PROGRAMA ANALITICA A DISCIPLINEI

NEUROPSIHOLOGIE
Obiective :
   Cursul isi propune prezentarea datelor clasice si moderne de neurofiziologie umana,
completata cu achizitiile faptice si conceptuale noi privind bazele morfofunctionale si
neurochimice ale diverselor forme de activitate nervoasa, cu precadere a functiilor cerebrale
complexe (psihoafective si comportamentale).  Fiecare dintre aceste functii este prezentata in
forma sa normala, in comparatie cu cele mai importante aspecte patologice.
   Prin acest mod de prezentare, consider ca studentii isi vor asigura cunostintele fundamentale
privind baza neurofiziologica a functiilor psihice umane.
Obiective specifice :
   Crearea cadrului specific pentru intelegerea modului de relationare a creierului cu psihicul
uman ; stabilirea structurilor si conexiunilor nervoase care contribuie la realizarea functiilor
psihice, stabilirea consecintelor malfunctionarii structurilor nervoase la nivelul psihicului.
TEMATICA :
1. Definitia si obiectul neuropsihologiei
2. Relatia dintre creier si viata psihica
- principiile relatiei creier – psihic / - categoriile de functii ale creierului / - prezentarea generala
a creierului
3. Structura functionala a sistemului nervos
- neuronul si prelungirile sale / - celula gliala / - sinapsa / - modele de transmisie sinaptica / -
arcul reflex
4. Legile conducerii impulsului nervos
Proprietatile generale ale sinapselor / Retelele nervoase si proprietatile lor
5. Maduva spinarii
- structura anatomica / - fiziologia maduvei spinarii
6. Maduva spinarii – aspecte patopsihologice
- maladii ale transmiterii chimice ale nivelului sinapsei / - sindroame medulare caracteristice
/ - aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor medulari
7. Trunchiul cerebral
- bulbul rahidian : structura anatomica, functii / - puntea lui Varolio / - mezencefalul / -
sindroame clinice produse prin leziuni ale trunchiului cerebral
8. Formatiunea reticulata – anatomie si functii ; sindroame clinice reticulate
Cerebelul – anatomie si functii ; sindroame cerebeloase
9. Diencefalul (talamusul, metatalamusul, epitalamusul, subtalamusul)
- structura anatomica si functionala / - sindromul de neglijenta talamica
10. Hipotalamusul
- structura anatomica si functionala / - rolul hipotalamusului in reglarea temperaturii corpului
11. Hipotalamusul – functii :
- reglarea foamei si aportului de hrana / - reglarea setei si aportului de lichide / - reglarea
metabolismului : glucidic, lipidic, proteic
/ - reglarea somnului / - reglarea comportamentului afectiv-emotional
12. Telencefalul
- emisfere cerebrale / - sistemul limbic – amigdala si hipocampul / - corpul calos si nucleii bazali
13. Functiile cerebrale complexe
- starea de veghe / - viata afectiva / - instinctele si trebuintele / - orientarea / - atentia
14. Functiile cerebrale complexe
- invatarea / - memoria si uitarea / - gandirea / - limbajul 
 2. RELATIA DINTRE CREIER SI VIATA PSIHICA
 
Exista o relatie directa intre organizarea morfologica a creierului si functiile
acestuia, incluzand si functiile psihice. Organizarea morfofunctionala a
creierului are la baza un ansamblu de principii care explica raportul dintre creier
si viata psihica. Aceste principii sunt :
1. Principiul neuronului – are la baza faptul cunoscut ca unitatea morfologica
si functionala a creierului este neuronul.
2. Principiul centralizarii – principiul de convergenta reciproca si de grupare a
neuronilor in ansambluri organizate in centrii nervosi.
3. Principiul cefalizarii este legat de planul general de organizare a
organismului si de planul de organizare a sistemului nervos central.
4. Principiul corticalizarii stabileste faptul ca scoarta cerebrala, care este cea
mai noua formatiune filogenetica, tinde sa devina centrul superior de comanda si
control al sistemului nervos central, subordonand activitatea formatiunilor
subiacente.
5. Principiul diferentierii si specializarii stabileste faptul ca encefalul este un
sistem morfofunctional neomogen, fiind diferentiat atat structural cat si
functional si avand o specializare functionala a elementelor din care este
alcatuit.
6. Principiul ierarhizarii si integrarii sistemice stabileste legile dupa care se
realizeaza diferentierea si specializarea in organizarea functionala a creierului.
Din punctul de vedere al acestui principiu, se creeaza un tip de relatie cu dublu
sens, cu un sens ascendent, de la nivelele inferioare catre cele superioare si un
sens descendent, de la nivelul superior catre cele inferioare.
7. Principiul comutarii implica doua aspecte : primul se refera la diversificarea
si cresterea intrarilor si iesirilor la nivelul organismului, iar celalalt aspect se
refera la legea fiziologica a exclusivitatii, conform careia organismul nu poate
efectua, in acelasi timp, doua comportamente adaptive, in raport cu stimulii
exteriori, ci numai unul singur.
8. Principiul reflexului exprima natura de baza a activitatii creierului, unitatea
functionala a acestuia fiind arcul reflex.
9. Principiul modelarii informationale se exprima, pe de o parte, prin
dependenta functionarii creierului de sursele de stimulare si de informatie
exterioare si pe de alta parte prin caracterul reflectoriu al vietii psihice.
10. Principiul conexiunii inverse sta la baza modelului general de functionare a
creierului, considerat ca un sistem cibernetic, cu autofunctionare si autoreglare.
Conform acestui principiu, creierul are capacitatea de a-si mentine un anumit
echilibru si de a-si corecta eventualele erori de functionare si, de asemenea, are
capacitatea de a-si dezvolta experienta prin achizitiaunor structuri
informationale noi si prin crearea unor sisteme noi de lagaturi.
11. Principiul redundantei se refera la actiunea factorilor perturbatori, interni
sau externi, asupra activitatii informationale a creierului.
12. Principiul verbalizarii este legat de aparitia si dezvoltarea limbajului
articulat.
13. Principiul instruibilitatii – evidentiaza faptul ca organizarea si
functionarea creierului au o anumita plasticitate de autoelaborare in cadrul
interactiunii sale cu mediul.
Viata psihica nu trebuie confundata cu functiile creierului. Functiile creierului
se refera la mobilitate, sensibilitate, tonus muscular, la functiile de relatie si
functiile vegetative. Alaturi de acestea, creierul participa in mod direct la
edificarea functiilor psihice.
 
In ansamblu, exista 3 categorii de functii ale creierului :
1. Functii pur neurologice : motorii, senzoriale, de echilibru, de coordonare si
reflexe.
2. Functii instrumental simbolice : gnozii, praxii, limbaj, orientare spatiala,
constructie spatiala, schema corporala. Toate acestea intra in sfera psihicului.
3. Functii integratoare : atentia, orientarea, dispozitia afectiva, memoria,
activitatea, comportamentul, constiinta. Functiile integratoare reprezinta sfera
proceselor psihice propriu-zise, la care se adauga constiinta, adica totalitatea
functiilor legate de starea de vigilenta in raport cu propria persoana si cu
realitatea extracorporala. Daca realizam o ierarhizare de organizare a celor 3
tipuri de functii, putem spune ca functiile neurologice fundamentale sunt functii
primare, functiile instrumental simbolice sunt functii secundare, iar functiile de
integrare sunt functii tertiare.
Din punct de vedere filogenetic, aceste functii apar treptat, de la cele primare
catre cele tertiare, o data cu dezvoltarea morfofiziologica a creierului. Astfel,
functiile primare se intalnesc la toate vertebratele. La mamifere, apare reflexul
de orientare, atentia, un anumit tip de memorie elementara. La acestea se adauga
o buna dezvoltare a conduitelor instinctuale : de construire a cuibului, de
crestere a puilor, de procurare a hranei, de reproducere s.a.m.d. La om, prin
dezvoltarea creierului, apar functiile gnozice, cele praxice si cele de limbaj,
care au o valoare functionala predominanta.
Functiile primare sunt functiile solide, foarte bine organizate structural.
Functiile secundare si cele tertiare apar mai tarziu, in evolutia sistemului
nervos. Ele sunt mai complexe, dar sunt mai putin bine organizate si, prin
urmare, sunt mult mai vulnerabile.
In mod experimental, s-a putut demonstra ca primele care sunt afectate intr-un
proces patologic sunt functiile tertiare si in special cele legate de constiinta.
In cursul traumatismelor cerebrale, datorate accidentelor sau in intoxicatii se
constata o dezintegrare a functiilor secundare si ulterior a celor primare, de tip
neurologic pur. Acest fapt se explica prin aceea ca functiile creierului deriva
unele din altele prin diferentiere si specializare functionala.
Relatia dintre creier si psihic nu poate fi redusa la o schema de tipul stimul-
raspuns. Reactia de acest tip apare ca un mecanism de reflex automat, numai la
nivelul functiilor primare.
Din punct de vedere al formarii proceselor mentale, ordinea dezvoltarii este,
prin urmare, de la functiile primare la functiile secundare apoi la functiile
tertiare, ordinea dezintegrarii acestor functii fiind inversa. Afectarea functiilor
superioare, adica a celor secundare si tertiare duce la eliberarea sau dezvaluirea
functionala a functiilor primare, asa cum se observa in bolile neurologice. Adica
functiile superioare exercita asupra celor inferioare, primare, un anumit tip de
control supresiv.
Mai exista un model de intelegere a functiilor creierului, preluat din
cibernetica. Conform acestui model, creierul este considerat un sistem cibernetic
cu o intrare si o iesire. Dar, daca vom incerca sa intelegem creierul ca pe o
masina in care introducem ceva, masina prelucreaza si noi trebuie sa obtinem
ceva, riscam sa excludem aspectele evolutive, de specializare si de complexitate
ale creierului. Creierul are capacitatea de a autocontrola, concomitent de a-si
pune probleme si a rezolva probleme. Ceea ce inseamna ca a privi creierul ca pe
o masina este un rationament simplist si insuficient.
Emisferele cerebrale sunt implicate direct in construirea mecanismelor si
proceselor psihice.
 
LOBUL FRONTAL este implicat direct in mecanismele vietii afective. Sunt
cunoscute tulburarile afective in leziunile lobului frontal. De asemenea, in
aceleasi leziuni poate apare iritabilitatea, torpoarea (somnolenta), lipsa de
initiativa, alaturi de discrete tulburari de personalitate. Tulburarile psihice din
afectarile lobului frontal se impart in 3 grupe :
1. Tulburari de dispozitie si caracter , care constau in cresterea tonusului
afectiv, cu euforie si erotism, alternand cu faze de melancolie, cu reactii
caracteriale, de tip psihopatic sau iritabil.
2. Tulburari de activitate – se refera la activitatile fizice exterioare si la
manifestarile intelectuale. Apare o ruptura intre bolnav si lumea exterioara, cu
saracirea relatiilor si cu absenta reactiilor la evenimente externe. Se adauga o
stare de apatie, indiferenta la durere, mutism achinetic si poate evolua catre
coma si moarte.
3. Tulburari intelectuale , care privesc atentia si memoria. Pot merge de la
confuzie, dezorientare temporo-spatiala la starea de perplexitate pana la
dementa.
LOBUL PARIETAL este in relatie cu functiile proxice si gnozice, cu schema
corporala si cu limbajul. In leziunile lobului parietal apar 3 tipuri de tulburari :
1. Tulburari praxice , adica apraxie ideomotorie, apraxia imbracatului si
apraxie constructiva.
2. Tulburari ale schemei corporale sunt tulburari ale perceptiei referitoare la
dimensiunile si postura propriului corp.
3. Tulburari de limbaj – duc la afazie senzoriala.
 
LOBUL TEMPORAL este in relatie cu memoria, constiinta si viata emotional-
afectiva. In leziunile lobului temporal, exista 4 tipuri de tulburari :
1. Tulburarile emotionale – experimental, la animale, au putut fi produse
accese de furie, de agresivitate, de alerta, de frica si fuga, prin excitarea lobului
temporal. La om, se pot obtine stari de tristete, teama de moarte, senzatia de
singuratate. De asemenea, crize de manie si violenta, care se pot permanentiza
sau croniciza, in situatii de excitare continua a lobului temporal, cum ar fi in
epilepsia de lob temporal. In aceasta boala, se adauga si modificari de caracter
si de personalitate.
2. Tulburari psihomotorii : mutismul achinetic, somnolenta, catalepsia (stare
hipnotica).
3. Tulburari de memorie – sunt constante, in leziunile de lob temporal si sunt
sub forma de amnezie si de fixare.
4. Starile de vis , care constau in tulburari de constiinta, asociate cu halucinatii
vizuale, auditive, gustative, olfactive, stari care survin sub forma de criza. La
acestea se adauga ruperea partiala de realitate a bolnavului.
 
LOBUL OCCIPITAL este in relatie functionala cu perceptia timpului si a
miscarilor, a spatiului vizual, a memoriei si a dispozitiei afective. Leziunile
acestui lob prezinta 3 tipuri de tulburari :
1. Halucinatii vizuale
2. Tulburari de memorie si de afectivitate
3. Tulburari de perceptie temporala, de miscare si de spatiu
 
CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care uneste cele doua emisfere ale
creierului mare) este implicat in mecanismele memoriei si a constiintei, precum
si in procesele gnozice si praxice.
Leziunile corpului calos produc 3 tipuri de tulburari :
1. Tulburari psihice : inertia motorie, scaderea memoriei, lipsa de initiativa,
lipsa legaturii intre idei, iritabilitatea, nesiguranta, anumite tulburari de
caracter.
2. Tulburari praxice : apraxia ideomotorie, apraxia mimica.
3. Tulburari gnozice : agnozia obiectelor.
Pe baza tuturor acestor date, putem sintetiza mai multe tipuri de relatii care
exista intre creier si viata psihica. Aceste relatii sunt :
1. Relatii neuropsihologice
2. Relatii neuroumorale
3. Situatii psihotraumatizante
3. STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS
 
Neuronul este unitatea structurala si functionala a sistemului nervos. Neuronul
este alcatuit dintr-un corp celular, care se numeste pericarion si din mai multe
prelungiri. Prelungirea principala si cea mai mare este axonul. Acesta conduce
impulsul nervos de la corpul celular catre periferie. Celelalte prelungiri sunt mai
mari si mai mult sau mai putin ramificate, se numesc dendrite si conduc
impulsul nervos de la periferie catre corpul celular.
Axonul este o prelungire unica, iar dendritele sunt prelungiri multiple. Corpul
celular este alcatuit din citoplasma, nucleu si o membrana periferica care se
numeste neurilema.
Citoplasma contine in interiorul sau organite celulare de doua tipuri :
1. organite celulare comune cu celelalte celule din corp : lizozomi, ribozomi,
mitocondri, aparatul Golgi si reticulul endoplasmatic.
2. organite specifice neuronului – sunt, la randul lor, impartite in doua :
neurofibrilele si substanta tigroida (corpusculii Nissl). Corpusculii Nissl sunt
granulatii care la microscop sunt intens colorate, dand neuronului un aspect
tigrat. Neurofibrilele sunt filamente subtiri, de lungimi variabile, formate din
lanturi de proteine, care strabat pericarionul si axonul pe toata lungimea sa.
Nucleul neuronului are aspectul unei vezicule clare, asezata in centrul
corpului celular. El contine in interiorul sau un nucleol. Membrana nucleului
este alcatuita din substante proteice si este prevazuta cu pori sau pliuri. In
nucleul neuronului se gaseste o cantitate mica de cromaina.
Membrana corpului celular, neurilema, este formata din doua straturi de
macromolecule lipoproteice, intre care se afla un strat de lipide.
Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, scurte, de grosimi diferite si
ramificate. Numarul, forma si dimensiunile lor variaza de la un neuron la altul.
Functia dendritelor este de a reactiona la excitatii si de a le conduce de la
periferie catre corpul axonului.
Axonul este tot o prelungire citoplasmatica, mult mai lunga ; este unic,
intotdeauna prezent si de regula neramificat. El prezinta ramificatii scurte,
numai in portiunea terminala, inainte de sinapsa. Axonul este invelit intr-o
membrana citoplasmatica, care se numeste axolena. In citoplasma axonului, care
se mai numeste si axoplasma, se afla neurofibrile. Functia axonului este de a
conduce impulsul nervos de la corpul neuronului la dendritele sau corpul celular
al altui centru sau la o celula efectoare.
Contactul dintre 2 neuroni se realizeaza printr-o zona specifica sistemului
nervos, care se numeste sinapsa . Influxul nervos are un singur sens de
circulatie : de la dendrita la corpul neuronului si apoi la axon.
 Axonul este infasurat intr-o teaca de mielina, care este discontinua, fiind
intrerupta la distante regulate prin niste strangulatii incomplete numite nodurile
Ranvier.
Teaca de mielina este invelita la exterior de o formatiune gliala care se
numeste teaca Schwann. La randul sau, teaca Schwann este invelita de o alta
teaca, cu structura conjunctiva (mai dura) care se numeste teaca Henle.
Din punct de vedere morfologic, neuronii sunt de mai multe tipuri si se
clasifica dupa mai multe criterii :
- dupa marimea lor, neuronii pot fi :
1. somatocroni – de dimensiuni mari, bogati in citoplasma ;
2. neuroni citocromi – mici, cu nucleul mare si cu citoplasma mai putina ;
3. neuroni cariocromi – sunt de marime medie si cu citoplasma relativ redusa.
- dupa numarul prelungirilor , neuronii pot fi :
1. neuroni multipolari , care au prelungiri multiple, pornind de pe intreaga
suprafata ;
2. neuroni bipolari – cu prelungiri dispuse la cei 2 poli ai celulei ;
3. neuroni unipolari – in care dendritele si axonul pleaca din acelasi loc si
ulterior se despart.
- dupa functia pe care o indeplinesc , neuronii pot fi :
1. neuroni motori – care sunt bogati in substanta tigroida si sunt mai mari, de
regula multipolari ;
2. neuroni senzitivi – care sunt mai mici decat cei motori ;
3. neuroni de asociatie – cu forme variate ; de regula multipolari, cu
prelungiri scurte si volum mai mic.
 
Sinapsele sunt zonele de legatura dintre 2 neuroni ; ele se pot realiza in 3
feluri :
1. sinapse axodendritice – leaga axonul unui neuron de dendritele altui neuron
2. sinapse axosomatice – fac legatura intre axonul unui neuron si corpul
celular al altui neuron
3. sinapse axoaxonale – fac legatura intre axonii a 2 neuroni vecini
Oricare ar fi tipul de sinapsa, structura sa este aceeasi :
- o componenta presinaptica, reprezentata prin butonii terminali ai axonului
- spatiul sau fanta sinaptica – spatiul aflat intre butonii terminali ai unui axon
si membrana sa sau butonii terminali ai celuilalt axon
- componenta postsinaptica, reprezentata de corpul unui neuron, de dendritele
unui neuron sau de axonul unui neuron
Din punct de vedere functional, sinapsele pot fi : excitatorii sau inhibatorii .
Ele pot multiplica influxul nervos sau il pot inhiba.
Transmiterea sinaptica este de doua tipuri, dupa mecanismul prin care se
realizeaza :
1. Transmiterea chimica , in care, la nivelul sinapsei, se elibereaza
neurotransmitatori sau mediatori chimici care umplu spatiul intersinaptic si
activeaza membrana postsinaptica, rezultand un potential postsinaptic.
2. Transmiterea electrica a influxului nervos – atunci cand potentialul electric
axonal atinge terminatiile presinaptice se produce o descarcare de curent care
induce un potential electric in membrana postsinaptica. Rezulta ca functia
principala a neuronului este aceea de transmitere a influxului nervos. Acesta
este un proces specific celulei nervoase. Producerea si transmiterea influxului
nervos este legata de proprietatile membranei neuronale. Aceasta membrana are
doua proprietati importante :
a) este un foarte bun izolator electric
 b) are permeabilitate selectiva pentru diferiti ioni (are o permeabilitate foarte
mare pentru ionii de K si una mult mai mica pentru ionii de Na). Datorita
acestor proprietati, neuronul se comporta ca un conducator electric, fiind marcat
cu sarcini negative la interior si pozitive la exterior.
Intre cele doua fete ale membranei se creeaza o diferenta de potential electric,
care se numeste potential de membrana. In repaos, acest potential este cuprins
intre 60-80 mV si poarta denumirea de potential de repaos.
Polarizarea membranei este efectul unui proces activ, realizat in doua
momente : intai ionii de K patrund in interiorul celulei, iar apoi ionii de Na ies
in exteriorul celulei. Daca se aplica o excitatie pe fibra nervoasa, se produce o
depolarizare in acesti 2 timpi a membranei si o scadere a diferentei de potential
dintre interiorul si exteriorul membranei. Se produce, astfel, de-a lungul
membranei o unda de excitatie ca un curent electric, care poarta denumirea de
potential de actiune.
In fibrele mielinice (cele care au teaca de mielina), transmiterea influxului
nervos este discontinua, saltatorie, adica influxul nu mai parcurge intreaga
lungime a fibrei si sare de la un nod Ranvier la altul.
In fibrele amielinice (lipsite de mielina) transmiterea influxului este continua.
Alaturi de neuron, din structura sistemului nervos face parte si nevroglia, care
se mai numeste si celula gliala. Nevroglia are aceeasi origine ca si neuronul, dar
are alte roluri decat neuronul : rol de sustinere si rol de hranire a celulei
nervoase. Din punct de vedere morfologic, nevrogliile sunt de mai multe feluri :
1. microglia – o celula mica, fusiforma ;
2. oligodendroglia – are prelungiri putine si scurte ;
3. macroglia – celule mari, cu aspect fibros ;
4. nevroglia periferica – reprezentata de celulele Schwann, cele care contribuie
la alcatuirea tecii Schwann a axonului.
Tesutul glial are rol multiplu, de sustinere si de protectie a neuronilor, de
nutritie, de cicatrizare a eventualelor leziuni neuronale si rol de secretie a unor
substante necesare metabolismului neuronului.
Modelul functional al sistemului nervos este reprezentat de actul reflex .
Acesta consta in receptarea informatiei din mediul intern sau extern, prin
intermediul organelor senzoriale, transmiterea informatiei pe caile de conducere
senzitive la centrii nervosi care, prin caile motorii, transmit comanda de
efectuare catre organele efectoare. Schema morfologica a actului reflex este
reprezentata de arcul reflex . Arcul reflex este alcatuit din : receptor, dintr-o cale
aferenta, un centru nervos, o cale eferenta si organul efector.
Prin act reflex intelegem o reactie de raspuns efector, produsa de excitatia
venita din mediul intern sau extern.
Pavlov a fost cel care s-a preocupat in mod deosebit de problema reflexelor. El a
stabilit faptul ca reflexele sunt de doua feluri : reflexe neconditionate si reflexe
conditionate.
Reflexele neconditionate (innascute) sunt de mai multe feluri :
- reflexe neconditionate de tip A : salivatia, masticatia, deglutitia, clipitul si
reactiile vasomotorii ;
- reflexe neconditionate de tip B : reflexe statotonice (de tonus si de postura)
si reflexe de orientare ;
- reflexe neconditionate de tip C : reflexe mimico-vegetative.
Alaturi de aceste tipuri, mai exista o serie de reflexe neconditionate complexe :
reflexul alimentar, de cautare si de procurare a hranei, reflexul de aparare fata
de pericolele exterioare, reflexul de orientare, reprezentand reactia la aparitia
unui excitant nou, reflexul de investigatie si cercetare (curiozitate) si reflexul
de reproducere, legat de perpetuarea speciei.
Reflexele conditionate se dobandesc in timpul vietii prin invatare si devin o a
doua experienta psihoneurofiziologica, la intalnirea cu un excitant care are
valoarea de conditionare. Reflexul conditionat reprezinta legatura permanenta
dintre agentul exterior si activitatea de raspuns a organismului, deci legatura
dintre excitant si raspuns.
Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos central este compus din doua
segmente : encefalul si maduva spinarii. La randul sau, encefalul este compus
din 5 parti, care se diferentiaza din vezicula cerebrala primitiva in cursul
dezvoltarii embrionare :
1. mielencefalul – alcatuit din bulbul rahidian
2. metencefalul – alcatuit din cerebel si puntea lui Varolio
3. mezencefalul – reprezentat de trunchiul cerebral
4. diencefalul – hipotalamusul, glanda hipofiza, caile optice, subtalamusul si
talamusul
5. telencefalul – emisferele cerebrale, nucleii de la baza creierului, bulbii si
bandeletele olfactive
4. LEGILE CONDUCERII IMPULSULUI NERVOS
 
Conductibilitatea prin fibrele nervoase are la baza o serie de legi, dintre care
cele mai importante sunt :
1. Legea integritatii morfofunctionale – potrivit acestei legi, conducerea
impulsului necesita integritatea anatomica si functionala a fibrei nervoase.
Comprimarea, ligaturarea, tractionarea, refrigerarea sau anestezierea fibrei
reduce sau anuleaza conductibilitatea. Lezarea fibrei se insoteste de o disfunctie
reversibila sau nu, in functie de importanta leziunii.
2. Legea conducerii izolate – se refera la proprietatea fiecarei fibre de a conduce
exclusiv si independent impulsurile proprii, fara a influenta fibrele din
vecinatate, fapt care explica posibilitatea efectuarii unor miscari sau unor
comenzi foarte precise. Aceasta proprietate se datoreaza, in cea mai mare parte,
tecii de mielina. S-a dovedit ca lezarea acestei teci se insoteste de difuzia
excitatiei catre fibrele vecine, ceea ce explica necoordonarea miscarilor.
3. Legea conducerii bilaterale – se refera la capacitatea fibrei nervoase de a
conduce excitatia in ambele sensuri : centripet (de la periferie catre centru) si
centrifug (de la centru catre periferie).
4. Legea conducerii nedecrementiale – potrivit careia impulsul este condus fara
nici o pierdere, amplitudinea undei de propagare fiind aceeasi de-a lungul fibrei,
indiferent de cat de lunga este aceasta.
5. Legea multiplicarii impulsului nervos la nivelul terminatiilor axonale –
asigura distributia impulsului nervos la nivelul tuturor terminatiilor axonale,
indiferent cat de multe sunt acestea.
6. Legea „totul sau nimic” – inseamna ca fibrele nervoase raspund maximal la
un stimul prag, iar odata format impulsul, in oricare punct al fibrei, acesta este
transmis nemodificat pe intreaga fibra. Daca stimulul nu atinge nivelul de prag,
acesta nu produce un impuls si stimulul nu se va transmite.
 
PROPRIETATILE GENERALE ALE SINAPSELOR
 
1. Intarzierea sinaptica – cand un impuls ajunge la terminatiile sinaptice, exista
un interval de timp care trece pana la obtinerea unui raspuns in neuronul
postsinaptic si acest interval este numit intarziere sinaptica. In consecinta,
conducerea printr-un lant de neuroni este cu atat mai intarziata cu cat exista mai
multe sinapse in lantul neuronal.
2. Conducerea unidirectionala – sinapsele permit conducerea intr-o singura
directie, adica de la terminatiile presinaptice la cele postsinaptice.
3. Vulnerabilitatea la hipoxie, la noxe si unele medicamente – aceasta
proprietate este o explicatie pentru afectarea neurologica in cazul anesteziilor,
intoxicatiilor si a privarii de oxigen.
4. Fatigabilitatea sinapsei – stimularea repetata si rapida a terminatiilor
presinaptice face ca numarul de descarcari prin neuronul postsinaptic, care la
inceput este foarte mare, sa scada progresiv, in timp. Acest fenomen numit
fatigabilitate sau instabilitate este important pentru ca explica aparitia oboselii,
in momentul suprasolicitarii unei arii neuronale. Aceasta oboseala apare ca un
mecanism de protectie impotriva hiperactivitatii neuronale. Se presupune ca
mecanismul oboselii ar putea fi o simpla epuizare a rezervelor de substante
transmitatoare din terminatiile presinaptice.
5. Sumatia temporo-spatiala – se refera la faptul ca impulsurile nervoase cu o
intensitate sub prag se pot suma pentru a atinge nivelul de prag, deci pentru a
realiza un potential de actiune.
6. Ocluzia – in cazul unor excitanti puternici, stimularea concomitenta a 2 nervi
aferenti determina un raspuns mai slab decat suma raspunsurilor separate ale
fiecaruia. Acest fenomen se numeste ocluzie.
Practic, datorita acestui fenomen, raspunsurile reflexe ale muschiului la o
excitare indirecta vor fi mai mici decat in cazul excitarii directe.
7. Facilitatea posttetanica – dupa o stimulare repetitiva, care se mai poate numi
si tetanizare, aplicata pe terminatiile presinaptice ale neuronilor pentru o scurta
perioada de timp, neuronii devin mai excitabili decat in mod obisnuit. In timpul
acestei perioade este facilitata trecerea unor impulsuri ulterioare. Prin acest
fenomen, neuronii pot stoca o cantitate mai mare de informatii, fenomen care ar
putea sta la baza memoriei de scurta durata.
8. Postdescarcarea – o excitatie aplicata pe nervul aferent este urmata de o
descarcare eferenta a neuronului, prelungita si dupa incetarea excitatiei,
fenomen denumit postdescarcare si explicit prin existenta neuronilor intercalari
(de asociatie).
 
RETELELE NEURONALE SI PROPRIETATILE LOR
 
Prelucrarea informatiei si obtinerea semnificatiei mesajului raman procesele
cele mai obscure ale functiei sistemului nervos central. De multe ori, creierul nu
poate stabili cu exactitate gradul de adevarat sau de fals al informatiilor de care
dispune si devine obligat sa lucreze, pe langa aceste valori, si cu valoarea de
posibil, trecand de la logica bivalenta la o logica trivalenta. Pentru a functiona
astfel, sistemul nervos central este constituit din retele si centri neuronali in
care se leaga tot ce se poate lega si in care totul se leaga de tot. Retelele sunt
concepute ca o populatie uniforma, indeplinind aceeasi functie, dar pe cai
multiple si diferite. Complexitatea functiei retelelor reiese din multitudinea
conexiunilor fiecarui neuron. Asadar, informatiile excitatorii sau inhibitorii
circula printr-un ansamblu de cai nervoase, realizandu-se numeroase tipuri de
retele, al caror element fundamental este neuronul. Existenta neuronilor
intercalari (de asociatie) interpusi intre neuronul senzitiv (locul de captare a
informatiilor) si neuronul motor (locul de raspuns) sugereaza faptul ca semnalul
care intra in sistemul nervos central este supus unui proces de dispersie, inainte
de a atinge neuronul motor. Prin acest fenomen de dispersie, informatia intra in
diverse retele neuronale, este prelucrata din puncte de vedere diverse si diferite,
conducand la emiterea comenzii optime.
Exista doua tipuri de retele neuronale :
- retele paucineuronale , care sunt alcatuite din 2 neuroni, se gasesc la nivelul
maduvei spinarii si a sistemului nervos vegetativ ;
- retele multineuronale , alcatuite din mai multi neuroni, se gasesc in special la
nivelul scoartei cerebrale, contin, de regula, un numar imens de neuroni, iar
activitatea lor se poate studia numai probabilistic (statistic).
 
Proprietatile retelelor neuronale :
 
1. plasticitatea retelelor – se refera la faptul ca terminatiile nervoase ale
neuronilor degenereaza continuu, in timp ce se formeaza altele noi. Aceasta
proprietate se numeste plasticitate.
2. convergenta stimulilor la nivelul retelelor este proprietatea prin care retelele
neuronale ale sistemului nervos central coreleaza, sumeaza si sorteaza diferite
tipuri de informatie, raspunsul rezultat fiind suma efectelor diferitelor tipuri de
semnale.
3. divergenta stimulilor la nivelul retelelor – este proprietatea care asigura
distribuirea concomitenta a impulsului, la mai multi neuroni din retea.
4. legatura inversa (feed-back) – controlul feed-back este mecanismul prin care
raspunsul unui neuron influenteaza in plus sau in minus stimulul care produce
acest raspuns. Cel mai frecvent este feed-back-ul negativ in organism, cel care
diminueaza stimulul prin intensitatea raspunsului. Feed-back-ul pozitiv este
mult mai rar intalnit si este cel care amplifica stimulul prin raspuns.
5. transformarea ritmului de excitatie . Retelele neuronale sunt capabile sa
modifice ritmul impulsurilor primite, de multe ori cu o frecventa a impulsurilor
eferente independenta de stimulul aferent.
6. fenomenul de rebound – se refera la inlocuirea rapida a unui impuls nervos cu
un altul cu caracter opus primului ; ex. : o flexie puternica este urmata de o
extensie rapida a segmentului flectat. Explicatia acestui fenomen consta in
existenta unor legaturi reciproce intre centrii nervosi.
7. principiul dominatiei care arata ca in conditii normale, exista o dominanta a
focarului de excitatie intr-un centru nervos, care modifica sau subordoneaza
activitatea altor centri. In conditii naturale, centrii dominanti sunt cei care
controleaza alimentatia, apararea organismului, sexualitatea. Un focar dominant
se caracterizeaza prin excitabilitatea crescuta, stabilitatea excitatiei, capacitatea
de sumare a excitatiei si inertia (capacitatea de a ramane excitat pentru o
anumita perioada) mai mare sau mai mica, dupa incetarea stimulului.
5. MADUVA SPINARII
 
Maduva spinarii reprezinta filogenetic formatiunea cea mai veche. Ea se afla
in interiorul canalului vertebral si reprezinta segmentul inferior al sistemului
nervos central. Are forma unei tije turtite antero-posterior si se intinde pe o
lungime de 43-45 cm de la atlas pana in dreptul vertebrei lombare 2 si se
termina prin conul medular. Din varful conului maduva se continua printr-un
filament pana la coccis. La acest filament se alatura oblic si in jos trunchiurile
nervilor spinali, lombari, sacrali si coccigieni, alcatuind asa-numita coada de
cal.
Maduva spinarii are 31 de segmente, fiecare dand nastere unei perechi de
nervi spinali, ce conecteaza diferitele parti ale corpului cu sistemul nervos
central.
 Particularitatile maduvei spinarii sunt :
- modul de dispunere a celor doua tipuri de substanta, alba (la exterior) si
cenusie (la interior), dispunere perfect justificata d.p.d.v. functional
- caracterul compact al substantei cenusii, care in sectiune are forma literei H
Substanta cenusie este impartita in 3 zone functionale :
- cornul dorsal (posterior), care primeste informatiile senzoriale si le transmite
catre nivelele superioare ale sistemului nervos central
- cornul ventral (anterior), care alcatuieste zona motorie, ca controleaza muschii
trunchiului si ai membrelor
- cornul lateral, care mediaza controlul functional visceral si transmite
informatii aferente la cerebel
Substanta alba este alcatuita din fibre nervoase, in special mielinizate, si este
dispusa in 3 perechi de cordoane simetrice : doua cordoane anterioare, doua
cordoane laterale si doua cordoane posterioare. Ele contin tracturi ascendente,
descendente si de asociatie, care fac legatura intre periferie si nivelele
superioare ale sistemului nervos ori intre diferite segmente medulare.
 
FIZIOLOGIA MADUVEI SPINARII
 
Maduva spinarii indeplineste, in principiu, 3 functii mari :
1. Functia de integrare reflexa – consta in faptul ca la nivelul maduvei spinarii
se inchid circuite complex ale unor raspunsuri la actiunea diferitilor stimuli.
Aceste circuite cuprind 4 verigi de baza :
* veriga receptoare, alcatuita din exteroceptorii cutanati (tactili, termici si
durerosi), proprioceptorii trunchiului si ai membrelor si interoceptorii organelor
viscerale
* veriga senzitiva, de prelucrare a informatiilor receptionate, reprezentata de
neuronii din coarnele posterioare si laterale, unde alcatuiesc zonele somato-
senzitive si viscero-senzitive ale maduvei
* veriga de comanda, reprezentata de neuronii motori, somatici si vegetativi din
coarnele anterioare si din partea anterioara a coarnelor laterale
* veriga de executie, reprezentata de muschii scheletici ai trunchiului si ai
membrelor si de muschii viscerelor
Cornul lateral al maduvei spinarii contine celule cu functie vegetativa, care
inerveaza musculatura neteda, glandele si vasele.
Axonii neuronilor vegetativi din cornul lateral au o activitate involuntara si
primesc excitatii atat de la centru, cat si de la periferie.
Desi in calitatea sa de centru reflex specific maduva spinarii poseda o anumita
autonomie, activitatea ei este subordonata influentei etajelor superioare ale
sistemului nervos si ale scoartei cerebrale.
2. Functia de coordonare reflexa – consta in participarea maduvei, ca veriga
componenta, necesara in reglarea unor acte reflexe, cum ar fi : stabilirea ordinii
de desfasurare a actiunilor, dozarea intensitatii raspunsurilor, modularea
ritmului si a tempo-ului de lucru.
Componentele in care este implicata functia de coordonare a maduvei spinarii
sunt : mersul, inotul, gimnastica, deci miscari active, cu componenta de act
reflex.
3. Functia de conducere a impulsurilor – este esentiala in tabloul de ansamblu
al activitatii reflexe a sistemului nervos central, iar comparativ cu scoarta
cerebrala, maduva spinarii este considerata un segment eminamente de legatura,
de transmisie.
 Tracturile nervoase ale maduvei spinarii ofera doua sisteme de comunicatie,
intre creier si segmente din afara sistemului nervos. Tracturile care transmit
impulsurile si informatiile senzoriale de la diferite parti ale corpului catre
creier, poarta numele de tracturi ascendente, iar cele care conduc impulsurile
motorii de la creier catre glande si muschi sunt tracturi descendente. Tracturile
descendente asigura finalizarea in acte comportamentale, motorii sau viscerale
ale comenzilor emise de centrii supraordonati. Rezulta ca maduva spinarii
reprezinta un segment important al sistemului nervos central, cu rol fundamental
in integrarea sistemica a comportamentului si in reglarea acestuia.
 
CAILE SENZITIVE SPINALE
 
Sunt alcatuite din tracturi ce asigura conducerea semnalelor de la zonele
receptoare ale corpului catre centrii nervosi integrativi superiori, in speta catre
talamus si scoarta cerebrala. Fiecare tip de sensibilitate are caile proprii de
transmitere, astfel :
* calea sensibilitatii termice si dureroase (calea spino-talamo-corticala),
conduce impulsurile nervoase determinate de actionarea asupra receptorilor
specifici, a stimulilor termici si algici, producand senzatiile de cald-rece si
senzatii de durere
* calea sensibilitatii tactile nespecifice (tractul spino-talamic anterior),
transmite impulsurile determinate de stimularea mecanica (atingere si presiune),
determinand formarea senzatiei de contact cu obiectele
* calea sensibilitatii tactile proprioceptive constiente (tractul Goll si Burdach),
permite formarea senzatiei tactile specifice, discriminative si a celor
proprioceptive, respectiv constientizarea pozitiei spatiale si a segmentelor
corpului
* calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente (tractul Flechsig si Gowers),
transmite catre cerebel si scoarta impulsurile de la nivelul articulatiilor aflate in
repaus, contribuind la integrarea si mentinerea la nivel adecvat a imaginii
schemei corporale
* calea sensibilitatii vestibulare si a reglarii echilibrului (tractul spino-
cerebelos, spino-mezencefalic, spino-reticulat), transmit impulsurile de la
receptorii aflati la nivelul aparatului acustic si vestibular
 
CAILE MOTORII SPINALE
 
La nivelul maduvei spinarii se situeaza centrii motori care fie transmit direct
comenzi organelor de executie prin intermediul arcului reflex neconditionat
somato-motor si viscero-motor, fie primesc comenzi de la centrii encefalici
superiori si le transmit aparatelor de executie, participand la crearea reflexelor
conditionate si a actelor motorii voluntare, intentionate. Aceasta functie de
conducere motorie este asigurata de fascicule de fibre descendente,ce alcatuiesc
mai multe cai :
* calea piramidala directa (cortico-spinala directa), ce realizeaza motilitatea
voluntara si are originea in aria motorie a scoartei cerebrale
* calea piramidala incrucisata, are aceeasi origine si functie ca si cea directa, cu
deosebirea ca fibrele din alcatuire se incruciseaza la nivelul bulbului rahidian
* calea motorie lunga extrapiramidala (calea cortico-ponto-cerebelo-dento-
rubro-spinala), cu originea in ariile premotorii si motorii ale scoartei ;
finalizeaza miscarile involuntare
* calea cortico-strio-nigrica, se refera tot la miscarile involuntare si are aceeasi
origine
* calea tectospinala, cu originea in tuberculii cvadrigemeni ; transmite comenzi
la muschii gatului, realizand miscarile reflexe neconditionate de intoarcere a
capului in directia stimulilor acustici si luminosi, realizand structura reactiei
primare de orientare
* calea rubro-spinala, cu originea in nucleul rosu, transmite impulsurile de
realizare a reflexelor motorii ortostatice (de stat in picioare) si statokinetice (de
mentinere a tonusului muscular pentru realizarea pozitiei verticale)
* calea vestibulo-spinala, formata din neuroni care pleaca din bulbul rahidian si
realizeaza reflexul de echilibru
* calea olivo-spinala, cu originea in olivele bulbare ; transmite comenzi la
neuronii somatici din maduva spinarii
* calea reticulo-spinala, cu originea in trunchiul cerebral ; regleaza
amplitudinea reflexelor motorii medulare
Din toate acestea rezulta ca maduva spinarii, desi anatomic este un segment
bine delimitat in cadrul sistemului nervos central, d.p.d.v. functional este intr-o
stransa si multilaterala conexiune cu celelalte formatiuni de la bulb la scoarta
cerebrala.
6. Maladii ale transmiterii chimice de la nivelul sinapsei intre
nerv si muschi
 
Miastenia gravis este cea mai bine studiata maladie care afecteaza
transmiterea sinaptica. Aceasta maladie se produce la nivelul sinapselor de tip
colinergic, care utilizeaza ca element chimic acetilcolina. Boala este data de
reducerea numarului receptorilor acetilcolinici, de la nivelul sinapsei nerv-
muschi.
Primul caz de miastenia gravis a fost raportat in 1877 de un cercetator medic
Wilks, de aceea se mai numeste si boala Wilks.
La autopsie el nu a gasit modificari cerebrale medulare ale nervilor periferici
sau ale muschilor si de aceea a tras concluzia ca este o boala functionala. Mai
tarziu s-a ajuns la concluzia ca miastenia gravis este o boala autoimuna. Adica,
din anumite cauze, la nivelul sinapsei se produc anticorpi impotriva receptorilor
de acetilcolina. Acesti anticorpi reduc numarul de receptori postsinaptici,
impiedicand transmiterea sinaptica. In aceste conditii, se reduce mult
posibilitatea de transmitere a calitatii fortei musculare, ceea ce duce la
reducerea fortei musculare.
D.p.d.v. clinic, aceasta boala caracterizata prin scaderea fortei musculare, are
4 aspecte :
* diminuarea fortei musculare afecteaza cel mai frecvent muschii de la nivelul
craniului, adica ai pleoapelor, ai ochilor, ai faringelui si, intr-o masura mai
mica, muschii membrelor
* severitatea slabiciunii variaza in cursul aceleiasi zile sau de la o zi la alta ori
chiar pe perioade mai lungi, dar intotdeauna perioadele de mai bine alterneaza
cu cele de boala
* nu exista nici un semn clinic conventional care sa indice o afectare a unitatii
motorii, respectiv atrofie musculara sau disparitia reflexelor osteotendinoase
* diminuarea fortei musculare poate fi tratata cu medicamente, respectiv cu
enzime care degradeaza acetilcolina
Dupa identificarea sindromului clinic, s-a constatat cca. 15% dintre bolnavii
adulti cu miastenie au o tumora benigna la nivelul timusului (glanda de crestere,
situata in spatele sternului). Dupa inlaturarea acestei tumori, simptomele se
amelioreaza iar extirparea timusului a devenit, in timp, o procedura standard de
tratament. Aceasta metoda se bazeaza pe faptul ca tumora de timus elibereaza
acei anticorpi ce reduc numarul receptorilor acetilcolinici. Procedeul prin
extirpare este eficient in miastenia gravis, dar nu este ideal. Cu cca. 30 de ani in
urma rata mortalitatii in miastenia gravis era de ~33%, dar astazi foarte putini
bolnavi mai mor din aceasta cauza.
Succesul procedurii se datoreaza perfectionarii terapiei intensive intra si
postoperatorii, ventilatiei mecanice si antibioticelor. Dupa extirparea timusului,
cca. jumatate dintre pacienti nu mai prezinta nici un simptom de miastenie si nu
este nevoie sa consume nici un medicament. Se fac cercetari in continuare
asupra metodelor de aplicat la pacientii care nu raspund la aceasta terapie.
O alta boala a sinapsei – blocajul neuromuscular presinaptic. Exista un cancer
pulmonar care prezinta, alaturi de alte tulburari, si diminuarea fortei musculare.
Aceasta boala se atribuie prezentei unor anticorpi fata de canalele de Ca ionic
de la nivelul terminatiilor presinaptice. Pierderea acestor canale reduce
miscarile Ca prin membrana si afecteaza eliberarea mediatorului chimic. Aceasta
boala poate sa apara si la pacienti ce nu au cancer pulmonar, cazuri in care
cauza bolii nu se cunoaste inca. Se mai numeste boala Lambert-Eaton.
 
Patologia medulara – sindroame medulare caracteristice
 
Sunt boli care se produc, de regula, prin traumatisme vertebro-medulare, cum
deseori se intampla in accidentele de circulatie. Gravitatea acestora depinde de
extinderea leziunii medulare, de forta compresiunii maduvei de catre vertebra
deplasata si de hemoragia locala. In aceste conditii, pot apare transsectiuni
medulare complete sau partiale.
Transsectiunea partiala a maduvei spinarii se realizeaza cu semne senzitive si
motorii specifice. Spre ex. Compresiunea partiala anterioara duce la atrofii
musculare si fenomene motorii importante, dar fara tulburari de sensibilitate.
Compresiunea partiala posterioara provoaca durere intensa medulara, pareza
discreta sau paralizie, disparitia sensibilitatii profunde, cu pastrarea
sensibilitatii superficiale si ataxie (tulburari de mers). Durerile sunt localizate
la nivelul spatelui la unul sau ambele membre, sunt intermitente si insotite sau
nu de rigiditate musculara.
Hemisectiunea sau compresiunea partiala unilaterala provoaca semne diferite :
pe partea leziunii provoaca paralizie motorie, tulburari de sensibilitate profunda
si paralizie vaso-motorie (piele rece si cianotica). Pe partea opusa leziunii
provoaca tulburari de sensibilitate superficiala, adica anestezie termoalgica si
scaderea sensibilitatii tactile. Transsectiunea completa se produce, de regula,
prin plagi de cutit, de glont, prin fracturi cu dislocare vertebrala, prin inflamatii
sau prin metastaze tumorale. Aceste transsectiuni se caracterizeaza prin :
* pierderea imediata a sensibilitatii si motricitatii voluntare, in segmentul situat
sub leziune
* pierderea controlului vezical si intestinal
* daca leziunea este deasupra vertebrei cervicale 3, afecteaza si respiratia
* dispar reflexele tendinoase datorita socului spinal care persista cateva
saptamani, dupa care revine. Apar, de asemenea, tulburari de dinamica sexuala
si tulburari trofice ale tesuturilor.
In afara de tulburarile produse prin traumatisme, exista si tulburari spinale
produse prin alte conditi patologice, organice. Exista o boala care se numeste
siringomielie – o boala cronica, data de dezvoltarea unui chist in tesutul
medular. Dezvoltarea acestui chist se insoteste de anestezie termica si
dureroasa, cu afectarea neuronilor motori, dar cu pastrarea sensibilitatii tactile.
De asemenea, se poate produce intreruperea tracturilor ascendente si
descendente, ceea ce duce la paralizie, cu ponderea sau diminuarea reflexelor.
- degenerescenta combinata subacuta a maduvei spinarii – se datoreaza
deficientei de vitamina B¹², ce apare in diferite tipuri de anemii. Clinic, in
aceasta boala apar tulburari de mers, cu pierderea sensibilitatii vibratorii si
tulburari de pozitie a membrelor inferioare, tulburari de mers si absenta
reflexelor. Aceleasi simptome se pot intalni in SIDA, prin actiunea directa a
virusului HIV asupra neuronilor din maduva spinarii, prin actiunea altor virusi
sau prin interactiunea metabolismului vitaminei B¹².
- sindromul tabetic dorsal – forma de sifilis a sistemului nervos central ce
produce degenerarea proceselor centrale localizate in celulele nervilor spinali.
Ca rezultat, apare demielinizarea fibrelor dorsale, cu afectarea sensibilitatii
profunde, vibratorii si de pozitie, cu dureri si parastezii. Dificultatea mersului
apare datorita pierderii simtului pozitiei ; compensarea se realizeaza prin
largirea bazei de mers si prin directionarea mersului cu privirea. Tonusul
muscular si reflexele sunt mult dimunuate.
 
Aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor medulari
 
Mersul vertical este o achizitie importanta a evolutiei umane, intrucat a
eliberat bratele, a perfectionat libertatea de a efectua miscari diferite ale
mainilor, a largit orizontul vizual, a dat auzului o finete selectiva, a facut
posibila receptionarea unei cantitati mai mari de informatii favorizand, astfel,
dezvoltarea inteligentei. Dar, mentinerea statiunii bipede si realizarea
locomotiei presupun, obligatoriu, integritatea anatomica si functionala a
maduvei spinarii. De aceea, instalarea unei tulburari medulare produce o
schimbare majora a echilibrului personalitatii si a modului general de raportare
si de integrare a pacientului in mediu. Subiectul nu mai poate sa-si evalueze
corect posibilitatile fizice si psihice, in functie de nivelul sau cultural, de starea
sa afectiva premorbida, de sperantele si promisiunile de viata, de gradul si
durata imbolnavirii. De aceea, devine foarte important modul in care subiectul
isi utilizeaza imaginea despre sine, atunci cand se pune problema revizuirii
planurilor de viitor. Psihicul unui bolnav medular care prezinta tulburari
senzoriale, motorii, vezicale, sfincteriale si genitale este evident zdruncinat mai
ales cand prognosticul afectiunii este nefavorabil.
Climatul de ingrijire a acestor bolnavi trebuie sa fie incurajator si tonic.
Bolnavii arata o revolutie afectiva, determinata de discordanta dintre nivelul de
aspiratie si imposibilitatea realizarii acestora impusa de boala. Aceasta duce la
instalarea unei nevroze psihogene, care face parte integranta din tabloul
simptomatic al bolii. Aici poate interveni psihoterapia, in ideea modelarii unor
noi linii de perspectiva pentru pacienti.
Ca urmare a modernizarii vietii, numarul de traumatisme vertebro-medulare si
de bolnavi cu sechele grave este tot mai mare si ridica probleme noi, atat
terapeutice, cat si psihosociale. Initial, dorinta de viata este pastrata, dar in
timp, pe masura prelungirii bolii si a aparitiei complicatiilor inerente, visurile
de mai bine se prabusesc rand pe rand, iar dorinta de a lupta cu greutatile scade
treptat, odata cu instalarea unor serioase tulburari ale echilibrului psihic.
Tulburarea afectiva de tip regresiv este dominanta si se poate transforma in
timp intr-un handicap serios. In aceste situatii, bolnavul trebuie ajutat prin
calmarea durerilor cu ajutorul sedativelor, prin crearea unei atmosfere apropiate
de mediul familial, prin inlesnirea vizitelor si prin psihoterapie care, la un loc,
vor mentine un tonus optimist, la fel de important ca si recuperarea motorie.
Alte afectiuni psihice care se adauga acestei drame sunt psinastenia,
melancolia, isteria, deseori schizofrenia.
Dezordinea psihica si dezorientarea sunt primele semne asupra carora medicul
si psihologul trebuie sa ia atitudine, pentru a nu permite dezvoltarea nevrozei.
Psihoterapeutul trebuie sa observe primele semne de tulburare psihica, respectiv
fizionomia, expresia verbala, conduita generala, activitatea otrica pastrata. Ca
simptome subiective, se vor lua in considerare emotiile, experimentele de viata
respectiv evenimentele descrise de pacienti si procesele mentale deduse din
conduita sau exprimate verbal.
Se poate concluziona faptul ca intr-o leziune medulara psihicul se deterioreaza
odata cu fizicul, iar reeducarea motorie neinsotita de o reeducare psihica da un
rezultat cel mult injumatatit.
7. Psihoterapia bolnavilor medulari
 
Psihoterapia bolnavilor medulari poate fi de grup sau individuala. Psihoterapia
de grup poate fi de 3 tipuri majore :
* analitica, care ajuta bolnavul sa constientizeze mai clar temerile si nelinistile
sale, usurandu-i in acest fel adaptarea la un nou tip de viata
* psihanalitica, care se bazeaza pe studiul motivatiilor inconstiente ale
pacientului
* psihoterapia prin analiza tranzactionala, bazata pe legaturile si tranzactiile ce
apar in cursul sedintei de psihoterapie
Metodele de terapie individuala sunt : psihoterapie de relaxare, psihoterapie
de sinteza si reconstructie, psihoterapie nondirectiva prin vis dirijat in stare
treaza si psihoterapie existentiala si ocupationala.
In cazul pacientilor medulari, cea mai indicata este psihoterapia de relaxare,
care combate durerea, contractura musculara, tensiunea, nelinistea si frica. Ea
trebuie sa mentina un tonus psihic satisfacator, pe fondul caruia sa se poata
trece la rezolvarea problemei reintegrarii familiale si sociale a bolnavului,
problema care este destul de complicata.
Daca la inceput bolnavii sunt ingrijiti cu un devotament extraordinar, cu
timpul datorita aspectului cronic al bolii, entuziasmul si afectiunea scad. Solutia
ar putea fi existenta unor centre specializate de reeducare psihosomatica, in
vederea combinarii tratamentului medical cu cel psihic si socio-profesional.
Psihoterapia trebuie sa se realizeze dupa un plan riguros stabilit, care ar trebui
sa includa 4 etape obligatorii :
* in prima etapa se realizeaza un examen psihologic aprofundat pentru evaluarea
tipului de personalitate, a vointei, a starii afective actuale si a capacitatii de
rationare. Se va actiona in aceasta etapa pentru combaterea complexului de
inferioritate si a atitudinii de rupere si evitare a contactelor sociale
* in a doua etapa bolnavul trebuie determinat sa participe personal, in mod
progresiv la reeducarea motrica, in acest sens sportul fiind o foarte buna metoda
* in a treia etapa psihoterapia se va imbina cu sedintele de activitate
profesionala, atat in vederea reducerii consecintelor bolii, cat si pentru
reintegrarea socio-profesionala a bolnavului
* in a patra etapa numarul sedintelor si durata acestora vor creste, cuprinzand
activitatea profesionala si psihoterapie, pentru cresterea increderii in fortele
proprii si a sentimentului de utilitate sociala. Durata acestei etape depinde de
natura si gravitatea deficitului senzorio-motor si somato-psihic si depinde, de
asemenea, daca pacientul isi continua exercitarea propriei profesii sau trebuie sa
se recalifice pentru o profesie accesibila.
 
BULBUL RAHIDIAN
 
Bulbul rahidian face parte, impreuna cu puntea lui Varolio si cu mezencefalul,
din trunchiul cerebral. Bulbul este formatiunea anatomica situata deasupra si in
continuarea maduvei spinarii. Superior ajunge pana la nivelul puntii lui Varolio,
avand ca limita un sant transversal numit santul bulbopontin. Limita inferioara
intre bulb si maduva se afla imediat deasupra originii primei perechi de nervi
cervicali.
Bulbul are forma de con cu baza mica la limita cu maduva si baza mare catre
punte. Are doua fete : una anterioara si una posterioara si doua parti laterale. Pe
fata anterioara se afla piramidele bulbare anterioare, care contin fibre motorii
cortico-spinale, care se incruciseaza in proportii de 80% pe aceasta fata
anterioara, formand incrucisarea sau decusatia piramidala. Lateral fata de
piramide sunt santurile colaterale anterioare, ce continua santurile medulare. Pe
fata posterioara se continua fasciculele Goll si Burdach medulare. Fata laterala
contine oliva bulbara cu nuclei de substanta cenusie.
Ca structura, bulbul este alcatuit din substanta alba la exterior si substanta
cenusie la interior, continuand in acest sens maduva spinarii. Spre deosebire de
aceasta, datorita decusatiei piramidale si a unor cai ascendente senzitive,
substanta cenusie este fragmentata in mici insule sau nuclei motori, senzitivi si
vegetativi, care poarta numele de nuclei echivalenti, omologi centrilor medulari
cu care se leaga.
Nucleii motori sunt : nucleul nervului hipoglos (XII), glosofaringian (IX), vag
(X) si spinal (XI). Nucleii senzitivi sunt : nucleul solitar, vag, glosofaringian,
trigemen, acusticovestibular. Nucleii vegetativi sunt 2 : nucleul solitar inferior
pentru glandele salivare si parotida si nucleul dorsal al vagului pentru inima,
plamani si organele abdominale. Bulbul are si nucleii proprii : 1. nucleul Goll si
Burdach, pentru sensibilitatea proprioceptiva constienta ; 2. nucleul olivar sau
oliva bulbara, care are conexiuni cu cerebelul, cu nucleul rosu, cu corpii striati,
cu scoarta cerebrala si cu maduva. Are rol in miscarile involuntare si
semiautomatizate ; 3. nucleii vegetativi bulbari, anexati nucleilor nervilor
glosofaringan si vag, adica nucleul salivar inferior si nucleul
cardiopneumoenteric.
In componenta bulbului intra si o substanta specifica formatiunilor nervoase
superioare, numita substanta reticulata bulbara, alcatuita din celule motorii,
vegetative si de asociatie, care alcatuiesc un subsistem functional, cu legaturi
similare in mezencefal, substanta care are rol in reglarea generala a tonusului si
dinamicii activitatii psihice.
Substanta alba este formata din fibre de mielina, grupate sub forma de
tracturi, fibre care pot fi impartite in doua clase : prima clasa cuprinde fibrele
care trec prin bulb, formand tracturi ascendente si descendente, iar a doua clasa
cuprinde fibrele proprii ale bulbului, care au originea la acest nivel.
Fibrele de tranzitie ascendente provin de la maduva si formeaza fasciculul
Goll, ce se opreste in nucleul Goll din bulb, fasciculul Burdach, care vine de la
maduva si se opreste in nucleul Burdach din bulb, tractul spino-cerebelos
posterior (vine de la maduva, se duce in cerebel) si tractul spino-cerebelos
anterior.
Fibrele de tranzitie descendente provin din formatiunile suprabulbare si
formeaza urmatoarele tracturi : doua tracturi cortico-spinale : anterior si
lateral ; tractul rubrospinal (pleaca din nucleul rosu, se duce la maduva
spinarii); tractul tectospinal, tractul olivospinal, tractul reticulospinal, tractul
vestibulospinal.
Fibrele proprii bulbului sunt si ele de mai multe categorii : fibre
olivocerebeloase (pleaca din olivele bulbare, merg spre cerebel), fibrele
tractului spinocerebelos posterior si fibre cu origine variata (in olivele bulbare,
in nucleii vestibulari, in nucleii Goll si Burdach).
Functiile bulbului sunt asemanatoare cu functiile maduvei spinarii :
* functia de integrare reflexa, are rol esential in comanda si controlul activitatii
principalelor organe interne pentru ca la nivelul bulbului se afla centrul
respirator, centrul cardiac, centrul vasomotor, centrii unor procese digestive
precum salivatia, deglutitia, suptul, centrii unor reactii de aparare precum
stranutul, tusea, clipitul si voma, centrii de reglare a tonusului muscular.
Particularitatea centrilor bulbari este automatismul. El se manifesta printr-o
anumita independenta functionala, precum si prin capacitatea de autoexcitare
determinata de modificarile chimice ale sangelui.
* functia de conducere, consta in mijlocirea transmiterii intre zonele receptoare
si centrii superiori ai integrarii senzoriale pe de o parte si intre centrii de
comanda (motori) si organele de executie corespunzatoare, pe de alta parte.
Bulbul este traversat de doua tipuri de fibre nervoase : ascendente si
descendente. Caile ascendente transmit informatia de la receptorii cutanati
proprioceptivi si viscerali catre formatiunile superioare, iar caile descendente
transmit comenzi de la scoarta cerebrala din organele de executie.
* functia de reglare a tonusului si dinamicii activitatii psihice, functie care se
realizeaza cu precadere prin intermediul substantei reticulate.
 
PUNTEA LUI VAROLIO
 
Puntea lui Varolio provine din metencefal, ca si cerebelul. Are un aspect
cuboid, este dispusa transversal deasupra bulbului, intinzandu-se in lateral de la
o emisfera cerebeloasa la alta. Are o fata anterioara, una posterioara, doua fete
laterale si doua margini (una inferioara si una superioara).
Fata anterioara a puntii este strabatuta de un sant median longitudinal, in
interiorul caruia se situeaza trunchiul cerebral bazilar (un vas de sange foarte
important pentru creier). Pe marginile acestui sant se formeaza doua umflaturi
ce se numesc piramidele pontine, prelungiri ale piramidelor bulbare.
Fetele laterale ale puntii se continua in sus cu pedunculii cerebelosi.
Fata anterioara este acoperita de cerebel, are o forma triunghiulara si
formeaza jumatatea superioara a plafonului ventriculului 4 cerebral. In partea
superioara se gaseste santul pontopeduncular, care desparte puntea de
mezencefal, iar in partea inferioara se afla santul bulbopontin, care desparte
puntea de bulbul rahidian.
Dispozitia substantei cenusii si albe la nivelul puntii este similara cu cea de la
nivelul bulbului (la exterior se afla substanta alba, iar la interior substanta
cenusie, sub forma de nuclei).
Substanta alba a puntii contine fibre longitudinal corticopontine (pleaca de la
scoarta si se opresc in punte) si corticospinale (pleaca de la scoarta, trec prin
punte si merg la maduva). De asemenea, contine fibre transversale ce pornesc
din nucleii puntii, se incruciseaza pe linia mediana si formeaza tracturile
pontocerebeloase ce merg la cerebel. Din insulele nucleare de la nivelul puntii
pornesc fibre transversale si tot in aceste insule se opresc fibre longitudinale
care vin de la formatiunile superioare sau inferioare.
 Fibrele albe leaga nucleii Goll si Burdach, precum si nucleii senzitivi ai
nervilor cerebrali cu cerebelul, cu nucleii subcorticali sau cu talamusul.
Substanta cenusie proprie puntii formeaza nucleii unor nervi cranieni, motori,
senzitivi si vegetativi. Astfel, in punte isi au originea mai multi nervi, precum
nervul trigemen, oculomotor, facial, acustico-vestibular.
Al treilea tip de substanta la nivelul puntii – substanta reticulata. Este situata
in partea de mijloc a puntii, se compune din fibre si celule cu dispunere
dezordonata, formand o substanta care se deosebeste si de cea alba si de cea
cenusie, alcatuind insule sau nuclei mici. Aceste fibre alcatuiesc un fel de retea,
ce contribuie nu doar la sustinere, ci intra chiar in alcatuirea tracturilor
ascendente si descendente.
Functiile puntii lui Varolio :
* functia de integrare reflexa – la acest nivel, se inchid reflexul lacrimal,
reflexul salivar, reflexul masticator, reflexul cornean, reflexul audiooculogir,
reflexe secretorii, cum ar fi : reflexe sudoripare si sebacee ale fetei si pielii
capului ; de asemenea se realizeaza contractia muschilor fetei, mimica
expresiva, se regleaza miscarea laterala a globilor oculari si tonusul muscular
* functia de conducere – se conduc informatii din mediul extern si intern catre
cortex, precum si mesajele de comanda catre organele de executie. Aceasta
functie se indeplineste prin intermediul fasciculelor care trec prin punte in sens
ascendent si descendent.
 
MEZENCEFALUL
 
Mezencefalul este cuprins intre puntea lui Varolio si diencefal, este orientat
longitudinal si continua in sus bulbul si puntea. Are o fata anterioara, una
posterioara si doua laterale. Din mezencefal se dezvolta doua formatiuni
structurale principale : pedunculii cerebrali si tuberculii cvadrigemeni. Structura
interna a mezencefalului cuprinde substanta alba si cenusie. Substanta alba face
legatura intre structurile inferioare si scoarta cerebrala, fiind alcatuita din fibre
care au originea in talamus, hipotalamus, maduva spinarii sau fibre care merg la
centrii mezencefalului si la scoarta.
Substanta cenusie formeaza nuclei mezencefalici, iar intre nuclei si substanta
alba se gaseste substanta reticulata. Cei mai reprezentativi nuclei din
mezencefal sunt : substanta neagra, nucleul rosu, nucleii unor nervi cranieni
precum : nucleul nervului trohlear, nucleul nervului oculomotor si nucleul
nervului ocular.
Functiile mezencefalului sunt functia de integrare reflexa si cea de conducere.
Prin aceste functii, la nivelul mezencefalului se realizeaza miscarile voluntare
ale globilor oculari, miscarile de convergenta ale globilor oculari, reflexele
pupilare si de clipire si miscari de masticatie.
Acoperisul mezencefalului alcatuieste cateva structuri aparte, dintre care cele
mai cunoscute sunt tuberculii cvadrigemeni superiori si inferiori. In acestia
substanta alba alterneaza in straturi cu substanta cenusie. Tuberculii
cvadrigemeni superiori au rol in reglarea automata a miscarilor oculare si in
miscarile implicate in realizarea reflexului de orientare fata de stimulii vizuali.
De asemenea, au rol in fixarea obiectului in zona de perceptie vizuala maxima.
Tuberculii cvadrigemeni inferiori realizeaza reflexele motorii neconditionate la
stimuli acustici, precum si reflexul de orientare care precede si faciliteaza
perceptia auditiva.
8. Sindroame clinice produse de leziuni ale trunchiului cerebral
 
 Trunchiul cerebral poseda o mare densitate de structuri vitale, inghesuite intr-
un volum mic :
- nucleii nervilor cranieni si o parte din fibrele acestora
- tracturi senzoriale ascendente, care urca de la maduva catre talamus si cortex
- cai motorii descendente corticale si subcorticale destinate trunchiului cerebral
si maduvei spinarii
- formatiunea reticulata cu centrii autonomi care controleaza respiratia,
presiunea sanguina, functiile gastro-intestinale
- nucleii pentru trezire si starea vigila
Datorita acestor particularitati structurale, leziunile trunchiului cerebral sunt
extrem de multe si pot fi foarte complexe, in functie de localizare, de extensie si
de profunzime.
Cele mai cunoscute si cu repercusiuni adesea fatale sunt : tumorile, abcesele
cerebrale si hemoragiile cerebrale. Aceste leziuni produc multiple, diverse
sindroame cerebrale, cu manifestari specifice, dintre care cele mai cunoscute
sunt : paraliziile unor segmente faciale la nivelul pleoapei, la nivelul limbii sau
la nivelul diferitilor muschi faciali, in functie de nervul cranian implicat,
absenta sau modificarea reflexelor pupilare sau palpebrale, pierderea sau
modificarea sensibilitatii cutanate si mucoase, profunde sau superficiale,
modificarea vocii, a deglutitiei, a reflexului faringian, modificari ale tonusului
muscular la nivelul capului, gatului, umerilor si a portiunii superioare a
bratelor.

Formatiunea reticulata
 
Formatiunea reticulata a trunchiului cerebral se intinde in partea superioara
pana la diencefal (talamus, hipotalamus si cortex) si in partea inferioara pana la
nivelul maduvei spinarii.
* a fost descrisa, initial, de un medic roman, Cajal, in 1911, dar atunci a fost
descrisa ca o simpla structura de sprijin si abia mai tarziu s-a putut afirma ca
formatiunea reticulata are si alte functii, care au fost greu de precizat la
inceputul studiilor
* este alcatuita din nuclei si fibre si este dispusa in forma de retea, in afara
grupelor nucleare de substanta cenusie din trunchiul cerebral
* este in legatura cu toti centrii si nucleii reticulati de la toate nivelele cerebrale
; formeaza, astfel, un sistem functional foarte important, care a primit numele de
sistemul reticulat activator ascendent (SRAA). Aceasta structura este bine
sistematizata, cu rol in mentinerea tonusului cerebral sau a starii vigile, care
este acea stare de pregatire a intregului sistem nervos, pentru orice tip de
activitate cerebrala. Pe fondul acestei stari vigile, formatiunea reticulata
contribuie la realizarea unor reflexe si la reglarea unor mecanisme de integrare
legate de emotii, perceptii, motivatii, somn si habituare
* este foarte importanta pentru functii precum : atentia accentuata, lipsa de
reactie, repulsia la un anumit stimul. Absenta actiunii sale corticale duce la
somn, iar stimularea sa produce trezirea
* formatiunea reticulata alcatuieste si un al doilea sistem important, numit
sistemul reticulat descendent, cu rol in modelarea tonusului muscular, in sens
activator sau inhibator
* in 1972, prof. Danaila, care a continuat studiile prof. Cajal, a descris un al
treilea sistem – sistemul reticulat inhibitor ascendent. Lezarea acestuia produce
sindromul de logoree si hiperkinezie, caracterizata prin agitatie motorie si
vorbire fara sfarsit
 Sistemul reticulat activator ascendent si sistemul reticulat inhibitor ascendent
sunt conectate reciproc si actioneaza in mod continuu, ilustrand starea de veghe
si somn, precum si intreaga gama de aspecte intermediare dintre acestea. Alaturi
de aceste sisteme reticulate, mai actioneaza sistemul umoral hormonal, sistemul
vegetativ, motivatiile, trebuintele, vointa si ratiunea. Impreuna realizeaza
extrem de multe functii, care contribuie la functionarea psihicului : vigilenta
corticala, perceptia, discriminarea temporo-spatiala, memorizarea, expresia
emotionala, recompensa, ritmurile biologice, somnul, reglarea fina a miscarilor
muschilor scheletici, pozitia si locomotia, indemanarea, gestica, expresia
faciala, masticatia, deglutitia, respiratia, circulatia, precum si controlul
sistemului somato-senzorial si neuroendocrin.
 
Sindroame de tip reticulat produse prin leziuni ale formatiunii reticulate
 
* mutismul akinetic – este o tulburare permanenta sau intermitenta a starii de
constienta, caracterizata prin lipsa de raspuns la intrebari, fapt care se numeste
mutism, imobilitate a corpului si capului, ceea ce se numeste akinezie, prin
prezenta orientarii globilor oculari spre punctul de interes, dar cu lipsa
raspunsului emotional si motor la incercarea de comunicare a examinatorului.
Bolnavul nu este paralizat, dar se comporta ca si cum ar fi. Acest sindrom are
origine reticulata. Cu toate acestea, ritmul veghe-somn este pastrat, iar
alimentarea este posibila, deglutitia fiind buna. Leziunile anatomice in urma
carora apare acest sindrom sunt foarte variate, fiind observate in cursul
proceselor lezionale, intinse de la punte pana la nucleii bazali ai bulbului.
Aceste leziuni se manifesta la nivelul sistemului reticulat activator ascendent.
* sindromul de logoree cu hiperkinezie – apare la bolnavi cu diferite afectiuni
neuro-chirurgicale si se caracterizeaza prin vorbire incontinenta, adesea fara sir,
insotita de hiperkinezie, adica un fel de logoree a miscarii. Bolnavul exagereaza
evocarile, atentia, reflexul de orientare, mobilitatea, simtul critic. Doarme foarte
putin, 2-3 ore pe zi, are judecata si rationamentul deteriorate, in functie de
gradul de localizarea leziunii cerebrale. Sindromul apare prin afectarea
sistemului reticular ascendent.
* rigiditate prin decerebrare – are drept cauza lezarea aceluiasi sistem reticular
inhibitor ascendent, dar fiind cunoscut faptul ca cele doua sisteme, activator si
inhibitor ascendent, nu pot fi strict separate anatomic, de regula, leziunile dau
sindroame combinate, greu de diferentiat, insotite de cele mai multe ori de
tulburari ale tonusului muscular. In mod normal, atat trunchiul cerebral cat si
maduva spinarii se afla sub controlul nivelelor superioare ale sistemului nervos
central. Cand acest control se intrerupe printr-o transectiune a trunchiului
cerebral, se produce aceasta rigiditate decerebrala caracterizata prin hipertonia
(cresterea tonusului muscular) la muschii extensori ai membrelor si gatului, la
care se adauga deficite ale miscarilor lobilor oculari.
Ca o concluzie, putem spune ca formatiunea reticulata de la nivelul
trunchiului cerebral are un rol deosebit in urmatoarele situatii :
- mentinerea ritmului normal veghe-somn
- mentinerea tonusului muscular
- reglarea reflexelor musculare
- coordonarea functiei sistemului nervos autonom
- modularea perceptiei durerii
Formatiunea reticulata nu reprezinta un sistem functional autonom cu valente
psihoafective sau de constienta deosebite, ci reprezinta o cale intermediara, un
filtru reglator al unei largi game de influente umorale, vegetative, senzoriale si
motorii. Functionalitatea sa este subordonata ansamblului functional al
intregului organism si activitatii tuturor aparatelor si sistemelor, in corelatie cu
mediul fizic si social al individului.
 
Cerebelul
 
Se dezvolta filogenetic relativ tarziu, fiind individualizat prima oara la
reptile, dar avand abia la om o structura strict delimitata topografic si anatomic.
Este situat inapoia bulbului si puntii, in partea postero-inferioara a cutiei
craniene, dedesubtul lobilor occipitali ai creierului mare.
- este invelit intr-o foita subtire numita cortul cerebelului, foita care este o
prelungire a durei mater (de la maduva spinarii). Prin asemanarea sa cu creierul
mare, la forma si aspect, a primit numele de creierul mic. Are la suprafata o
banda de substanta cenusie, numita scoarta cerebelului, apoi o masa de substanta
alba, in interiorul careia se afla nucleii cenusii subcorticali.
- dispune de fibre de proiectie, de fibre de conexiune cortico-subcorticale si de
reprezentari corticale ale periferiei.
- are in structura componente mai vechi si mai noi pe scara filogenetica, intre
care nu sunt limite clare, dar care pot indreptati o delimitare aproximativa in 3
parti :
* partea intai – arhicerebelul, constituit din lobul floculonodular, care este
structura cea mai veche si cea mai mica, conectata cu nucleii vestibulari, avand
rol in mentinerea echilibrului.
* partea a doua – paleocerebelul, alcatuit din lobul central si lobul patrulater
anterior ; primeste aferente de la maduva spinarii si trunchiului cerebral si
trimite eferente la nucleii cerebelosi, la nucleul rosu din trunchi, la substanta
reticulata si la maduva spinarii.
* partea a treia – neocerebelul, este portiunea cea mai mare si cea mai noua,
alcatuita din lobul patrulater posterior, lobul semilunar inferior si superior,
lobul gracilis si lobul biventer, care au conexiuni multiple cu scoarta cerebrala.
- are o forma ovoidala, cu diametru de 10, respectiv 6 cm si are 3 fete : o fata
superioara, in contact cu emisferele cerebrale, o fata inferioara, in raport cu osul
occipital si o fata anterioara, in raport cu trunchiul cerebral.
- legaturile exterioare ale cerebelului se realizeaza prin intermediul fibrelor de
proiectie, care se grupeaza in 6 manunchiuri pereche, ce poarta numele de
pedunculi cerebelosi : pedunculii cerebelosi inferiori, care conecteaza cerebelul
cu maduva, cu bulbul si cu puntea lui Varolio ; pedunculii cerebelosi mijlocii,
care leaga cerebelul de punte ; pedunculii superiori,alcatuiti din fibre aferente si
eferente. Fibrele aferente vin de la maduva spinarii, trunchiul cerebral si scoarta
cerebrala, fibrele eferente merg la maduva spinarii, trunchiul cerebral, la
talamus si la scoarta cerebrala.
- substanta cenusie a cerebelului este reprezentata la exterior de o mantie ce
inveleste cerebelul si se numeste scoarta cerebeloasa, iar in profunzime, de
nucleii cenusii subcorticali.
- scoarta cerebrala are o structura simpla, alcatuita din 3 straturi care contin mai
multe tipuri de neuroni ; functia scoartei cerebrale este de a realiza legatura
dintre informatiile aferente si celelalte structuri nervoase superioare.
- cerebelul constituie, in intregime, un centru superior integrativ important,
fiind intercalat intre zona receptoare si cea motorie. In mod clasic, cerebelul
este implicat in coordonarea activitatii motorii, in controlul tonusului muscular
si in mecanismele care influenteaza echilibrul. Aceasta inseamna ca semnul
patologic caracteristic leziunii cerebeloase consta in perturbarea miscarilor
secventiale complexe si in descompunerea miscarilor. Fiecare miscare are la
baza actiunea coordonata a unor grupe musculare, unele grupe declanseaza
miscarea, in timp ce grupele opuse se relaxeaza, pentru a o facilita.
- cerebelul are rolul de a regla tonusul muscular, de a pastra echilibrul si de a
regla si coordona miscarile acestor grupe musculare opuse, contribuind in felul
acesta la executarea miscarilor precise, la coordonarea mersului si a miscarilor
voluntare.
- cerebelul are insa si o functie generala, legata de performantele motorii si de
cele cognitive, in timp, prin controlul central de programare a timpului motor
(timpul motor este timpul de executie al unei miscari).
- cerebelul are un rol important in planificarea miscarilor, in invatarea motorie,
in controlul timpului de miscare si in calculul traiectoriei miscarilor ; un al
doilea rol important este cel cognitiv, legat de participarea la activitatile
cognitive legate de limbaj si in mod secundar in procesarea emotiilor si in
modularea acestora.
 
Leziunile cerebeloase
 
Printre cele mai importante semne de afectare cerebeloasa sunt :
* atonia si hipertonia – diminuarea rezistentei la miscari pasive, intarzierea
raspunsului efector al miscarilor rapide, precum si imposibilitatea opririi rapide
a miscarii, ceea ce determina producerea asa-numitelor reflexe pendulare.
* ataxia – intarzierea declansarii miscarii, erori in efectuarea miscarii, ceea ce
se mai numeste dismetrie si erori ce privesc rata si regularitatea miscarilor,
adica decompensarea temporo-spatiala a miscarii.
* tremorul intentional – o tremuratura fina, dar aparenta, la intentia de miscare,
care devine mai marcata la terminarea miscarii.
* disfunctiile in mentinerea ortostatismului (pozitiei verticale).
* tulburarile in articularea vorbirii, ceea ce se numeste dizartrie, adica vorbirea
sacadata si uneori exploziva.
* tulburarile de mers – mersul cerebelos este leganat, cu baza larga de sustinere
si este tipic in degenerarea cerebeloasa la alcoolici.
Leziunile cerebeloase tind sa se amelioreze in timp, prin neaccentuarea
leziunii, ceea ce sugereaza faptul ca, in special la persoanele tinere, functiile
cerebeloase pot fi si deseori sunt preluate de alte formatiuni ale creierului, ceea
ce inseamna ca, desi aceste leziuni nu pot fi tratate medicamentos, ci doar
stopate, ele pot suferi un proces de vindecare intr-un timp mai lung sau mai
scurt, in functie de starea functionala a intregului organism.
9. DIENCEFALUL
 
Structurile diencefalice continua inainte si in sus mezencefalul, fiind
acoperite de emisferele cerebrale. Diencefalul se compune din doua formatiuni :
talamoencefalul si hipotalamusul. Din talamoencefal fac parte : talamusul,
metatalamusul, subtalamusul si epitalamusul.
Talamusul este alcatuit din doua structuri ovoide, de substanta nervoasa, care
mai poarta denumirea si de corpi optici. Substanta cenusie a talamusului
formeaza 5 grupe de nuclei talamici :
1. grupul nuclear anterior , care are conexiuni cu corpii mamilari si cu cortexul
cerebral.
2. nucleii liniei mediane, care au conexiuni cu hipotalamusul si cu cortexul.
3. nucleii mediali, care au conexiuni cu cortexul frontal, cortexul motor si cu
corpul striat.
4. nucleii laterali, care au legaturi multiple cu zone intinse ale scoartei
cerebrale.
5. nucleii posteriori, care au conexiuni cu cortexul temporal si parietal.
Substanta alba a talamusului este alcatuita din tracturi care ies din lateralele
talamusului si se termina in cortexul cerebral. D.p.d.v. functional, nucleii
talamici se impart in doua grupe : nucleii de transmitere si nucleii de proiectie
difuza.
Nucleii de transmitere au 3 caracteristici :
* prelucreaza fiecare numai o singura modalitate senzoriala sau informatii
venite de la o anumita parte a sistemului motor.
* fiecare se proiecteaza intr-o anumita zona corticala.
* fiecare nucleu primeste comenzi numai de la zona pe care s-a proiectat. Aceste
caracteristici permit cortexului sa-si modeleze comenzile in functie de tipul si
caracteristicile activitatii desfasurate.
Nucleii de proiectie difuza au conexiuni mult mai numeroase, pot influenta
activitatea nervoasa prin mai multe relee si fac parte din sistemul care regleaza
starea de trezie a creierului.
Functional, talamusul reprezinta structura hotaratoare pentru perceptia
senzoriala, fiind ajutat de reglarea fina corticala.
Sindromul talamic, descris pentru prima data in 1906, este alcatuit din mai
multe simptome neurologice : hemianestezia contralaterala, care apare imediat
dupa o hemoragie talamica, este cea mai importanta dintre simptome, se
manifesta prin afectarea sensibilitatii superficiale, durere de tip central, adica
persistenta, dezagreabila, accentuata de stres si de oboseala, tremor intentional,
ataxia membrelor inferioare, hemianopsia (absenta mirosului) de aceeasi parte
cu leziunea, hemipareza de partea opusa leziunii, uneori tulburari de gust si
tulburari simpatice (mioza – contractie pronuntata a pupilei, care apare in timpul
expunerii la lumina, la efortul de acomodare etc.) sau ptoza (caderea) palpebrala
partiala.
Din sindromul talamic face parte si afazia talamica, descrisa de Fischer, care
include tulburarile de limbaj, de dinamica a expresiei si fluentei verbale, voce
slaba, raspunsuri scurte, debit verbal redus si sacadat, intretaiat de segmente
accelerate si tulburarile de articulare. De asemenea, incoerenta a discursului,
insotite toate de absenta tulburarilor de intelegere a limbajului vorbit si scris.
Toate aceste tulburari din afazia Fischer pot apare prin lezarea cortexului sau
prin lezarea conexiunilor talamice sau prin leziuni ale talamusului propriu-zis.
Se adauga tulburari de memorie constante, exclusiv verbale, deficit al memoriei
logice, al capacitatii de asociere si al invatarii seriei de cuvinte.
Tulburarile de memorie verbala sunt durabile, chiar atunci cand afazia
talamica are evolutie favorabila. Afazia talamica da nastere unei degradari
calitative a expresiei, care contrasteaza cu pastrarea posibilitatilor de intelegere
si de repetitie. Talamusul are rol si in ordonarea temporala a vorbirii.
Un alt sindrom caracteristic leziunilor talamice este sindromul de neglijenta
talamica, care descrie tulburarile vizuo-spatiale, vizand actiunea si perceptia
spatiului si are doua componente :
1. neglijenta motorie, care se manifesta in cadrul comportarii spontane a
bolnavului si duce la un adevarat defect de utilizare a unei jumatati de corp, in
sine perfect functionala. Prin incitare verbala acest tip de neglijenta poate sa
dispara cel putin partial.
2. neglijenta spatiala se refera la notiunea de spatiu drept si spatiu stang,
precum si la directie. Are o componenta atentionala, legata de atentie si una
intentionala, legata de intentie si se manifesta, in principal, prin modalitatea
vizuala ca mijloc primar de cunoastere a spatiului extrapersonal. Se insoteste
adesea de o deviere a privirii spre dreapta, spre ex., si de refuzul explorarii
spatiului stang. Sindromul este confirmat prin testul desenului spontan sau
copiat in care o parte, stanga sau dreapta, lipseste, prin testul plasarii oraselor
pe o harta alba, prin explorarea tactila a spatiului, prin amputarea unei parti a
textului sau a cuvintelor.
Adesea acest sindrom este insotit de tulburarile de recunoastere a locurilor si
de orientare spatiala, de erori in manipularea datelor spatiale, de deficit de
memorie anterograda pentru materialul vizual si spatial, de deficit de memorie
anterograda pentru materialul vizual si spatial, de o spontaneitate excesiva a
limbajului si de o perceptie eronata a corpului.
Aceste simptome duc la aparitia unui delir al corpului si al locurilor si la
confabulatii extravagante in contextul unei boli maniacale. In hemoragiile
cerebrale, sindromul de neglijenta talamica se asociaza cu hemiplegie stanga.
Afazia talamica si sindromul de neglijenta talamica sunt asociate cu un defect
de invatare a materialului verbal si a celui vizuo-spatial. Aceste tulburari de
achizitie proprii fiecarei emisfere sunt strans legate de tratarea defectuoasa a
informatiilor ce trebuie memorizate.
Un alt semn de leziune talamica este dementa talamica. S-a observat ca
leziunile talamica bilaterale produc o deterioare globala a functiilor superioare,
ce a fost denumita dementa talamica. Clinic se manifesta prin pierderea
spontaneitatii motorii si a initiativei verbale, prin apatie, mormaituri
neinteligibile, indiferenta fata de sine si fata de anturaj, stereotipii gestuale,
intelegerea partiala a ordinelor, perseverare motorie sau verbala, absenta
oricarei reactii afective, amnezie retrograda marcata si dezorientare temporo-
spatiala.
Dependenta fata de solicitarile elementare se manifesta sub forma de bulimie
sau de tulburari ale comportamentului urinar.
Dementa talamica apare dupa leziunea bilaterala a conexiunilor talamo-
corticale. In cadrul acestei demente, afazia si sindromul de neglijenta sunt
acoperite de celelalte simptome de deteriorare globala.
Cauza cea mai frecventa a dementei talamice este infarctul bilateral in
teritoriul arterelor care iriga talamusul.
Tulburarile de emotie, de natuta talamica, apar in sfera manifestarilor motorii
si expresive datorita faptului ca talamusul intervine ca modelator al proceselor
afective. La nivelul talamusului se poate interveni chirurgical in scopul
reducerii tensiunii emotionale, a anxietatii, a agitatiei si a agresivitatii
bolnavilor psihici.
Dimpotriva, stimularea unor nuclei talamici poate creste anxietatea, insotita
de fenomene vegetative corespunzatoare.
 
METATALAMUSUL
 
Este alcatuit din corpii geniculati laterali si mediali. Aici se afla centrul
vizual primar, aici se termina tracturile optice care pleaca de la retina, iar
eferentele lor merg in scoarta vizuala din lobul occipital. Corpii geniculati
mediali sunt legati de caile auditive, de la ei pornesc radiatii acustice, care
ajung la ariile auditive din lobul temporal. In concluzie, metatalamusul este un
punct important pe calea transmiterii sensibilitatii vizuale si acustice.
 
EPITALAMUSUL
 
 Este alcatuit din glanda epifiza, care se mai numeste si glanda pineala si din
aparatul habenular. Glanda epifiza este asezata in comisura posterioara intre
tuberculii cvadrigemeni si este d.p.d.v. functional o glanda endocrina, cu rol
important in crestere si dezvoltare. Ea are implicatii in metabolismul proteic,
glucidic si mineral si stimuleaza sfera sexuala. Dupa varsta de 7 ani, aceasta
glanda involueaza si apoi se calcifica. Melatonina este hormonul pineal care
indeplineste aceste functii. Precursorul sau chimic este serotonina. Nu s-a putut
stabili exact rolul hormonilor pineali in declansarea pubertatii, in sensul franarii
procesului si nici in crestere, desi se cunoaste faptul ca de la nastere catre
batranete concentratia lor in sange scade treptat. De asemenea, se mai cunoaste
faptul ca concentratia lor este mai mare noaptea, fiind influentata de intuneric si
de temperatura, de camp magnetic si de modalitatile alimentare. Fiziologic,
glanda pineala moduleaza fiziologia somnului prin ritmul circadian al secretiei
de melatonina, intarzie declansarea pubertatii, efect de altfel nedorit si
influenteaza metabolismul.
 
SUBTALAMUSUL
 
Este constituit din fascicule de fibre si nuclei cenusii, are conexiuni cu toate
celelalte formatiuni diencefalice, cu nucleul rosu si cu substanta neagra. Are rol
in integrarea centrilor de control motor. Lezarea sa produce hemibalism,
caracterizat prin miscari violente de torsiune, necontrolate, contralaterale si prin
miscari coreice ale membrelor. Miscarile coreice sunt miscari spontane, bruste,
necontrolate, cu amplitudine mai mare sau mai mica. Aceste miscari dispar in
timpul somnului si a anesteziei generale si se accentueaza in starea de trezire si
in stare de iritabilitate, ceea ce sugereaza ca activitatea subtalamusului este
direct controlata de scoarta cerebrala.
10. HIPOTALAMUSUL
 
Hipotalamusul reprezinta mai putin de 1% din totalul volumului creierului, dar
reprezinta, in acelasi timp, aproape cea mai importanta structura neuronala, din
punctul de vedere al neuropsihologiei. Este alcatuit din doua jumatati, fiecare
jumatate fiind alcatuita, la randul ei din 3 portiuni :
* portiunea supraoptica, aflata in relatie cu chiasma optica (locul in care
seincruciseaza fibrele optice)
* portiunea tumerala, aflata in relatie cu glanda hipofiza
* portiunea mamilara, alcatuita din tuberculii mamilari
Hipotalamusul are mai multe grupe de nuclei :
* grupul anterior, format din nucleul paraventricular si nucleul supraoptic
* grupul lateral, format din nucleul tuberomamilar si nucleii tuberali laterali
* grupul mijlociu, format din nucleul ventromedial, nucleul dorsomedial si
nucleul infundibular
* grupul posterior, format din nucleii mamilari (nucleul mamilar lateral si
mamilar medial)
Fiecare din acesti nuclei contribuie la sustinerea anumitor functii ale
hipotalamusului.
Hipotalamusul are, de asemenea, mai multe tipuri de conexiuni cu celelalte
structuri nervoase, atat intern cat si extern. El constituie o veriga intermediara
intre talamus si scoarta cerebrala, pe de o parte, si intre talamus si sistemul
nervos vegetativ, pe de alta parte.
Hipotalamusul are o mare influenta asupra sistemului endocrin, prin
intermediul glandei hipofize.
 
Functiile hipotalamusului
 
Una din cele mai importante functii este mentinerea constantelor mediului
intern al organismului (homeostazie). Aceasta functie se indeplineste prin
intermediul a 3 mari sisteme : sistemul neuroendocrin, sistemul autonom si
sistemul motivational.
Reglarea sistemului neuroendocrin – prin controlul sistemului endocrin si
sistemului nervos autonom, hipotalamusul, impreuna cu sistemul limbic, cu care
are stranse legaturi, actioneaza asupra mediului intern, pentru a-i mentine
valorile si functiile in limite constante optime.
Prin aceasta functie, hipotalamusul regleaza urmatoarele domenii :
comportamentul motional, comportamentul motivational specific, fenomenul de
trezire, starea generala de constienta, anumite functii vitale (precum
temperatura, ritmul cardiac, tensiunea arteriala, constantele sanguine, ingestia
de apa si alimente si organizarea motorie a raspunsurilor endocrine ce se
constituie in comportamente adaptative).
Pe langa acestea, hipotalamusul controleaza glanda pituitara, precum si
hipofiza si, prin intermediul acestora, ovarul, testicolul si tiroida, controland
astfel functia de reproducere, care este functia fundamentala a speciei umane.
Reglarea comportamentului vegetativ si a sistemului nervos autonom inseamna
mentinerea unei stari interne adecvate supravietuirii organismului, in conditii
optime de activitate. Aceasta se face prin intermediul a doua sisteme : sistemul
nervos simpatic si sistemul nervos parasimpatic.
Stimularea parasimpaticului produce vasodilatatie periferica, bradicardie,
cresterea aciditatii sucului gastric, cresterea tonusului tractului digestiv si
urinar si ocazional scaderea tensiunii arteriale si constrictia pupilara (mioza).
Stimularea simpaticului produce intensificarea activitatii somatice si
metabolice, caracteristice stresului emotional, atacului si fugii, dilatatia
pupilelor (midriaza), piloerectie, tahicardie, cresterea tensiunii arteriale,
cresterea frecventei si amplitudinii miscarilor respiratorii, inhibitia
peristaltismului si tonusului muscular ale intestinului si vezicii urinare.
Toate aceste semne se pot evidentia atunci cand hipotalamusul iese de sub
control cortical. Indepartarea zonelor de corticale de control, ori intreruperea
conexiunilor acestora cu hipotalamusul provoaca simptome caracteristice
reactiei de furie.
Distrugerea hipotalamusului posterior produce letargie emotionala, somn
anormal, scaderea temperaturii corpului, scaderea activitatii somatice si
vegetative. Pe de alta parte, excitarea hipotalamusului poate produce ulcere
gastrice acute, hemoragii digestive prin cresterea aciditatii gastrice, cresterea
functiei de evacuare digestiva, hipertensiune, alterari ale functiei respiratorii si
cardiace.
Reglarea sistemului motivational. Starile motivationale reprezinta impulsuri
determinate de anumite conditii interne, care determina omul sau animalul la
actiune, ori directioneaza comportamentul voluntar in vederea satisfacerii unor
necesitati corporale. Spre ex., reglarea temperaturii corporale scazute prin
miscare, prin tremurat, prin frecatul mainilor sau bataia rapida a picioarelor.
Starile motivationale implica comportamente complexe, care determina
reglarea necesitatilor de baza : reglarea temperaturii corpului, satisfacerea
foamei, setei si cerintelor sexuale. La aceste reglari contribuie stimularile
interne legate de nevoi, dar si cele externe, precum vederea alimentelor, a
persoanei de sex opus s.a.m.d.
 Toate sistemele de control fiziologic au efecte duble : excitatorii si inhibitorii
si functioneaza impreuna pentru crearea si optimizarea functiilor organismului.
 
Rolul hipotalamusului in reglarea temperaturii
 
Cercetatorii au demonstrat ca hipotalamusul anterior reprezinta centrul de
risipire a caldurii, iar hipotalamusul posterior reprezinta centrul de producere a
caldurii. Leziunile hipotalamusului anterior provoaca hipertermii, iar cele ale
hipotalamusului posterior hipotermii.
Exista diferite tipuri de reglare a temperaturii :
 
Poikilotermia
 
Aceasta reprezinta incapacitatea hipotalamusului de a mentine o temperatura
centrala a corpului constanta si independenta fata de temperatura ambianta. Se
vorbeste despre poikilotermie atunci cand fluctuatia temperaturii corpului,
legata de schimbarea temperaturii ambiante, depaseste 2°C. La om, aceasta
dereglare rezulta din dereglarea centrilor termoreglatori din hipotalamusul
posterior si a centrilor termoreglatori din mezencefal, atunci cand disconfortul
termic, coordonarea functiilor autonome si reglarea comportamentului termic
dispar.
Leziunile intinse dau o poikilotermie severa, cu un declin marcat al
temperaturii corpului, aparut la o temperatura ambianta normala (20-25°C).
Nou-nascutii, in special cei prematuri, precum si batranii, prezinta un grad
variabil de poikilotermie, care insa se accentueaza daca apare o hemoragie
cerebrala, care afecteaza hipotalamusul. La batrani, temperatura corpului tinde
sa scada anormal intr-un mediu rece. Ei au un mecanism generator de caldura
inadecvat, dar adesea aceasta tulburare este lipsita de disconfort termic. Exista
si o serie de bolnavi care nu arata nici un semn de disconfort termic si nu sunt
nici surprinsi de reactia lor, si acestia sunt schizofrenii.
Exista diferite tipuri de hipertermii :
- hipertermia tranzitorie, care se datoreaza edemului central, adica acumularilor
de lichid in cantitate anormala in substanta cerebrala, precum si micilor
hemoragii din hipotalamusul anterior. Acestea dau febra de tip central, care se
exprima printr-o curba termica crescuta, care se mentine in platou sau cu variatii
mici, neregulate, la care se adauga lipsa reactiilor vasomotorii sau respiratorii,
iar temperatura centrala este mai crescuta decat temperatura periferica. In
aceasta situatie exista un mecanism cerebral antipiretic care se declanseaza
automat prin eliberarea unui mediator chimic ce poarta numele de vasopresina.
Dar vasopresina poate produce, in situatii de descarcare rapida, reactii de tip
convulsiv si de aici vine riscul de producere a convulsiilor, in timpul crizelor de
temperatura, in special la copii, la care sistemul de termoreglare este mai
vulnerabil.
- hipertermia sustinuta, de origine hipotalamica. Aceasta perturba mecanismele
de risipire a caldurii sau stimuleaza mecanismele de producere a caldurii. Apare
dupa traumatisme sau dupa sangerari ale hipotalamusului anterior ori ale
ventricolului III, deci dupa un proces acut, si se mentine circa doua saptamani.
Apare si in cazul tumorilor, in care caz se mentine mai mult timp sau in cazul
encefalitelor, caz in care se datoreaza infectiei persistente care afecteaza si
hipotalamusul.
- hipertermia paroxistica are caracter episodic si se manifesta prin crosete
febrile inalte, insotite de frisoane si de fenomene vegetative. Aceste crize
cedeaza rapid sau mai lent, cu transpiratie si vasodilatatie periferica.
Hipertermia paroxistica apare in general in procese infectioase sisteme acute.
 
Hipotermiile :
 
- hipotermia sustinuta, apare fie prin distrugerea mecanismelor de producere a
caldurii, fie prin stabilirea unui centru anormal inferior. Hipertermia sustinuta
prin lezarea mecanismelor de termogeneza necesita ca mediul extern sa fie mai
rece decat temperatura normala a corpului. In al doilea caz (c. anormal inferior)
intervine un centru anormal care stabileste o temperatura mai scazuta a corpului
si o mentine constanta, independent de fluctuatiile inconjuratoare. Hipotermia
sustinuta este foarte rara si apare in leziunile hipotalamusului atat la om, cat si
la animale.
- hipotermia paroxistica, consta in episoade de scadere a temperaturii corpului,
care variaza ca frecventa zilnica. Incepe brusc, prin transpiratie si inrosirea
pielii, scade temperatura corpului pana la circa 32°C, fenomen care dureaza de
la minute la zile si se asociaza cu oboseala, scaderea activitatii cerebrale,
scaderea tensiunii arteriale, aritmie cardiaca, scaderea amplitudinii respiratorii.
Criza cedeaza lent sau brusc, prin frison, insotit de vasoconstrictie periferica.
Intregul sindrom seamana cu procesul unei descarcari epileptice, cu punct de
plecare hipotalamic, dar, cu toate acestea, tulburarile nu cedeaza la tratament
antiepileptic. Hipotermiile pot fi usoare (35-32°C), medii (32-24°C) sau grave
(sub 24°C). Tulburarile medii se insotesc de bradicardie, bradipnee,
hipotensiune arteriala, scaderea metabolismului si tulburari de constienta.
Hipotermiile severe se insotesc de coma si, de regula, bolnavul moare prin
tulburari de ritm cardiac.
- hipotermiile accidentale, apar in arsuri intinse, de gradele I si II, datorita
vasodilatatiei intense de la nivelul arsurii si in arsurile de gradul III datorita
evaporarilor si pierderilor masive de lichide.
11. FUNCTIILE HIPOTALAMUSULUI
Reglarea foamei si a aportului de hrana
 
Teoretic, se stie ca aportul de hrana se afla sub controlul a 2 centri
hipotalamici : unul dintre acesti centri se afla in hipotalamusul central – centrul
foamei, celalalt se afla in hipotalamusul medial – centrul satietatii. Aceasta
concluzie este extrasa din din experimente multiple realizate pe oameni si
animale. Dar, desi pare simpla si atractiva, concluzia este gresita, pentru ca, in
ansamblu, creierul nu este organizat pe centri bine definiti, care controleaza
functii izolate. De regula, aceste functii sunt dependente de circuite neurale
complexe.
Datele obtinute prin lezarea hipotalamusului lateral si medial se datoreaza mai
multor factori : alterarea informatiei senzoriale si motorii, modificarea
punctelor de referinta obisnuite organismului, dezechilibrarea balantei
hormonale si nu in ultimul rand afectarea fibrelor de relatie (de asociatie). Toate
aceste modificari apar in mod inerent, odata cu lezarea hipotalamusului, dar ele
sunt mai greu de evidentiat experimental.
Dupa numeroase cercetari clinice, s-a constatat ca setul de semnale care
regleaza alimentatia poate fi impartit in doua grupe mari : semnale care regleaza
alimentatia pe termen scurt si semnale care regleaza alimentatia pe termen lung.
Din prima categorie fac parte proprietatile chimice ale alimentelor. Acestea se
manifesta la nivelul cavitatii bucale, stimuland comportamentul alimentar, dar
se manifesta si la nivelul sistemului gastrointestinal si hepatic, producand de la
acest nivel inhibarea comportamentului alimentar.
Impulsurile care pleaca din traiectul gastrointestinal activeaza centrul de
satietate imediat dupa ingestie. Aceste semnale ajung in hipotalamusul lateral.
Semnalele pe termen scurt sunt modelate de cele pe termen lung, adica de
greutatea corporala, deci de cantitatea de grasime stocata.
Datorita acestor semnale, greutatea corporala se poate mentine constanta prin
dieta, prin activitate si prin mecanisme feed-back care ajusteaza rata metabolica
atunci cand organismul se indeparteaza de punctul de referinta. Spre ex., daca
un animal primeste o dieta hipocalorica, rata metabolismului scade pe termen
lung, ceea ce inseamna ca el are nevoie de mai putina mancare pentru
mentinerea constanta a greutatii corporale.
Daca organismul pierde in mod repetat in greutate, rata metabolismului scade
pe termen lung si greutatea constanta a corpului poate fi mentinuta cu mai
putine calorii decat in mod obisnuit, fara a se afecta functiile organismului.
Mai exista si alte mecanisme care contribuie la reglarea ingestiei de alimente :
reglarea glicemica a centrilor hipotalamici ai foamei si satietatii. In acest
sistem, hipoglicemia excita centrul foamei, producand nevoia de alimente, pe
cand hiperglicemia inhiba centrul foamei si activeaza centrul satietatii. Un alt
mecanism cunoscut este cel sustinut de hormonii intestinali, eliberati in timpul
mesei, care declanseaza fenomenul de satietate. Un alt mecanism este cel
sustinut de temperatura organismului, cunoscut fiind faptul ca temperatura
scazuta activeaza foamea, pe cand temperatura crescuta o inhiba.
 
Anorexie si emaciere
 
Anorexia, desi este considerata o dereglare psihologica, ea poate apare si ca
tulburare a functiei hipotalamice. Este insotita de scaderea in greutate, de
amenoree de cauza endocrina si de alte tulburari neendocrine, cum ar fi
poikilotermia.
S-a stabilit ca in majoritatea cazurilor de anorexie, encefalul este normal, in
afara de acele cazuri in care s-au gasit tumori hipotalamice.
Emacierea (slabirea pronuntata) poate apare atat la adult cat si la copii. Se
insoteste de miscari oculare asemanatoare nistagmusului (simptom neurologic in
care globii oculari efectueaza miscari involuntare, permanente, scurte, laterale
sau rotatorii ; este, de regula, un semn de leziune a trunchiului cerebral) si de
comportament afectiv inadecvat, anormal. Emacierea se mai insoteste de apatie
sau iritabilitate, copiii sunt, de regula, alerti si hiperactivi in ciuda starii de
slabire severa ; nivelele endocrine sunt, de regula, normale. Tumorile lezeaza
initial hipotalamusul anterior, dupa care distrug intreg hipotalamusul. In multe
cazuri de emaciere moartea survine ca urmare a complicatiilor acestei stari. La
copii, in putinele cazuri de supravietuire peste varsta de 2 ani, apetitul revine,
emacierea cedeaza, iritabilitatea si furia se accentueaza, hiperactivitatea si voma
se adauga anorexiei si deficitului de aport caloric.
La adulti se cunosc putine cazuri de emaciere hipotalamica, cazuri care nu
supravietuiesc si la care se constata distrugerea completa a hipotalamusului. De
regula, la adult anorexia si emacierea survin pe cauze psihologice.
 
Reglarea setei si a aportului de lichide
 
 Experimental s-a demonstrat ca reglarea aportului de apa se afla sub control
hipotalamic care regleaza balanta hidrica fie prin actiuni directe (transpiratia,
diureza) fie prin actiuni comportamentale specifice.
Ingestia de lichide depinde de doua mecanisme : unul primitiv, asemanator
unui instinct si unul secundar, determinat de starea de hidratare sau de
deshidratare a organismului.
Regiunile din hipotalamus care raspund de reglarea apei sunt regiunea
anterioara a hipotalamusului, aria mediala preoptica si nucleul paraventricular.
In mecanismul hipotalamic al setei un rol important il are deshidratarea
celulelor nervoase din regiunea respectiva hipotalamica, apoi receptorii
voluntari termoreceptivi, legaturile talamusului cu cortexul central si tulburarile
metabolice.
Spre deosebire de alimente, volumul precis de lichid care trebuie ingerat este
relativ neimportant, iar excesul de apa este eliminat rapid din corp. Cu toate
acestea, fiecare organism are o cantitate ideala de apa necesara, iar deviatiile in
plus sau in minus nu au importanta foarte mare. Balanta hidrica este strans
legata de aportul oral de substante osmotice, precum si de existenta unui hormon
eliberat de glanda suprarenala, hormon care se numeste aldosteron.
Hipotalamusul exercita un control mai mult sau mai putin direct asupra acestei
glande, determinand variatii de secretie (cantitate) a aldosteronului si, implicit,
modificari ale necesitatilor hidrice.
Aportul de lichide depinde de doua variabile fiziologice : osmolaritatea
tesuturilor si volumul fluidului vascular (sangele). Setea mai poate fi controlata
de uscaciunea limbii si de asemenea de hipertermie, fenomene detectate de
neuronii termosensibili ai hipotalamusului anterior. La om, tulburarile balantei
hidrice pot rezulta din secretia anormala de hormoni, din setea excesiva sau din
consumul exagerat de apa. Cauza cea mai frecventa este aparitia unor procese
tumorale, inflamatorii vasculare sau traumatice care se dezvolta la nivelul
talamusului. Cea mai cunoscuta tulburare in acest sens – diabetul insipid
manifestat prin ingestie exagerata de apa.
 
Alte functii ale hipotalamusului
 
In afara de cele 3 sisteme de reglare a mediului intern al organismului, adica
neuroendocrin, autonom si motivational, hipotalamusul tine sub control si alte
functii cum ar fi metabolismul, comportamentul afectiv emotional, ritmul
circadian si somnul.
Reglarea metabolismului glucidic se realizeaza cu participarea
hipotalamusului in care exista un centru nervos care provoaca hiperglicemia si
mai exista unii centri glicoreglatori.
Reglarea metabolismului lipidic este corelata cu a celui glucidic. Spre ex.,
lezarea nucleului ventromedial duce la obezitate, spre deosebire de hiperfagia
diencefalica care provoaca tot obezitate prin bulimie.
In hipotalamus exista neuroni sensibili la variatiile nivelului lipemic din
sange. Acestia contribuie la controlul ingestiei alimentare.
Reglarea metabolismului proteic si al troficitatii reprezinta o functie specifica
a hipotalamusului. La fel este reglarea metabolismului ureic, care se refera la
cresterea sau scaderea nivelului ureei in sange, ureea fiind un indicator al bunei
functionari a rinichiului.
Hipotalamusul regleaza cantitativ si elementele figurate ale sangelui, adica
cantitatea de globule rosii si de plachete. Aceasta reglare s-a demonstrat
experimental in leziuni hipotalamice. La bolnavii care au tumori hipotalamice si
s-a efectuat extirparea acestor tumori, s-a observat aparitia unor anemii severe
si modificarea constantelor sanguine.
 
Reglarea comportamentului afectiv-emotional
 
Este cunoscut faptul ca expresia fiziologica a emotiei este dependenta in parte
de sistemul nervos autonom simpatic si parasimpatic si ca hipotalamusul este
unul din principalele centre care integreaza sistemul autonom periferic in
complexul activitatii somatice care insoteste expresia emotionala.
Furia si teama reprezinta cele mai comune tulburari comportamentale descrise
la adult si determinate de diferite maladii ale hipotalamusului. Furia este
expresia emotional-comportamentala, produsa de leziunea ventromediala a
hipotalamusului. Prin contrast, stimularea regiunii posterioare a hipotalamusului
provoaca reactii de teama si groaza.
Hipotalamusul regleaza comportamentul in 3 feluri : coordoneaza
componentele motorie autonoma si endocrina ale comportamentului, produce
comportamentul adecvat starii afective si influenteaza intensitatea fiecarui act
comportamental. De asemenea, hipotalamusul influenteaza si starea afectiva
intrinseca a organismului care, datorita influentei corticale inhibitorii si datorita
actului volitiv poate ramane interiorizata.
Aceste concluzii au fost extrase din experientele facute pe animale.
Mecanismul inhibitor al comportamentului este legat de cortexul lobilor frontali,
dar caile exacte nu sunt bine stabilite. Se presupune ca hipotalamusul integreaza
toate raspunsurile motorii si endocrine implicate intr-un comportament
emotional, in timp ce telencefalul (scoarta cerebrala) suprima raspunsurile
emotionale la stimuli inconsecventi, inconstanti si neinsemnati.
Telencefalul este cel care conecteaza hipotalamusul cu lumea externa, fapt
care permite manipularea sistemului autonom si endocrin si aparitia expresiilor
emotionale corespunzatoare ca raspuns la conditiile externe.
Apatia este comportamentul emotional opus celui de teama si furie. Lezarea
hipotalamusului lateral sau posterior produce o stare apatica hipoactiva. Acest
lucru a fost demonstrat experimental pe animale, dar la om e numai presupus.
Euforia insotita de o aparenta stare de confort este insa mai rar considerata o
manifestare, tulburare hipotalamica.
Comportamentul sexual excesiv sau necontrolat reprezinta o manifestare rara,
care pune multe semne de intrebare si care poate apare in relatie cu afectarea
hipotalamusului, a sistemului limbic, dar si a telencefalului. Se pare ca leziunile
hipotalamice produc un comportament hipersexual, asociat cu furie si cu dorinta
excesiva.
Scaderea libido-ului este, de asemenea, un simptom frecvent intalnit in bolile
hipotalamusului, in special la sexul masculin.
In concluzie, hipotalamusul nu este doar un nucleu motor pentru sistemul
nervos autonom, ci este un important centru de integrare a diferitelor informatii
necesare asigurarii unor raspunsuri adecvate, coerente si bine organizate, atat
autonome cat si somatice.
12. TELENCEFALUL
 
Telencefalul reprezinta la om segmentul cel mai proeminent si cel mai evoluat
al sistemului central (SNC). Se compune din cele doua emisfere cerebrale, din
comisurile si cavitatile lor.
Ca structura, in componenta emisferelor cerebrale intra sistemul limbic si
ganglionii bazali.
 Emisferele cerebrale au substanta alba dispusa la interior si substanta cenusie
dispusa la exterior, alcatuind scoarta cerebrala. Fiecare emisfera cerebrala are 3
fete, delimitate prin 3 margini : o fata externa (superolaterala), o fata interna
(mediala) si o fata inferioara (bazala). Suprafata externa prezinta
circomvolutiuni (girusuri), separata prin scizuri (santuri). Impreuna, alcatuiesc o
arie de circa 2200 cm², din care numai 1/3 este vizibila.
Sunt 3 santuri principale, respectiv : santul central (scizura lui Rolando),
santul lateral (scizura lui Silvius) si santul parieto-occipital (scizura
perpendiculara). Aceste 3 scizuri mari delimiteaza cei 4 lobi cerebrali (frontal,
temporal, parietal si occipital).
Sistemul limbic este alcatuit din cortexul primitiv, cel mai vechi, care
formeaza un inel in jurul trunchiului cerebral. El are rol important in
comportamentul emotional, in integrarea informatiilor olfactive, viscerale si
somatice, precum si in mentinerea homeostaziei.
La animale, aceasta include cautarea si capturarea prazii, ritul si
imperecherea, cresterea puilor, raspunsurile emotionale, balanta dintre
agresivitate si comportamentul comun si formarea memoriei.
D.p.d.v. structural, definirea acestei regiuni este inca neclara, granitele ei nu
sunt inca bine stabilite, datorita conexiunilor multiple si interdependentei
functionale cu cortexul frontal si cu hipotalamusul. Unii cercetatori considera
hipotalamusul ca un centru esential al sistemului limbic.
S-au sistematizat doua grupe de structuri anatomice, care ar face parte din
sistemul limbic :
- grupul structurilor concentrice, din care fac parte lobii olfactivi, aria
hipocampica, cortexul amigdalian si substanta perforata anterioara
- grupul structurilor exterioare : corpul calos (girus cinguli), circumvolutia
hipocampului, nucleii amigdalieni din lobul temporal si partea anterioara a
lobilor temporal si frontal.
Dintre toate acestea, cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt
hipocampul, amigdala si corpul calos. Hipocampul si amigdala sunt ambele
localizate in partea mediala interna a lobului temporal anterior si amandoua sunt
foarte sensibile la leziuni anoxice si la infectii virale.
Hipocampul este o structura complexa, care a devenit importanta in momentul
in care s-a descoperit ca leziunile sale structurale se asociaza cu o boala foarte
cunoscuta si frecventa, epilepsia de lob temporal.
Alcatuirea lui cuprinde 3 regiuni : girusul dintat – arie receptoare, campurile
piramidale – arie de conexiune si de prelucrare a informatiilor, subiculum – arie
de eferente sau de comenzi motorii.
Hipocampul este implicat in comportamentul emotional, in reglarea autonoma,
dar functia sa principala este in formarea memoriei. Distrugerea sa provoaca o
amnezie profunda si durabila, cunoscuta sub numele de sindrom amnestic clasic.
In acesta, pacientul nu poate inregistra in memorie stimuli sau evenimente
explicate, constiente, dar capacitatile intelectuale, limbajul, atentia si memoria
imediata sunt pastrate.
Calea aferenta a hipocampului poarta denumirea de fornix. Lezarea fornixului
provoaca intreruperea conexiunilor hipocampului cu trunchiul cerebral, cu
hipotalamusul, cu nucleii mamilari si cu restul scoartei cerebrale, iar aceasta
duce la pierderea memoriei si invatarii spatiale, cu pastrarea memoriei de
recunoastere.
Amigdala este singura structura din sistemul limbic care stabileste conexiuni
directe cu alte arii corticale, cu hipocampul, cu talamusul, cu nucleul striat si cu
trunchiul cerebral. Amigdala are implicatii in aparitia modificarilor somato si
visceromotorii legate de somn si trezire, in masticatie si salivatie, in motilitatea
gastro-intestinala, in reglarea frecventei cardiace si a presiunii sanguine, in
atentie, in comportamentele de teama, furie, in senzatia de deja vu, in memorie,
in mecanismele de aparare, de hranire, sexuale si sociale, in invatare si in
mecanismele autonome si endocrine.
Cea mai cunoscuta afectiune a amigdalei este epilepsia de lob temporal,
caracterizata prin multe tipuri de fenomene, si anume :
- fenomene viscero-senzitive – greata, palpitatii, senzatie de cald sau rece,
disconfort gastric si toracic, modificari respiratorii, tahicardie, apnee,
transpiratie, mictiune sau defecatie involuntara
- fenomene afective – teama, plecand de la anxietate usoara pana la teroare, cu
halucinatii de groaza si cu comportament defensiv ; alte emotii negative ca
supararea, dezgustul, culpa, tristetea, depresia, sentimentul de singuratate, acte
agresive sau de violenta ; emotiile pozitive in timpul crizei sunt rare, dar sunt
descrise ca veselie, fericire sau excitatie erotica ; setea sau impulsul de a bea
este un alt fenomen care apare uneori in criza si, mult mai rar, senzatia de foame
- fenomene perceptuale – halucinatii vizuale, auditive, gustative si olfactive, al
caror continut este intotdeauna asociat cu memoria personala, ceea ce inseamna
ca au un caracter experiential.
In concluzie, fiziologia complexa a sistemului limbic prezinta conexiuni cu
toate ariile sensibilizate de sistemele extero si interoceptive.
El poate sintetiza informatiile si poate actiona ca tampon in structurile
somatice si viscerale, cu rol important in reglarea afectelor, a motivatiei, a
homeostaziei, a autoconservarii, a procrearii si a comportamentului.
 
CORPUL CALOS
 
Este marea comisura transversa a creierului, care conecteaza cele doua
emisfere, are forma de arc si variaza ca forma si dimensiuni in functie de sex si
in functie de dominanta emisferica.
Principala sa activitate este de a conecta cele doua emisfere si de a transmite
informatiile senzoriale si motorii de la o emisfera la cealalta.
Distrugerea sa produce sindromul de deconexiune caloasa, manifestat printr-
un defect de transfer al informatiilor intre emisfere, cu afectarea functiilor
cognitive si psihice in general. Emisferele sunt specializate : cea stanga in
comportamentul verbal, cea dreapta in scriere si in abilitati video-perceptuale si
spatiale. Din acest motiv, corpul calos devine important in limbaj, in lectura, in
scriere, in senzoriu si activitati motorii, in atentie, memorie, emotii si
comportamente elaborate.
 
Sindromul de deconexiune (split brain)
 
Se produce atunci cand corpul calos este sectionat si informatia se limiteaza la
o singura emisfera. Simptomele depind de varsta la care se produce sectiunea.
La 11 ani se incheie mielinizarea neuronilor, motiv pentru care pana la aceasta
varsta mai este posibil transferul de informatii intre cele doua emisfere, dar
dupa aceasta varsta nu mai este posibil nici un fel de transfer.
Sindromul de deconexiune cuprinde afectarea coordonarii mainilor, cu
imposibilitatea compararii intermanuale, agrafie unilaterala stanga, apraxie
constructiva unilaterala dreapta, anomie tactila stanga, adica subiectul nu poate
denumi obiectele pipaite cu mana stanga, nu poate denumi obiectele din campul
vizual stang, elemente de amnezie, perturbari atentionale si tulburari de control
emotional.
 
Nucleii bazali
 
Sunt nuclei de substanta cenusie din interiorul emisferelor cerebrale. Se
cunosc inca foarte putine despre activitatea nucleilor bazali, din acest motiv
exista mai multe clasificari ale nucleilor :
* o clasificare introduce in aceasta categorie nucleul caudat, in forma de coada
sau virgula, cutamenul, globus palidus, nucleul subtalamic si substanta neagra
* o alta clasificare include in aceasta categorie complexul amigdaloid,
claustrumul si corpul striat
 
Complexul amigdaloid
 
Are rol in modificarile comportamentale, viscerale, somatice si endocrine.
Stimularea sa produce teama, confuzie, tulburari de constienta sau amnezie.
Raspunsurile viscerale sunt modificari respiratorii, circulatorii si cardiace,
digestive si de temperatura a corpului. Raspunsurile somatice sunt miscarile
oculare, diverse contractii ale muschilor faciali, miscari de adulmecare,
mestecare si inghitire. Raspunsurile endocrine se refera la eliberarea de
hormoni, la reglarea secretiei hipofizare, stari de hipersexualitate.
 
Substanta neagra
 
Este masa nucleara cea mai mare care pleaca din mezencefal si urca pana la
diencefal, se numeste asa datorita pigmentarii de melanina, un pigment de
culoare neagra care apare in jurul varstei de 4-5 ani. Este principala sursa de
dopamina a organismului, un neurotransmitator cu rol in transmiterea
informatiei de la nervi catre muschi, in special.
O leziune a substantei negre provoaca o degenerare metabolica generala care
este cunoscuta sub numele de boala Parkinson. La boala Parkinson contribuie
degenerarea si a altor nuclei bazali, precum si a neuronilor corticali, datorita
scaderii sau lipsei dopaminei. Boala Parkinson se caracterizeaza prin miscari
involuntare, prin actiuni stereotipe, prin tulburari de vorbire si limbaj,
dificultati de scriere, tulburari de gandire, reducerea atentiei si afectarea
dispozitiei si personalitatii. In final, boala se caracterizeaza printr-o dementa
profunda, cu tulburari senzoriale, motorii, cognitive si comportamentale
profunde, care necesita ingrijiri permanente si ale caror manifestari sunt
ireversibile. Manifestarile pot fi stopate medicamentos, la nivelul la care este
surprinsa boala, dar ceea ce s-a pierdut nu poate fi reparat.
13. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXE
Generalitati despre functiile cerebrale complexe
 
Acestea sunt rezultatul activitatii globale a sistemului nervos in general si a
cortexului in special, care la om cunoaste cea mai mare dezvoltare.
Aceste procese sunt incluse intr-un complex numit activitate nervoasa
superioara, prin care se intelege activitatea emisferelor cerebrale si a
formatiunilor subcorticale, in vederea elaborarii reactiilor constiente
comportamentale, afective sau ideatice, asigurand interactiunea organismului cu
mediul ambiant si activitatea neuropsihica umana. Daca activitatea nervoasa
elementara se realizeaza pe baza reflexelor neconditionate, activitatea nervoasa
superioara presupune procese comportamentale legate de interactiunea organism
– mediu, care are un grad mare de anticipare.
Suportul structural al activitatii umane superioare este scoarta cerebrala si
formatiunile subcorticale care interactioneaza cu aceasta.
Procesele cerebrale complexe apar si exista numai in legatura cu functiile
creierului, fiind materiale dupa origine, subiective dupa modul de existenta si
obiective dupa continutul lor.
Activitatea cerebrala complexa este rezultatul integrarii verticale si orizontale
a 3 tipuri de comportamente, legate intern intre ele : comportamente cognitive,
cu ajutorul carora omul cunoaste realitatea si patrunde in explicarea acesteia,
incluzand atentia, orientarea, memoria, invatarea si gandirea ; comportamente
afective, adica ansamblul trairilor emotionale, sentimentale si pasionale pe care
omul le incearca in fata realitatii ; comportamente volitionale, constand in
totalitatea hotararilor si deciziilor, precum si in perseverenta indeplinirii
acestora, manifestata specific comportamental, constientizata si evocata prin
limbaj.
 
Starea de veghe
 
Se defineste mai ales in raport cu abolirea ei, respectiv cu starea de coma si
reprezinta fundalul pe care se defasoara intreaga activitate nervoasa superioara a
fiintei umane.
Vigilenta este greu de separat de constienta, ambele presupunand starea
organismului de a-si da seama de sine si de mediul inconjurator. Deci constienta
este o parte din starea de veghe, reprezentand capacitatea de a raspunde la
stimuli senzoriali, pe fondul unei experiente subiective anterioare, precum si
posibilitatea mentala si fizica de a actiona adecvat situatiei.
Constienta este catacterizata prin 4 elemente : starea de veghe,
comportamentul receptiv, capacitatea cognitiva si integrativa si posibilitatea
mentala de actiune. Structurile implicate in starea de veghe sunt reprezentate de
intregul sistem nervos, dar mai ales sistemul reticulat activator ascendent
(SAA), sistemul limbic, talamusul si scoarta cerebrala.
Desi scoarta cerebrala este indispensabila in realizarea starii de veghe, totusi
structurile subcortical si conlucrarea adecvata a acestora cu scoarta au, la randul
lor, un rol foarte important. Nu doar starea de veghe si somn, dar si alte functii
cerebrale complexe, precum motivatia, atentia, memoria, gandirea sunt
rezultatul unei astfel de conlucrari, bazate pe sincronizare si desincronizare.
Reactia de trezire se poate declansa prin mai multe mecanisme :
* primul este legat de stimularea analizatorilor specifici, care trimit colaterale
ce activeaza formatiunea reticulata, situatie in care conteaza intensitatea
stimulului.
* activarea formatiunii reticulate prin variati stimuli interni: senzatia de foame,
de ex.
* activarea formatiunii reticulate prin reactii de interes psihologic motivational :
strigarea numelui sau plansul copilului pentru mama
* cresterea spontana a excitabilitatii generale ca urmare a disparitiei oboselii
sinaptice a neuronilor, ceea ce poarta numele de trezire spontana facultativa
Mentinerea starii de veghe este rezultatul activitatii tonice a SAA, printr-o
serie de circuite de autointretinere, cum ar fi :
* circuitul somato-muscular – activeaza motoneuronii medulari, ducand la
cresterea tonusului musculaturii somatice. Aceasta hipertonie determina
stimularea proprioceptorilor musculari, care determina descarcari ale
impulsului, activand SAA
* circuitul neurovegetativ – starea de veghe determina stimularea
hipotalamusului posterior, care genereaza un impuls simpatic predominant, care
activeaza SAA
* circuitul cortical (corticuloreticulocortical) – componenta de autointretinere a
tonusului si starii de veghe
* circuitul endocrin, ce se realizeaza pe doua cai : pe de o parte prin actiunea
corticala directa si pe de alta parte prin axul hipotalamohipofizar, care activeaza
SAA si determina o stare de alerta corticala
Se poate concluziona ca formatiunea reticulata imparte SAA, se implica
predominant in starea de trezire involuntara sau de necesitate, in timp ce
cortexul este legat in special de continutul starii de constienta, chiar daca cele
doua stari nu pot fi strict separate.
 
Viata afectiva
 
Sfera vietii afective, prin natura sa, pentru ca marcheaza formele si variatiile
dispozitiei sufletesti, a constituit multa vreme un subiect de mare interes
speculativ pentru specialisti.
Multa vreme, in istoria culturala a umanitatii, starile de afect au fost
identificate mai intai cu nebunia, apoi cu pasiunea si au constituit o tema
predilecta pentru religie, filosofie, morala, arta si cultura. In perioada moderna,
pasiunile in sens moral si ca forma de manifestare a bolii psihice devin obiect de
studiu pentru psihiatrie.
Primul pas catre terapia pasiunilor s-a facut odata cu psihoterapia, prin
instituirea unor forme de terapie morala. La inceputul sec. XX, Freud a
continuat medicalizarea pasiunilor prin incadrarea lor in pulsiuni ale
inconstientului si prin crearea psihanalizei. El a realizat o separatie intre
pulsiuni, care au fost alaturate instinctelor, si formele usoare ale pasiunilor,
care au trecut in sfera emotional-afectiva a personalitatii. Desi apartin sferei
psihologiei, starile afective au interesat si neuropsihofiziologia si din acest
punct de vedere se analizeaza doua aspecte : motivatia si emotiile.
Motivatia sau impulsul este un proces nervos care impinge organismul catre o
anumita actiune sau scop, prin obtinerea acestuia diminuand impulsul. Actiunile
rezultate pot fi pozitive, negative sau de evitare. Esenta motivatiei este
reprezentata de caracterul placut al experientei.
Emotia este un mod de a simti, dar si un mod de a actiona. Ea reprezinta
tendinta organismului catre un obiect sau tendinta de indepartare de acel obiect,
tendinte insotite de modificari importante ale organismului. D.p.d.v.
neuropsihologic, emotia are 4 aspecte :
1. cunoasterea, care se refera la faptul ca o situatie trebuie sa fie perceputa,
raportata la experientele anterioare si evaluata
2. expresia ; emotia este exprimata in exterior sub forma de activitati somatice
si autonome : mimica, lacrimare, vocalizare, piloerectie, congestionare sau
paloare, ras, lupta sau fuga. De asemenea, emotia se exprima in interiorul
organismului, sub forma de modificari viscerale
3. surescitarea – este starea de neliniste, care poate merge pana la agitatie,
irascibilitate, manie sau in mod opus, veselie
4. simtirea, ce reprezinta aspectul interior al emotiei si se percepe in mod placut
sau neplacut, in functie de caracterul emotiei
 Emotiile sunt stari afective elementare ale vietii psihice, sunt necontrolate si
foarte putin controlabile. Ele pot fi diminuate in formele de expresie, odata cu
maturizarea individului, ori prin interventia unui control emotional, moral si
social. Emotiile sunt mai vii in copilarie, precum si la persoanele cu grad de
educatie scazut, la cei izolati de societate si la persoanele bolnave sau cu
tulburari psihice. Ele sunt foarte bine exprimate in societatile primitive, sunt
stari afective de scurta durata, ce apar brusc, au caracter violent, de criza, dar
sunt trecatoare. Ele pot constitui elemente pozitive, de descarcare emotional-
afectiva sau pot fi elemente negative, de incarcare emotional-afectiva.
Sentimentele sunt stari afective de lunga durata ce au caracter stabil si sunt,
de obicei, foarte bine motivate : iubirea fata de aproape, fata de patrie, fata de
familie (sentimentul de cooperare in familie).
Daca emotiile se pot manifesta sub forma de manie, indispozitie subita,
irascibilitate, sentimentele se manifesta in mod complementar, prin forme cu
caracter complementar : simpatie – antipatie, iubire – ura, incredere – gelozie,
rusine – obraznicie, mandrie, curaj – lasitate etc.
Pasiunile sunt stari afective de mare intensitate si de lunga durata. Ele se
instaleaza lent, nu se epuizeaza, ci se transforma si se modeleaza, devenind
stabile in timp. Acestea marcheaza profund personalitatea individului, putand
determina sensul conduitelor si modul acestuia de a gandi.
Activitatile individuale sunt, de regula, strans legate de pasiuni. In mod
obisnuit, ele pot determina alegerea unei anumite profesiuni, a unui mod
preferat de petrecere a timpului liber, alegerea unuia sau mai multor parteneri,
prieteni, si in esenta, cantoneaza individul intr-un anumit grup social.
Pasiunile reprezinta o forma superioara, evoluata a vietii afective a
individului. Ele pot fi pozitive sau negative, pot domina viata psihica si prin
intensitatea lor pot pune in umbra judecata si rationamentul. Pot lua forme
precum delirul pasional, delirul mistic, reformator, erotic, inventator etc., asa
cum se intalneste in unele forme de paranoia.
Alte forme de manifestare a pasiunilor sunt cele care declanseaza o stare de
sugestie colectiva a maselor, influentand comportamentele de grup prin inductie
sugestiva. Acest tip de manifestari pasionale colective se pot prezenta sub doua
aspecte : emotia colectiva care apare ca o forma de contagiune psihica si se
manifesta prin aderarea la o stare afectiva generala. Este fenomenul pe care-l
intalnim pe stadioane, la spectacole muzicale sau de alt gen etc. Cel de-al doilea
aspect se refera la fenomenul dictatorial, care este tot o forma de delir pasional
indus la nivelul maselor, de personalitatea liderului, la care se asociaza
exaltarea hiperbolica a personalitatii acestuia transformata intr-un cult al
personalitatii de catre masele sociale induse.
Pasiunile, sentimentele si emotiile reprezinta o latura extrem de importanta a
vietii psihice a individului. Fara acestea, viata ar fi lipsita de culoare, de
aspiratii si de idealuri. In orice situatie de viata, starile afective trebuie
cultivate si adaptate in directia scopurilor pozitive, care sa motiveze
comportamente si actiuni benefice.
Structurile vietii emotional-afective au la baza structuri neurofiziologice
relativ bine individualizate in creier. Un rol important in acest sens revine
hipocampului, corpilor mamilari, bulbilor si cailor olfactive. Stimularea acestor
zone, realizata experimental, declanseaza manifestari emotional-afective
deosebit de complexe si variate.
La bolnavii schizofreni se pot observa descarcari emotionale bruste,
neconcordante cu realitatea, insotite de manifestari pulsionale, cu caracter
paradoxal, de tip impulsiv, agresiv. Pornind de la aceste observatii, a fost
preconizata o metoda neurochirurgicala ce poarta numele de leucotomie si
consta in separarea lobilor prefrontali de restul creierului. Se intrerup, astfel,
caile agresivitatii, prin separarea cortexului prefrontal. Dar bolnavii operati
devin apatici, inactivi, lipsiti de orice expresie emotionala. Din acest motiv
operatia se practica pe o scara foarte restransa, de regula la criminalii foarte
periculosi, cu mare potential agresiv, antisocial sau la cazurile grave de
toxicomanie.
Separat de acest mecanism neuropsihologic, mai exista un mecanism
incriminat in reglarea vietii afective – mecanismul umoral biochimic. La nivelul
sistemului limbic al encefalului, exista neuroni care secreta substante cu actiune
psihotropa (monoaminooxidaze – MAO). Aceste substante, in functie de
concentratia lor, regleaza ritmurile vietii emotional-afective. Ele sunt
metabolizate in creier si regleaza starea de dispozitie, dar si ritmul veghe-somn,
pe langa ritmurile afective.
Secretia de MAO nu este continua si nu are permanent aceeasi concentratie.
Ea este mai accentuata primavara si toamna, cand se produce si o crestere a
ritmului vietii emotional-afective.
Cand se produce o crestere in exces a MAO in creier, individul prezinta o
dispozitie afectiva exagerata, insotita de hiperactivitate, manifestata prin
logoree, fuga de idei, activitati dezordonate, mergand pana la starea de agitatie,
de agresivitate, de euforie, calambururi obscene, toate aceste manifestari facand
parte din tabloul clinic al starilor maniacale.
Cand se produce o diminuare a secretiei de MAO, individul devine inactiv,
indiferent, trist, depresiv, putand ajunge pana la melancolie, idei de suicid,
bazate pe sentimentul propriei inutilitati si de lipsa de sens a vietii. Acesta este
tabloul clinic al starilor depresive sau melancoliforme.
In aceste situatii, cunoasterea mecanismelor neuropsihologice ce stau la baza
proceselor afective poate dirija precis tratamentul acestor bolnavi. Astfel, in
cazurile de excitatie maniacala se administreaza medicamente ce inhiba MAO
(IMAO), iar in cazul starilor depresive se administreaza substante ce suplinesc
absenta MAO. Mai exista cateva substante ce regleaza ritmul vietii afective sau
care influenteaza acest ritm si anume psihostimulantele de tipul alcoolului,
cofeinei, amfetaminelor, dar in doze crescute acestea dezorganizeaza
comportamentul, nu numai cel afectiv, ci si cel general.
In patologia psihiatrica, se intalneste o mare varietate de manifestari clinice
legate de patologia afectiva, cele mai importante ca manifestari ramanand
crizele de manie si starile depresive.
 
Instincte si trebuinte
 
Instinctele sunt structuri fundamentale ale vietii psihice care cuprind un grup
complex de procese, diferite intre ele ca structura si functie, ca impreuna
contribuie la satisfacerea unor trebuinte ale persoanei. Ele sunt forme de viata
psihica comune omului si animalelor, motiv pentru care reprezinta obiectul atat
al psihologiei umane cat si al psihologiei comparate.
Organizarea sociala a unor insecte, conduitele acestora au la baza satisfacerea
unor nevoi sau trebuinte. Din acest motiv, la aceste insecte (furnicile de ex.),
rolurile sunt strict distribuite genetic in raport cu modelele de comportament
instinctual. Astfel, muncitorii procura hrana, luptatorii apara colonia,
reproducatorii asigura perpetuarea speciei. Exista o diferentiere neta a rolurilor
comportamentale in functie de diversificarea activitatii intelectuale. Fiind forme
elementare ale vietii psihice, instinctele reprezinta mobilul satisfacerii nevoilor
biologice vitale ale individului, relevand prin aceasta raportul lor atat cu sfera
somatica cat si cu viata psihica.
Exista doua forme principale de manifestare de tip instinctual : nevoile sau
trebuintele si instinctele sau pulsiunile.
Nevoile sunt manifestari naturale, interioare, care declanseaza cautarea unei
anumite categorii de obiecte sau determina tendinta de indeplinire a unui anumit
act. Nevoia este, deci, o stare funciara, materiala, fundamentala a persoanei.
Pulsiunile sunt cele care mobilizeaza organismul in scopul satisfacerii
nevoilor. Toate conduitele intelectuale sunt motivate de nevoi si sunt declansate,
manifestate prin pulsiuni. Pulsiunea este, prin urmare, functia de indeplinire a
unui act, deci gradul de activare a mecanismelor unui comportament motivat.
Pulsiunile pot fi pozitive sau negative. Pervertirea pulsiunilor conduce
individul spre satisfacerea anormala a nevoilor sale sau la exagerarea nevoilor
obisnuite. Astfel de exemple sunt tendinta de a manca produse necomestibile,
precum varul, pamantul, sticla sau diverse alte obiecte, de asemenea bulimia
(nevoia de a manca continuu) sau potomania (nevoia de a bea lichide in cantitati
exagerate).
Exista si pulsiuni cu caracter negativ, care se opun nevoilor naturale si sunt
impuse de individ (asa-zisa greva foamei si diferite forme de manifestare
instinctuala intalnite la psihopati, la isterici sau la persoanele cu labilitate
emotional – afectiva.
Exista si pulsiuni ce au la baza o motivatie morala, cum este asceza, ce
constituie o veritabila conduita ritualizata.
In general, pulsiunile sunt orientate in raport cu cerintele individului, care vin
din sfera somato-viscerala si impun anumite regimuri de viata si de
comportament. La copil, viata instinctuala se modeleaza prin educatie si
invatare. Omul devine fiinta superioara sociala numai atunci cand instinctele se
transforma in comportamente sociale, conforme cu normele social-juridice si
moral religioase ale grupului din care face parte.
Nevoile pot fi primare si secundare.
Nevoile primare sunt exprimate prin foame, sete, nevoia de aer, somn,
activitate sexuala, activitate materna, activitate de explorare. Intre aceste nevoi
exista sau pot exista legaturi stranse, cum ar fi relatia (legatura) dintre nevoia
sexuala si cea materna.
Nevoile secundare sunt motivationale, ele apartin fiecarei persoane si se
dezvolta prin invatare. Ele nu sunt decat nevoi primare, modelate cultural,
transmise prin educatie, consecutiv activitatii formative a modelului socio-
cultural.
Instinctele sunt procese psihice pure si reprezinta un complex structural si
functional greu de definit. Instinctul poate fi privit ca un mod de cunoastere, dar
si ca o activitate adaptativa. Ele sunt activitati psihice adaptate unui scop, dupa
o schema comportamentala precisa, fara a fi rezultatul unei experiente sau a unei
invatari anterioare. Cele mai multe dintre instincte sunt innascute, dar pot fi si
dobandite prin conditionare si invatare.
Exista mai multe clasificari ale instinctelor :
* o prima clasificare imparte instinctele in 3 grupe : instincte fiziologice,
instincte sociale, instincte egointegrative (de adaptare a eului la viata
exterioara)
* o alta clasificare imparte instinctele in mai multe categorii : instincte de
activitate, instincte de adunare, instincte de autonomie, instincte de
sociabilitate, instincte de intelegere umana, instincte de ajutor, instincte de
dominatie, instincte de autoapreciere, instincte de schimbare, instincte de
rabdare si de heterosexualitate.
Un aspect important referitor la nevoi si instincte este reprezentat de
mecanismele neuropsihologice ale acestor procese. La inceput, s-a considerat
foarte importanta mentinerea starii de echilibru sau de constanta a mediului
fiziologic intern al organismului (homeostazia – tendinta generala de mentinere
si restabilire a echilibrului somatic si psihic al fiintelor vii).
Instinctele prin natura lor urmaresc satisfacerea acestei stari de echilibru.
Cercetarile efectuate in neuropsihologia instinctelor au evidentiat structuri
anatomice specializate functional in raport cu viata instinctuala. Din aceste
structuri fac parte hipocampul, nucleul amigdalian, hipotalamusul precum si
conexiunile acestora cu talamusul si cu cortexul cerebral. Acestea alcatuiesc
structuri psihice primare, solide, cu rol bine determinat. Daca luam ca exemple
setea si foamea, putem spune ca in aceste situatii se produc urmatoarele
fenomene : intr-o prima etapa, factorii fizici externi, senzoriali se transmit pe
caile spinotalamice, ajungand la cortexul cerebral, apoi la hipotalamus,
producand senzatia de uscaciune a gurii, ce se transforma in senzatia de sete.
Aceasta declanseaza nevoia si aportul de lichide.
Senzatia de foame implica initial excitarea mucoasei gastrice, de unde
senzatiile sunt transmise la talamus, apoi la cortexul cerebral si de aici la
hipotalamus, de unde se declanseaza foamea si nevoia implicita a aportului
alimentar.
In conditiile patologice, procesele de inhibitie se pot declansa determinand
dereglari cu manifestari clinice importante, de lunga durata si cu consecinte
deseori grave asupra intregii personalitati a individului. Astfel, inhibitia
instinctului alimentar poate duce la aparitia unor stari de anorexie, reprezentate
prin refuzul aportului alimentar sau de lichide. Invers, dereglarea proceselor de
excitatie hipotalamica pot duce la exacerbarea aportului alimentar sau de
lichide, ca in cazul bulimiei sau potomaniei.
 
Orientarea
 
Este un proces comportamental prin care se localizeaza corect, in timp si
spatiu, sistemele propriului organism, precum si ale lumii inconjuratoare, in
vederea realizarii actiunilor voite. Cu alte cuvinte, orientarea reprezinta
procesul prin care se alege, voluntar, dintre multiplele posibilitati create in timp
si spatiu o directie speciala sau un anumit scop. Ea are o semnificatie dinamica,
exprimand, in timp si spatiu, scopuri si actiuni de mare complexitate.
Activitatea de orientare sta la baza majoritatii proceselor cerebrale complexe
si actelor comportamentale. Starea vigila, atentia, perceptia, invatarea,
activitatea motorie, comportamentele specifice implica si o activitate de
orientare la care se adauga explorarea, investigarea si manipularea. La randul
lor, aceste activitati, de explorare, investigare si manipulare presupun o
impulsionare motivationala. Initial s-a considerat ca orientarea unei actiuni
depinde direct de factorul motivational (o legatura de tipul om flamand – hrana,
de ex.), dar divergentele privind aceasta teorie au aparut odata cu incercarea de
precizare a sferei motivationale, astfel ca in timp, motivatiei i s-a atribuit doar
un rol stimulator, energizant, presupunandu-se ca ea nu trebuie invocata ca
principal director al unui comportament specific.
Motivatia ramane doar cu calitatea orientativa, existand conexiuni stabile intre
stimul si motivatie si avand ca rezultat comun un anumit raspuns
comportamental. Deci, starea motivationala asigura doar un grad de sensibilizare
fata de anumiti stimuli ce orienteaza comportamentul catre scop. Activitatea de
orientare se face simtita atat in conditii normale, cat si in situatii speciale, de
genul atacului sau apararii. Monotonia, privarea de stimuli, reducerea conditiilor
de stimulare ori saturatia de stimuli sunt factori care genereaza activitatea de
orientare si comportamentul explorator.
Exista un tip de explorare specifica, care are scop imediat, de genul potolirii
foamei sau a setei si o explorare nespecifica, cu caracter general, de tipul
evitarii plictiselii, de ex. In mod obisnuit, intreaga activitate cerebrala este
orientata permanent intr-o anumita directie, cu exceptia starilor de reverie, de
oboseala exagerata sau de hiperexcitabilitate difuza. Aceasta activitate nu are
intotdeauna un corespondent motor manifest. In sfera activitatii de orientare, se
cuprinde intr-un sens mai larg atentia, care este definita ca un proces de
orientare selectiva fata de un obiect, o persoana sau o actiune si avand un
puternic caracter situational. Atentia selecteaza preferential stimulii, marind
eficienta proceselor cognitive.
Din fazele atentiei, se desprinde ca prima faza cea de orientare, la care se
adauga apoi atitudinea pregatitoare si atentia operanta. Orientarea sta la baza
starii vigile, a perceptiei, a conditionarii, a invatarii si a multor acte
comportamentale necesare activitatii cotidiene.
Mecanismele neurofiziologice ale orientarii cuprind reflexul de orientare, care
reprezinta o reactie complexa, declansata de un excitant nou, situandu-se la
granita intre reflexele innascute si cele conditionate. Acest reflex are o
componenta motorie, una vegetativa si una senzoriala, precum si una
electroencefalografica. In mecanismul orientarii, mai este important nivelul
subcortical, reprezentat de formatiunea reticulata, respectiv SAA, precum si
scoarta cerebrala, ce are rol nu numai in integrarea superioara a reflexului de
orientare, ci si in specifizarea acestuia, precum si in incetarea lui.
 
Atentia
 
Este dificil de definit, fiind marcata de contrastul dintre usurinta recunoasterii
acesteia prin introspectie si dificultatea definirii ei d.p.d.v. neurofiziologic, ea
putand fi descrisa mai mult subiectiv decat obiectiv.
Se refera la o stare de veghe, in care informatia senzoriala si mnestica este
selectiv perceputa, realizand o orientare selectiva si concentrarea activitatii
mentale asupra unor stimuli informationali, avand ca efect cresterea claritatii
reflectarii acestora si in general cresterea eficientei unei activitati.
O alta caracteristica a atentiei este selectivitatea, care este intotdeauna
asociata cu o cantitate foarte mare de stimuli, din care cauza atentia include si
aspectul inseparabil al inatentiei. Atentia este strans legata de orientare, dar ea
corespunde unei vigilente specifice si nu poate fi izolata de celelalte procese
cerebrale cu care este in stransa interdependenta. A acorda atentie unui lucru
inseamna, de fapt, a face abstractie de restul, a bloca accesul la simturile
noastre tuturor stimulilor irelevanti. Asta inseamna ca nu exista atentie in sine,
ci doar atentie la ceva. De aceea, nici o activitate nu se poate desfasura in
absenta atentiei. Atentia este un proces aflat in esenta in serviciul cunoasterii
mai exacte, mai fidele a lumii inconjuratoare. Comportamentul atentiv are mai
multe caracteristici :
* selectivitatea – se exprima prin atentia fata de un stimul concomitent cu
inatentia fata de alti stimuli
* mobilitatea (flexibilitatea) – reprezinta usurinta cu care se poate trece de la o
problema la alta si care suplineste, in timp, perimetrul limitat al atentiei
* directionarea – inseamna ca atentia este intotdeauna orientata catre o sursa de
stimuli. Din acest punct de vedere exista o atentie pregatitoare reprezentand
orientarea mentala catre stimul si atentia operanta, in care predomina selectia
din cursul actelor de perceptie si gandire
* concentrarea – capacitatea de aprofundare a unei probleme, prin detasarea de
ambianta. Din acest punct de vedere se poate spune ca subiectul invata sa fie
atent.
* distributia – capacitatea de a cuprinde asa-zis simultan dar, de fapt, succesiv,
dar foarte rapid, dand impresia de simultan, mai multe actiuni, dintre care
intotdeauna una este dominanta pentru un timp
* intensitatea – este o caracteristica de ordin cantitativ, care traduce intens
procesele neuronale implicate
* stabilitatea sau durabilitatea – caracteristica relativa, atat timp cat atentia
fluctueaza in timp si spatiu
Sursele atentiei sunt :
- ambianta, cuprinzand stimuli interni sau externi
- competitia stimulilor, adica intensitatea stimulilor, adica contrastul lor fata de
fond, mobilitatea, variatia, noutatea si accesibilitatea. Din acest punct de
vedere, stimulii verbali fac parte dintre cei care castiga in competitie de cele
mai multe ori
- incertitudinea stimulilor, capacitatea de a atrage atentia, in functie de
cantitatea de informatie continuta de stimuli si masurata prin gradul de
incertitudine
- motivatia – forta propulsiva care genereaza, sustine sau orienteaza atentia
- interesul – ar putea reprezenta chiar suportul atentiei daca nu un factor
stimulator. Interesul sau curiozitatea releva elementele de noutate si de surpriza
care, odata cunoscute, conduc la reducerea atentiei. Curiozitatea specific umana
are o sfera larga, cuprinzand nu doar informatii concrete, ci si aspecte abstracte,
evenimente sociale, prezent-viitor etc.
- recompensa – are rol important in suscitarea atentiei, pentru ca dobandirea
atentiei recompenseaza cautarea (explorarea), deci si atentia. Cand efortul de
concentrare este ineficient, se trece la starea opusa atentiei – inatentia. Atentia
si inatentia sunt doua laturi complementare ale aceluiasi proces complex,
conditionandu-se reciproc.
Exista doua tipuri de inatentie : inatentia de inhibitie, consecutiva aparitiei
unei noi dominante si inatentia prin habituare, adica invatarea de a nu raspunde
la un stimul care prin repetare isi pierde semnificatia pentru organism (foamea,
de ex.)
 
Posibilitatile si limitele stabilitatii atentiei
 
Stabilitatea atentiei este relativa, atat in timp cat si in spatiu, prezentand
oscilatii ale intensitatii ori devieri de la un subiect la altul. Aceasta se intampla
datorita oboselii centrilor nervosi, datorita monotoniei stimulilor. Mentinerea
unei atitudini sustinute se realizeaza cu sprijinul unor factori :
- marirea stimulului
- frecventa si regularitatea acestuia
- motivatia
- cunoasterea si asteptarea rezultatelor
- conditiile generale ale ambiantei
- starea functionala a sistemului nervos
 Persoanele introvertite prezinta un nivel de activare corticala spontana mai
ridicat si concomitent un grad de atentie mai sustinut, pe cand persoanele
extrovertite au un nivel de activare spontana mai redus si performantele
inferioare in privinta stabilitatii atentiei.
 
Distributia atentiei
Atentia este distributiva, practic doar in aparenta. Se pot, totusi, efectua mai
multe activitati in acelasi timp, datorita urmatoarelor mecanisme :
* cand una dintre activitati este automatizata, stereotipa
* cand atentia se comuta rapid de la o activitate la alta, dand impresia de
simultaneitate
* cand activitatile multiple sunt integrate intr-un complex coordonat, stereotip si
invatat
14. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXE
INVATAREA
 
Invatarea si stocarea informatiilor este una dintre cele mai importante
caracteristici ale sistemului nervos central deoarece intregul comportament
uman este un proces invatat, suprapus si dezvoltat peste unele componente
genetice si o serie de reflexe neconditionate si conditionate.
Invatarea este procesul complex, prin care se obtin cunostinte si deprinderi
noi. Ea consta din modificari adaptative ale comportamentului individual ca
rezultat al experientei, prin care se genereaza sau este modificata o activitate ca
raspuns la o situatie data.
Creierul are nevoie pentru functionarea sa, alaturi de un program ereditar, si
de un program dobandit, constituit in cursul experientei sale.
Procesul de invatare are o dezvoltare etapizata :
I – adunarea informatiilor
II – gruparea informatiilor pe categorii sau paternuri
III – stocarea pentru scurta durata
IV – intarirea si compararea cu experientele anterioare
V – engramarea si stocarea pentru lunga durata
La invatare participa, deci, si alte functii cerebrale : memoria, atentia,
motivatia, starea de activare corticala, gandirea, limbajul, vointa, aptitudinea,
inteligenta, starile afective.
Invatarea nu utilizeaza capacitatea integrala a sistemului nervos, ramanand
inca mari rezerve si disponibilitati, fapt care explica permanenta, precum si
perioadele maximale ale invatarii.
In ciuda marii pierderi neuronale din timpul vietii, procesul invatarii nu
sufera, gratie plasticitatii sistemului nervos, datorita careia pierderile sunt
compensate prin comutari sau transferuri de informatii dintr-o zona in alta.
Structurile nervoase implicate in invatare sunt : cortexul cerebral (in special
lobii frontali si temporali), sistemul limbic, corpul calos, hipotalamusul si
talamusul.
D.p.d.v. al mecanismelor neuronale implicate, invatarea ar fi : de tip
neasociativ, care se realizeaza fara existenta unei relatii intre stimuli si se
bazeaza pe repetare si experienta sau invatare de tip asociativ, care se bazeaza
pe stabilirea unor relatii intre stimuli si se realizeaza prin conditionare reflexa
clasica sau conditionare operanta. Ambele mecanisme sunt modificate prin
experienta, devenind importante pentru invatare numai in masura in care apar
schimbari datorate experientei. In afara de aceste tipuri, mai exista invatare
perceptuala, invatare intuitiva, invatare prin imitarea unui model, invatare prin
intelegerea informatiei transmise, invatare seriala, de tip probabilistic s.a.
 
MEMORIA
 
Este capacitatea de fixare, conservare, recunoastere si evocare a informatiilor,
a experientelor cognitive, afective si volitive acumulate anterior. Este un proces
dinamic, de reflectare selectiva activa si inteligibila a experientelor anterioare.
Intre invatare si memorie este dificil de stabilit o separatie neta, memoria
fiind o componenta esentiala si centrala a invatarii, iar aceasta este, ca si
memoria, bazata pe un flux informational cu semnificatie pentru organism, la
momentul respectiv.
Dar, intre cele doua procese nu se poate pune semnul egalitatii, deoarece
invatarea implica memorie, are efecte modelatoare asupra memoriei, in timp ce
memoria este un proces prin excelenta acumulativ.
Selectarea si codificarea informatiilor depinde de semnificatia acestora si de
capacitatea de stocare a creierului care, practic, este nelimitata.
Din totalul informatiilor primite, de fapt numai o mica parte ajunge la creier,
iar din aceasta creierul stocheaza sub forma abstracta numai datele
semnificative, conceptele si generalizarile si abia apoi detaliile. Procesul de
selectie a stimulilor, ca si procesul uitarii protejeaza creierul de acumularea
informatiilor inutile.
Mecanismul memorarii cuprinde 3 etape esentiale :
1. achizitia informatiilor
2. stocarea si conservarea informatiilor
3. evocarea informatiilor
Achizitionarea presupune o functionare optima a organelor senzoriale si
implicarea ariilor corticale prefrontale. Stocarea si conservarea implica
mecanismul de selectie, care se produce in sistemul limbic, apoi transportul si in
cele din urma codificarea prin mecanisme intra si interneuronale.
D.p.d.v. functional, exista mai multe tipuri de memorie :
* memorie imediata, operationala sau momentana, utilizata in timpul starii de
veghe, operand cu date recente, litere, cuvinte, cifre, numere de telefon. Se mai
numeste si memorie senzoriala, pentru ca stocheaza informatiile ce ajung la
creier pe calea analizatorilor specifici. Are in general durata foarte scurta, sub 1
minut, are avantajul rapiditatii inregistrarii si manierei instantanee de evocare si
este putin afectata de varsta
* memorie primara, tot de scurta durata, dureaza pana la 15 minute, are o
capacitate limitata de codificare, scade rapid prin distragerea atentiei sau prin
prelungirea intervalului dintre stocare si evocare. Consolidarea acestui tip de
memorie se asigura prin repetare, rezultand o intarire a circuitului, stare ce face
trecerea spre memoria secundara
* memoria secundara, are la baza aceleasi mecanisme intarite prin repetare si
permanentizare ; este de mai lunga durata
* memoria tertiara, de foarte lunga durata, este implicata mai ales in stocarea
unor informatii personale, individuale, se refera la datele de identificare, la
scris, citit si la date generale, care nu se uita pe toata durata vietii, chiar in
cazul alterarii celorlalte tipuri de memorie. Are o capacitate mare, o viteza mare
de evocare, in functie de tipul de memorie, de varsta, de dezvoltarea
individuala, de educatie, de mediul ambiant etc.
* se vorbeste despre existenta unei memorii constiente si a unei memorii
inconstiente, ultima fiind rezistenta la evocari volitionale si disponibila doar
prin tehnici speciale, precum narcoza, hipnoza sau psihanaliza. Totusi, datele
stiintifice nu sunt convingatoare referitor la aceste doua tipuri de memorie.
Consolidarea continutului mnestic se bazeaza pe procesul de facilitare
sinaptica, pe repetarea informatiei, pe codificarea acesteia, dar nu aleatoriu, ci
prin comparatie cu informatiile anterioare.
 
UITAREA
Este un fenomen fiziologic caracterizat prin stergerea informatiilor sau prin
lipsa evocarii acestora, proces prin care creierul se degaja de o serie de
informatii in vederea acumularii altora noi.
Este un mecanism protector fata de solicitarile imense ale mediului. Se refera
in special la informatiile neesentiale, la detalii care nu intereseaza suficient. In
general, se uita mai intai neesentialul recent, care este mai putin fixat si apoi cel
mai vechi, fixat si conservat.
 
GANDIREA
 
Reprezinta trasatura cea mai complexa si distincta a omului, care este data de
experienta si intuitia general umana, avand continut reflectoriu, prezumtiv si
orientativ.
Procesul gandirii reprezinta treapta cea mai inalta a cunoasterii, care ofera
posibilitatea prospectarii si reflectarii realitatii ca si a reproducerii
particularitatilor lumii materiale, intr-un fenomen ideal, ideea, care depaseste
senzorialul si se situeaza pe treapta superioara a activitatii intelectuale si logice.
Gandirea nu se reduce nici la materie nici la energie, dar ea nu exista nici in
afara proceselor materiale cerebrale, fiind de fapt o reflectare generalizata si
mijlocita a obiectelor si fenomenelor ca si a relatiilor dintre acestea la nivelul
creierului. Este cea mai dinamica functie cerebrala, avand drept scop rezolvarea
permanenta a problemelor ridicate de mediul ambiental si aflarea in cel mai
scurt timp a solutiilor adecvate in vederea adaptarii organismului la solicitarile
mediului fizic, biologic si social.
Eficienta gandirii se apreciaza in functie de rapiditatea stabilirii legaturii intre
materialul acumulat si solicitarile momentului, de rapiditatea deciziei si de
actionarea adecvata. Gandirea opereaza prin notiuni care reflecta, de fapt,
insusirile esentiale ale unui obiect sau fenomen, insusiri extrase prin
abstractizare si asociate pe baza asemanarii contrastului in cadrul unor judecati.
Gandirea are la baza mai multe procese : analiza si sinteza, comparatia,
generalizarea, abstractizarea si sistematizarea.
Particularitatile gandirii :
1. intelegerea (clarificarea si asimilarea eficienta a unui material)
2. explicatia si rezolutivitatea sau capacitatea de rezolvare a unei probleme
3. inventivitatea (particularitate ce tine cont si se exprima numai la nivelul
experientei personale)
Gandirea se manifesta in activitati creatoare, de tip decizional, in rezolvarea
unor probleme si in efectuarea unor raspunsuri la anumite situatii date. Cel putin
deocamdata, gandirea este o functie psihica prin excelenta umana.