UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL BUCUREŞTI

Specializarea MANAGEMENT
Anul universitar 2008-2009
An II – Zi, FR, ID

E C O N O M I E E U R O PE A N Ă

Sinteza cursului

Titular disciplină: Conf. univ. dr. Aristide Cociuban

BUCUREŞTI
2009
 Pregătirea examenului se va face pe baza prezentei sinteze

Obiectivele disciplinei:

- cunoastereasi întelegerea fenomenelor vietii politice europene în interdependenta lor;

- cunoasterea organizatiilor europene si locul lor în sistemul organizatiilor internationale;
- studierea mecanismelor institutionale ale organizatiilor europene;
- impactul instrumentelor elaborate de aceste organizatii asupra legislatiei române;
- implementarea acquis-ului comunitar în România.

CONŢINUTUL TEMATIC AL CURSULUI

Capitolul 1. CREAREA PIETEI UNICE REGIONALE IN VESTUL EUROPEI

După planul Schuman din mai 1950 un an mai târziu s-a încheiat tratatul de la Paris ce a
stabilit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi care a introdus conceptul de piaţă
comună într-un domeniu sectorial. Având în principal motivaţii politice mai degrabă decât de
ordin economic, întrucât compatibilitatea intereselor economice era discutabilă şi oarecum
parţială, CECO era menită să promoveze cooperarea şi reconcilierea franco-germană şi să susţină
integrarea pieţelor în două sectoare de o importanţă vitală pentru economia şi securitatea ţărilor
membre, unde trebuiau eliminate barierele comerciale şi încurajate concurenţa şi competitivitatea.

Chestiunea pe care o pun în discuţie specialişti reputaţi în domeniul integrării economice

(şi europene) este dacă piaţa comună, reprezentând pieţele naţionale integrate într-una regională,
este un obiectiv sau un instrument al integrării economice.

Părinţii fondatori şi politicienii implicaţi în crearea Comunităţilor Europene (CECO, CEE,

EURATOM) erau animaţi de idei federaliste şi au încercat să creeze un cadru favorabil şi solid
integrării economice, fiind influenţaţi de ideile funcţionalismului promovat de David Mitrany,
care era văzută ca suport al unei viitoare integrări politice.

In cei aproape 30 de ani de integrare economică şi înainte de demararea programului pieţei

unice integrarea pieţelor progresase apreciabil. In ce priveşte accesul pe piaţa comună fuseseră
armonizate şi unificate procedurile de control şi vămuire, dar mai erau taxe la frontieră, existau
contingente naţionale la produse sensibile şi restricţii voluntare de export faţă de terţi, măsurile
echivalente restricţiilor cantitative nu erau armonizate faţă terţi, plăţile cădeau sub incidenţa
controalelor valutare naţionale, exista un sistem unic de TVA (nivelurile fiind diferite), dar
accizele nu erau armonizate, politica comună a transporturilor era încă un deziderat şi prea puţin o
realitate. In ce priveşte condiţiile de concurenţă exista o politică comună a concurenţei cu
rezultate notabile în domeniul combaterii practicilor restrictive ale ofertei şi preţurilor şi a
abuzului de poziţie dominantă, achiziţiile publice erau deschise dar procedurile nu fuseseră
armonizate, monopolurile de stat nu puteau practica discriminări, iar ajutoarele de stat erau strict
supravegheate şi controlate. In privinţa funcţionării pieţei politicile orizontale includeau doar pe
cele regionale relativ armonizate (Fondul comunitar de dezvoltare regională a demarat în 1975),
de asemenea unele standarde şi prevederi legale referitoare la agenţii economici fuseseră
armonizate sau unificate. In ceea ce priveşte politicile sectoriale s-au remarcat PAC şi politica
comună din domeniul cărbunelui şi oţelului, ultima căzând sub incidenţa tratatului CECO.

1.1. REALIZAREA PIEŢEI UNICE EUROPENE

La mijlocul anilor '80 Comunitatea Europeană trecuse prin două valuri de lărgire, depăşise
două recesiuni economice majore, crease un sistem monetar menit să reducă instabilitatea
cursurilor de schimb, conştientizase necesitatea avansării integrării economice ca răspuns la
provocările interne şi externe, primele determinate de reconsiderările politicilor macroeconomice
la nivel naţional iar ultimele de transformările de ordin politic şi economic la nivel internaţional.
In 1985 preşedinţia Comisiei a anunţat în Parlamentul European intenţia Comisiei de a desăvârşi
piaţa internă regională ca principal obiectiv al strategiei sale, obiectiv ce putea fi realizat doar cu
sprijinul guvernelor statelor membre. Ideia înlăturării barierelor existente în calea liberei circulaţii
a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor şi creării condiţiilor de avea o piaţă unică nu
era nouă.

Au existat patru caracteristici ale strategiei Comisiei expusă în Cartea Albă, care au avut o
importanţă deosebită pentru asigurarea succesului programului pieţei unice. Prima ar fi accentul
pe latura ofertei, ceea ce l-a făcut compatibil cu climatul politic şi economic existent, iar în plus
a putut beneficia de sprijinul comunităţii de afaceri. A doua ar fi existenţa unui orar clar pentru
adoptarea diferitelor măsuri, ceea ce a facilitat activitatea autorităţilor naţionale. A treia ar fi
accentul pus pe înlăturarea barierelor şi activitatea de reglementare şi nu pe costurile
financiare. A patra ar fi natura tehnică şi tonul sobru al Cărţii Albe. Programul pieţei unice a
vizat 3 domenii cu impact major asupra liberei circulaţii a mărfurilor: a) barierele fizice (controlul
la frontiere); b) barierele tehnice (standarde, norme); c) impozite indirecte (TVA, accize). Un alt
domeniu abordat a fost cel al procedurilor achiziţiilor publice, întrucât s-a pus problema eliminării
caracterului protecţionist, discriminatoriu şi monopolist al acestora. Pentru realizarea acestui
proiect deosebit de ambiţios promovat de Comunitatea Europeană s-au utilizat două strategii
complementare, prima bazată pe armonizarea legislativă în domeniile sănătăţii publice,
consumatorilor şi mediului, a doua bazată pe armonizarea funcţională prin aplicarea principiului
recunoaşterii reciproce, consacrat de Curtea Europeană de Justiţie .

Costurile realizării programului pieţei unice la nivel comunitar, naţional, regional sau pe
plan economic, social, ecologic, deşi nu au fost cuantificate exact au fost apreciate ca fiind
importante, dar oricum net inferioare beneficiilor obţinute. Dintre nerealizările programului se pot
menţiona perioada îndelungată de aplicare şi dificultăţile de implementare la nivel naţional a
legislaţiei comunitare din unele domenii (achiziţii publice, asigurări), nerezolvarea problemei
şomajului structural (accentuată de recesiunea de la începutul anilor'90), neînlăturarea
obstacolelor existente la nivel naţional în calea liberei circulaţii a serviciilor şi factorilor,
beneficiile relativ reduse pentru IMM-uri comparativ cu marile firme. In afara rolului major jucat
de instituţiile comunitare şi autorităţile naţionale mai există şi alţi actori importanţi implicaţi în
activitatea de reglementare a pieţei interne, dintre care se detaşează noile organizaţii europene de
standardizare - CEN şi CENLEC - cărora le-a fost delegată de către UE competenţa elaborării de
norme şi standarde europene menite a înlocui barierele tehnice naţionale şi cu care Comisia
colaborează extrem de eficient, precum şi organizaţiile patronale naţionale şi cele europene, gen
Uniunea Confederaţiilor Patronale şi Industriale Europene (UNICE), cu care de asemena Comisia
are legături de colaborare extrem de strânse. UNICE a efectuat propriile studii şi investigaţii,
sugerând importante îmbunătăţiri ale procesului de reglementare, inclusiv simplificarea şi
restrângerea lui la minumul necesar.

1.2. TRECEREA DE LA ABORDAREA PE BAZĂ DE PROGRAM LA

ABORDAREA STRATEGICĂ

Strategia Pieţei Interne are drept scop principal identificarea domeniilor de progres în
viitorii ani şi cele strategice vitale pentru acţiunea politică a instituţiilor europene vizând
continuarea procesului de desăvârşire a pieţei interne. Strategia se axează pe patru obiective
principale:

a) sporirea eficienţei pieţelor de capital, produselor şi serviciilor (markets);

b) îmbunătăţirea mediului de afaceri (business);

c) îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor (citizens);

d) exploatarea realizărilor pieţei interne într-o lume în schimbare (external)

Obiectivele strategice pe termen mediu sunt însoţite de priorităţi strategice şi de mijloace

sau instrumente de realizare.

Procesul de perfecţionare şi completare a legislaţiei pieţei interne are în vedere dinamica

sectoarelor şi ramurilor economice şi evoluţiile pe pieţele produselor, serviciilor şi resurselor.

Responsabilitatea ritmului nesatisfăcător de implementare a strategiei ar reveni celor 3 instituţii

principale ale UE: Comisia, Consiliul şi Parlamentul. Dintre obiectivele îndeplinite se pot
menţiona:

a) în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor: propunerile privind vânzările de automobile

în UE care stimulează concurenţa între producători, stabilirea lui European Food Authority
(Autoritatea Europeană pentru Alimente);

b) în domeniul liberei circulaţii a serviciilor: liberalizarea serviciilor poştale conform unui

program convenit anterior, adoptarea noului pachet pentru comunicaţii - menit să încurajeze
concurenţa şi protecţia consumatorilor, acord asupra procedurilor de implementare mai rapidă şi
mai adecvată a legislaţiei privind valorile mobiliare în interesul pieţelor, utilizatorilor şi
reglementatorilor;

c) în domeniul liberei circulaţii a persoanelor: propuneri privind regimul recunoaşterii

calificărilor profesionale, care ar trebui să fie uniform, transparent şi flexibil.

Acţiunile ţintă au fost grupate pe cele 4 obiective principale şi sunt acompaniate de măsuri
cu caracter orizontal, care prevăd un grad de transpunere a directivelor de 98,5% şi un grad de
implementare de 100% a directivelor transpuse în ultimii 2 ani şi o diminuare cu cel puţin 10% a
numărului de încălcări ale legislaţiei comunitare dupa cum urmeaza :

1. obiectivul unu-sporirea eficienţei pieţelor,

2. obiectivul doi - îmbunătăţirea mediului de afaceri,

3. obiectivul trei - îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor,

4. obiectivul patru- adaptarea la o lume în schimbare,

. Comisia intenţionează să publice mai multe rapoarte de preţuri considerate relevante

pentru gradul de integrare a pieţelor şi pentru performanţele economice din domeniile respective,
rapoarte care vor fi acompaniate de Supravegherea Pieţei Interne (Internal Market Watch), ceea ce
înseamnă o evaluare regulată şi periodică a evoluţiei preţurilor pe piaţa internă pentru un coş
standard de bunuri în toate ţările membre.

1.3.. PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII SI CONSOLIDĂRII PIEŢEI

INTERNE

In acest deceniu dezvoltarea şi consolidarea pieţei interne sunt legate de deschiderea şi

liberalizarea unor pieţe, de diminuarea preţurilor exprimate în euro şi de creşterea transparenţei şi
comparabilităţii acestora, de creşterea calităţii mărfurilor şi serviciilor, de accelerarea reformei
pieţei produselor şi de sporirea încrederii oamenilor de afaceri şi consumatorilor în aceasta, de
promovarea dezvoltării durabile şi armonioase a comunităţii, de funcţionarea adecvată a pieţelor
în perspectiva extinderii către centrul şi estul Europei, de integrarea dezvoltării durabile şi
protecţiei mediului în politicile pieţei interne (vezi contribuţia Consiliului European de la
Goteborg), de perfecţionarea în continuare a politicilor sectoriale cu scopul susţinerii integrării
pieţelor, de includerea liniilor directoare largi ale politicii economice stabilite de ECOFIN în
cadrul strategiei pieţei interne de către CM pentru piaţa internă, afacerile consumatorului şi
turism. Pe termen scurt şi mediu perspectivele integrării politice par a fi destul de reduse, în
pofida recentei anunţate uniuni franco-germane, şi prevalenţa modelului interguvernamental
reprezintă aproape o certitudine. Pe termen lung şi foarte lung progresele pe linia integrării
politicilor fiscale şi sociale cuplate cu consolidarea pilonilor doi şi trei ai UE (PESC şi JAI) şi cu
reformele profunde de ordin instituţional şi constituţional pot conduce la un model politic federal,
care va reprezenta o provocare majoră pentru viitorul Europei unite.

Capitolul 2 UNIUNEA EUROPEANÃ SI POLITICA SA ECONOMICÃ

Conceptul de integrare economicã interstatalã

Etimologic, integrare ca ternmen însemnã formarea unui întreg prin unirea unor pãrti. Din
punct de vedere economic integrare economicã interstatalã înseamnã formarea unui ansamblu
economic mai mult sau mai putin complex de câteva state ce-si propun o serie de mãsuri comune
care sã suprime treptat discriminãrile între firmelor tãrilor respective, barierele vamale, diferentele
de fiscalitate si elaborarea unor politici comunitare în agriculturã si alte sectoare si ramuri de
activitate în vederea creãrii unui spatiu economic unificat, numit comunitatea economicã sau
uniunea economicã.

Prin acest proces economic se creazã cele patru libertãti :libera circulatie a mãrfurilor
bunuri materiale, a serviciilor, a persoanelor si a capitalului.

De asemenea, se creazã un cadru institutional-juridic comunitar, din care unele capãtã un

caracter supranational, dat fiind faptul cã statele membre cedeazã treptat elemente de suveranitate
nationalã acestui cadru.

Efectele realizãrii integrãrii economice interstatale sunt multiple si benefice:

- o crestere a productiei de bunuri si servicii mult mai mare si mai stabilã, în general
cresterea prosperitãtii;
- mari posibilitãti de export;
- o piatã formatã din foste piete nationale si respectiv un mare numãr de consumatori;
- o alocare rationalã a factorilor de productie datoritã circulatiei libere a lor;
- stimularea concurentei si cresterea calitãtii produselor si serviciilor;
- cresterea puterii reale de cumpãrare si scãderea preturilor;
- cresterea investitiilor;
- stimularea cercetãrii stiintifice;
- stimularea formelor de cooperare economicã;
- cresterea locurilor de muncã;
- degrevarea bugetelor publice;
- integrarea pietelor financiare;
- armonizarea legislatiilor;
- posibiltãti de coordonare a unor politici economice si de realizare a politicilor
comunitare.
Se cunosc sase forme:

a) zona de liber schimb – înlãturã obstacolele de ordin tarifar si netarifar între membrii
integrati, fãcând ca produsele la care au convenit sau la toate sã circule fãrã taxe (vamale)
ceea ce face ca mãrfurile sã fie mai ieftine; fiecare tarã îsi pãstreazã propria politicã
comercialã fatã de toti;
b) Uniunea vamalã se caracterizeazã în plus fatã de zona de comert liber prin faptul cã se
stabileste un tarif vamal comun;
c) Piata comunã este o uniune vamalã dar în plus are o liberã circulatie a fortei de muncã si a
capitalului între membrii pietei;
d) Uniunea economicã este o piatã comunã dar în plus are prevederi privind coordonarea si
chiar unificarea politicilor economice sectoriale paralel cu regionalizarea acestor politici de
regionalizare. Totodatã sunt mãsuri comune privind politicile macroeconomice si chiar a
celor monetare si redistribuirea veniturilor. Se prevãd, de asemenea, mãsuri de politicã
economicã externã privind productia si factorii de productie;
e) Uniunea monetarã se formeazã dupã ce a fost creatã o piatã unicã internã cu cele patru
libertãti care s-au arãtat mai sus, prin crearea unei monede unice;
Uniunea economicã si monetarã completã care presupune o unificare deplinã a economiilor
nationale ale statelor membre si o politicã comunã în domeniile hotãrâtoare, functionând ca un
stat.

Tratatul de la Maastricht
Conştienţi de decalajul care s-a creat între Japonia şi SUA, pe de o parte şi ţările UE, pe de altă
parte, liderii celor 12 ţări membre ale UE la acea vreme au reuşit să treacă peste divergenţele care-
I separau şi să parafeze la Maastricht (Olanda) în zilele de 9-11 decembrie 1991, cel mai
important document de la constituirea Pieţei Comune (în 1957) şi până în prezent. Pe scurt, este
vorba de Tratatul care instituie “Uniunea Economică şi Monetară” (UEM) până la sfârşitul anului
2002, când în opinia “arhitecţilor” comunitari, se va putea vorbi fără echivoc de “Statele Unite ale
Europei”, bloc integraţionist cu o putere politică, economică şi probabil militară ce ar putea
rivaliza cu SUA. Acest Tratat a fost semnat oficial la 7 februarie 1992, de cei 12 şefi de state şi de
guverne din ţările UE şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Conceptul de Uniune Economică şi Monetară (UEM) şi etapele realizării acesteia

prevãzute în Tratatul de la Maastricht
În expresia sa cea mai sintetică, UEM se reduce la înfiinţarea şi utilizarea de către membrii săi a
unei monede unice, care să înlocuiască monedele naţionale. În practică, atingerea acestui obiectiv
final trebuie susţinută de un ansamblu mai vast de măsuri. Luate împreună acestea dau contur unei
adevărate “instituţii monetare europene”:
• promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autorităţi monetare,
dotate cu un grad substanţial de independenţă;
• urmărirea, de către ţările participante, a unor linii directoare comune, de politică economică pe
baza recomandărilor Consiliului UE;
• gestionarea, în fiecare ţară membră, a finanţelor publice de o manieră compatibilă cu
asigurarea stabilităţii macroeconomice.
Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele ultimei etape a integrării europene şi
anume aceea a Uniunii Politice a Europei.
Proiectul de Uniune Europeană prevedea regruparea celor trei tratate comunitare şi
activităţile din domeniul cooperării politice, sistemul monetar european şi a altor politici noi într-
o arhitectură constituţională unică cu caracter federal.
Natura şi efectele tratatului asupra UE trebuie evidenţiate prin prisma prevederilor , care o
consideră ca fiind “o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele
Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai aproape posibil de cetăţeni”.

Tratatul de la Amsterdam

Importanta tratatului este cã aduce unele modificãri în Tratatele precedente. El constituie

ansamblul de norme din dreptul comunitar primar, adică tratatele de la Paris şi Roma cu
modificările aduse pe parcursul celor 40 de ani de existenţă a Comunităţii Europene, plus Tratatul
de Uniune Europeană de la Maastricht si a avut patru obiective principale, şi anume:
1. plasarea problemelor locurilor de muncă şi drepturilor cetăţenilor în centrul
preocupărilor UE;
2. îndepărtarea ultimelor obstacole rămase în calea liberei circulaţii a persoanelor şi
întărirea securităţii cetăţenilor;
3. conferirea “Europei” o voce mai puternică în afacerile lumii;
4. redarea mai eficientă a structurii instituţionale a UE în perspectiva lărgirii.
 Cel de-al doilea obiectiv se referă la libertate, securitate şi justiţie pentru cetăţenii UE şi
suprimarea controalelor la frontierele interne din cadrul Uniunii pentru aceştia.

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa este perceput ca având două merite importante:

• simpla sa existenţă şi faptul că nu mai există obstacole în calea extinderii;

• deschide o mai cuprinzătoare dezbatere post-Nisa despre cum va arăta UE în viitor.
Summitul de la Nisa a căzut de acord ca procesul post-Nisa să se încheie cu o nouă
Conferinţă interguvernamentală în 2004 pentru a completa reforma constituţională a Uniunii
Europene. Obiectivele Conferinţei din 2004 sunt:
• simplificarea tratatelor prin divizarea lor în părţi constituţionale şi părţi nonconstituţionale;
• statutul juridic al Cartei Drepturilor Fundamentale;
• acordul asupra viitoarei diviziuni a puterilor de decizie între instituţiile UE, guvernele
naţionale şi autorităţile regionale.

Mecanismul de functionare al Uniunii Europene

La organizarea şi funcţionarea UE au contribuit două mari categorii de instituţii şi

organe:
a) instituţiile de bază;
b) organele complementare.
Instituţiile care au format structura de bază a UE au fost cinci:

- Consiliul ministerial,

- Comisia executivă,

- Curtea de Justiţie,

- Curtea de Conturi,

- Banca Europeană de Investiţii,

- Comitetul Economic şi Social,

- Consiliul European.

În opinia specialiştilor, instituţiile fundamentale ale UE au următoarele trei caracteristici

principale:

a) Fiecare din ele a ocupat şi ocupă un loc distinct în organizarea şi funcţionarea

UE;
b) Repartizarea funcţiilor între aceste instituţii nu respectă schema tradiţională a
exercitării funcţiilor statului
c) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru toate cele trei comunităţi (CECO,
EURATOM şi UE.
 Principalele realizări ale UE

Realizările cele mai relevante, pe planul integrării economice în UE, urmatoarele domenii:
A. uniunea vamală, s-a considerat realizată la 1 iulie 1968,ulterior s-a realizat lărgirea
organizaţiei.

B. realizarea unei politici agricole comune – sa realizat prin intrarea în vigoare a

“organizaţiilor comune de piaţă” la cea mai mare parte din produsele agricole şi s-a instituit un
regim comercial comun faţă de ţările terţe.

Funcţionarea politicii agricole comune (PAC) a avut la bază trei principii:

1. unicitatea pieţelor şi preţurilor produselor agricole;
2. solidaritatea financiară;
3. manifestarea preferinţei comunitare în schimburile cu ţările terţe.
Restituirea la export, reprezintă o subvenţie directă acordată prin FEOGA (Fondul
European de Orientare si Garantare a Agriculturii) fermierului comunitar şi este egală cu diferenţa
dintre preţul produsului din ţara UE, de obicei mai ridicat, şi preţul pieţei internaţionale la acel
produs, de regulă mai scăzut.
Politica agricolă comună a urmărit atingerea a 5 obiective fundamentale:
- creşterea randamentelor şi încurajarea progresului tehnic;
- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori;
- stabilizarea pieţelor agricole;
- garantarea securităţii de aprovizionare;
- asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.
C. politica comercială comună –a fost pus în aplicare un tarif vamal extern comun şi au
fost uniformizate într-o măsură importantă celelalte obstacole comerciale în calea importurilor din
afara Comunităţii.

D. realizarea uniunii economice şi monetare în UE odată cu crearea şi intrarea în

vigoare a Sistemului monetar vest-european (SME) care a avut drept principal obiectiv crearea
unei zone de stabilitare monetară.

E. Piaţa internă unică – etapă importantă în adâncirea integrării în Uniunea

Europeană
Prin Piaţa Internă Unică a UE se urmăreşte asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalului în interiorul comunităţilor economice europene,
precum şi a tehnologiei.

Moneda unică – EURO şi implicaţiile ei asupra economiei mondiale

Moneda Unicã Euro este una din cele mai mari realizãri ale UE, stabilitã de Tratatul de la
Maastricht (1992) prin crearea U.E.M. (Uniunea Economicã si Monetarã).
Luate împreună, acestea dau contur unei adevărate “construcţii monetare europene”:
• promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autorităţi monetare,
dotate cu un grad substanţial de independenţă;
• urmărirea, de către ţările participante, a unor linii directoare comune de politică economică pe
baza recomandărilor Consiliului UE;
• gestionarea, în fiecare ţară membră, a finanţelor publice de o manieră compatibilă cu
asigurarea stabilităţii macroeconomice.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) presupune libera circulaţie a persoanelor,
bunurilor, serviciilor şi capitalurilor în interiorul Uniunii Europene, implică parităţi fixe şi
irevocabile între monedele naţionale aparţinând statelor membre, şi, în final, o monedă
unică: EURO. Consecinţe macroeconomice ale creării Uniunii Economice şi Monetare

Introducerea monedei EURO va genera următoarele efecte pozitive dupã Comisia

Europeanã:
- reducerea costurilor de tranzacţionare estimate la aproximativ 30 mrd.dolari anual, ca
urmare a eliminării schimburilor valutare în cadrul pieţei unice europene;
- reducerea incertitudinii aferente ratelor de schimb, generând astfel câştiguri în
eficienţa tranzacţiilor comerciale şi financiare;
- finalizarea stabilităţii monetare, moneda unică reprezentând un instrument puternic
împotriva inflaţiei;
- consolidarea poziţiei de negociator al UE în raport cu SUA, transformând spaţiul
european într-un partener economic mult mai atractiv;
- furnizarea unei premise pentru un eventual federalism fiscal;
- eliminarea riscului asociat devalorizărilor competitive;
- amplificarea transparenţei tranzacţiilor economice, generându-se o reducere a
preţurilor;
- accelerarea integrării şi creşterii economice pe baza competitivităţii crescânde şi a unei
productivităţi mai mari;
- susţinerea restructurării corporative ca şi crearea marilor firme europene bazate pe
resurse şi economii de scară ce vor concura marile corporaţii americane şi japoneze.

În literatura de specialitate din ţara noastră se apreciază că, principalele beneficii aduse de
introducerea EURO
au în vedere următoarele:

a) reducerea costurilor pentru schimburile valutare;

b) Reducerea riscului valutar;
c) Prevenirea devalorizărilor competitive;
d) Preîntâmpinarea unor atacuri speculative;
e) O politică monetară coordonată.

EURO- monedă internaţională de rezervă

Există opinii optimiste potrivit cărora pieţele financiare ale Europei continentale vor recupera
diferenţele de lichiditate.

Euro în definirea parităţilor sau a zonelor-ţintă

- Moneda unică europeană poate deveni moneda de referinţă a zonei Europa-Africa.
Euro- monedă de facturare şi cotare a mărfurilor
Ca regulă generală, ţările dezvoltate îşi facturează exporturile în propriile devize, în timp
ce economiile de dimensiuni reduse se raportează la o deviză cu rol internaţional sau la moneda
ţării importatoare.
Euro- în cadrul activelor de plasamente internaţionale
Moneda euro reprezintă o treime în totalul emisiunilor de titluri internaţionale.
 Euro- în cadrul rezervelor valutare oficiale
Rezervele valutare ale băncilor centrale din ţările terţe se vor diversifica gradat în favoarea
monedei unice. Pe termen scurt, ponderea deţinută de euro o va egala pe cea a mărcii germane (de
aprox.15%) însă perspectivele de creştere pe termen mediu sunt mai importante.
EURO- perspective
Motivul pentru care băncile centrale deţin anumite monede în rezerve îl constituie faptul că
acestea sunt monede de intervenţie.

În perioada 1995-2001 UE s-a dezvoltat într-un ritm pe care nu l-a mai cunoscut de la
începuturile sale din anii ’50. Pe acest fond UE a putut să abordeze şi ultimele 3 simboluri ale
suveranităţii naţionale: moneda, domeniul judiciar şi cel militar. Realizările obţinute deja, nu
numai extinderea Uniunii, au făcut ca reforma structurală a UE să devină o necesitate. Instituţiile
sale trebuie să fie adaptate acestor necesităţi, nu doar să fie ajustate aritmetic numărului în creştere
al statelor ce vor deveni membre ale UE.

Capitolul 3 LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

3.1. CONCEPTUL DE LIBERĂ CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Schimburile comerciale cu mărfuri reprezintă temelia întregului sistem comercial

internaţional, iar debutul integrării economice regionale s-a făcut în acest domeniu. Până astăzi,
rolul administraţiilor naţionale în domeniul comerţului internaţional a fost acela de a asigura
condiţiile propice pentru interacţiunea pieţelor respective cu piaţa internaţională pe baza protejării
intereselor industriilor lor naţionale. În acest context, barierele în calea schimburilor constituie
instrumente pentru supravegherea şi controlul fluxului de schimburi cu scopul de a ajunge la cele
mai bune raporturi posibile între producţia naţională şi importurile care o concurează pe piaţa
protejată.

Totuşi, nu trebuie să uităm că liberalizarea schimburilor factorilor de producţie ca forţa de

muncă, capitalul, serviciile (în special serviciile financiare care asigură fluxul de investiţii),
proprietatea industrială şi intelectuală, etc. beneficiază din plin de terenul pregătit de măsurile
luate în domeniul liberalizării schimburilor de mărfuri. Statelor membre GATT le-au trebuit mai
mult de 40 de ani pentru a ajunge, în momentul Rundei Uruguay, la adoptarea unor instrumente
adecvate pentru a furniza un cadru juridic propice eliminării piedicilor puse în calea schimburilor
internaţionale de servicii. Trebuie concluzionat că progresul realizat în liberalizarea schimburilor
de bunuri a pregătit de regulă terenul pentru liberalizarea schimburilor în alte sectoare ale
economiei.

3.1.2. Libera circulaţie a mărfurilor ca motor al construcţiei europene

Pe plan juridic, pare de netăgăduit că succesul atins de Uniunea Europeană în domeniul

liberalizării schimburilor de mărfuri poate să permită statelor membre să progreseze, în ritmul
modificărilor succesive ale tratatelor, nu numai în direcţia punerii în aplicare a celorlalte trei
libertăţi fundamentale, dar şi pe linia extinderii acţiunii comunitare la domeniile excluse în
prealabil din cadrul juridic şi instituţional comunitar, ca mediul şi cultura. În ceea ce priveşte în
mod deosebit cele patru libertăţi fundamentale, trebuie reamintit că în pofida faptului că tratatul
CEE le plasa pe picior de egalitate în rolul lor de a asigura definitivarea pieţei interne, în lipsa
progresului atins către anii ’80 în domeniul mărfurilor, Uniunea Europeană ar fi întâmpinat grave
dificultăţi pentru a înainta, cum a făcut-o de atunci încolo, în punerea în aplicare a celorlalte
libertăţi fundamentale.

3.1.3.Instrumente tradiţionale ale liberului schimb internaţional şi particularităţi

proprii sistemului juridic comunitar

Dispoziţiile dreptului comercial internaţional se aplică pe baza acordurilor mutilaterale sau

bilaterale. Dintre primele, se pot cita mai ales regulile GATT, aplicabile în cadrul OMC, dar şi
acordurile regionale (AELS, ASEAN, ALENA) şi de asemenea acordurile de cooperare şi
asistenţă care conţin dispoziţii vizând comerţul între membrii săi (Convenţia de la Lome). Printre
acordurile bilaterale, se pot menţiona cele încheiate în număr mare între UE şi diferite state
partenere. Însă, aceste instrumente prevăd pentru majoritatea cazurilor un regim de suprimare a
barierelor în calea schimburilor, întemeiat pe raporturi de reciprocitate. Punerea în comun sau
integrarea pieţelor naţionale este incompatibilă cu abordarea bilaterală a raporturilor între părţi şi
cere nu numai o structură instituţională supranaţională, dar mai ales o ordine juridică proprie şi
independentă.Astfel, regimul de retorsiuni comerciale şi raporturile existente numai la nivelul
statelor pentru aplicarea regulilor impuse de schimburile comerciale este înlocuit în interiorul UE
prin integrarea ordinii juridice naţionale şi comunitare şi intervenţia judecătorilor naţionali şi a
unei Curţi de Justiţie supranaţionale cu atribuţii şi competenţe care depăşesc arbitrajul. De aici
decurg două principii fundamentale ale dreptului comunitar: primordialitatea faţă de dreptul
naţional şi efectul direct al anumitor decizii asupra respectării liberei circulaţii a mărfurilor.Este
cazul să amintim că, în cadrul procedurilor jurisdicţionale naţionale, judecătorul are de asemenea
posibilitatea de a sesiza Curtea Europeană de Justiţie într-o chestiune care prejudiciază prevederile
Articolului 177 din Tratatul CE cu scopul de a cere interpretarea regulilor comunitare în măsura în
care acestea se aplică în situaţia prezentată. Sentinţa pronunţată în acest tip de probleme reprezintă
contribuţia cea mai importantă a Curţii de Justiţie în dezvoltarea jurisprudenţei referitoare la libera
circulaţie a mărfurilor

3.1. 4. Conceptul liberei circulaţii a mărfurilor

Obiectivul de bază al realizării liberei circulaţii a mărfurilor îl constituie asigurarea

comercializării, în condiţii similare, în toate ţările membre ale UE a oricărui produs fabricat în
mod legal într-unul din aceste state.

În centrul realizării prevederilor Actului Unic European s-a situat armonizarea normelor
tehnice şi a regulilor de concurenţă, inclusiv deschiderea pieţelor publice (achiziţiile
guvernamentale), acestea în scopul stimulării cooperării în producţie şi dezvoltării tehnologice
între societăţile din teritoriul comunitar.

Procesul de armonizare a cuprins următoarele etape:

- elaborarea, în mai multe domenii, a unor standarde şi specificaţii tehnice uniforme de către CEN
şi CENELEC, împreună cu instituţiile naţionale de standardizare, care au fost introduse în
reglementările fiecărui stat membru şi care au fost transpuse în practică, prin contractele dintre
întreprinderi;

- impunerea (atât de către autorităţile naţionale, cât şi de către instituţiile comunitare) a respectării
cu rigurozitate a “exigenţelor esenţiale” de protecţie şi satisfacere a cerinţelor consumatorilor, la
care să răspundă un produs (sau serviciu), aşa cum sunt definite în directivele UE.
 În domeniul standardelor, problema e mult mai complicată. La nivelul UE există o linie de
demarcaţie foarte fină între standardele armonizate la nivel comunitar şi principiul recunoaşterii
reciproce. De asemenea, un element important este recunoaşterea reciprocă a certificărilor de
conformitate făcute de organisme specializate din diferite ţări membre, organisme care certifică
faptul că un anumit produs corespunde standardelor edictate la nivel comunitar.

3.1.5. Mărfurile beneficiare de drept ale liberei circulaţii

3.1.5.1.“Produsele comunitare”

Pentru a verifica dacă un produs a fost fabricat în cadrul Uniunii Europene, se impune, mai
întâi, să se precizeze care este teritoriul comunitar vamal. Sunt, într-adevăr, reguli de drept
derivate care au precedat într-o manieră progresivă întinderea acestui teritoriu.Noţiunea de
“produse comunitare” cuprinde produsele fabricate în întregime în cadrul Uniunii Europene, astfel
încât produsele să se supună unei transformări potrivit condiţiilor aplicabile regulamentului vamal
comunitar,sunt considerate mărfuri comunitare, produsele:

- obţinute în întregime în teritoriul vamal al UE în condiţiile vizate în articolul 23, fără contribuţia
mărfurilor importate din ţări sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al UE;

- importate din ţări sau teritorii ce nu fac parte din teritoriul vamal al Uniunii Europene şi puse în
liberă practică;

- obţinute, în teritoriul vamal al UE, fie plecând de la mărfuri vizate în cea de-a doua condiţie în
exclusivitate, fie plecând de la mărfuri vizate primei şi celei de-a doua condiţii.

Incidenţa acestor dispoziţii asupra circulaţiei mărfurilor în interiorul UE este determinată

de referinţa făcută în prima condiţie de mai sus pentru mărfurile obţinute în întregime “în
teritoriul vamal al Uniunii Europene”. Totuşi, piaţa internă şi uniunea vamală sunt noţiuni
complementare şi în consecinţă, semnificaţia lor ar trebui să fie aceeaşi, sub presiunea de a crea
incertitudini juridice care pot aduce prejudicii bunei lor funcţionări.

3.1.5.2. Produsele în liberă practică

Definiţia “produselor în liberă practică” se referă la singurele aspecte vamale de intrare a

acestor produse în cadrul Uniunii Europene, în următorii termeni: “Sunt considerate în liberă
practică într-un stat membru produsele provenind din ţări terţe pentru care formalităţile de import
au fost desăvârşite şi taxele vamale şi celelalte taxe de import exigibile au fost percepute în acest
stat membru şi nu au beneficiat de o reducere totală sau parţială a acestor taxe”.Curtea Europeană
de Justiţie a precizat că numai produsele fabricate şi/sau comercializate legal într-un stat membru
beneficiază de principiul recunoaşterii mutuale (reconnaissance mutuelle). Un produs ar
putea, într-adevăr, să nu corespundă regulilor de securitate care îi sunt aplicabile în vederea
comercializării într-un stat membru în care, cu toate acestea, a fost vămuit cum se cuvine.
Produsele în liberă practică pun încă probleme în ceea ce priveşte libera lor circulaţie în
interiorul Uniunii Europene, atunci când controlul de conformitate la exigenţele tehnice care le
sunt aplicabile cer apropierea permanentă de locul de fabricaţie.
 3.1.5.3. Noţiunea de mărfuri

Produsele beneficiind de liberă circulaţie trebuie să fie produse comunitare, asemenea

celor definite de reglementarea comunitară, sau care se găsesc în liberă practică în Uniunea
Europeană. Dar, se pune în continuare problema de a determina importanţa noţiunii de “produs”
sau “marfă”. În hotărârea Comisiei UE referitoare, de exemplu, la opere de artă, Curtea Europeană
de Justiţie a definit termenul “marfă”, în sensul liberei circulaţii a mărfurilor, ca fiind “...produsele
apreciabile în bani şi susceptibile să facă obiectul unor tranzacţii comerciale”. În final, se poate
aprecia că libera circulaţie a mărfurilor este un concept pentru care punerea în aplicare cere
eliminarea barierelor a căror natură juridică este variabilă şi care îşi găsesc originea în diferitele
sfere de activitate reglementată de statele membre.

3.2. NORMELE ŞI STANDARDELE TEHNICE – ELEMENTELE PRINCIPALE

ALE ASIGURĂRII LIBEREI CIRCULAŢII A MĂRFURILOR

3.2.1. Rolul normelor tehnice în schimburile comerciale intra şi extra-comunitare,

conceptual de normă tehnică

Standardizarea poate furniza un cadru pentru concepţia produselor, dar lasă neatinsă
creativitatea fabricanţilor şi diferenţierea produselor. Putem cita în acest sens:

♦ dimensiunile hârtiei;
♦ dimensiunea cărţilor de credit;
♦ filetajul buloanelor şi piuliţelor.
Normele şi standardele tehnice în schimbul de mărfuri: sunt, pe de o parte, un instrument
formidabil care facilitează schimburile, dar pot constitui, în funcţie de cadrul în care sunt
realizate, bariere la fel de eficace ca taxele vamale şi contingentele tarifare.De peste 15 ani,
Uniunea Europeană a dezvoltat o politică activă în acest domeniu, rezultatul fiind adoptarea în
această perioadă a circa 20 de Directive de armonizare a legislaţiilor tehnice ale statelor
membre, directive ce vizau produsele industriale sub un model nou, cunoscut ca “noua
abordare”.Această practică a dus la elaborarea unei “normalizări” regionale comunitare, unică în
lume şi foarte apreciată.Definiţia normelor şi reglementărilor tehnice clară este cea dată în ghidul
ISO/CEI.: “document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează,
pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici, pentru activităţi şi
rezultatele acestor activităţi, garantând un nivel de ordine optimal într-un context dat”. Normele
tehnice sunt aprobate de către un organism recunoscut, a cărui principală funcţie în virtutea
statutului său este normalizarea şi care face obiectul unei recunoaşteri ca şi organism de
normalizare, fie în mod formal, de către puterea publică, fie de facto, de către actorii pieţei.

3.2.2.2. Alte elemente luate în considerare în definirea normei tehnice

Definiţia ISO citată trebuie luată în considerare împreună cu întregul ghid ISO. Acest
lucru aduce 3 noţiuni suplimentare în definirea normei, noţiuni implicite şi indispensabile în
înţelegerea a ceea ce este o normă:

- caracterul de accesibilitate faţă de public a normelor.

- caracterul voluntar;
- aplicare repetată;
- obiectivele “normalizării”.
 3.2.2.3. Reguli de elaborare a normelor tehnice
Acest proces formal constituie un element fundamental al normei care o distinge de alte
specificaţii tehnice existente. Patru etape principale pot fi identificate în acest proces de
elaborare.

a) Elaborarea programului de aplicare a normelor tehnice

b) Redactarea unui proiect de normă tehnică
c) Ancheta publică
d) Publicarea normei tehnice

Odată procedura de adoptare terminată, norma tehnică este publicată de un organism de

standardizare şi vândută. În mod tradiţional, norma este publicată pe suport de hârtie, dar în
ultimii ani s-au dezvoltat şi alte forme de publicare, cum sunt CD-Rom-urile şi punerea la
dispoziţie a normelor pe Internet. Fiecare organism de standardizare mai publică şi un catalog al
normelor adoptate, folosind un sistem de clasificare internaţională pentru norme (ICS-
International Clasification of Standards) publicat de ISO.

3.2.3. Organismele de normare şi standardizare tehnică în Uniunea Europeană

3.2.3.1. Organismele de stabilire a normelor tehnice naţionale, caracteristici comune

Standardizarea naţională în ţările U.E. este pe cale de a face loc standardizării comunitare
– în majoritatea ţărilor mai mult de 2/3 din normele naţionale preiau normele comunitare – şi, într-
o măsură mai mică până azi, standardizări internaţionale.

a) AFNOR (Asociaţia franceză a normelor tehnice) ;

b) Principalele organisme din alte ţări vest-europene;

c) Sistemul comunitar de norme tehnice şi standardizare;

Directiva 83/189 CEE modificată care prevede o procedură de informare reciprocă în

domeniul normelor şi reglementărilor tehnice cuprinde lista organismelor comunitare de
standardizare. Aceasta este singura prevedere legală comunitară în domeniu. Organismele
comunitare de standardizare sunt două specializate – Comitetul european de normalizare
electrotehnică (CENELEC) şi Institutul european de standarde în telecomunicaţii (ETSI) şi unul
general – Comitetul european de normalizare (CEN).

3.2.3.1.2.Principiile comune ce stau la baza aplicării normelor tehnice

Totuşi, există unele principii de bază care constituie fundamentul standardizării
comunitare.

În primul rând, standardizarea comunitară este organizată pe o bază naţională.

În al doilea rând, standardizarea comunitară se supune unei discipline comune, care

reprezintă de fapt elementul său de originalitate şi care o defineşte ca o adevărată standardizare
regională. Prin această dispoziţie se evită suprapunerea normelor comunitare cu cele naţionale pe
subiecte identice şi, pe de altă parte, se evită utilizarea principiului transpoziţiei normelor
comunitare care se opune aplicării anumitor norme.

În al treilea rând, perimetrul de aplicare al normelor comunitare depăşeşte pe cel la

Uniunii Europene. CEN şi CENELEC numără 19 membri (ţările Spaţiului Economic European,
Elveţia şi Republica Cehă). Aria de aplicare a normelor ETSI este şi mai mare, cuprinzând şi ţările
în curs de aderare la CEPT (Conferinţa europeană de poştă şi telecomunicaţii). La sfârşitul anului
1996, în cadrul ETSI erau reprezentate 32 de ţări.

3.2.3.1.3.Prezentarea celor trei organisme ale U.E. de aplicare a normelor tehnice

CEN (Comitetul European de Normalizare)

CEN are o vocaţie generală şi este cel mai important dintre cele trei organisme. Acest
comitet este condus de o adunare generală şi de un consiliu de administraţie compus din 19
organisme naţionale de standardizare .

a) CENELEC (Comitetul european de normalizare şi standarde tehnice în industria

electrotehnică) are o arie de cuprindere redusă numai la produsele electrotehnice, dar organizarea
sa şi procedurile sale sunt identice cu cele ale CEN. Sediul este la Bruxelles şi este condus de o
Adunare generală şi un Consiliu de Administraţie, ce regrupează 19 organisme naţionale de
normare tehnică.

c) ETSL (L’Institut Europeen de norme de telecomunication), creat în 1988, din

iniţiativă franceză, este ultimul organism al U.E. de aplicare a normelor tehnice. La nivelul anului
2000 număra 418 membri, provenind din cele 15 ţări membre ale U.E.

2.2.3.1.4. Mecanisme de cooperare între cele trei organisme

Cooperarea tehnică necesară între specialiştii care elaborează normele tehnice în cadrul
fiecărui organism este complexă mergând de la simplul schimb de informaţii până la crearea unui
comitet sau grup de lucru comun. Există, de asemenea, mecanisme de cooperare formale, cum ar
fi “grupul comun al preşedinţilor” (JPG), unde are loc o concertare a poziţiilor asupra aspectelor
strategice ale normării şi standardizării comunitare sau “grupul comun de coordonare” (JCG),
însărcinat să efectueze arbitraje între organele tehnice ale celor trei organisme, în probleme de
interes comun.

3.2.4. Conceptul de obstacol tehnic în calea schimburilor comerciale

Eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din calea schimburilor comerciale
dintre ţările membre ale U.E. începând cu 1968 nu a putut asigura libera circulaţie a mărfurilor în
teritoriul comunitar, datorită existenţei unor forme de obstacole mai puţin vizibile, dar deosebit de
eficace, printre acestea un loc şi un rol deosebil avându-l obstacolele tehnice.În concluzie,
reglementările tehnice şi normele constituie, în prezent, “axe” privilegiate ale luptei contra
obstacolelor tehnice în interiorul Uniunii Europene.
 3.2.5. Recunoaşterea reciprocă ca prim fundament juridic comunitar în domeniul
obstacolelor tehnice

3.2.5.1.Rolul major al Curţii Europene de Justiţie

Tratatul de la Roma nu a abordat în mod explicit problema obstacolelor tehnice în calea

liberei circulaţii a mărfurilor. Articolele 30-36 din Tratat se mărginesc să interzică “măsurile cu
efecte echivalente” restricţiilor cantitative la importurile sau exporturile între ţările membre.
Comisia U.E. a întreprins numeroase acţiuni pentru a combate aceste forme de “închidere” a
pieţei, dar rolul hotărâtor îi revine Curţii de Justiţie a U.E., care dă baza juridică ce fundamentează
politica comunitară în acest domeniu şi elaborează directivele destinate să prevină apariţia unor
noi bariere tehnice în calea schimburilor reciproce de mărfuri.
În vederea recunoaşterii reciproce a obstacolelor tehnice, Consiliul Ministerial al U.E., la
propunerea Comisiei, a adoptat şi publicat Directiva 83/189 instituind o procedură de schimb de
informaţii în domeniul normelor, care obligă fiecare institut naţional de standardizare să notifice
la CEN, CENELEC sau ETSI programul de lucru şi mai ales deciziile de interes pur naţional în
acest domeniu.

3.2.5.2.Prevenirea apariţiei de noi bariere tehnice

Procedura prevăzută de Directivă, în ceea ce priveşte regulile tehnice, doreşte să permită

Comisiei şi statelor membre să examineze toate reglementările de acest gen pe care un stat
membru are intenţia să le adopte.

Directiva furnizează 3 exemple de reguli tehnice “de facto” obligatorii (art. 1-9 al doilea
alineat). Aceste exemple nu trebuie interpretate ca fiind limitative. În schimb, dacă un stat
membru sau Comisia constată că proiectul în sine conţine dispoziţii susceptibile de a determina
piedici în desfăşurarea schimburilor, ele pot emite un aviz circumstanţial prin care fac cunoscut
faptul constatat. Particularitatea normelor care se aplică schimburilor de informaţii UE/AELS
rezidă în faptul că părţile nu pot să-şi adreseze reciproc decât observaţii în sensul Articolului 8-2
din Directivă.

3.2.5.3.Inopozabilitatea faţă de terţi a normelor nenotificate

Comisia indică în Comunicarea sa că ”obligaţiile statelor membre decurgând din directivă
sunt clare şi precise şi că, în consecinţă, dacă un stat membru adoptă o normă tehnică fără să
comunice proiectul Comisiei şi fără să respecte obligaţia de “statu quo”, norma astfel adoptată nu
poate să fie executorie în faţa terţilor în virtutea sistemului legislativ, a statului membru”. Comisia
estimează deci că, părţile în litigiu au dreptul să aştepte ca tribunalele naţionale să refuze punerea
în aplicare a normelor tehnice care nu au fost communicate după cum o cere legea
comunitară.Când Comisia aduce la cunoştinţă o normă tehnică naţională care n-a fost notificată de
statul care a proiectat-o, ea cere ţării membre în vedere să suspende aplicarea şi să aibă grijă să fie
notificată cât mai repede. Aceasta permite să asigure mai bine îndeplinirea obligaţiilor statelor
membre şi în consecinţă, legitimitatea formală în dreptul comunitar a normelor tehnice adoptate
de ţările respective.
 3.3. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR ŞI UNIUNEA VAMALĂ
2.3.1. Scurt istoric al uniunii vamale

Mecanismele Politicii comerciale comune (P.C.C.) aşa cum au fost ele concepute prin
Tratatul de la Roma, au suferit modificări importante odată cu adoptarea "Actului Unic European"
în 1986 şi a Tratatului de la Maastricht în 1992. Obligaţia de a asigura loialitatea schimburilor şi
de a plasa ansamblul operatorilor în concurenţă identică a făcut necesară aplicarea în comerţul cu
ţările terţe a unei legislaţii vamale comunitare, omogene şi obligatorii, prin adoptarea unui nou
cod vamal comunitar. Crearea acestui spaţiu fără frontiere interne a avut ca efect obligarea
legiuitorului comunitar sau naţional de a suprima orice dispoziţie din legislaţia vamală cu
incidenţă, în termeni de formalităţi sau de control, asupra trecerii libere a unei frontiere
intracomunitare.

3.3.2. Crearea şi funcţionarea uniunii vamale

În prezent, Comisia Europeană este autorizată să pregătească noi obiective pentru politica
vamală şi aplicarea lor în practică. În opinia experţilor comunitari, politica vamală reprezintă un
instrument multifuncţional care poate deveni cu mult mai eficient şi apt în acţiunile sale. Cum a
evoluat aceasta, care este exact rolul ei şi cum poate face faţă "provocărilor" actuale sunt aspecte
ce vor fi analizate în cadrul acestui subcapitol.

3.3.3. Reglementări de bază în domeniul vamal ale Uniunii Europene

După 1 ianuarie 1994, legislaţia vamală a UE se află, în principal, reunită în două acte,
unul al Consiliului Ministerial, iar altul al Comisiei Europene, în cadrul cărora sunt regrupate
diversele reglementări vamale existente şi cărora li se aduc completări şi simplificări ulterioare.

În primul rând este reglementarea (regulamentul) nr.2913 din 1992 a Consiliului de

Miniştri ce stabileşte Codul Vamal comunitar, fondat pe Articolele 28, 100A şi 113 ale Tratatului
de la Maastricht şi modificat, în ceea ce priveşte definirea "teritoriului vamal" al UE, prin Anexa
13 a Actului privind condiţiile de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei la UEi.

În al doilea rând este reglementarea nr.2454/1993 a Comisiei Europene, din 2 iulie

1993, ce fixează anumite dispoziţii de aplicare a Reglementării Consiliului ce stabileşte codul
vamalii. Totusi, in anumite cazuri prevăzute în Cod, Comisia are dreptul de decizie, atât în mod
automat (de exemplu, restabilirea de taxe vamale atunci când plafoanele fixate au fost atinse), cât
şi după consultarea cu un grup de experţi vamali ai statelor membre (de exemplu, decizii luate ca
urmare a unei rambursări de taxe percepute abuziv).

3.3.4. Uniunea vamală - fundament al U.E. şi element esenţial al pieţei interne unice

Uniunea vamală a UE a fost, practic, constituită la 1 iulie 1968, dată la care s-a
definitivat - cu un an şi jumătate înaintea calendarului iniţial stabilit - procesul de eliminare
treptată a tuturor taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi a altor taxe şi măsuri cu efect
echivalent, realizându-se, astfel un prim pas spre libera circulaţie a mărfurilor între cele şase ţări
membre fondatoare ale CEE. Uniunea vamală a reprezentat, totodată, un element esenţial al

i
Vezi i: Journal Officiel al UE - seria "L302- 19 octombrie 1992, Bruxelles
ii
Vezi i: Journal Officiel al UE - seria "L302- 29 august 1994, Bruxelles
liberei circulaţii a mărfurilor, una din temeliile pieţei interne unice a UE, împreună cu
celelalte trei libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului.

Obiectivele iniţiale ale uniunii vamale ale UE înscrise în Tratatul de la Roma au fost
următoarele:

- să contribuie la buna desfăşurare a comerţului mondial;

- să promoveze un comerţ liber şi ordonat;

- să îmbunătăţească competitivitatea UE pe plan industrial şi comercial şi să contribuie la

crearea de noi locuri de muncă;

- să asigure protecţia cetăţenilor şi afacerilor în toate domeniile ce implică importuri sau

exporturi pe o cale clară, uniformă, sigură, cât mai eficient posibil;

- să securizeze frontierele pieţei unice, asigurând beneficii maxime tuturor;

- să faciliteze un sistem practic de colectare a veniturilor: taxe vamale, TVA şi impozitele

indirecte;

- să centralizeze statisticile de bază privind comerţul intra şi extra-UE.

Legislaţia vamală, în afară de aceea care ţine în mod esenţial de uniunea tarifară, a fost
creată progresiv având menirea să impună că orice marfă care era importată în Comunitate era
subiectul aceloraşi reguli tarifare şi al aceloraşi prevederi vamale, asigurându-se că tariful vamal
este aplicat în acelaşi fel oriunde. Au fost elaborate regulile comune, de origine, procedura de
depozitare şi toate celelalte instrumente.Piaţa internă unică a intrat treptat în vigoare după 1985
asigurând în mod real transpunerea celor 4 libertăţi fundamentale: libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor într-o piaţă fără frontiere interne. O consecinţă
a acestei integrări a fost că UE a devenit nu numai cel mai important partener comercial cu ţările
terţe, dar şi comerţul intra-comunitar a crescut considerabil.

Piaţa unică a eliminat rolul punctelor vamale de a colecta taxele indirecte/TVA dintre
statele membre şi a permis Uniunii vamale ce stă la baza Comunităţii să devină evidentă pentru
toţi.

Piaţa internă unică, bazată în mod esenţial pe Uniunea vamală, este fundamentul pe
care UE îşi lansează iniţiativele privind politicile de creştere economică, competitivitate şi
ocuparea forţei de muncă. Dacă piaţa internă unică serveşte drept catalizator strategiei de
dezvoltare economică a UE, acest lucru nu ar putea fi posibil fără existenţa Uniunii vamale
şi principiului său de liberă circulaţie a mărfurilor.

Primul pas în edificarea unei pieţe unice reale a fost înlocuirea formalităţilor la
frontierele interne cu noi sisteme statistice, fiscale şi alte modalităţi de control, care nu
necesitau control sau documentaţie în momentul în care mărfurile traversau graniţe interne.
 3.3.5. Influenţa lărgirii U.E. şi negocierilor O.M.C. asupra sistemului vamal al
Uniunii Europene

Rolul şi eficienţa sistemului vamal depind de crearea unei administraţii vamale

eficiente moderne, un element indispensabil al pachetului de criterii de aderare. Controlul
frontierelor externe pentru o Uniune Europeană lărgită va fi el însuşi o sarcină majoră, în timp ce
rolul important al vămilor într-o piaţă unică cere competenţe specifice. În general, se
apreciază că s-a produs deja un progres considerabil în cooperarea mai strânsă dintre
administraţiile vamale ale ţărilor candidate şi ale ţărilor membre UE. UE este implicată
permanent în multe negocieri comerciale şi vamale multilaterale. În ipostaza sa de cel mai mare
bloc comercial al lumi UE va continua să joace un rol substanţial în forurile internaţionale,
în special în OMC. Comisia UE ia parte ca negociator şi purtător de cuvânt în numele UE, dar
consultându-se cu ţările membre.Simplificarea şi armonizarea procedurilor vamale vor fi, de
asemenea, abordate şi de Organizaţia Mondială a Vămilor (fostul Consiliu de Cooperare Vamală)
care este un forum mai mult de natură tehnică ce tratează metodele şi procedurile vamale,
funcţionând sub auspiciile OMC.

3.3.6. Program de consolidare: Uniunea Vamală

Interoperabilitatea administraţiilor vamale ale UE şi cooperarea dintre ele au avut de

întâmpinat dificultăţi legate de structurile, responsabilităţile, culturile şi tradiţiile lor diferite.
Armonizarea legislaţiei vamale este în prezent virtual completă. Totuşi, diferenţele dintre
aplicarea detaliată a regulilor comune dintre statele membre poate însemna că efectele sunt uşor
diferite. Fără a încălca drepturile privind competenţele naţionale, Programul este prelungit şi a
fost intitulat "UV 2002" prin includerea programelor de tehnologie informatizată prezente şi
viitoare (precum Transit) şi programul de şcolarizare "Mathaeus". Va fi, de asemenea, deschis
accesul ţărilor candidate la aderare la aceste programe.

OBIECTIVELE „UNIUNII VAMALE 2002”

Unul din principalele obiective ale programului este să evite divergenţe operationale în
materie la nivel naţional. Programul de acţiune recunoaşte că desfiinţarea graniţelor interne cere
un control eficient de înaltă calitate la graniţele externe.

Acţiunea individuală a fiecărei administraţii este incapabilă să atingă acest obiectiv prin
forţe proprii.

METODE DE REALIZARE A OBIECTIVELOR

"Uniunea vamală " prevede, printre altele:

- Vizite pentru a vedea aplicarea efectivă a procedurilor vamale din statele membre de
către echipe formate din reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai statelor membre (denumite
echipe de "monitorizare") pentru a identifica cele mai bune practici, sau eventualele necorelări, în
măsurile de control;

- Comisia Europeană şi statele membre trebuie să contribuie la combaterea fraudelor

vamale. În acest context, ele trebuie să colecteze, să analizeze şi să folosească informaţiile
folosind calculatoarele, asigurându-se că neregulile sunt îndepărtate;

- Comisia Europeană trebuie să susţină orice acţiune de îmbunătăţire a metodelor de lucru

ale administraţiilor vamale, de exemplu, prin utilizarea analizelor de risc, a tehnicilor de audit
post-import prin verificarea performanţelor comercianţilor şi computerizarea procedurilor vamale;

- Organizarea de seminarii, cu participarea operatorilor comerciali, pentru identificarea

problemelor apărute şi a acţiunilor ce pot fi întreprinse şi a celor mai bune practici ce pot fi
utilizate în mod general;

- Schimburi de oficiali vamali între diferite administraţii pentru a-şi împărtăşi reciproc
experienţa şi pentru programe comune de şcolarizare în vederea unei viitoare dezvoltări;

- Computerizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

COMPUTERIZAREA OPERAŢIUNILOR VAMALE

În prezent există o preocupare deosebită atât a serviciilor vamale comunitare cât şi a

partenerilor din Convenţia Comună de Tranzit pentru computerizarea controlului operaţiunilor de
tranzit. Operaţiunile vamale comunitare de tranzit sunt indispensabile pentru piaţa unică dacă se
permite mărfurilor importate pentru care nu se plătesc taxe vamale să circule către destinaţia
finală fără a fi oprite pentru controale vamale interne.

3.3.7. Rolul sistemului vamal în piaţa internă unică

Expedierea mărfurilor a devenit foarte sensibilă la factorul "timp". Industria foloseşte din
ce în ce mai mult sistemul de livrare "just in time", ceea ce face foarte importantă livrarea rapidă.
Toate acestea duc la preocuparea sistemului vamal de a găsi noi idei şi sisteme pentru dezvoltarea
acestor cerinţe.În acest sens se consideră că PCC nu trebuie înţeleasă şi nici abordată ca un
scop în sine, ci doar ca unul dintre mijloacele cele mai importante de asigurare a unei
dezvoltări economice accelerate şi de concertare a procesului de unificare economică şi
monetară în UE.

După cum se menţionează în cel mai apreciat "ghid" al construcţiei "casei comunitare"i
PCC a UE exprimă însuşi dinamica unificării europene: "ea rezultă, atât din motive politice ce
figurează în preambulul Tratatului de la Roma, cât şi din logica integrării europene".

i
Joly Communautaire"- Tome V - "Politique commerciale commune et mesure anti-dumping", - Bruxelles, 1996.
 3.3.8. Efectele creării şi funcţionării pieţei interne unice asupra comerţului intra şi
extra-comunitar

Studiile întreprinse de experţii Comisiei UE în ultimii ani relevă efectele deosebit de

pozitive ale eliminării barierelor tehnice, fiscale şi fitosanitare, precum şi armonizarea acestora la
nivel comunitar, asupra schimburilor comerciale, îndeosebi intra-comunitare.Experţii comunitari
consideră că trecerea la utilizarea monedei unice-euro constituie mijlocul cel mai important de
intensificare sau de creştere a eficienţei pieţei unice. Nu numai că moneda unică va scădea
costurile tranzacţiilor comerciale şi va suprima riscurile valutare legate de comerţul şi investiţiile
transfrontaliere, dar utilizarea acesteia va îmbunătăţi transparenţa în materie de preţ, intensificând
astfel concurenţa pe piaţa internă şi oferind un evantai mai larg de alegere pentru consumatori.

3.4. CONCLUZII PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Există două paradigme mari care se opun în procesul de realizare în totalitate a liberei
circulaţii a mărfurilor. Una are în vedere legiferarea la nivel comunitar şi alta recunoaşterea
reciprocă a normelor impuse la nivel naţional. O serie de domenii care au făcut în ultimii 10 ani
obiectul unor demersuri de adoptare a unei discipline la nivel comunitar, de simplificare sau
eliminare a barierelor şi o serie de dosare de acest fel fac în acelaşi timp obiectul unor tratative şi
încercări de abordare şi soluţionare la nivel internaţional cu participarea mai multor ţări.

3.4.2. Adoptarea acquisului comunitar în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor

România şi-a declarat acceptul pentru preluarea acquisului în vigoare la 31 decembrie

2000 precum şi acquisului dezvoltat ulterior, informând sistematic Conferinţa pentru Aderare sau
Consiliul de Asociere privind progresele în domeniul preluării şi implementării acquisului.In
privinţa măsurilor orizontale şi procedurale trebuie menţionate legea nr.608/2001 privind
evaluarea conformităţii produselor, acreditarea de către RENAR (Asociaţia de Acreditare) a unor
organisme de certificare şi inspectie, precum şi a unor laboratoare de încercări, adoptarea de către
ASRO (Asociaţia de Standardizare), membru afiliat CEN şi CENLEC, a numeroase standarde
europene.Pentru implementarea legislaţiei armonizate sau a acquisului preluat este nevoie de
implicarea sporită a administraţiei publice locale, a structurilor teritoriale ale ministerelor şi
agenţiilor guvernamentale, a societăţii civile. In privinţa preluării standardelor europene
angajamentul de a prelua 80% din totalul standardelor până la aderare este extrem de ambiţios dar
fără asmilarea lor de către producători aceştia nu vor putea fi competitivi pe piaţa unică.

3.4.3. Evaluarea Comisiei Europene privind absorbţia acquisului.

Comisia Europeană a dat publicităţii “Raportul de ţară” privind progresele realizate de

România în vederea aderării la Uniunea Europeanăx), care include o analiză succintă a modului în
care acquis-ul comunitar a fost implementat în legislaţia românească în domeniul liberei
circulaţii a mărfurilor.
x)
“Rapport Regulier 2002 sur le progres realises par la Roumanie.
 O primă concluzie generală desprinsă de experţii comunitari, autori ai acestui raport, a
fost aceea că, România a realizat “puţine progrese în acest domeniu, mai ales în ceea ce priveşte
tanspunerea legislaţiei sectoriale şi continuării alinierii în materii de achiziţii publice”. De
asemenea, în raport se menţionează că realizări modeste s-au înregistrat în ceea ce priveşte
transpunerea acquis-ului comunitar referitor la supravegherea pieţelor, securitatea pentru consum
a produselor şi controlul acestei securităţi la frontierele externe, nici-un progres major n-a fost
semnalat în ceea ce priveşte procedura de notificare şi schimb de informaţii intre administraţii.În
ceea ce priveşte capacităţile administrative în asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, experţii
comunitari au apreciat că organismele române de normare şi acreditare, instituite de mai mulţi ani,
funcţionează relativ bine, depunând eforturi însemnate de adaptare la normele comunitare în
domeniu, dar lipsa de resurse, respectiv la nivel de echipamente şi specialişti, împiedică
îmbunătăţirea necesară a serviciilor de control în aplicarea prevederilor acquis-ului. O menţiune
specială este cuprinsă în raport referitoare la securitatea alimentară, consemnându-se
“slăbiciunile instituţionale” în ceea ce priveşte activitatea organismelor de evaluare a calităţii şi a
laboratoarelor de verificare a acesteia.

Referitor la controlul de securitate a punerii în consum, efectuat la produsele importate, se

apreciază că sunt necesare “eforturi suplimentare” pentru a implementa o infrastructură adecvată
în domeniul vamal, care să asigure o cooperare administrativă afectivă între autorităţile
competente.Ca o concluzie finală, experţii Comisiei consideră că: “România trebuie să depună
eforturi suplimentare, capacităţile administrative trebuie să fie îmbunătăţite şi, în anumite
domenii, structurile necesare trebuie să fie completate”.

Capitolul 4 LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

4.1. TRATATUL DE LA ROMA ŞI LIBERA CIRCULAŢIE A

SERVICIILOR

4.1.1.Prevederi generale ale tratatului

În tratatul CEE serviciile sunt prezentate în articolele 59-66, în care este expus dezideratul
liberei lor circulaţii, se face o clasificare a acestora şi o referire la un program general de eliminare
a restricţiilor, la nediscriminarea pe criterii de naţionalitate şi rezidenţă şi la liberalizarea lor de
către ţările membre. Într-o primă fază, servicii ca turismul şi transportul au fost identificate ca
având o importanţă economică pentru tranzacţiile transfrontaliere din CEE. Tratatul de la Roma
face distincţie între serviciile temporare, definite în articolele 59-66, şi cele permanente care
cad sub regimul dreptului de stabilire din articolele 52-58.

4.1.2.Prevederi referitoare la principalele servicii

În ceea ce priveşte serviciile :

- transporturile, ulterior deciziei CEJ în politica comună a transportului s-a pus accent
pe pe liberalizare, limitând armonizarea la cerinţe esenţiale (cum ar fi siguranţa);
 - financiare, un număr de 6 ţări din 12 practicau controlul acestora, una avea o piaţă
valutară cu caracter dual, iar liberalizarea era încă un deziderat, cu excepţia dreptului
de stabilire pentru bănci şi societăţi de asigurare.

- telecomunicaţii şi cele poştale liberalizarea lor a început târziu, spre sfârşitul anilor
’80.

In domeniul telecomunicaţiilor, serviciilor audiovizuale şi transportului aerian autorităţile

naţionale au invocat cerinţele serviciilor publice şi/sau limitele fizice ale reţelelor naţionale pentru
a acorda drepturi speciale sau exclusive, a stabili reguli privind drepturile de proprietate sau a
impune restricţii asupra frecvenţelor de emisie, toate acestea având ca efect limitarea concurenţei
şi a accesului firmelor străine.

4.2. PROGRESUL INTEGRĂRII PIEŢEI SERVICIILOR

4.2.1. Aspecte specifice ale integrării pieţei serviciilor

Metoda prin care s-a încercat integrarea a fost combinarea prevederilor articolului
59 de abolire a restricţiilor cu neintroducerea de noi reglementări restrictive şi cu
programul de eliminare a restricţiilor din articolul 63, aplicarea clauzei de nediscriminare
pentru restricţiile rămase la toţi rezidenţii. În ceea ce priveşte jurisprudenţa creată de CEJ în
domeniul serviciilor, ea este inspirată din domeniul mărfurilor.Pe baza programului pieţei unice
s-a introdus la sfârşitul anului 1988 un sistem ce asigura recunoaşterea diplomelor universitare
atestând posesorilor o calificare profesională înaltă, cu condiţia a minimum 3 ani de studii, ceea ce
însemna evitarea deliberată a armonizării standardelor educaţionale, aflate totuşi la un nivel
ridicat în ţările comunitare. Principalele sectoare care au căzut sub incidenţa directivei sunt
industria hotelieră şi cateringul, electricienii, mecanicii auto, constructorii, agricultorii,
horticultorii, muncitorii forestieri, textilişti şi confecţioneri. La nivel comunitar descrierea
ocupaţiilor şi cerinţelor de intrare era menită să faciliteze găsirea de locuri de muncă în alte ţări
comunitare.Integrarea pieţei serviciilor a depins destul de pregnant de mai mulţi factori,
printre care în primul rând libera circulaţie a bunurilor, în al doilea rând libera circulaţie a
unor factori de producţie, cum sunt forţa de muncă şi capitalurile, dar şi de armonizarea
politicilor sociale (extrem de dificil de realizat) mai ales pe principalele ei componente din
domeniul forţei de muncă.

4.2.2.Serviciile financiare.

4.2.2.1. Rolul tratatului de la Roma şi al legislaţiei secundare

Consecinţele s-au tradus prin coordonarea politicilor şi chiar prin centralizarea unora la
nivel comunitar.O arie financiară europeană are 4 caracteristici:

- piaţa internă a serviciilor financiare

- libera circulaţie a banilor şi capitalurilor financiare
- monedă unică
- armonizarea fiscală şi contabilă.
 Serviciile financiare s-au dezvoltat la scară regională pe măsură ce circulaţia
transfrontalieră a capitalurilor s-a amplificat în perioada postbelică, iar acest proces reprezintă o
trăsătură dominantă a procesului de globalizare din economia mondială. Măsurile reglementatorii,
îndeosebi cu caracter prudenţial şi preventiv, vizând controlul şi supravegherea activităţilor
bancare au fost determinate de hazardul şi riscurile specifice acestui sector, precum şi de rolul pe
care-l joacă el în expansiunea masei monetare, în creditarea sectorului productiv, în finanţarea
deficitelor sectorului public, procese care au implicaţii majore asupra creşterii economice şi
macrostabilităţii. Reglementările s-au referit la :

a) necesitatea creeării rezervelor de către băncile comerciale la banca centrală;

b) plafoanele pentru creditele acordate şi depozitele deschise;

c) controlul cantitativ al creditului şi la nivelul garanţiilor;

d) monitorizarea identităţii acţionarilor;

e) împiedicarea spălării banilor murdari etc.

Structura sectorului bancar a fost oarecum diferită din punct de vedere al proprietăţii şi al
gamei de servicii asigurate. Un alt factor care explică volumul imens de tranzacţii la bursele
americane de valori, ca de altfel şi la cele de mărfuri, este activitatea speculativă intensă, care a
contribuit şi ea la dinamismul deosebit al pieţei de capital şi a avut atât efecte pozitive cât şi efecte
negative pe plan economic.

4.2.2.2 Liberalizare sub presiunea globalizării

Liberalizarea serviciilor financiare s-a efectuat pe baza strategiei expusă în Cartea

Albă din 1985 care viza liberalizarea completă a mişcărilor de capital şi armonizarea cadrului de
reglementare (a regulilor esenţiale), ultima combinată cu principiul recunoaşterii reciproce.
Ulterior pentru combaterea evaziunii fiscale s-a realizat armonizarea ratelor de impozit asupra
veniturilor din economii şi investiţii.

Şi în cadrul sectorului financiar-bancar integrarea regională prin eliminarea barierelor

naţionale din calea liberei circulaţii a serviciilor bancare şi financiare a reflectat dinamica şi
trăsăturile procesului de liberalizare şi globalizare din cadrul economiei mondiale, care a conferit
un caracter global pieţelor financiare şi de capital, a pus în discuţie eficienţa şi competitivitatea
actorilor implicaţi precum şi necesitatea restructurării sectorului financiar-bancar. In privinţa
transnaţionalizării sectorul financiar bancar a rămas în urma celui industrial datorită
faptului că la nivel internaţional libera circulaţie a mărfurilor a fost mai facil de realizat
decât libera circulaţie a serviciilor, ea fiind puternic promovată de sistemul comercial
internaţional, reprezentat de GATT şi în prezent de OMC. Parţial şi sub influenţa alianţelor
strategice între giganţii industriali transnaţionali, a continuat tendinţa către megafuziuni în
sectorul bancar.

In ceea ce priveşte domeniul asigurărilor, aici liberalizarea a progresat continuu, atingând

o dimensiune deplină în domeniul reasigurărilor. Au fost armonizate legile referitoare la
asigurările pentru răspunderea civilă privind utilizarea vehiculelor cu motor, asigurările directe –
altele decât asigurările de viaţă, activităţile agenţilor şi brokerilor de asigurări, coasigurarea,
asigurarea directăde viaţă, asigurarea cheltuielilor juridice.

4.2.2.3. Impactul euro asupra integrării pieţelor de capital

Trecerea la un stadiu superior al integrării economice, cel al uniunii economice şi

monetare, posibilă datorită succesului programului pieţei unice care a potenţat apreciabil cele
patru libertăţi fundamentale, implicit libera circulaţie a capitalului, s-a concretizat prin adoptarea
monedei unice, introducerea unei politici monetare comune, coordonarea şi convergenţa
politicilor şi indicatorilor macroeconomici. In acest fel s-au creat premise extrem de favorabile
pentru accelerarea integrării sectorului bancar şi a pieţelor de capital. In fapt realizarea uniunii
monetare în cadrul celor 3 stadii prevăzute de tratatul de la Maastricht şi îndeosebi introducerea
monedei unice în 1999, care în 2002 a înlocuit monedele naţionale în zona euro, a pavat drumul
integrării depline a pieţei serviciilor financiare şi a liberei circulaţii a capitalului în UE. Fuziunea
unor burse de acţiuni în stadiul trei al uniunii monetare evidenţiază fenomenul integrării pieţei
valorilor mobiliare sub impulsul introducerii monedei unice europene.

4. 2.3. Serviciile de transport

4.2.3.1. Demaraj greoi al politicii transporturilor

Domeniul transportului este vital pentru economia UE, având o pondere de 4% în PIB-ul
comunitar după unele surse şi de 6% după alte surse, o pondere de 28% în consumul final de
energie şi o forţă de muncă angajată de cca 4,5 milioane persoane..

Politica comună în domeniul transportului se numără printre cele 4 politici comune

din tratatului de la Roma, ea făcând parte din categoria aşa numitelor politici de sprijin al
integrării pieţelor naţionale într-o piaţă comunitară.

4.2.3.2. Liberalizarea transporturilor şi impactul Cărţii Albe din 1992

Actul Unic European şi tratatul de la Maastricht au adus schimbări importante legislaţiei

primare din domeniul politicii comune a transportului. Astfel s-au introdus votul cu majoritate
calificată în luarea deciziilor CM, s-a stipulat aplicarea principiului subsidiarităţii, promovarea
unor obiective superioare ale procesului de integrare, necesitatea creşterii siguranţei transportului,
dezvoltarea reţelelor transeuropene de transport.

Intr-un fel accentul în politica comună a transportului s-a deplasat de pe politici

„negative” care urmăreau înlăturarea obstacolelor existente în calea realizării pieţei unice
pe politici „pozitive” şi proactive, mai cuprinzătoare şi mai bine corelate cu alte politici
comunitare, cum ar fi politica concurenţei, politica mediului, politica industrială, politica de
dezvoltare regională (structurală). Caracterul proactiv al politicii comune a transportului este
evidenţiat de accentul pus pe activitatea de reglementare şi implementare în detrimentul
negocierilor şi compromisurilor privind direcţiile de acţiune. Conform Comisiei Europene ar
exista 5 priorităţi ale acesteia: dezvoltarea şi integrarea sistemului comunitar de transport,
siguranţa transportului, protecţia mediului, protecţia socială, relaţiile externe.

Priorităţile menţionate au fost sintetizate în Programul de Acţiune al Comisiei a trasat

jaloanele activităţii sale în domeniul politicii comune a transportului până la finele
deceniului bazată pe 3 obiective: îmbunătăţirea calităţii serviciilor, consolidarea pieţei unice
şi politica externă. Aceste obiective includ iniţiative diverse de genul Programului Reţelelor
Transeuropene de Transport, Expedieri Maritime pe Distanţe Scurte, Reţeaua Cetăţenilor
etc. Consolidarea pieţei unice implică aspecte privind accesul pe piaţă printr-o politică adecvată a
concurenţei, liberalizare şi restrângere a supracapacităţii, tehnici de stabilire a preţurilor şi
dimensiunea socială (condiţii de lucru). Politica sau relaţiile externe se referă la dezvoltarea unor
legături strânse cu ţările învecinate UE, îndeosebi din Europa.

4.2.3.3. Cartea Albă şi împactul acesteia

In septembrie 2001 Comisia Europeană a adoptat o nouă Carte Albă intitulată „Politica
europeană a transporturilor până în anul 2010 : timpul deciziei” care refocalizează
obiectivul Comisiei în acest domeniu către solicitările şi necesităţile cetăţenilor sau
utilizatorilor, propunând un număr de 60 de măsuri ce concordă cu direcţiile Strategiei
Dezvoltării Durabile adoptată de Consiliul European de la Goteborg din iunie 2001.

Revitalizarea transportului feroviar însemna în primul rând stimularea concurenţei între

companiile furnizoare de servicii prin creşterea numărului de competitori şi restructurarea unor
companii. Transportul rutier este cel mai dezvoltat, eficient şi flexibil subsector, dar este şi
excesiv de fragmentat şi supus pe latura cererii unei presiuni puternice exercitată de firmele de
expediţie şi de companiile industriale, care afectează nivelul preţurilor şi profiturilor şi se
răsfrânge negativ asupra protecţiei sociale şi siguranţei circulaţiei. Transportul maritim la mică
distanţă şi cel fluvial sunt modalităţi care pot contribui la decongestionarea infrastructurii rutiere
şi la compensarea insuficientei dezvoltări a infrastructurii feroviare în zonele de coastă.
Transportul aerian nu are un sistem de management bine pus la punct la nivel european, în plus
este confruntat cu întârzieri repetate, consum mare de carburanţi, eficienţă redusă, pericolul unor
acţiuni teroriste. Extinderea traficului aerian şi a capacităţilor aeroportuare conexată cu lărgirea
UE către estul Europei va trebui să ţină cont de reglementările comunitare vizând reducerea
zgomotului şi poluării cauzate de avioane.

Intermodalitatea este vazută drept principal mijloc de a crea alternative viabile şi

competitive la transportul rutier confruntat cu dificultăţi importante legate de infrastructură şi
impact ecologic. Comisia a considerat căar trebui realizatăo integrare mai profundă a diverselor
modalităti de transport cu scopul potenţării capacităţilor şi eficientizării serviciilor. Ca priorităţi
au fost desemnate armonizarea tehnică şi interoperabilitatea între sisteme, îndeosebi pentru
transportul containerizat.

4.2. 4. Serviciile de telecomunicaţii

In domeniul telecomunicaţiilor infrastructura şi serviciile au fost deschise concurenţei la

1 ianuarie 1998 datorită angajamentelor asumate de UE în conformitate cu prevederile celui de-al
patrulea protocol la Acordul General privind Serviciile, iar liberalizarea pieţei ţărilor comunitare
s-a realizat la 1 ianuarie 2000, cu excepţia Greciei (la 31 decembrie). Liberalizarea a însemnat
demonopolizare, acces pe piaţă, acordarea tratamentului naţional, diminuarea tarifelor, concurenţă
sporită.
 4.2.5. Servicii audiovizuale

In domeniul serviciilor audiovizuale accentul s-a pus pe libera lor circulaţie şi pe

promovarea producţiei europene.Prin programele MEDIA Uniunea Europeană susţine industria
europeană a filmului şi a programelor de televiziune, întrucât în cadrul Acordului General privind
Comerţul cu Servicii (GATS) UE şi-a exprimat poziţia fermă de a conserva diversitatea culturală
şi lingvistică europeană şi de a exercita o deplină libertate de acţiune în sectorul audiovizual.

4.2.6. Servicii de publicitate

In domeniul publicităţii s-a observat un trend evident către standardizarea campaniilor

publicitare pentru promovarea produselor de lux şi a celor pentru tineri. La produsele de larg
consum presiunea clienţilor a determinat agenţiile de publicitate să formeze reţele sau alianţe
internaţionale (WWP, Cordiant, Euro-RSCG, Publicis etc.) Proliferarea programelor de
televiziune transfrontaliere a încurajat activitatea de publicitate dar a fost şi un handicap pentru
dezvoltarea reclamei de tip pan-european, din cauza fragmentării excesive a mass-media.

4.2.7. Serviciile de utilităţi publice

In domeniul utilităţilor publice, care constituie obiectul politicii energetice a UE,

liberalizarea a fost demarată la începutul anilor ’90 când Comisia Europeană a elaborat un plan în
trei etape pentru liberalizarea pieţelor gazului şi electricităţii.

4.3. STRATEGIA PIEŢEI INTERNE ÎN DOMENIUL SERVICIILOR

Strategia privind serviciile încearcă să suplimenteze abordarea sectorială cu una

orizontală, obiectivele vizând creşterea concurenţei, reducerea preţurilor, îmbunătăţirea calităţii,
diversificarea gamei oferite, atenuarea influenţei factorilor culturali şi lingvistici. Mijloacele de
realizare a obiectivelor sunt reprezentate de modernizarea şi lărgirea cadrului de reglementare
printr-o abordare de tip orizontal şi care priveşte şase verigi de bază ale pieţei : înlăturarea
barierelor din calea înfiinţării firmelor, facilitarea vânzărilor transfrontaliere, distribuirea,
activitatea promoţională, vânzările şi serviceul post-vânzare.

4.4. SITUAŢIA ŞI PERSPECTIVELE SECTORULUI SERVICIILOR ÎN UE

Dezvoltarea ” noii economii ” bazată pe TIC presupune relaţii strânse intre cercetare şi
producţie, accesul facil la resursele umane şi la capitalul financiar, bariere administrative reduse
pentru crearea şi managementul noilor firme, climat propice antreprenoriatului şi asumării
riscurilor. La nivel comunitar sunt necesare politici structurale menite a îmbunătăţi infrastructura
necesară realizării de noi tehnologii şi promovării utilizării lor în diverse domenii productive.
Acestea ar implica :

a) asigurarea unui climat concurential adecvat pe noile pieţe care să contribuie la creşterea
productivităţii de către noile tehnologii;
b) asigurarea flexibilităţii pieţelor forţei de muncă pentru promovarea schimbărilor structurale şi
crearea de noi locuri de muncă pe baza noilor tehnologii;

c) perfecţionarea sistemului de învăţământ pentru favorizarea ajustărilor la nivel microeconomic,

diseminarea noilor tehnologii şi atenuarea efectelor negative asupra forţei de muncă;

d) încurajarea antreprenoriatului şi apariţiei de noi firme prin reducerea birocraţiei şi a costurilor

administrative, facilitarea falimentului şi accesului la capital;

e) acordarea de facilităţi fiscale pentru activitatea de cercetare/dezvoltare;

f) facilitarea ieşirilor firmelor din sectoarele aflate în declin.

4.5. ADOPTAREA ACQUISULUI COMUNITAR IN DOMENIUL SERVICIILOR

IN ROMÂNIA

4.5.1.Situaţia sectorului de servicii în perioada de tranziţie

Totuşi slaba dezvoltare a serviciilor din perioada regimului comunist precum şi unele
greşeli în politica economică a guvernelor postdecembriste, cum ar fi lentoarea privatizării,
restructurării şi liberalizării, explică decalajele însemnate existente între România şi ţările
comunitare, dar chiar şi faţă de ţările candidate central europene. Din păcate România este un net
importator de servicii turistice în pofida potenţialului deosebit pe care îl are in domeniu, dar care
nu poate fi valorificat în principal din cauza infrastructurii insuficient dezvoltată şi modernizată, a
descurajării investitorilor străini, precum şi a calităţii serviciilor oferite clienţilor externi. Pe plan
mondial România deţine poziţii mai avansate doar la exportul de servicii de construcţii, de servicii
informatice, de servicii personale, culturale şi recreative.

4.5.2. Participarea României la negocierile comerciale multilaterale pe servicii

Statutul de ţară aflată în tranziţie şi în curs de dezvoltare i-a permis României să-şi asume
angajamente mai reduse comparativ cu ţările dezvoltate, inclusiv prin restrângerea accesului la un
număr redus de domenii. Astfel nu au fost incluse serviciile în curs de reformare, cum sunt cele de
învăţământ, sănătate, cercetare-dezvoltare, publicitate, precum şi serviciile aflate sub monopolul
statului, cum sunt transporturile feroviare, serviciile poştale, telecomunicaţiile de bază,
comercializarea armamentului, stupefiantelor, tutunului pentru ţigarete, alcoolului şi băuturilor
alcoolice distilate.

Capitolul 5 LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI

5. 1. Tratatul de la Roma şi libera circulaţie a capitalului

Tratatul de la Maastricht a constituit o nouă etapă în depăsirea inconsistenţelor tratatului de

la Roma, prin traseul stabilit Uniunii Economice şi Monetare şi prin depăşirea necorelaţiei dintre
libera circulaţie a capitalului financiar şi cea a serviciilor financiare pe de o parte şi politicile
macroeconomice naţionale pe de altă parte. Liberalizarea pieţei de capital în cadrul CEE s-a lovit
de riscurile asociate evoluţiei cursurilor de schimb şi de influenţa factorilor ciclici, precum şi de
impactul evoluţiei pieţei internaţionale, de intersubstituţiile componentelor pieţei, de explozia
pieţei eurovalutelor şi euroobligaţiunilor. În cadrul burselor de valori implementarea noilor
tehnologii revoluţionare şi armonizarea reglementărilor naţionale privind accesul şi conduita pe
piaţă au avut un impact favorabil asupa integrării pe acest segment, proces care s-a intensificat
apreciabil odată cu introducerea monedei.

5.2. Nomenclatorul mişcărilor de capital

5.2.1. Aspecte de ordin general

Fac parte din prezentul nomenclator, mişcările de capital clasate după natura economică a
activelor şi angajamentelor exprimate în monedă naţională sau în devize străine. Nomenclatorul
mişcărilor de capital enumerate mai jos acoperă ansamblul operaţiunilor necesare realizării lor,
încheierea şi executarea tranzacţiilor şi transferurilor aferente. Operaţiunile de cont curent şi de
depozite la instituţii financiare includ nu doar constituirea şi alimentarea conturilor dar şi
operaţiunile la termen în monedă străină destinate a acoperi un risc de schimb sau adoptarea unei
poziţii deschise pentru o anumită deviză.

5.2.2. Investiţii directe

1. Crearea şi extinderea de sucursale sau întreprinderi aparţinând exclusiv deţinătorilor de fonduri

şi achiziţionarea integrală a întreprinderilor existente.

2. Participarea la întreprinderi noi sau existente în vederea creării sau menţinerii de legături
economice durabile.

3. Împrumuturi pe termen lung în vederea creării sau menţinerii de legături economice durabile.

4. Reinvestirea beneficiilor în vederea menţinerii de legături economice durabile. Sunt incluse

investiţiile directe efectuate pe teritoriul naţional de către nerezidenţi ca şi cele efectuate în
străinătate de către rezidenţi.

5.2.3. Investiţii imobiliare

Sunt incluse investiţiile imobiliare efectuate pe teritoriul naţional de către nerezidenţi şi

cele efectuate în străinătate de către rezidenţi.

5.2.4. Operaţiuni cu titluri cotate pe pieţele de capital

a) Acţiuni şi alte titluri având caracter de participaţie.

b) Obligaţiuni.

A. Tranzacţii cu titluri pe pieţele de capital

1. achiziţii de către nerezidenţi de titluri negociate la bursă;

2. achiziţii de către rezidenţi de titluri străine negociate la bursă;

3. achiziţii de către nerezidenţi de titluri naţionale ne-negociate la bursă;

4. achiziţii de către rezidenţi de titluri străine ne-negociate la bursă.

B. Admiterea de titluri pe pieţele de capital

1. introducerea la bursă;

2. emisiuni şi plasamente pe pieţele de capital.

a) admiterea de titluri naţionale pe o piaţă străină de capital;

b) admiterea de titluri străine pe o piaţă naţională de capital.

5.2.5. Operaţiuni cu părţi ale organismelor de plasament colectiv

a) părţi ale organismelor de plasament colectiv în titluri normale cotate pe pieţele de capital
(acţiuni, alte titluri de participare şi obligaţiuni);

b) părţi ale organismelor de plasament colectiv în titluri sau instrumente normal negociate pe piaţa
monetară;

c) părţi ale organismelor de plasament colectiv în alte active.

A. Tranzacţii cu părţi ale organismelor de plasament colectiv

1. achiziţionarea de către nerezidenţi de părţi, negociate la bursă, ale organismelor naţionale;

2. achiziţionarea de către rezidenţi de părţi, negociate la bursă, ale organismelor străine;

3. achiziţionarea de către rezidenţi de părţi, ne-negociabile la bursă, ale organismelor naţionale;

4. achiziţionarea de către rezidenţi de părţi, ne-negociabile în bursă, ale organismelor străine.

B. Admiterea de părţi ale organismelor de plasament colectiv pe pieţele de capital

a) introducerea la bursă;

b) emiterea şi palsamentul pe pieţele de capital.

1. admiterea de părţi ale organismelor naţionale de plasament colectiv pe o piaţă străină de capital.

2. admiterea de părţi ale organismelor străine de plasament colectiv pe o piaţă naţională de capital.
 5.2.6. Operaţiuni cu titluri şi alte instrumente normal cotate pe piaţa monetară

A. Tranzacţii cu titluri şi alte instrumente ale pieţei monetare

1. achiziţionarea de către nerezidenţi de titluri şi instrumente naţionale pe piaţa monetară;

2. achiziţionarea de către rezidenţi de titluri şi instrumente străine de pe piaţa monetară.

B. Admiterea de titluri şi alte instrumente pe piaţa monetară

1. introducerea pe o piaţă monetară agreată;

2. emiterea şi plasarea pe o piaţă monetară agreată;

3. admiterea de titluri şi instrumente naţionale pe o piaţă monetară străină;

4. admiterea de titluri şi instrumente străine pe o piaţă monetară naţională.

5.2.7. Operaţiuni în conturi curente şi de depozit pe lângăstabilimentele financiare

A. Operaţiuni efectuate de către nerezidenţi pe lângă stabilimentele financiare naţionale.

B. Operaţiuni efectuate de către rezidenţi pe lângă stabilimentele financiare străine.

5.2.8. Credite legate de tranzactii comerciale sau de prestări de servicii la care

participă un rezident

1. pe termen scurt (mai puţin de un an);

2. pe termen mediu (de la 1-5 ani);

3. pe termen lung (peste 5 ani).

A. Credite acordate de către nerezidenţi la rezidenţi.

B. Credite acordate de către rezidenţi la nerezidenţi.

5.2.9. Împrumuturi şi credite financiare (neincluse în categoriile I,VII şi XI)

1. pe termen scurt (mai puţin de un an);

2. pe termen mediu (de la 1-5 ani);

3. pe termen lung (peste 5 ani).

A. Împrumuturi şi credite acordate de nerezidenţi la rezidenţi.

B. Împrumuturi şi credite acordate de rezidenţi la nerezidenţi.

 5.2.10. Cauţiuni, alte garanţii şi drepturi de gaj

A. Acordate de nerezidenţi la rezidenţi.

B. Acordate de rezidenţi la nerezidenţi.

5.2.11. Transferuri în executarea de contracte de asigurări

A. Prime şi prestaţii cu titluri de asigurare pe viaţă.

B. Prime şi prestaţii cu titluri de asigurare pentru credite.

C. Alte transferuri de capitaluri având legătură cu contractele de asigurări.

5.2.12. Mişcări de capitaluri cu caracter personal

A. Împrumuturi

B. Donaţii

C. Date

D. Succesiuni şi moşteniri

E. Reglementări de datorii ale imigranţilor în ţările lor de rezidenţă anterioară.

F. Transferuri de active constituite de către rezidenţi, în caz de emigrare, în momentul instalării

lor în străinătate

G. Transferuri în cursul sejurului, de economii ale imigranţilor către ţara de rezidenţă anterioară.

5.2.13. Importuri şi exporturi materiale de valori

A. Titluri

B. Mijloace de plată de toate felurile.

5.2.14. Alte mişcări de capitaluri

A. Impozite pe succesiune

B. Despăgubiri şi dobânzi

C. Rambursări efectuate în cazul anulării de contracte sau de plăţi induse

D. Drepturi de autor: brevete, desene, mărci de fabricaţi şi invenţii (cesiuni şi transferuri
decurgând din asemenea cesiuni)

E. Transferuri de mijloace financiare necesare pentru executarea prestărilor de servicii (necuprinse

în categoria VI)

F. Diverse.

5.2.15. Investitii

INVESTIŢII DIRECTE. Sunt investiţiile de orice natură făcute de persoane fizice,

întreprinderi comerciale, industriale sau financiare care servesc la crearea sau menţinerea de
relaţii durabile şi directe dintre deţinătorul de fonduri şi conducătorii întreprinderii sau
întreprinderea căreia îi sunt destinate fondurile în vederea exercitării unei activităţi economice.
Principalele exemple ce pot fi date sunt împrumuturile acordate de o societate filialelor sale sau
societăţilor unde posedă o participaţie.

INVESTIŢII IMOBILIARE. Sunt cumpărările de proprietăţi construite sau neconstruite

de către persoane private în scopuri lucrative sau personale. În această categorie sunt incluse
dreptul de uzufruct, serviciile funciare şi drepturile de suprafaţă.

INTRODUCEREA LA BURSĂ SAU PE O PIAŢĂ MONETARĂ AGREATĂ.

Reprezintă accesul (conform unei proceduri determinate de titluri şi alte instrumente negociabile)
la tranzacţii reglementate oficial sau neoficial la o bursă sau la un compartiment al pieţei
monetare, necunoscute oficial.

TITLURI NEGOCIATE LA BURSĂ (cotate oficial sau neoficial). Sunt titlurile care fac
obiectul tranzacţiilor reglementate ale căror cursuri sunt publicate în mod sistematic, fie de către
organismele bursiere oficiale (titluri cotate oficial) fie de către alte organisme legate de bursă,
cum ar fi, de exemplu, comisiile bancare (pentru titlurile necotate oficial).

EMITEREA DE TITLURI ŞI ALTE INSTRUMENTE NEGOCIABILE. Reprezintă

vânzarea efectuată prin intermediul unei oferte publice.

PLASAMENTUL DE TITLURI ŞI ALTE INSTRUMENTE NEGOCIABILE.

Reprezintă vânzarea directă de către emitent sau de către un consorţium special însărcinat,
fără a fi oferită şi publicului.

OBLIGAŢIUNI. Sunt titluri negociabile cu o durată de la 2 ani în sus pentru care

dobânda primită şi modalităţile de răscumpărare sunt stabilite în momentul emiterii lor.

ORGANISME DE PLASAMENT COLECTIV. Sunt organisme:

- al căror obiect este plasamentul colectiv în valori mobiliare sau alte active, ale capitalurilor pe
care le primesc şi a căror funcţionare este supusă principiului repartiţiei riscurilor

- şi ale căror părţi (la cererea purtătorilor) în condiţii legale, contractuale sau statuare le
administrează, răscumpără sau rambursează direct sau indirect pe cheltuiala activelor acestor
organisme. Este asimilată unor asemenea vânzări sau rambursări fapta unui organism de
plasament colectiv de a acţiona ca valoarea părţilor sale la bursă să nu se îndepărteze prea mult de
valoarea de inventar netă.

Aceste organisme pot, în virtutea legii, îmbrăca forme contractuale (fonduri comune de
plasament administrate de o societate de gestiune) sau de trust (unit trust).

TITLURI ŞI ALTE INSTRUMENTE NORMAL TRATATE PE O PIAŢĂ

MONETARĂ. Sunt bonurile de tezaur şi alte bonuri negociabile, certificatele de depozit,
acceptele bancare, biletele de trezorerie şi alte instrumente asimilate.

ÎMPRUMUTURI ŞI CREDITE FINANCIARE. Reprezintă finanţările de orice natură

acordate de stabilimentele financiare, inclusiv cele legate de tranzacţiile comerciale sau de
prestările de servicii la care nu participă nici un rezident. Această categorie include şi
împrumuturile ipotecare, creditele de consum, credit financiar şi liniile de credit de substituire.

PERSOANE FIZICE SAU JURIDICE. Sunt cele definite de reglementările naţionale

din fiecare stat.

STABILIMENTELE FINANCIARE. Sunt incluse: băncile, casele de economii,

organismele specializate în acordarea de credite, companiile de asigurări, societăţile de creditare a
construcţiilor, societăţile de investiţii şi alte stabilimente de natură similară.

STABILIMENTE DE CREDIT. Sunt reprezentate de bănci, casele de economii şi

organismele specializate în acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi lung.

5.3. Impactul introducerii euro asupra pieţei de capital

Efectele euro asupra sistemului bancar sunt legate de creşterea concurenţei atât pe planul
preţurilor cât şi pe planul calităţii serviciilor, de raţionalizarea structurilor sistemului bancar, de
eliminarea pieţelor valutare naţionale, de creşterea tranzacţiilor cu decontări în euro pe plan
internaţional.În zona UEM băncile au trebuit să revizuiască sistemul şi procedurile de operare,
ceea ce a reprezentat o sarcină majoră în vederea căreia ele au făcut anterior pregătiri intense.
Poziţia şi competitivitatea băncilor comerciale depinde însă parţial de eficienţa sistemului de
decontări în euro la care sunt conectate. În afara problemelor de logistică băncile se confruntă cu o
concurenţă în creştere care anterior a avut ca barieră regulile diferite de la o ţară la alta în ce
priveşte operatorii străini. Băncile locale vor putea să opereze pe segmente limitate de piaţă numai
în condiţii de competitivitate şi eficienţă economică. În acest fel UEM oferă sistemului bancar
facilităţi pe care programul pieţei unice l-a oferit industriei, cum ar fi:

• lărgirea zonei de operare în condiţii mai eficiente;

• competiţie mai puternică;
• costuri mai reduse;
• îmbunătăţirea calităţii serviciilor.
•
Prin intermediul relaţiilor comerciale, financiare, turism şi transporturi, euro va exercita o
influenţă notabilă asupra ţărilor membre UE.
.

5.4.2.Euro- o monedă cu stabilitate constantă

Prin ratificarea Tratatului de la Maastricht, statele membre au optat pentru stabilitate,

ştiind din experienţă proprie că nivelurile ridicate ale inflaţiei, acumularea de deficite ale datoriei
publice şi menţinerea unor rate ale dobânzilor pe termen lung la un nivel ridicat, distorsionează
deciziile şi prognozele din economie şi transferă aceste poveri către generaţiile viitoare, frânează
investiţiile, încetinesc creşterea economică şi diminuează crearea de noi locuri de muncă.
Realizarea unui înalt grad de convergenţă a economiilor statelor membre pune bazele unui cadru
economic stabil în UE.Însă, globalizarea economiei şi climatul inernaţional instabil au necesitat
un răspuns corespunzător pe linia integrării europene. A devenit esenţială asigurarea unei pieţe
unice mai cuprinzătoare care să fie protejată de fluctuaţiile bruşte şi substanţiale ale cursurilor de
schimb. Una din problemele puse la debutul UEM este aceea că, deşi ea este o uniune monetară,
nu răspunde în totalitate definiţiei standard a unei zone monetare optime. O uniune monetară
care funcţionează bine prezintă cel puţin una din următoarele caracterisitici:

- şocuri asimetrice puţin frecvente;

- o populaţie activă foarte mobilă;

- salarii reale flexibile;

- un sistem de federalism bugetar.

Chiar în cazul în care toate aceste condiţii sunt reunite, nu există garanţia unei stabilităţi
permanente. Aceasta probabil pentru că uniunile monetare care nu sunt însoţite de o unificare
politică rămân permanent într-o oarecare măsură instabile.Ţinând seama de diversitatea actuală a
caracteristicilor economice şi structurale ale participanţilor la “zona euro” nu este exclusă apariţia
de asemenea şocuri asimetrice în perioada de tranziţie.

În principiu, ţările membre UEM se vor adapta şocurilor, fără a provoca o majorare
a ratei şomajului, prin patru metode:

-a)mobilitatea forţei de muncă;

-b)flexibilitatea salariilor;

-c))politica monetară;

-d)politica bugetară.

Primul mijloc nu este operabil în cazul UEM, mobilitatea forţei de muncă între ţările
Uniunii fiind redusă în acest moment, iar barierele culturale şi lingvistice se vor menţine probabil
pe o lungă perioadă de timp.

5.4.3. Pericolul înstabilităţii în tranziţie

Pentru membrii UEM, politica monetară nu mai poate constitui un instrument de adaptare
la un anume gen de şocuri. În consecinţă, presiunea în favoarea adoptării unei politici bugetare
relaxate este mai puternică decât în trecut, însă Pactul restrânge, teoretic, utilizarea sa la nivel
naţional.Dacă Pactul reuşeşte să limiteze utilizarea politicii bugetare la nivel naţional, creşterea
ratei şomajului în unele ţări membre ar putea diminua presiunile în favoarea punerii în practică a
unui sistem de federalism bugetar în “zona euro”, iar un astfel de sistem pate fi ca o povară
excesivă asupra membrilor ce adoptă politici bugetare prudente.Experienţa altor uniuni monetare
arată că federalismul bugetar se va stabili sub o formă sau alta, pe termen mediu sau lung, dar este
vorba de un sistem complex care necesită timp de elaborare şi care nu a putut fi operabil în
perioada de tranziţie. Indiferent de politica bugetară adoptată, ţările membre au trebuit să se
hotărească dacă rămân în UEM, acceptând costurile, inclusiv un şomaj ridicat sau dacă vor să se
retragă.În concluzie, se poate afirma că perioada de tranziţie de trei ani şi jumătate între data la
care cursul de schimb al monedelor ţărilor membre UEM a fost fixat irevocabil şi înlocuirea
monedelor naţionale cu o singură monedă legală, euro, a fost crucială pentru existenţa UEM,
şocuri asimetrice de mare amploare putând compromite în mod serios viabiltatea Uniunii. Totuşi,
gradul mare de agregare utilizat în simulările FMI marchează evoluţiile unor ţări care vor fi
afectate de evoluţiile din UE într-o măsură mai mare decât arată tabelul, datorită relaţiilor
economice şi comerciale strânse cu ţările UE. Este cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, al
ţărilor mediteraneene şi al anumitor ţări din Africa, care vor fi legate de euro prin mecanismul de
schimb (ţările dependente de francul francez).

5.4.4. Efectele sincronizării ciclurilor economice din UE

Dat fiind gradul înalt de sincronizare al ciclurilor economice din “zona euro”, fluctuaţiilor
ciclice care vor avea loc în UE, vor afecta din ce în ce mai mult alte regiuni ale lumii, prin
legăturile comerciale, prin pieţele financiare internaţionale şi prin fluctuaţiile ratei de schimb a
euro. Efectul unei mai mari sincronizări a ciclurilor economice ale ţărilor UE asupra ţărilor terţe
este greu de cuantificat, cu atât mai mult cu cât acest efect este variabil, în funcţie de gradul de
interdependenţă existent între o ţară terţă şi UE.

5.5. LIBERALIZAREA SISTEMULUI BANCAR

5.5.1. Aspecte generale

Stabilirea unei pieţe fără frontiere între cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene
postulează 3 libertăţi pentru bănci: libera stabilire, libera prestare de servicii şi libera circulaţie a
capitalurilor, acestea trebuind asigurate cumulativ deoarece fără una din ele nu se poate vorbi de o
piaţă unică.Într-adevăr, dacă libertatea de stabilire permite implantarea de filiale sau de sucursale
în alte ţări membre fără nici un fel de autorizare sau formalitate din partea ţării gazdă, ea nu
permite deloc deschiderea pieţelor care ţin de libera circulaţie a capitalurilor (ceea ce înseamnă că
orice rezident din Comunitate are posibilitatea să plasese economiile sale sau să se împrumute de
la orice bancă a unui stat membru).

5.5.2.Paşii către crearea pieţei unice bancare

De la coordonare la recunoaşterea mutuală. Prima abordare a acestei problematici a

fost aceea de a considera coordonarea legislaţiilor naţionale ca fiind o condiţie prealabilă pentru
realizarea pieţei comune bancare. În acelaşi timp, pentru asigurarea securităţii deponenţilor şi a
sistemului bancar au fost elaborate o serie de reglementări destinate să impună stabilimentelor de
credit reguli contabile şi prudenţiale precum şi aderarea obligatorie la un sistem de
garantare a depozitelor. Atingerea acestui obiectiv de securitate este esenţială datorită riscurilor
cu care stabilimentele de credit se întâlnesc în activitatea curentă: este vorba în special de riscul de
insolvabilitate a celor care iau credite şi de riscul sistemic, definit ca un risc de dezechilibru de
mare amploare care există când apare falimentul unei instituţii importante care poate provoca prin
efectul de contaminare falimentul şi altor instituţii precum şi rupturi grave în cadrul sistemului
bancar şi financiar.

5.5.3. Renunţarea la secretul bancar – măsură suprinzătoare a UE

Doar unui număr limitat de ţări, cum sunt Luxemburg, Belgia, Austria, li s-a
permis păstrarea confidenţialităţii operaţiunilor bancare, deoarece ele s-au opus acestei măsuri,
invocând impactul negativ pe care l-ar avea asupra sistemului bancar intern, precum şi avantajele
create centrelor financiare rivale care nu fac parte din UE, cum este Elveţia. Autorităţile din
Luxemburg, Belgia, Austria vor aplica impozite de până la 35% asupra veniturilor obţinute de
clienţii străini ai băncilor autohtone. Acordul prevede păstrarea secretului bancar numai până când
celelalte centre financiare din afara UE – Elveţia, SUA, Monaco, Andora, Liechtenstein, San-
Marino, ultimele patru mici state fiind şi adevărate paradisuri fiscale - vor fi de acord să furnizeze
autorităţilor comunitare informaţii de această natură.Masura pare să aibă două raţiuni, prima fiind
mai mult de ordin economic sau fiscal, a doua ţinând mai mult de combaterea terorismului şi
spălării banilor murdari (pilonul trei al UE).

5.6. ABSORBŢIA ACQUISULUI COMUNITAR PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE

A CAPITALURILOR ÎN ROMÂNIA

5.6.1. POZITIA GENERALĂ

România şi-a asumat unilateral data de 1 ianuarie 2007, pentru finalizarea pregătirilor de
aderare la Uniunea Europeană, dată acceptată de Consiliul European România va
liberaliza treptat circulaţia capitalurilor, respectând angajamentele asumate prin Acordul
European, iar măsurile de liberalizare vor intra în vigoare până la data aderării României la
Uniunea Europeană, adicăpânăla 1 ianuarie 2007.

România este pregătită să aplice acquis-ul privind sistemele de plăţi şi reglementările

privind prevenirea utilizarii sistemului financiar în scopul spălării banilor, până la data aderării.

5.6.2.CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL

5.6.2.1. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

Legislaţia română în domeniul liberei circulaţii a capitalurilor este reprezentată de

regulamentul nr.3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare şi de amendamentele ulterioare,
emis de Banca Naţională a României, iar conform prevederilor regulamentului nr.3/1997,
operaţiunile de cont curent se efectuează în mod liber.

Operaţiunile de capital. Acquis-ul comunitar, în speţă articolul 56 din Tratat stipulează

eliminarea restricţiilor aferente mişcărilor de capitaluri între statele membre ale Uniunii Europene
şi între statele membre ale Uniunii Europene şi ţările terţe.
a) Principalele operaţiuni de capital liberalizate în România :

- investiţiile directe ale nerezidenţilor pe teritoriul naţional, cu excepţia achiziţiei terenurilor de

către persoanele fizice şi juridice nerezidente;

- investiţiile imobiliare ale nerezidenţilor pe teritoriul naţional, cu excepţia achiziţiei terenurilor de

către persoanele fizice nerezidente;

- tranzacţionarea valorilor mobiliare în România, de către nerezidenţi;

- tranzacţiile cu instrumente de plasament colectiv în România, de către nerezidenţi;

- operaţiunile realizate în conturi de depozite în valută ale nerezidenţilor, deschise la instituţii

financiare rezidente;

- creditele de comerţ inernaţional acordate de nerezidenţi, rezidenţilor, pe o perioadă mai mare de

un an;

- operaţiuni de cont curent.

b) Principalele operaţiuni de capital care necesită autorizare în România :

- investiţiile directe ale rezidenţilor în străinătate;

- investiţiile imobiliare ale rezidenţilor în străinătate;

- achiziţionarea valorilor mobiliare străine de către rezidenţi;

- admiterea valorilor mobiliare româneşti pe o piaţă de capital străină;

- admiterea valorilor mobiliare străine pe pieţele de capital româneşti;

- achiziţionarea de instrumente ale organismelor de plasament colectiv străine de către rezidenţi;

- admiterea instrumentelor organismelor de plasament colectiv româneşti pe o piaţă de capital

străină;

- admiterea instrumentelor organismelor de plasament colectiv străine pe pieţele de capital

româneşti;

- achiziţionarea de către nerezidenţi de instrumente româneşti specifice pieţei monetare;

- achiziţionarea de către rezidenţi de instrumente străine specifice pieţei monetare;

- admiterea de instrumente româneşti de piaţă monetară pe pieţele monetare străine;

- admiterea de instrumente străine de piaţă monetară pe piaţa monetară românească;

- operaţiunile în conturi curente şi de depozit ale rezidenţilor deschise la instituţii financiare

nerezidente;

- împrumuturile şi creditele financiare cu termene de rambursare mai mici de un an;

- transferurile dispuse de rezidenţi în legătură cu derularea contractelor de asigurări;

- unele operaţiuni dispuse de persoanele fizice.

Ţinând cont de practica internaţionalăşi având în vedere situaţia în care se aflăRomânia,

abordarea liberalizării mişcărilor de capital supuse controlului sau autorizării este una graduală,
obiectivul principal fiind reprezentat de încheierea procesului de liberalizare până la data aderării,
cu excepţia perioadei de tranziţie solicitate.

Balanţa de plăţi. Acquisul comunitar (art.119 din Tratat şi Regulamentul Consiliului

nr.1969/1988) permite măsuri speciale în eventualitatea unor probleme serioase privind balanţa de
plăţi.

Regimul investiţiilor străine

Regimul juridic

În România, prin legea nr.241/1998 privind investiţiile directe, a fost asigurat tratamentul
naţional pentru investiţiile străine şi, în acest fel, egalitatea de tratament a investitorilor români şi
a celor străini. Investitorii străini au dreptul de a investi în orice domeniu de activitate, în
condiţiile legii; dreptul de a deţine orice cotă de participare, inclusiv 100%; dreptul de a fi
despăgubit în caz de expropiere pentru utilitate publică; dreptul de repatriere, în valută, a
capitalului investit şi a profitului rezultat din investiţie.

Acţiunea nominativă de control a statului - “acţiunea de aur”

Păstrarea drepturilor legate de “acţiunea de aur” tratează, într-o manieră nediscriminatorie,

pe toţi investitorii, fie rezidenţi sau nerezidenţi, iar aceste drepturi speciale pot fi justificate şi pe
motive ale politicii publice şi securităţii publice, aşa cum se prevede în art.58 din Tratat.

Acordurile guvernamentale bilaterale pentru promovarea şi protejarea reciprocă a

investiţiilor

La încheierea acordurilor bilaterale, România a avut în vedere, în permanenţă, perspectiva

asocierii şi, ulterior, a aderării la Uniunea Europeană, astfel încât obligaţiile asumate în cadrul
acestora să nu contravină practicii comunitare.Prevederile acordurilor încheiate de România nu
diferă de cele stabilite prin acordurile similare încheiate de statele membre ale Uniunii Europene,
între ele sau cu terţe ţări, şi nu afectează transpunerea acquis-ului comunitar referitor la libera
circulaţie a capitalurilor.

5.6.2.2. SISTEMUL DE PLĂŢI

România beneficiază de asistenţă PHARE pentru implementarea Proiectului Sistemului

Interbancar de Plăţi, care cuprinde: Sistemul de Decontare pe baza Brută în Timp Real (RTGS),
Casa de Compensaţie Automatizată (ACH), Sistemul Electronic de Înregistrare, Compensare şi
Decontare a Operaţiunilor cu Titluri de Stat şi Sistemul de Back-up.
 5.6.2.3. PREVENIREA SPĂLĂRII BANILOR

România dispune de structura necesară pentru aplicarea legislaţiei în domeniu. Oficiul

Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor este operaţional şi, în colaborare cu
celelalte instituţii implicate (Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne, Ministerul Finanţelor
Publice, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie), a obţinut unele rezultate semnificative
în activitatea de contracarare a fenomenului spălării banilor.

5.6.3. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ

Politica României în domeniul liberei circulaţii a capitalurilor este elaborată şi aplicată de

următoarele instituţii: Ministerul Finanţelor Publice, Banca Naţională a României, Ministerul
Dezvoltării şi Prognozei, Departamentul pentru Relaţiile cu Investitorii Străini, Autoritatea pentru
Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea
Spălării Banilor, Bursa de Valori, Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare,
TRANSFOND.

Capitolul 6. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

6.1. Cadrul legislativ asigurat de tratat şi jurisprudenţa CEJ

In titlul III, articolele 48-51 din tratatul de la Roma conţin referiri la libera circulaţie a
persoanelor (dar şi titlul IV introdus după tratatul de la Amsterdam) iar prevederile relevante
referitoare la această libertate nu pot fi interpretate restrictiv (cazul Levin al CEJ din 1982) şi ele
au efect direct (cazul Royer al CEJ din 1976). De această libertate beneficiază atât angajaţii sau
lucrătorii (persoane fizice) cât şi liber-profesioniştii (persoane fizice sau juridice). Drepturile
persoanelor străine nu sunt nelimitate ci doar similare cu cele ale persoanelor autohtone şi mai
explicit constau în dreptul de a intra, dreptul de a-şi stabili reşedinţa cu familia, dreptul de a
desfăşura activităţi în aceleaşi condiţii cu cetăţenii autohtoni.Libera circulaţie implică abolirea
oricărei discriminări pe motiv de naţionalitate în ce priveşte angajarea forţei de muncă,
remunerarea, alte condiţii de muncă şi există o listă de drepturi:

a) dreptul de a accepta ofertele de muncă existente;

b) dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre;

c) dreptul de şedere pe teritoriul unui stat membru în scopul ocupării unui loc de muncă;

d) dreptul de ocupare a unui loc de muncă conform prevederilor ce guvernează ocuparea

locurilor de muncă de către cetăţenii statului respectiv;

e) dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după perioada de ocupare a unui loc
de muncă în statul respectiv.
 Aceste drepturi nu înseamnă pierderea de către lucrătorul migrant a beneficiilor dobândite
pe baza reglementărilor de securitate socială din statul din care pleacă.

Exceptările de la libera circulaţie a lucrătorilor sunt bazate pe: a) motive de politică

publică, securitate publică, sănătate publică; b) exclusivitatea serviciilor publice. In domeniul
serviciilor publice statele membre pot refuza accesul străinilor la anumite activităţi dar nu-i pot
discrimina dacă sunt admişi. In 1988 Comisia a lansat Comunicarea "Libera circulaţie a
lucrătorilor şi accesul liber la ocuparea forţei de muncă în domeniul serviciilor publice" pentru a
implementa o nouă strategie în domeniu. In comunicare este prezentată o listă cu servicii publice
cu acces liber cum sunt transportul, utilităţile, sănătatea, mass media, educaţia, poşta,
telecomunicaţiile, cercetarea, cultura. Unele din aceste domenii s-au liberalizat şi privatizat în anii
'90.

6.2.Dreptul de stabilire.

Libera circulaţie a lucrătorilor este asociată dreptului de stabilire şi dreptului de a presta

servicii (analizat anterior). Pentru asigurarea dreptului de stabilire tratatul prevedea elaborarea de
CM a unor programe generale de abolire a restricţiilor care au stat la baza adoptării unor directive
referitoare în special la armonizarea calificărilor solicitate persoanelor liber profesioniste pentru
desfăşurarea activităţilor reglementate. Pe de altă parte directivele de facilitare a exercitării
libertăţii de stabilire a persoanelor liber profesioniste privesc recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi altor acte oficiale de calificare. Directivele comunitare privesc
următoarele profesii: medicii, asistentele medicale generaliste, stomatologii, chirurgii
veterinari, moaşele, farmaciştii, arhitecţii, avocaţii.

6.3. Politica socială şi piaţa forţei de muncă în UE

6.3.1. Statul naţional şi politica socială

Politica în domeniul forţei de muncă include managementul macroeconomic (politica

salariilor sau veniturilor), politici active în domeniul forţei de muncă şi dezvoltării resurselor
umane (reconversia şi calificarea), relaţiile industriale (acorduri colective, dialog social), termenii
şi condiţiile de angajare (securitatea muncii, salariul minim, programul de lucru), discriminarea
economică şi excluderea socială (şanse egale, programe de protecţie socială).Regimul social-
democrat se bazează pe asigurările sociale şi parteneriatul social, în cadrul unei viziuni egalitariste
menită să asigure fiecărui cetăţean un maxim de securitate a veniturilor şi o gamă largă de servicii
sociale, ceea ce implică de regulă o redistribuire excesivă a veniturilor prin intermediul bugetului
de stat.

Divizarea puterii de decizie între nivelul comunitar şi cel naţional (vezi conceptul
integrării pozitive şi principiul subsidiarităţii) a influenţat raporturile dintre capital şi forţa de
muncă, ambii factori având contribuţia lor la progresul economic şi al integrării economice.
Conţinutul politicii sociale este strâns legat de nivelul de decizie politică. Confruntarea între
stânga şi dreapta politică pe problematica socială la nivel naţional s-a suprapus tot mai mult pe
confruntările la nivel european între federalişti şi interguvernamentalişti sau între supranaţionalişti
şi interguvernamentalişti pe tema politicii sociale europene, a rolului ei şi a implicării instituţiilor
comunitare.
 6.3.2. Situaţia mobilităţii forţei de muncăîn UE

Rolul Fondului Social European (articolul 123) era de a facilita angajarea forţei de muncă
şi de a spori mobilitatea sa geografică şi ocupaţională. Fondul Social urma să acopere o parte a
cheltuielilor programelor de training profesional, relocalizarea muncitorilor şi asistenţa celor
concediaţi. Tratatul de la Roma nu a prevăzut un rol major al instituţiilor comunitare în domeniul
politicii sociale, care a rămas apanajul guvernelor naţionale. Reglementările naţionale diferite erau
barierele cele mai spinoase în calea liberei circulaţii a forţei de muncă, iar în pofida eforturilor
Comisiei şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană de Justiţie unele obstacole au rămas,
iar programul pieţei unice şi-a propus înlăturarea lor.Dacă există condiţii propice pentru
mobilitatea intracomunitară a forţei de muncă şi pentru o politică socială comună, în schimb se
menţin condiţii favorabile pentru afluxul extracomunitar, datorită ratei scăzute a natalităţii,
îmbătrânirii populaţiei şi deficitului previzibil al forţei de muncă. Menţinerea unei rate înalte a
şomajului face dificilă acceptarea şi integrarea muncitorilor străini, mai ales că există tendinţe
rasiste şi xenofobe în mute ţări. În ultimele două decenii chestiunea imigranţilor extracomunitari a
reprezentat mereu o problemă spinoasă şi o potenţială sursă de conflicte sociale şi etnice.

6.3.3.Cadrul legislativ al politici sociale a UE

Pe unele direcţii de acţiune realizările legislative ale Comunităţii au fost notabile, cum ar fi
tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei, domeniu unde au fost elaborate trei directive care au
permis Curţii Europene de Justiţie să oblige autorităţile naţionale să elimine discriminările între
sexe.Principalul instrument în domeniul politicii sociale l-a constituit Fondul Social European, ale
cărui cheltuieli au sporit continuu, pe măsură ce şomajul structural s-a agravat. Ca atare
cheltuielile au fost reorientate dinspre problematica ajustărilor sectoriale şi a încurajării mobilităţii
geografice spre aspectele arzătoare ale şomajului, mai ales pe termen lung şi în special în rândul
tinerilor şi, îndeosebi pe recalificarea profesională. Spaţiul social european s-ar baza pe conceptele
democraţiei industriale, participării şi consensului, ceea ce înseamnă colaborarea salariaţilor cu
managerii societăţilor, dialogul social, căutarea unei poziţii comune pe tema anumitor politici,
adicăanumite forme de colectivism şi corporatism, practici utilizate în unele ţări vest-europene
dupărăzboi.

6.4. Evoluţii recente în politica comunitară din domeniul forţei de muncă

Strategia Europeană de Ocupare a Forţei de Muncă, adoptată la Luxemburg şi reluată

la Barcelona, care este o componentă esenţială a Strategiei de la Lisabona, are ca obiectiv
atingerea unui grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi soluţionarea şomajului structural
(cronic), precum şi corelarea strategiilor şi politicilor existente la nivel comunitar cu obiectivele
acestei strategii. Strategia şi-a propus următoarele ţinte:

1) soluţionarea problemei şomajului în rândul tinerilor şi a şomajului structural (de

durată);

2) promovarea unor măsuri active pe piaţa forţei de muncă;

 3) dezvoltarea unui parteneriat între patronat şi angajaţi pe de o parte şi intre patronat şi
autorităţile naţionale pe de altă parte;

4) întărirea legăturilor între sistemul educaţional (învăţământ) şi piaţa muncii;

5) eliminarea oricăror forme de discriminare;

6) promovarea unui mediu de afaceri stimulativ.

Unul din instrumentele principale ale politicii în domeniul forţei de muncă dar şi al
politicii structurale sau de dezvoltare regională (vezi vechile obiective 2, 3, 4 şi noile obiective 2
şi în special 3) este Fondul Social European. Acesta a avut un rol important în prevenirea şi
combaterea şomajului, în reconversia forţei de muncă şi în apropierea producătorilor de piaţa
muncii. In perioada 2000-2006 fondurile alocate acţiunilor realizate cu sprijinul Fondului Social
European sunt de 9 miliarde euro pe an. Cele 5 direcţii strategice vizate de Fondul Social
European sunt:

• dezvoltarea şi promovarea politicilor active pe piaţa forţei de muncă;

• combaterea şi prevenirea şomajului;
• prevenirea şomajului de lungă durată;
• facilitarea integrării pe piaţa muncii a şomerilor de lungă durată;
• integrarea profesională a tinerilor şi a persoanelor care revin pe piaţa muncii
In implementarea acestei abordări strategice a problemelor de fond ale pieţei forţei de
muncă se pune un accent deosebit pe colaborarea între partenerii sociali - patronat şi sindicate - şi
administraţia publică pentru sprijinirea reconversiei şi perfecţionării profesionale, cât şi a adaptării
forţei de muncă la cerinţele extrem de dinamice şi de complexe puse de accelerarea progresului
tehnico-ştiinţific şi de transformările structurale din economia modernă. Activităţile de calificare
şi recalificare profesională trebuie incluse în planurile de dezvoltare economică, indiferent dacă
sunt planuri ale agenţilor economici sau planuri de dezvoltare locală sau regională.

Creşterea economică şi stimularea acesteia reprezintă o modalitate de ridicare a gradului

de ocupare a forţei de muncă, dar trebuie să existe structuri instituţionale şi politici ţintă care să
vizeze ocuparea forţei de muncă. Mediul economic stimulativ, mecanismele eficiente de piaţă,
existenţa unui sistem stimulativ de impozite şi beneficii sociale, promovarea investiţiilor
productive şi a dezvoltării regionale, creşterea mobilităţii forţei de muncă sunt câteva căi de
asigurare a dinamismului şi flexibilităţii pieţei de muncă, implicit de creştere a convergenţei
sociale şi a nivelului de trai.

6.5. Absorbţia acquisului comunitar în România

In domeniul recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale este implicat Ministerul

Educaţiei şi Cercetării, prin Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor
(CNRED), înfiinţat prin hotărâre de guvern şi care are un regulament de funcţionare. Dacă
calificările sau profesiile nu sunt reglementate prin acte normative se recunosc diplomele de
studii, în caz că sunt astfel de acte este nevoie de aprobarea autorităţii competente pentru
acordarea dreptului de practică.
 In privinţa practicării altor profesii, cum sunt arhitecţii, medicii, farmaciştii, asistenţii
medicali existădeja un cadru legislativ relativ armonizat, dar care trebuie completat pentru a
asigura condiţii propice pentru exercitarea dreptului de liberăpracticăa cetăţenilor comunitari.
 Întrebări de autoevaluare

1. Alegeti varianta corectă:

a.Prin uniunea economicã se creazã un cadru institutional-juridic comunitar, din care unele
capãtã un caracter national, dat fiind faptul cã statele membre cedeazã treptat elemente de
suveranitate nationalã acestui cadru.

b.Prin uniunea economicã se creazã un cadru institutional-juridic comunitar, din care unele
capãtã un caracter supranational, dat fiind faptul cã statele membre cedeazã treptat elemente de
suveranitate nationalã acestui cadru.

c. Prin uniunea economicã se creazã un cadru institutional-juridic comunitar, din care unele
capãtã un caracter supranational, dat fiind faptul cã statele membre nu cedeazã treptat elemente de
suveranitate nationalã acestui cadru.

2. Structura instituţională a actualei UE a avut următoarele caracteristici:

A
a) atribuţii complexe;
b) structură centrică;
c) loialitate pentru mai multe cauze;
d) separarea puterilor;
B
a) atribuţii complexe;
b) structură policentrică;
c) loialitate pentru o cauza;
d) separarea puterilor;
C
a) atribuţii complexe;
b) structură policentrică;
c) loialitate pentru mai multe cauze;
d) separarea puterilor;

3. Va rugam sa verificati daca este adevarata sau falsa afirmatia potrivit careia economia
mondialã, poate fi definitã ca o “totalitate de economii nationale ale statelor independente
si suverane aflate în interdependinte tot mai strânse prin relatiile lor economice de schimb
ce leagã aceastã totalitate într-un ansamblu complex, eterogen, contradictoriu si totusi
unitar în existenta si dezvoltarea sa”.
Bibliografie suplimentară:
1. A. Cociuban – Extinderea Uniunii Europenesi România, Ed. Apimondia, Bucuresti, 2002
2. A. Cociuban – Racordarea economiei României la Piata Unicã Europeanã, Ed. Apimondia,
Bucuresti, 2002
3. D. Miron – Integrarea economicã regionalã, Ed. A.S.E., Bucuresti 2002
4. D. Miron – Economia integrãrii Europene, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2000
5. P. Prisecaru – Teoria integrãrii economice europene, Ed. Sylvi, Bucuresti 2001

Bibliografie facultativă:

1. A. Popescu, I. Jinga – Organizatii europenesi euroatlantice, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001
2. A. Popescusi I. Jinga – Dictionar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000
3. Manualul Consiliului Europei, Ed. Centrul de Informaresi Comunicare al Consiliului Europei
la Bucuresti, 1999.