
realizează o evaluare periodică a stadiului de execuţie, a calităţii lucrărilor şi reduce riscurile.
De asemenea, faţă de planurile cu termene fixe, prestabilite, planurile oscilante pot permite
executarea unor obiective în termen de timp mai mici. Asemenea planuri solicită specialişti şi
experţi, iar aplicarea lor se face în general în ţări cu economie dezvoltată.
Aplicarea conceptului de planificare în dezvoltarea durabilă a turismului, determină un
echilibru sectorial faţă de celelalte activităţi economice, derulate în paralel cu aceasta; de
asemenea prin aceste planuri se pun în relaţie directă noile dotări, amenajări cu valoarea calitativă
şi cantitativă a resurselor turistice.
În dezvoltarea durabilă a turismului, contribuţia planurilor se traduce prin:
– elaborarea de planuri de dezvoltare regională şi locală prin punerea în valoare a unor
resurse turistice mai puţin cunoscute şi valorificate (ex.: Muzeul Inggenheim din Bilbao –
Spania);
– asigurarea unor minime condiţii în dezvoltare, dat fiind faptul că planurile au
continuitate, de la o etapă de dezvoltare la alta;
– crearea unor optimizări între cerere şi ofertă pe termen mediu şi lung, mai ales în
condiţiile în care cererea în turism este foarte fluctuantă şi condiţionată de mulţi factori
externi şi interni.
În baza unor planuri atent concepute se pot realiza anumite modele de dezvoltare, mai ales
în cazul unor staţiuni turistice sau a unor unităţi economice de profil. Important ca în urma unor
proiecte-pilot de dezvoltare durabilă a activităţilor turistice, evaluarea post proiect să reflecte
avantajele obişnuite. Pe aceste coordonate se înscrie eficienţa financiară, eficienţa productivă,
atragerea constantă de fluxuri turistice, păstrarea pe termen lung a activităţilor turistice ca suport
al dezvoltării locale şi a valorificării echilibrate a tuturor resurselor disponibile, a evitării
degradării ireversibile a mediului înconjurător.
Gestionarea durabilă impune evitarea fenomenului de saturaţie turistică a resurselor
naturale, culturale, dat fiind importanţa acestui aspect, OMT a elaborat în 2004 un manual cu
referinţe privind realizarea unui turism echilibrat şi controlat.
În funcţie de gradul de atractivitate a resurselor turistice, de renumele lor s-au conturat, în
timp şi spaţiu, două tipuri de saturaţie:
– o saturaţie permanentă dată de existenţa unor fluxuri turistice relativ constante pe toată
durata anului; în general acest tip de saturaţie are o evoluţie constantă şi rare sunt
momentele de regres, datorate unor hazarde naturale, antropice, evenimente politice,
conflicte armate, religioase etc.;
– saturaţia oscilantă datorată existenţei unei sezonalităţi evidente a activităţii turistice (ex.:
zone de litoral vara, zonele pentru sporturi de iarnă etc.); acest tip de saturaţie lasă timp şi
pentru refacere, restaurare a unor obiective şi zone turistice.
Consecinţele celor două tipuri de saturaţie sunt multiple şi sunt date de:
– diminuarea calităţii serviciilor, a satisfacţiei personale a turiştilor care se confruntă cu
aglomeraţie, disconfort;
– distrugeri ireversibile a unor peisaje naturale, degradări ale unor bunuri culturale;
– suprasolicitarea infrastructurii generale, a dotărilor turistice care necesită intervenţii
periodice;
– apariţia unui stres local pentru populaţia gazdă obligată să suporte un surplus de vizitatori
şi locuitori temporari;
– creşterea volumului de ape reziduale, deşeuri, gunoaie, intensificarea formelor de poluare;
– o creştere a preţurilor produselor turistice ca urmare a cererii foarte mari, în discordanţă
evidentă cu calitatea acestora.
Dat fiind multitudinea de efecte negative înregistrate în multe zone, staţiuni turistice foarte
solicitate, s-au impus şi o serie de măsuri specifice: stabilirea unui număr maxim de vizitatori,
limitarea duratei de sejur, limitarea duratei de parcare, aplicarea unor tarife ridicate.
 Pentru a diminua efectele negative asupra supra exploatării resurselor turistice, OMT a
elaborat şi un Cod Mondial de etică în turism (1997). Acesta se adresează atât factorilor de
dezvoltare a turismului, cât şi vizitatorilor.
La acesta se mai adaugă Charta Internaţională a turismului cultural elaborată de ICOMOS.
În acest sens, organismele internaţionale şi naţionale din ţările cu patrimoniu turistic
deosebit au pus accent pe diminuarea presiunii turistice, pe următoarele acţiuni:
– gestionarea durabilă a cererii turistice potenţiale;
– gestionarea durabilă a destinaţiei turistice;
– gestionarea durabilă a infrastructurii generale şi specifice
La baza unor asemenea demersuri stau multiple măsuri dar şi reglementări legislative care
să asigure protecţie întregului patrimoniu turistic. În plus sistemul de gestionare şi administrare a
acestuia include persoane specializate, aparatură modernă de supraveghere şi control.

9. Modele de evaluare a impacturilor turismului asupra resurselor turistice şi a

calităţii mediului înconjurător
În evoluţia sa, societatea umană a beneficiat de aproape toate resursele disponibile ale
planetei, fenomen evident mai ales în ultimele trei secole de dezvoltare socio-economică continuă.
Urmările dezvoltării economice, sociale, urbanistice şi de infrastructură au conduc la multiple
schimbări ireversibile. Astfel, au apărut în multe zone de pe glob dezechilibre ecologice, unele
zone vulnerabile şi forme grave de poluare.
Extinderea aspectelor negative ale mediului asociate cu efectele schimbărilor climatice pun
în discuţie aplicarea cerinţelor dezvoltării durabile.Alături de celelalte sectoare economice,
turismul prin dimensiunile dezvoltării sale actuale, contribuie la degradarea unor resurse specifice
şi provoacă forme de poluare.
Prin urmare, activităţile turistice în relaţiile directe cu mediul natural şi cultural valorificat,
dau naştere mai multor categorii de impact. Acestea sunt reprezentate prin (tabelul nr. 1):
– infrastructuri asupra mediului natural;
– infrastructuri asupra mediului construit.

Tabel 1. Categorii de impact ale turismului în relaţia cu mediul înconjurător

I. INFRASTRUCTURI ASUPRA MEDIULUI NATURAL
A. Exploatarea resurselor naturale
1. Reducerea resurselor de apă prin suprasolicitări şi supra exploatare
2. Reducerea resurselor de combustibil clasic utilizate pentru obţinerea de energie pentru susţinerea
activităţilor turistice
3. Riscuri crescute produse de calamităţi naturale – incendii, alunecări, inundaţii, cutremure,
avalanşe etc.
B. Schimbări în structura biodiversităţii
1. Distrugerea habitatelor speciilor
2. Uciderea animalelor în scopuri cinegetice
3. Uciderea animalelor pentru curiozităţi gastronomice, suveniruri
4. Influenţarea, printr-o intensă circulaţie turistică, a migraţiei interne şi externe a animalelor
5. Distrugerea speciilor vegetale valoroase pentru suveniruri şi valorificarea lemnului
6. Reducerea vegetaţiei naturale pentru amenajări turistice
7. Extinderea rezervaţiilor naturale, a sanctuarelor cu viaţă sălbatică
C. Fenomene de eroziune
1. Tasarea şi compactizarea solurilor, fapt ce conduce la creşterea scurgerii pluviale şi a eroziunii
superficiale
2. Creşterea expunerii solurilor la alunecări
3. Creşterea proceselor de declanşare a avalanşelor
4. Pagube produse fenomenelor geologice deosebite (peşteri, avene)
5. Pagube provocate malurilor de râuri şi ţărmurilor de litoral
D. Poluarea
1. Poluarea apei prin deversarea directă a apelor uzate
 2. Scurgeri accidentale de produse petroliere
3. Poluarea aerului prin gazele de eşapament şi arderea de combustibili pentru obţinerea de energie
4. Poluarea sonoră datorată activităţilor şi transporturilor turistice
5. Poluarea solurilor produsă prin deşeuri din toată gama de servicii turistice
E. Modificări estetico-ambientale
1. Construcţii şi amenajări turistice improprii cu tradiţiile locale
2. Acumulări de gunoaie şi deşeuri
II. INFRASTRUCTURI ASUPRA MEDIULUI CONSTRUIT
A. Modificări estetice şi vizuale
1. Creşterea densităţii construcţiilor şi a suprafeţelor betonate
2. Acceptarea de stiluri arhitectonice noi, discordante cu cele vechi
3. Aglomerări de populaţie şi de bunuri imobiliare şi mobile
B. Infrastructura
1. Supraîncărcarea cu elemente şi echipamente de infrastructură
2. Realizarea de noi investiţii de infrastructură
3. Management de mediu deficitar în exploatarea şi valorificarea bunurilor cultural-istorice din
aşezările umane
C. Schimbări în structura şi textura urbană
1. Modificări prin extensie a unor spaţii urbane (zone industriale, transporturi, comerciale,
rezidenţiale, agrement)
2. Schimbări în volumul de concentrare şi calitate a dotărilor şi a mobilierului urban
3. Pericolul apariţiei unor contraste între zonele amenajate turistic şi cele rezidenţiale
D. Forme de conservare şi restaurare
1. Reutilizarea imobilelor vechi în scopuri turistice şi comerciale
2. Conservarea vechilor centre istorice urbane sau rurale
3. Utilizarea clădirilor vechi în scopuri culturale şi ca o a doua rezidenţă
E. Competiţia
1. Înlocuirea unor atracţii în declin din aşezările umane cu altele, mai puţin cunoscute dar mai
atractive
2. orientarea atracţiilor culturale în funcţie de schimbarea motivaţiilor turistice, sau de noile tendinţe
din industria turistică
Sursa: Simon Tamara – Teză de doctorat, 1997, adaptare după OMT.

Din aceste categorii majore de impacturi rezultă şi nişte instrumente de evaluare a influenţei
pozitive/negative a turismului. În acest context, orice amenajare, activitate turistică presupune
realizarea unui studiu de impact. Acesta trebuie să includă următoarele aspecte:
– descrierea activităţii turistice cu toate componentele sale în detaliu, cu prezentarea
modului de exploatare a resurselor turistice;
– prezentarea stării actuale a mediului sub aspect calitativ, mai ales a principalelor
componente: apă, aer, sol, floră, faună etc.;
– evaluarea nivelului de impact induse de activitate/dotarea turistică în timp;
– prezentarea de propuneri pentru a reduce consumurile curente şi evitarea supraexploatării
celor turistice;
– elaborarea unui plan de monitorizare a activităţii turistice sub aspectul poluării şi găsirea
de soluţii pentru limitarea acesteia.
În aceste condiţii, existenţa unor forme de impact reduse sprijină certificarea unităţilor
turistice, a dotărilor prin care acestea sunt compatibile în funcţionarea lor curentă cu protejarea
mediului. La nivel internaţional organizaţia Green Globe asigură existenţa unor standarde
internaţionale privind turismul încă din 2004; conceptul esenţial este „reduce, reuse, recycle”
pentru a se realiza produse turistice la înalte standarde ecologice.

10. Gestionarea durabilă a unei activităţi turistice

Analiza oricărei activităţi de turism are în vedere capacitatea de suport a mediului. Aceasta
porneşte de la existenţa unor categorii de zone turistice:
– zone receptoare de turişti care înregistrează o anume densitate a dotărilor şi fluxurilor
turistice;
 – zone de tranzit care includ suprasolicitări ale căilor de comunicaţie şi a dotărilor aferente;
– zone emiţătoare de turişti, care deţin un nivel ridicat de dezvoltare economică,
infrastructură, dar şi de o poluare evidentă, mediu de muncă, locuire aglomerat stresant.
Formularea acestui concept arată faptul că dezvoltarea turismului are anumite limite;
aceasta include o serie de criterii măsurabile, obiective, altele nemăsurabile, cu aspect
subiectiv.
Potrivit cercetărilor internaţionale, capacitate de primire arată numărul de persoane care
pot beneficia de condiţii decente de viaţă (inclusiv recreere) într-un anume spaţiu fără a se
produce distrugerea sistemelor biologice. În domeniul turismului un loc important îl deţine
evaluarea capacităţii de suport a mediului natural şi cultural existent în orice destinaţie turistică.
Acesta are rolul de apune în evidenţă o anume limită în dezvoltarea şi amenajarea a unor resurse.
Există trei elemente de maximă determinare pentru acest concept:
- timpul care include capacitatea zilnică, săptămânală, sezonieră, anuală de primire a unui
anumit număr de turişti, la nivelul unui structuri turistice de cazare, alimentaţie, tratament,
agrement;
- spaţiul care se raportează la utilizarea unei anume suprafeţe de teren, ca etalon pentru a
susţine a anume activitate sau amenajare turistică;
- rata de creştere a fluxurilor turistice care arată nivelul de exploatare a structurilor, a
mijloacelor de transport, frecvenţa sezonieră, aglomeraţia.
Conceptul de capacitate de suport a fost demarat încă din 1971, iar în timp s-au emis de către
specialişti mai multe definiţii. Definiţia cea mai acceptată se referă la faptul că este permisă
dezvoltarea activităţilor turistice fără diminuarea calităţii mediului sau a satisfacţiei vizitatorilor
(Lindsay O. 1986). Unele definiţii se facilitează pe spaţiul de primire, altele pe numărul de vizitatori
care poate fi acceptat. În cele mai multe cazuri există o anume elasticitatea capacităţii de suport şi că
impactul negativ al activităţilor turistice se poate diminua prin reamenajări, informaţie şi educaţie
ecologică. Există mai multe categorii de capacitate a mediului ambiant:
 capacitatea de suport ecologică are în atenţie acele resurse turistice care aparţin mediului natural;
cele mai solicitate sunt componentele esenţiale ale ecosistemelor: aer, apă sol, vegetaţie, faună,
mai ales condiţiile de extindere a amenajărilor turistice sau de creştere a fluxurilor turistice
 capacitatea fizică se referă cu deosebire la modul de folosire a terenurilor libere şi unele se poate
manifesta deteriorări ale componentelor de mediu prin densitatea amenajărilor, reţele de
infrastructură inadecvată, sau management defectuos. Stabilirea depăşirii acestei capacităţi este
greu de cuantificat, mai ales pentru centrele urbane istorice, a infrastructurii cuprinse în multe
destinaţii turistice.
 capacitatea social-perceptivă se referă la stilul de viaţă al rezidenţilor, care în turism au funcţia
de gazde, exprimă gradul de ospitalitate şi deschidere faţă de vizitatori. Stilul de viaţă reprezintă
suma activităţilor care compun viaţa unui grup, colectivităţi axate pe o anumită structură şi idei
comune. De multe ori, unii turişti prin schimbul de informaţii, atitudini aduc noutăţi ce pot
schimba stilul tradiţional de viaţă din comunităţile locale;
 capacitatea economică se referă la volumul de investiţii şi amenajări pe care le pot dezvolta
aşezările umane pentru a se dezvolta funcţia turistică. Aceasta se bazează pe analiza cost-beneficiu
şi presupune includerea unor costuri ecologice, sociale, şi că introducerea tehnologiilor
performante, sau creşterea eficienţei printr-o politică bună de management va conduce la
amplificarea acestei capacităţi.
 capacitatea psihologică se referă la mecanismele psihice ale relaţiilor intergrupuri ce rezultă în
plan spiritual dintre traiul cotidian al populaţiei rezidenţiale cu cele ale vizitatorilor. Aceştia pot
influenţa prin interacţiune comportamentală conduita localnicilor sau a turiştilor1.
Asupra turiştilor se manifestă prin satisfacţia pe care o au fosta de primire şi ospitalitatea de
care se bucură, de calitatea serviciilor turistice. Un management atent la opţiunile, structura
comunităţilor locale, o amenajare turistică adecvată calităţii şi volumului resursei va reduce
1
Titlurile acestor tipuri de capacităţi de suport au fost preluate după „Principes directeurs pour l
amenajement des Parcs Nationaux et des Zones Protejees pour Tourisme”, OMT, Madrid, Spania,1992 iar
interpretările şi completările aparţin autorului.
eventualele tensiuni sau respingeri dintre localnici şi turişti, iar cei dintâi să deţină o percepţie
psihologică pozitivă faţă de dezvoltarea activităţilor turistice. Rezolvarea problemelor capacităţii
de suport presupune relaţii şi cu domenii de influenţă a dezvoltării turismului.
Capacitatea de suport în turism are un rol major în extinderea activităţilor turistice şi a
dotărilor necesare. În acest context orice amenajare turistică trebuie să ţină cont de valoarea
cantitativă şi calitativă a resurselor turistice pentru a nu produce epuizarea rapidă şi degradarea
ireversibilă a acestora. În plus, orice amenajare turistică trebuie să aibă un plan de realizare, cu
etape, cu soluţii constructive care să permită evitarea degradării mediului ambiant.
La nivel mondial au fost propuse diferite formule de calcul pentru ase stabili o anume
capacitate se suport mai ales sub aspectul utilizării fizice a terenurilor şi a resurselor turistice
existente. Astfel se are în vedere raportarea unei anume suprafeţe de teren faţă de un anume
număr de dotări turistice sau de număr de turişti, pentru a se institui un consum şi o exploatare
echilibrată a resurselor naturale şi culturale.
Capacităţile de suport a mediului faţă de dezvoltarea turismului sunt puse din teorie în practică
prin aplicarea unor indicatori specific pentru anumite forme de turism. Aceste tipuri de capacităţi,
alături de indicatori specifici turismului au rolul de a stabili optimul activităţilor turistice dintr-un
teritoriu dat, cu armonizarea intereselor imediate cu cele de lungă durată, utilizarea raţională a
resurselor cu evitarea risipei şi a degradării acestora, respectarea păstrării calităţii actuale a mediului
înconjurător, realizarea unui echilibru stabil între dinamica şi ponderea unor sectoare economice,
ameliorarea standardului de viaţă.
Potrivit cercetărilor efectuate de OMT, a fost elaborat un manual de gestionare a saturaţiei
turistice a zonelor naturale (pag. 30) accentul este pus pe experienţa turiştilor obişnuită în relaţia
directă cu resursele şi dotările turistice. În acest context sunt avute în vedere trei aspecte esenţiale:
– activitatea industriei turistice ce include următoarele servicii oferite potenţialilor turişti:
• portofoliu de criterii pentru obţinerea licenţelor de funcţionare a unităţilor turistice, a
brevetelor profesionale;
• stabilirea modalităţilor de prezentare a zonei turistice (generală în detaliu), modul de
primire, succedare a grupurilor de turişti;
• realizarea de programe turistice (excursii, circuite) însoţite obligatoriu de ghizi,
organizarea de activităţi de protecţie a mediului pentru turişti;
• amenajarea specială de spaţii pentru odihnă sunt popasuri (în natură, instituţii muzeale
etc.) pentru pauze şi pentru utilizarea dotărilor existente;
• asigurarea unor puncte comerciale de dimensiuni medii şi mici pentru vânzarea unor
produse alimentare, băuturi nealcoolice, suveniruri, echipament sportiv etc.;
• utilizarea unor mijloace de transport local, închirieri de mijloace de deplasare simple
(biciclete, trăsuri etc.) pentru a reduce aglomeraţia autoturismelor individuale.
– acumularea de experienţă turistică care arată modul de derulare a vizitelor şi a sejururilor:
• modul de primire şi sosire în orice zonă turistică;
• organizarea centrelor de acces, vânzarea biletelor pentru folosirea unor echipamente
turistice;
• organizarea, semnalizarea căilor de vizitare, a obiectivelor pentru o cât mai uşoară
orientare în spaţiu;
• parcurgerea obiectivelor prin ghizi şi personal specializat care cunosc foarte bine
potenţialul turistic existent;
• modul de construire, funcţionare a punctelor comerciale, a spaţiilor cu vânzare
temporară;
• realizarea punctelor de ieşire în mod organizat pentru a evita aglomeraţiile, blocarea
căilor de acces a parcărilor; aspect care împiedică părăsirea în bune condiţii a zonelor
turistice.
– modul de gestionare a zonelor turistice presupune o atentă selectare a dotărilor care le pun
în valoare şi permit accesul turiştilor:
 • realizarea de zone de depozitare materii prime, produse necesare cu rulaj rapid, de
dimensiuni medii şi mici;
• asigurarea de parcări supravegheate, cu aplicarea de taxe pentru siguranţă şi orientare;
• publicarea de broşuri, pliante, ghiduri de orientare, deplasare, vizitare, cu prezentarea
aspectelor de restricţii;
• planificarea zonelor turistice cu locuri de adunare a turiştilor, a grupurilor, pentru
prezentări generale, stabilirea itinerariilor de deplasare;
• asigurarea de spaţii igienico-sanitare, de pauze, de servire a alimentelor cu dotări
specifice;
• amplasarea echilibrată a punctelor de vânzare a biletelor de plată a taxelor, de colectare
deşeuri;
• diferenţierea spaţială a locurilor de intrare şi acces faţă de cele de poluare, evacuare de
urgenţă.

În acest context poate fi menţionată, noţiunea de capacitate de schimb turistic care are la
bază următoare formulă :
Cs = S / N

unde S arată suprafeţele de teren folosite în diverse activităţi turistice, măsurate în ha, mp; iar N
arată norma folosită în mod curent în unităţi de suprafaţă pentru fiecare turist.(indicator preluat
dup V.Glăvan, 2005, pg.175). De asemenea se mai poate utiliza un indicator ce exprimă numărul
total de turişti-vizitatori la nivelul unei arii protejate sau instituţii culturale:
Ntv = Cs x R

unde Cs semnifică capacitatea de schimb turistic, iar R coeficientul de rotaţie, în funcţie de durata
de vizitarea unui obiectiv turistic. .(indicator preluat după V.Glăvan, 2005, pg.175).

În general, aceste cerinţe şi indicatori de măsurare se pot aplica pentru orice formă de
turism (montan, balnear, litoral, cultural etc.) esenţa acestor demersuri este aceea de a diminua
sezonalitatea, de a gestiona numărul de vizitatori, de a suplimenta vizitarea cu spectacole,
manifestări artistice, sportive, animaţie etc. În plus se impune o evaluare la încheierea fiecărui
sezon turistic a aspectelor pozitive şi negative înregistrate. De asemenea, se impune realizarea de
acţiuni coordonate între cei care gestionează obiectivele turistice, agenţiile de turism, unităţile
turistice de primire pentru a-şi pune în echilibru succedarea grupurilor de turişti, perioadele de
sosire, duratele de sejur, tarifele aplicate, de transmitere a informaţiilor legate de problemele de
mediu.

11. Contribuţia administraţiei publice centrale, locale în dezvoltarea durabilă a

turismului
Dezvoltarea durabilă este dependentă de politicile de dezvoltare generală şi sectorială a
aşezărilor umane. Astfel trebuie analizate raporturile dintre instituţiile statului şi a celor ce aparţin
localităţilor urbane şi rurale.
În aceste condiţii, statul este cel care construieşte pârghiile politice, juridice, economice
pentru a răspunde nevoilor actuale ale societăţii umane. Orice ţară deţine o anume organizare
teritorial administrativă. Termenul de unitate administrativ-teritorială are două sensuri:
– circumscripţie administrativ-teritorială unde organele statului deţin atribuţii importante de
tipul prefectului şi preşedinţi de consiliu judeţean; aici se adaugă secţiile judecătoreşti,
curţi de apel, poliţie, jandarmerie;
– colectivităţi teritoriale-locale, unde într-un spaţiu delimitat se află populaţia grupată în
aşezări urbane şi rurale, care deţin mecanisme de organizare administrativă proprie, de
tipul primarului, ales de electorat.
 Autorităţile administrative locale sunt prin urmare alese de cetăţenii cu drept de vot, şi
răspund în faţa acestora pentru programele propuse. Acestea deţin un caracter autonom, doar
administrativ, nefiind şi în plan politic şi legislativ; la nivelul UE există o Carta a autonomiei
locale care exprimă responsabilităţile multiple a acesteia.
La nivelul de bază al oraşului şi a unei comune, reprezentaţii administraţiei locale sunt
primarul şi consiliul local. Competenţele acestora trebuie prevăzute în lege şi/sau prin constituţie,
şi ele sunt depline, exclusive şi nu pot fi limitate de o altă autoritate centrală.
Prin acest sistem se stabileşte în mod expres care sunt tipurile de autonomie de care
beneficiază o unitate teritorial administrative:
– autonomia patrimonială în sensul că poate deţine bunuri, terenuri în proprietatea publică;
în acest sens de administraţia publică locală aparţin, pieţele, parcurile, grădinile publice,
plajele, teatre, biblioteci, spitale, policlinici, monumente de artă plastică şi comemorative,
fond agricol, forestier, oglinzi de ape etc.;
– autonomie financiară prin care îşi poate stabili un sistem propriu de taxe, impozite locale,
pentru a-şi asigura resursele în susţinerea unor activităţi economice şi sociale. Există o
serie de impozite directe (profit, terenuri, clădiri, mijloace de transport locale) şi impozite
indirecte (spectacole, concursuri sportive etc.).
Alături de activităţi interne, există reglementări privind acţiuni externe; acestea pot fi la
nivel suprafrontalier şi prin cooperări bilaterale dintre localităţi, între state vecine, sau aflate în
imediata vecinătate.
Un alt aspect este acela al aplicării principiului subsidiarităţii prin care competenţele se pot
stabili la un nivel superior (judeţean, federal etc.) şi altul, inferior (localitate); în momentul de faţă
se constată o coborâre a competenţelor către nivelurile în fiecare, mai ales în serviciile publice;
acest principiu nu se aplică în situaţiile când anumite competenţe aparţin direct nivelului superior
al administraţiei. Acest principiu încearcă să evite conflictele de interese să realizeze un echilibru
între centru şi periferie în gestionarea resurselor şi dezvoltarea economică a aşezărilor umane.
Aplicarea cerinţelor dezvoltării durabile trebuie să aibă acceptul unităţilor teritorial
administrative. În acest sens se impune ca luarea unor decizii importante să fie făcute de
conducerea locală, în urma unor situaţii, precum:
– analiza iniţiativei cetăţenilor, cu o participare a circa 5-10% dintre cei cu drept de vot,
adresată primarului;
– realizarea de audieri publice, prin care ONG-urile, asociaţiile profesionale pot dezbate
problemele negative ale comunităţii;
– organizarea de forumuri publice, pentru evaluarea de detaliu asupra unor proiecte de
dezvoltare (utilizarea terenurilor şi a clădirilor publice, construirea de noi obiective de
interes general (dispensar, şcoală, groapă ecologică etc.).
- Finalitatea unei decizii separate face prin referendum local, iar în unele ţări, precum
Polonia, Cehia şi membrii din consiliul local pot fi demişi prin acest mod; cerinţe este de
participare a circa 30% din alegători cu drept de vot.
Dincolo de iniţiativele interne de a aplica cerinţele dezvoltării durabile, mai există prin
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNEP) cerinţa de aplicare a Agendei Locale 21
(AL21) adaptate din 1992. În ţara noastră s-a aplicat în 9 oraşe pilot – plan local de dezvoltare
durabilă.
În aceste planuri accentul este pus pe volumul şi calitatea capitalului natural, respectiv
resurse primare şi secundare (apă, sol, biodiversitate, aer, forme de poluare etc.). Capitalul
antropic este evaluat prin prisma dotărilor edilitare (alimentare energie electrică, apă, energie
termică, gaze naturale, fondul de locuinţe, activităţile economice şi mediul de afaceri etc.).
Un loc aparte îl deţine capitalul social, unde pe prim plan sunt puse unele fenomene
demografice (număr total, evoluţie, natalitate/mortalitate, îmbătrânire demografică etc.) deoarece
influenţează direct resurse de muncă; în plus se face o analiză a nivelului de ocupare a forţei de
muncă, şi formele de pregătire, protecţia socială, sănătatea, ordine publică, protecţie civilă,
agrement, sport, cultură şi mass media.
 Realizarea dezvoltării durabile se axează în plan prin enunţarea de obiective specifice
(regenerarea urbană, protecţia mediului, infrastructură edilitară etc.). Amplificarea funcţiilor
economice aduce în prim plan şi susţinerea turismului. Turismul este privit ca o activitate care se
poate dezvolta pentru a înlocui industrii foarte poluante existente în aşezări umane importante.
Dezvoltarea turismului în noile condiţii actuale se axează pe realizarea de proiecte cu
finanţare externă care pot contribui la modernizarea, diversificarea unităţilor dotărilor
turistice. Susţinerea durabilă a turismului se face şi prin proiecte de infrastructură generală, de
reabilitare a patrimoniului cultural-istoric, utilizare de resurse energetice alternative.Turismul
durabil, prin contribuţia administraţiilor publice locale reprezintă în esenţă păstrarea peisajelor
naturale valoroase, a identităţilor culturale ca expresie a unei atractivităţi originale şi unice.

12. Dezvoltarea parteneriatului public-privat în dezvoltarea turismului durabil

Dezvoltarea economică durabilă a turismului impune adaptabilitatea factorilor de acţiune la
schimbările economice, sociale, tehnologice, culturale. Astfel resursele turistice trebuie
valorificate, în măsura în care acest proces se derulează conform cerinţelor pieţei de profil.
Susţinerea investiţiilor majore din turism şi a sectoarelor care sprijină turismul nu este numai de
competenţa domeniului privat. Potrivit stadiului „Tourism planning” elaborat OMT în 1995
rezultă necesitatea realizării unor parteneriate de acţiune.
Parteneriatul semnifică realizarea unui acord dintre mai mulţi factori de acţiune cu scopul
de a-şi pune la dispoziţie resursele pentru a realiza un obiectiv de interes comun. Asemenea
parteneriate se pot derula între consilii judeţene, primării, bănci, agenţi economici, asociaţii
profesionale, centre de consultanţă şi cercetare, persoane fizice. Primării, bănci, agenţi economici,
asociaţii profesionale, centre de consultanţă şi cercetare, persoane fizice.
Autorităţile locale pot pune la dispoziţie terenuri, clădiri din domeniul public, acordă
facilităţi fiscale, pune la dispoziţie bunuri publice edilitare. Actorii din domeniul privat bancar şi
economic asigură competenţe manageriale, cunoştinţe tehnice, forţa de muncă, utilaje şi
echipamente, dar şi resurse băneşti. Funcţionarea în condiţii optime a parteneriatului se bazează
pe un schimb continuu de informaţii, date pentru a respecta clauzele acordului încheiat şi a depăşi
obstacolele neprevăzute.
Parteneriatul se poate derula în două forme:
- parteneriat neformal, care la bază are o înţelegere verbală şi care se derulează pe termen
scurt fără a impune resurse financiare mari;
- parteneriat formal care are la bază acord scris, negociat între toţi partenerii.
Orice acord formal, neformal deţine mai multe aspecte: competenţele şi atribuţiile fiecărui
partener, contribuţia efectivă şi tipul de resurse, etapele de lucru şi procedurile, sistemul de
comunicare utilizat, rezolvarea riscurilor, a situaţiilor neprevăzute, alocarea beneficiilor finale.
Asemenea parteneriate au la bază autonomia funcţională şi decizională şi sprijină dezvoltarea
investiţiilor.
În domeniul turismului, asemenea parteneriate sunt necesare, deoarece actorii principali din
acest sector de activitate nu obţin venituri foarte mari şi constante. Sezonalitatea, face ca acestea
să aibă fluctuaţii, de asemenea unele conjuncturi externe sau/şi interne pot diminua fluxurile
turistice şi prin urmare încasările şi tranzitul.
Parteneriatele realizate pentru a susţine turismul durabil au rolul major de a pune în practică
multiple iniţiative locale care pot întări funcţia turistică a oricărei localităţi. În aceste condiţii prin
parteneriate sunt valorificate toate resurse locale, se diversifică activităţile turistice, se
modernizează gama de servicii publice ce susţin în mod direct turismul. În acest context, prin fig.
2 se poate vedea schematic care sunt factorii principali în parteneriatele de dezvoltare.
 Figura nr. 2

La nivelul UE dar şi în alte ţări de pe glob, activitatea de parteneriat este argumentată

legislativ; acest lucru s-a realizat şi în România. În acest context parteneriatul are la bază
managementul prin obiective şi prin performanţă, acest aspect presupune un mod de abordare,
conducere democratic, participativ, pentru a se obţine cea mai bună alegere a obiectivelor şi
demararea lor rapidă ca investiţii directe.
Utilizarea unor parteneriate active, formale, pe termen mediu şi lung, asigură pentru
turismul durabil obţinerea de produse şi terenuri de calitate, responsabilizarea angajaţilor,
sprijinirea unei promovări mai dinamice, realizarea unui sistem de feedback pentru a evalua
satisfacţia consumatorilor.

Bibliografie

1. Bodea Gabriela (1999), Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare, Editura Dacia, Cluj
Napoca.
2. Brakhahn W., Vogt U. (1998), ISO 900 pentru servicii, Editura Tehnică, Bucureşti.
3. Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu P. (2000) Ecoturism, Editura Economică,
Bucureşti.
4. Boers H., Bosch M. et al. (1999), The earth resort a holiday resort – an introduction and
the environment, Utrecht, Holland.
5. Bulagă A., Iftimoaie C. (2001), Serviciile publice locale, Editura Economică, Bucureşti.
6. Georgescu G. (1995), Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică,
Bucureşti
7. Glăvan V. (2005), Geografia turismului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, pg. 176-
180
8. Inskeep E. (1991), Tourism Planing – An integrated and sustenable developement Aproach, New
York, USA.
9. Malcomete M. şi colab. (197), Strategii de marketing, Editura Junimea, Iaşi.
10. Matei Lucia (1999), Managementul dezvoltării locale, Ed. A II-a, Editura Economică,
Bucureşti
11. Popescu Gl. (1999), Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, Bucureşti.
12. Prahoveanu E. (1998), Economie politică – fundament de teorie economică, Editura Eficient,
Bucureşti.
13. Py P. (2002), Le tourisme – un phenomene economique, Ed. Dalloz, Paris, France.
14. Simon Tamara (2006) Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, pg. 22- 40.
15. Snack O. şi colab. (2007), Economia turismului, ed. A II-a, Editura Economică, Bucureşti.
16. Zollodz H. D. (2007), Fundamentele marketingului, Editura All, Bucureşti.
17. x
x
x OMT (2004), Le gestion de la saturation touristique des sites naturels et culturals, manuel,
Madrid, Espagne.
18. x
x
x OMT (1998), Guide for local authorities on developing sustainable tourism, Madrid,
Espagne.
19. x
x
x UNESCO – Bureau de Venise (2000), Tourism management in Heritage Cities, Italia (Université de
Venise).
20. x
x
x ONU – PNUT (1987), Guide de la planification de developpment, New York, USA.